O scurta istorie a evreilor din Radauti

 

 

Daniel Hrenciuc

 


O scurtă istorie a evreilor

din Rădăuţi


 

 


 

 

CUPRINS

 

INTRODUCERE…………………...........................................................................p. 9

CAPITOLUL I RĂDĂUŢI: ÎNCEPUTURILE STABILIRII EVREILOR……….p. 17

I.1. Evreii: origine şi evoluţie...........................................................................p. 17

I.2. Aşchenazii..................................................................................................p.20

CAPITOLUL II COMPETENŢE LINGVISTICE..................................................p. 33

CAPITOLUL III DEMOGRAFIE ŞI STRUCTURI REZIDENŢIALE..................p. 37

CAPITOLUL IV MIŞCAREA NATURALĂ A POPULAŢIEI, CĂSĂTORII MIXTE, CONVERTIRI.........................................................................................................p. 51

V.1.Nupţialitatea..............................................................................................p. 51

CAPITOLUL V SPITALUL....................................................................................p. 63

CAPITOLUL VI MEDICII EVREI DIN RĂDĂUŢI..............................................p. 69

CAPITOLUL VII ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA COMUNITĂŢII ISRAELITE RADAUTZ/RĂDĂUŢI......................................................................p. 83

CAPITOLUL VIII EVREII RĂDĂUŢENI ŞI IZBUCNIREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL...............................................................................................................p. 91

CAPITOLUL IX EVREII RĂDĂUŢENI ŞI UNIREA BUCOVINEI CU REGATUL ROMÂN (15/28 NOIEMBRIE 1918)....................................................................p. 105

CAPITOLUL X SINAGOGILE ŞI RABINATUL................................................p. 113

IX.1.Sinagoga Mare.......................................................................................p. 113

IX.2.Hasidismul..............................................................................................p. 137

IX.3.Rabinii....................................................................................................p. 140

IX.4.Cimitirul şi ritualurile funerare..............................................................p. 143

CAPITOLUL XI REŢEAUA DE INSTITUŢII.....................................................p. 151

X.1.„Kevra-Kadisha”....................................................................................p. 151

X.2.Instituţii socale şi de sănătate.................................................................p. 153

X.3.Asociaţii şi organizaţii profesionale, sociale şi de reprezentare a intereselor ........................................................................................................................p. 156

CAPITOLUL XII ÎNVĂŢĂMÂNTUL.................................................................p. 161

XII.1.Cadrul juridic şi instituţional al învăţământului din Bucovina istorică............................................................................................................p. 161

XII.2.Învăţământul primar şi secundar evreiesc din Rădăuţi........................p. 167

XII.3.Învăţământul primar.............................................................................p. 171

XII.4.Şcoli particulare evreieşti.....................................................................p. 173

XII.5.Învăţământul liceal. Liceul de fete........................................................p.174

XII.6.Liceul german........................................................................................p.183

CAPITOLUL XIII STRUCTURA OCUPAŢIONALĂ ŞI POTENŢIALUL ECONOMIC AL EVREILOR DIN RĂDĂUŢI....................................................p. 191

XIII.1.Stratificarea etnică..............................................................................p. 191

XIII.2.Principalele caracteristici ale structurii ocupaţionale şi categorii sociale la evrei............................................................................................................p. 194

XIII.3.Serviciile. Meşteşugari, artizani..........................................................p. 197

XIII.4.Instituţii publice, servicii şi profesii liberale.......................................p. 203

XIII.5.Comerţul şi creditarea.........................................................................p. 208

XIII.6.Servicii şi profesii liberale...................................................................p. 209

XIII.7.Băncile.................................................................................................p. 210

XIII.8.Criza economică şi efectele sale la Rădăuţi........................................p. 212

XIII.9.Evreii în economia oraşului.................................................................p. 214

XIII.10.Întreprinderi private mici şi mijlocii.................................................p. 222

CAPITOLUL XIV OPŢIUNILE POLITICE ŞI IDEOLOGICE ALE EVREILOR RĂDĂUŢENI........................................................................................................p. 225

CAPITOLUL XV SIONISMUL...........................................................................p. 237

CAPITOLUL XVI CONDUCEREA COMUNITĂŢII EVREIEŞTI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.....................................................................................................p. 241

CAPITOLUL XVII LIMITAREA DREPTURILOR ŞI EXCLUDEREA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A EVREILOR DIN RĂDĂUŢI.....................................................p. 255

XV.1.„Guvernarea Goga-Cuza”(28 decembrie 1937-10 februarie 1938)....p. 259

CAPITOLUL XVIII STAT, ORAŞ, ADMINISTRAŢIE ŞI CETĂŢENI. PROBLEMA CETĂŢENIEI..................................................................................p. 265

CAPITOLUL XIX POLITICA AUTORITĂŢILOR FAŢĂ DE EVREI..............p. 271

XIX.1.Statul şi actorii politici......................................................................p. 271

CAPITOLUL XX EXCLUDEREA ECONOMICĂ ŞI NUMERUS CLAUSUS ................................................................................................................................p. 275

CAPITOLUL XXI REBELIUNEA LEGIONARĂ ŞI POGROMUL RĂDĂUŢEAN (21-23 IANUARIE 1941)......................................................................................p. 283

CAPITOLUL XXII GHETOUL............................................................................p. 291

CAPITOLUL XXIII DEPORTAREA EVREILOR DIN RĂDĂUŢI ÎN TRANSNISTRIA...................................................................................................p. 299

XXIII.1.Siegfried Jägendorf şi „Minunea de la Moghilev”.........................p. 312

XXIII.2 Strategii de supravieţuire a celor deportaţi în Transnistria.............p. 315

CAPITOLUL XXIV REÎNTOARCEREA: COMUNITATEA EVREIASCĂ DIN RĂDĂUŢI DUPĂ 1945.........................................................................................p. 333

XXIV.1.Sprijinirea foştilor deportaţi din Uniunea Sovietică şi refacerea Comunităţii Evreieşti de către Joint...............................................................p. 333

XXIV.2.Implicarea Joint-ului în ajutorarea repatriaţilor..............................p. 339

CAPITOLUL XXV SITUAŢIA CULTULUI MOZAIC ŞI A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI LA RĂDĂUŢI DUPĂ 1945..................................................................................p. 351

XXV.1.Învăţământul.......................................................................................p. 361

XXV.2.Incidente antisemite............................................................................p. 362

XXV.3.Şcoala de Talmud-Thora.....................................................................p. 363

CAPITOLUL XXVI SITUAŢIA SOCIETĂŢILOR ŞI ORGANIZAŢIILOR EVREIEŞTI DIN RĂDĂUŢI................................................................................p. 377

CAPITOLUL XXVII COMITETUL DEMOCRATIC EVREIESC RĂDĂUŢI ................................................................................................................................p. 383

CAPITOLUL XXVIII ALIAUA...........................................................................p. 385

CAPITOLUL XXIX EVREII RĂDĂUŢENI ÎN ULTIMELE DECENII ALE REGIMULUI NICOLAE CEAUŞESCU..............................................................p. 393

CAPITOLUL XXX ESTABLISHEMENTUL CULTURAL AL EVREILOR DIN RĂDĂUŢI..............................................................................................................p. 399

XXX.1.Presa...................................................................................................p. 399

XXX.2.Literatura............................................................................................p. 401

XXX.3.Ştiinţele...............................................................................................p. 403

XXX.4.Muzica.................................................................................................p. 405

XXX.5.Pedagogia...........................................................................................p. 406

CAPITOLUL XXXI ACTIVITATEA COMUNITĂŢII EVREIEŞTI DUPĂ 1990........................................................................................................................p. 407

CONCLUZII..........................................................................................................p. 413

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.............................................................................p. 447


 


 

 

 

 

 

 

INTRODUCERE

 

 

 

 


 

Comunitatea mozaică din Rădăuţi este una dintre cele mai vechi şi mai reprezentative din Bucovina Istorică, parte a unei realităţi despre care astăzi, însă, mai vorbesc - conform mărturisirilor regretatului Erich Beck, „patriarhul bibliografiei bucovinene”, - doar amintirile. Aşa cum menţionează David Lowenthal, un reputat specialist american, absolvent al prestigioasei universităţi americane Harvard, într-o excelentă sinteză, publicată în limba română, „trecutul este pretutindeni. Peste tot în jurul nostru sunt trăsături care, precum noi înşine şi gândurile noastre, au antecedente mai mult sau mai puţin puternice recognoscibile. Relicve, istorii, amintiri inundă experienţa omenească. Fiecare urmă specifică a trecutului piere în cele din urmă, dar, luate colectiv, urmele lor sunt nepieritoare.

Celebrat sau respins, îngrijit sau ignorat, trecutul este omniprezent”[1]. Raportându-mă strict la aceste date şi valorificând critic un număr relativ mare de izvoare primare şi secundare, alături de diverse studii, articole şi monografii am decis să reiau, să aprofundez, să valorific şi în final, să public aspecte noi şi inedite din istoria şi evoluţia atât de complexă şi de densă a comunităţii mozaice din Rădăuţi. „Dacă recunoaşterea diferenţei trecutului - aşa cum scrie David Lowenthal, la a cărui operă facem din nou apel, a încurajat prezervarea sa, actul prezervării a făcut şi mai evidentă această diferenţă. Venerat ca un izvor al identităţii comune, cultivat ca o resursă preţioasă, în pericol, ieri a devenit din ce în ce mai altfel decât astăzi. Totuşi, relicvele şi reziduurile sale sunt din ce în ce, mai marcate cu trăsături de astăzi. Putem să ne închipuim cu un trecut exotic, ce contrastează cu un prezent monotom sau nefericit, însă îl făurim cu unelte moderne. Trecutul este o ţară străină, ale cărei trăsături au forma predilecţiilor cuvenite, ciudăţenia fiindu-i domesticită de faptul că noi i-am păstrat vestigiile”[2].

 

 

O istorie de aproximativ două secole, un interval temporal generos şi semnificativ pentru o geografie simbolică şi afectivă a uneia dintre cele mai dinamice comunităţi etnice şi confesionale care a creat valori de circulaţie universală, impunând numele de Bucovina şi de Radautz/Rădăuţi într-un flux spiritual, cultural şi ştiinţific de dimensiuni europene, rezistând timpurilor şi mai ales, denaturărilor şi devierilor provocate, întreţinute şi dezvoltate de către regimurile politice totalitare. Comunitatea mozaică din Rădăuţi s-a constituit într-un mod similar comunităţilor din Cernăuţi, Suceava, Siret, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc şi Vatra Dornei. Este dificil de imaginat - forţând notele unei abordări istorice de tip contrafactual-, reperele evoluţiei Rădăuţiului fără contribuţia masivă, efectivă şi implicită a comunităţii mozaice. Rolul evreilor în dinamica localităţii s-a făcut apreciat şi recunoscut ca atare odată cu iniţiativele autorităţilor habsburgice de coloniza şi valorifica adecvat potenţialul economic, industrial şi comercial al Bucovinei. În acest context, Rădăuţiul a atras stabilirea unui număr tot mai mare de evrei din Galiţia, cunoscuţi sub sintagma de Ostjuden-evrei răsăriteni. Specific evreilor bucovineni în general, implicit a celor rădăuţeni, în special, a fost folosirea idişului, a limbii şi culturii germane promovând personalităţi şi opere de anvergură universală. Purtători de cultură şi spiritualitate germanică, dincolo de inconfundabilul lor spirit iudaic, evreii şi-au adus o contribuţie consistentă la consacrarea Rădăuţiului drept „cel mai germanizat oraş al Bucovinei”. Această sintagmă este desigur una măgulitoare, interesantă, reală şi relevantă pentru dinamica lingvistică şi etnică a unei localităţi bucovinene pentru a cărei locuitori, limba germana a reprezentat un mijloc fluent şi convenţional de comunicare/socializare. Personalităţile originare din cadrul comunităţii mozaice din Rădăuţi, s-au afirmat şi consacrat, de regulă, prin forţa împrejurărilor determinate de conţinutul malefic al Şhoahului, în spaţiile geografice ale lumii democratice occidentale, tolerante şi primitoare, văduvind astfel, localitatea natală de privilegiul inedit ale unor contribuţii inegalabile.... Profilul memoriei colective sau ale celei care provine din zone documentelor şi mărturiilor valorificate - reflectă particularitatea unor savanţi precum Norman Manea - prestigios scriitor american de origine română care a locuit o vreme în Rădăuţi- Avigdor Ariha (născut Dlugacz), unul dintre cei mai renumiţi pictori şi graficieni francezi- Mizzie Locker, o apreciată soprană din Israel (decedată în 2014, la Ramat Gan), Dan Pagis, celebru scriitor israelian, dispărut între timp (1986), datorită unei boli necruţătoare, Joshua Bierer, întemeietorul phisopedagogiei sociale, Karl Krüger, renumit jurnalist şi om politic în perioada interbelică, Hermann Poras - medic, fondator şi director al Sanatoriului şi Institutului de Hidroterapie „Dr. Poras” din Solca, Heinrich Gärtner (1895-1962), cineast postbelic de faimă europeană, Ruth Hellen Gruber, jurnalistă şi scriitoare americană de prestigiu, Natalia Portman, una dintre actriţele în vogă, în prezent la Hollywood, descendenta unor evrei rădăuţeni ş.a. Toţi aceştia, precum şi alţii, la care mă voi referi în paginile acestei cărţi, au fost influenţaţi de suferinţa inegalabilă provocată de către Şhoah/Holocaust...[3] Un excurs complet şi recuperatoriu consacrat comunităţii mozaice rădăuţene nu poate face însă abstracţie de multitudinea şi varietatea contribuţiilor membrilor acesteia veniţi din sfera educaţiei: dascăli şi formatori de conştiinţe autentice precum Lea Schuller, Kamil Iacob, Ruth Guttman, păstraţi în memoria foştilor colegi şi elevi drept dascăli foarte bine pregătiţi, înzestraţi cu mult tact şi simţ pedagogic. Moştenirea toleranţei şi multiculturalismului ne îndeamnă în cazul mai general al Bucovinei, şi în particular al Rădăuţiului, la o reevaluare generală a întregului context social, politic şi spiritual în care evreii au evoluat şi s-au raportat activ la esenţa evenimentelor timpului. Evreii rădăuţeni şi-au amenajat şi susţinut un număr apreciabil de case de rugăciune alături de Templul Mare, inspirat arhitectural şi stilistic din configuraţia arhitectonică a Templului Mare din Cernăuţi, un monument istoric important în zilele noastre, emblematic pentru municipiul Rădăuţi, parte a patrimoniului cultural naţional. La Rădăuţi au slujit rabini de o mare prestanţă spirituală şi intelectuală, care s-au reinventat apoi la Strasbourg, Frankfurt pe Main, New York şi în Israel, promovând cultura, tradiţiile şi spiritualitatea iudaică. Importanţi lideri spirituali, politici şi religioşi ai evreimii bucovinene au venit la Rădăuţi cu scopul de a promova ideile cheie ale iudaismului precum şi ale partidelor şi grupărilor politice evreieşti. Sionismul rădăuţean a fost unul dinamic, pragmatic şi orientat în spiritul învăţăturilor lui Thedor Herlz spre (re) construirea statului Israel[4].

La vremea respectivă, toate aspectele şi activităţile care au ţinut de pregătirile şi emigrările evreilor în Eretz Israel au fost atent supravegheate de către Direcţiunea Generală a Poliţiei, Siguranţa Generală a statului român, ulterior, de ofiţerii Direcţiei Generale ale Securităţii Poporului[5]. Unele secvenţe şi detalii identificate în cursul cercetărilor efectuate în cadrul fondurilor arhivistice din cadrul SANIC şi ACNSAS au fost incluse în volumul de faţă, în măsura în care raţiunea şi logica internă a lucrării au permis acest lucru. Un capitol de o importanţă aparte în această expunere, îl reprezintă contribuţia efectivă, implicită a evreilor în organizarea şi administrarea localităţii Rădăuţi prin developarea unor conexiuni concrete legate de susţinerea economiei, comerţului, a culturii şi spiritualităţii de către comunitatea mozaică. Indiferent de tipul de abordare pentru care s-ar opta în descrierea/analizarea evoluţiei Rădăuţiului, matricea iudaică a localităţii este (încă) una puternică şi recognoscibil iudaică, în raport de un specific bucovinean autentic, parte a unui micro-spaţiu etnic şi confesional de esenţă central-europeană.

 

 

Un echilibru confesional şi etnic coagulat în dinamica prefacerilor intervenite în timp, au conferit şi au asigurat în cazul Rădăuţiului, renumele unei comunităţi tolerante şi deschise permanent spre dialog şi comunicare interetnică şi pluriconfensională. Un aspect mai puţin analizat şi promovat în contextul cercetărilor focalizate asupra comunităţii rădăuţene este reprezentat de locul şi contribuţia efectivă a evreimii locale în conducerea şi administrarea Rădăuţiului. Se cuvine cunoscut - şi desigur promovat - rolul evreilor în iniţierea şi susţinerea unor iniţiative legate de administrarea localităţii, una dintre cele mai reprezentative din Bucovina Istorică. Evreii au făcut parte în mod constant din conducerea comunităţii locale, fiind aleşi în Reprezentanţa Locală, ajungând să ocupe funcţii de primari şi viceprimari. Modul de desfăşurare şi de organizare al campaniilor electorale, conţinutul şi ritmul dezbaterilor publice, raportarea la problemele curente şi concrete rezultate din dinamica şi nevoile de modernizare ale Rădăuţiului, i-au consacrat pe evrei drept o comunitate deschisă dialogului, cu soluţii şi proiecte care au depăşit sfera strictă a propriei comunităţi, ţinând desigur cont şi de ponderea semnificativă pe care o deţineau, alături de români şi germani, ei fiind cei mai numeroşi la nivelul distribuţiei etnice şi confesionale. O radiografie a structurii profesionale a comunităţii mozaice rădăuţene reflectă o paletă ocupaţională diversă, incluzând medici, funcţionari, administratori, avocaţi, jurişti, învăţători, profesori, meseriaşi, toţi aceştia binemeritând aprecierea întregii comunităţi locale, ei fiind adesea menţionaţi la nivelul memoriei colective locale. Coabitarea la care m-am referit în rândurile de mai sus, a suferit însă o traumă profundă şi ireparabilă, ea fiind dezvoltată în mod progresiv, ea începând prin manifestarea unor excese antisemite şi ultranaţionaliste apărute în anii `30, aspecte şi secvenţe care au afectat dureros şi definitiv destinul comunităţii mozaice rădăuţene. Legiferate în contextul unor guvernări direcţionate într-un mod oficial spre antisemitism (guvernarea Goga - Cuza, guvernarea Ion Antonescu-Horia Sima şi guvernarea Ion Antonescu)[6], măsurile antievreieşti au premeditat excluderea şi deportarea evreilor din societatea românească[7], statul român înscriindu-se astfel în rândurile acelor state care au organizat Şhoahul/Holocaustul[8].

 

 

 

 

 

Din nefericire, fractura a intervenit într-un mod dramatic şi ireparabil: la 15 octombrie 1941 (pregătirile fiind demarate chiar de Sucot - sărbătoarea corturilor la evrei[9]) întreaga comunitatea mozaică din Rădăuţi a fost evacuată în Transnistria, de unde cei mai mulţi nu s-au mai întors (dintr-un total de 6000 de persoane au revenit doar 1500!). Astfel, evreimea bucovineană în general, şi comunitatea mozaică rădăuţeană, în special, aveau să cunoască la propriu, cea mai cumplită dramă din istoria lor: Holocaustul[10]. Viaţa şi moartea evreimii rădăuţene în lagărele din Transnistria au devenit reperele fundamentale pe care s-au construit strategiile individuale şi colective ale supravieţuirii acestora, mai puţin de un sfert din totalul celor deportaţi reuşind totuşi să se salveze.... Amprenta iudaismului este - din fericire - una puternică în cazul Rădăuţiului, fapt care sugerează, stimulează şi susţine cunoaşterea reciprocă a istoriei implicit a contribuţiei efective a evreilor la dezvoltarea, modernizarea şi consacrarea localităţii la nivel regional şi european. Marile frământări, dezbateri şi căutări spirituale, culturale şi religioase specifice lumii iudaice, s-au regăsit şi s-au manifestat ca atare în cadrul comunităţii mozaice din Rădăuţi, acestea fiind plasate, de regulă, în contexte regionale, naţionale şi europene. Personalităţile originare din cadrul comunităţii mozaice din Rădăuţi, s-au afirmat şi consacrat, de regulă, prin forţa împrejurărilor determinate de conţinutul malefic al Holocaustului, în spaţiile geografice ale lumii democratice occidentale, tolerante şi primitoare, văduvind astfel, localitatea natală de privilegiul inedit ale unor contribuţii inegalabile....

Doresc să mulţumesc unor persoane care mi-au oferit ajutorul în redactarea acestei cărţi, înlesnindu-mi accesul la documente precum domnul Gelu Ţugulea, directorul Colegiului Tehnic Rădăuţi, domnului Traian Andronachi, managerul Spitalului „Sf. Cosma şi Damian” din municipiul Rădăuţi, Nicolae Scripcariuc, arhivist în cadrul SANJ Suceava. Un cuvânt de preţuire şi apreciere se cuvine domnului Cătălin Urdoi, pentru talentul şi mai ales disponibilitatea arătată în realizarea unor fotografii de mare acurataţe. Îi mulţumesc de asemenea, lui Ottmar Traşcă, un distins istoric clujean (Institutul de Istorie George Bariţiu, Cluj Napoca), precum şi d-şoarei Gavrilă Nina. Un cuvânt special de mulţumire se cuvine Cristinei Rotaru, pentru susţinerea permanentă arătată în scrierea acestei cărţi. Un cuvânt aparte de mulţumire i se cuvine domnului Elie Schaffer, pentru sprijinul moral arătat şi informaţiile transmise în problema documentării unor aspecte ale istoriei evreilor rădăuţeni.

Parte inseparabilă a istoriei Bucovinei, istoria evreilor şi-a pus amprenta într‑un mod inconfundabil (şi) asupra istoriei şi patrimoniului cultural naţional al municipiului Rădăuţi. Astăzi clădirile din Centrul Istoric al municipiului Rădăuţi, Templul Mare, Punctul Muzeistic amenajat, completat în mod constant şi inaugurat în interiorul Sinagogii la 25 iulie 2012, o serie de locuinţe de pe străzile Rădăuţi-ului (până prin anii `70`80 ai secolului XX parte inconfundabilă a binecunoscutului „Juden Gasse”/„Cartier Evreiesc”), Cimitirul Evreiesc, Sediul Comunităţii Evreieşti din Rădăuţi, puţinii membri ai Comunităţii mai păstrează şi amintesc în permanenţă de reperele inconfundabile ale evreilor rădăuţeni, cândva populaţia majoritară a acestei reprezentative aşezări bucovinene. La 14 octombrie 2016, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la deportarea evreilor din sudul Bucovinei Istorice în Transnistria, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a amplasat plăcuţe comemorative în locurile de referinţă pentru deportarea evreilor în Transnistria (Gara şi Sinagoga Mare). Interferenţele şi convergenţele culturale, spirituale, confesionale, educaţionale dintre evrei şi creştini reflectă datele concrete ale multiculturalismului municipiului Rădăuţi, parte a istoriei spaţiului bucovinean în ansamblul său. Municipiul Rădăuţi are (încă) o puternică amprentă central-europeană, fapt care, aşa cum am mai scris în paginile acestei monografii, i-a asigurat un rol şi o distincţie aparte în rândurile celorlalte aşezări din spaţiul bucovinean, în prezent al judeţului Suceava. Evoluţiile nefaste care au cuprins şi afectat în chip esenţial destinul evreilor din această parte a Europei, au determinat modificări dramatice în ponderea comunităţilor mozaice, care practic, au dispărut. Tragedia unică a Şhoahului/Holocaustului şi emigrările ulterioare spre Israel au determinat dispariţia unor comunităţi întregi, altădată puternice, numeroase şi înfloritoare[11]. În realitate, tragismul întregii situaţii este relevată de faptul că, în prezent, numai există nici o comunitate mozaică în partea de sud a fostei Bucovinei Istorice care aibă un număr de membri similar celor din alte vremuri...

Numărul evreilor din municipiul Rădăuţi este astăzi unul extrem de scăzut, determinat de evenimentele mai sus amintite, iar o revigorare a comunităţii mozaice nu pare a fi foarte probabilă. Este dificil de imaginat municipiul Rădăuţi fără contribuţia evreilor, însă realitatea tristă a evoluţiilor demografice pare a fi implacabilă pe termen lung. Din aceste considerente, se impune prezervarea şi revalorizarea patrimoniului cultural, spiritual, arhitectural, literar şi ştiinţific iudaic al municipiului Rădăuţi. Manifestările de înaltă ţinută organizate de către Comunitatea Evreilor din municipiul Rădăuţi, în parteneriat cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, asigură perspectivele unei cunoaşteri benefice, valorizatoare a patrimoniul material şi imaterial iudaic rădăuţean.

 

 

Rădăuţi, martie 2018

 


 


 

CAPITOLUL I

 

Rădăuţi: Începuturile stabilirii evreilor

 

 

I.1. EVREII: ORIGINE ŞI EVOLUŢIE

 

E

timologic, cuvântul de evreu provine de la Ever adică unul dintre nepoţii lui Noe şi înaintaş al lui Avraam, el însemnând nomad, om în trecere sau comerciant. Ceva mai târziu, Ever a devenit Ivri, evreu.[12] Emigrarea masivă a evreilor în Europa s-a realizat după distrugerea celui de al doilea Templu al lui Solomon (70 î. Hr). Destinul evreilor a fost unul unic de-alungul Istoriei, ei cunoscând robia egipteană, persană şi romană, răspândindu-se mai apoi, în întreaga lume[13]. A luat naştere diaspora iudaică, pe care evreii o denumesc Galut[14]. Atitudinea egiptenilor mai ales în timpul faraonului Ramses al II-lea (1294-1229 î. Hr.) a devenit una foartă dură şi prohibitivă: i-a izolat pe evrei, le-a interzis să se căsătorească, să aibă copii, i-au ucis pe toţi noii născuţi, supravieţuitorii au fost transformaţi în sclavi, aceştia fiind obligaţi să lucreze în cărămidării şi la monumentele Noului Imperiu („Atunci a zidit Israel cetăţi tari lui Faraon: Pitom şi Ramses, care serveau lui Faraon ca hambare” – Exod, 1, 11).[15] În acest moment a venit Moise (Moshe- în ebraică), salvatorul[16]. Călătoria lui Moise prin deşert spre Ţara Făgăduinţei pentru a scăpa de robia egipteană, reprezintă o adevărată lecţie de economie nomadă, scrie Jacques Attali.[17] În Sanhedrin 4, 5 se scrie următoarele: „Dumnezeu l-a creat pe Adam (ai cărui descendenţi umplu astăzi tot Pământul) singur, pentru a ne învăţa că acel care salvează o singură făptură omenească salvează întreaga lume, iar cel care participă la moartea unei singure fiinţe participă la moartea întregii lumi”.[18]

 

 

 

Departe de a fi un privilegiu, sintagma de poporul ales reprezintă pentru evrei în mod predilect un sistem de obligaţii.[19] Israelul a devenit în vremea lui Solomon (970-930 î.Hr.) o forţă economică care controla drumurile comerciale care uneau Asia cu Africa şi Mesopotamia cu Egiptul[20]. În jurul lui David şi Solomon s-a dezvoltat o întreagă şi mai ales, foarte bogată literatură religioasă, drept dovadă fiind „Psalmii” şi „Proverbele”.[21] Gloria suveranului a fost consolidată prin construirea Templului din Ierusalim, după şapte ani de muncă, cheltuieli şi eforturi istovitoare. Absolutismul monarhic întreţinut de către Solomon a intrat în contradicţie cu libertăţile tradiţionale ale societăţii tribale patriarhale israelite. Tocmai din acest motiv, a izbucnit revolta lui Ieroboam, care a determinat disoluţia statului după moartea lui Solomon. Dintre triburi doar cel al lui Iuda a rămas fidel dinastiei davidiene, el unindu-se ceva mai târziu cu tribul lui Beniamin.[22] Vor lua naştere două regate evreieşti - unul în nord şi în centru cu capitala la Samaria, luându-şi numele de Israel, iar celălalt în sud, cu numele de Iehuda. Primul va supravieţui două secole iar al doilea va rezista 150 de ani. Ambele vor evolua într-un context geopolitic instabil şi vulnerabil generat de interesele Asiriei şi ale Egiptului.[23] Regatul lui Israel va fi distrus de către Sargon I, care i-a ucis şi deportat pe evrei în Asiria, două din cele 12 triburi dispărând cu acest prilej, subiectul dispariţiei acestora reţinând atenţia în conştiinţa evreilor[24]. În locul evreilor se vor aşeza mesopotamienii, care vor forma un grup etno-religios cunoscut sub denumirea de samaritenii. În cazul regatului lui Iuda, acesta va cunoaşte faza protectoratului asirian, beneficiind în timpul lui Iosia (640-609) de o perioadă de autentică renaştere[25]. Liniştea şi pacea sunt de scurtă durată: regatul cade strivit sub apăsătoarele dominaţii babiloniene şi egiptene, în anul 597 Templul fiind jefuit, iar elitele evreieşti sunt deportate. Ierusalimul este cucerit după o rezistenţă de 16 luni. Templul este incendiat în ziua a noua din luna a patra a anului iudaic (iulie-august 586). Evreii vor respecta de atunci ziua de doliu, ţinând în fiecare an un post sever. Astfel primul stat Israel dispare.[26]


 

Comunităţile evreieşti vor lua calea exilului, ele trăind dispersate cuvânt preluat din limba greacă însemnând disperarea.[27] Evreii au intrat în faza profetismului. Intraţi sub stăpânire babiloniană, evreii şi-au probat valoarea, utilitatea şi inspiraţia, ştiindu-se să se facă utili şi pricepuţi. Sub conducerea spirituală a lui Iezechiel şi a celui de al doilea Isaia[28], profeţii exilaţi, noi elemente religioase şi spirituale au asigurat stabilitatea evreilor în Babilon.[29] Iudaismul babilonian s-a concentrat pe prezervarea Legii şi a propriei specificităţi. Legea a devenit subiect de meditaţie în case de rugăciuni denumite sinagogi (de la cuvântul grecesc synagoge- adunare, sinonim cu cel de biserică).[30] În 539, Babilonul este cucerit de către Cyrus, conducătorul Imperiului Persan care i-a tratat pe evrei cu multă toleranţă, drept dovadă fiind tocmai edictul de la Ecbatana (538). 53.742.360 de evrei s-au reîntors cu sprijinul lui Cyrus în Iudeea, decişi să-şi reconstruiască ţara şi Templul. În 515 după ani de eforturi Templul, a fost în fine, reconstruit din temelii. Sub conducerea lui Ezra s-a procedat la reîntoarcerea la Lege, fiind interzise căsătoriile mixte, introdusă lectura publică a Torei ş.a.[31] Evreii şi-au consolidat şi stimulat identitarismul reuşind să-şi conserve religia şi tradiţiile, rezistând asimiliaţionismului venit din partea civilizaţiilor în mijlocul cărora se aflau, indiferent de raporturile în care s-au aflat cu aceştia. Ulterior, evreii au intrat sub stăpânirea Imperiului macedonean al lui Alexandru cel Mare, cel care le-a garantat autonomia sub toate aspectele sale. Recunoscători, evreii şi-au botezat noii-născuţi băieţi cu numele de Alexandru, acesta figurând cu rol aparte şi în folclorul iudaic. Din acest moment, iudaismul se va intersecta cu elenismul, consemnându-se numeroase influenţe şi deschideri spirituale. Până la distrugerea celui de al doilea Templu din anul 70, consemnăm apariţia unor secte precum secta Noului Legământ, nazareenii, meriştii şi helenienii, drept expresie a unei efervescenţe ideatice profunde în preajma apariţiei creştinismului.[32] De importanţă minoră, aceste secte marginale, vor dispărea, în locul lor apărând saducheii, zeloţii-remarcaţi în timpul războiului cu Imperiul Roman, esenienii ş.a[33]. Singura autoritate religioasă era reprezentată de către Templul din Ierusalim şi tribunalul său, Sanhedrinul/Sinedriul. În urma a două războaie extrem de sângeroase (66-73 şi 132-135) evreii vor intra sub stăpânirea Imperiului Roman. A doua distrugere a Ierusalimului şi a Templului (70) a determinat o puternică emigrare a evreilor, luând naştere puternică diasporă iudaică[34].

 

Evreii s-au dovedit a fi elemente de bază în toate societăţile în care au intrat şi din care au făcut parte. Şi-au păstrat tradiţiile şi obiceiurile, adoptând nume asemănătoare cu cele ale creştinilor, sau traducându-şi numele ebraice într-o limbă uzuală: David, Levi, Samuel, Iustus, Vitalis, Calonymos, Durant sau Marc Astruc[35]. Evreii nu se deosebesc de vecinii lor nici prin nume nici prin trăsături fizice sau îmbrăcăminte. Cu toate că în anumite caricaturi începând cu secolul al XII-lea sunt prezentaţi cu nasul coroiat şi privire demonică, acest lucru nu corespunde realităţii. Au dovedit-o pictorii şi sculptorii creştini, în opere de o reală valoare artistică şi ştiinţifică.[36]

 

I.2. AŞCHENAZII

 

Evreii s-au dovedit fi extrem de utili în toate ţările unde au ajuns la un moment dat, însă au şi devenit în momente definite, victimele unor acuzaţii foarte grave: sunt acuzaţi, printre altele, că au răspândit în chip deliberat ciuma neagră, motiv pentru care comunităţi întregi şi înfloritoare din Europa Occidentală au fost masacrate (Strasbourg - 2000, Worms - 400, Oppenheim - 2000, Mainz - 6000 au fost arşi de vii, Erfurt - 3000, Viena, Munchen, Augsburg, Wurtzburg, Nurenberg).[37] Ulterior, în Renania au mai fost ucişi alţii 300. 000 de evrei. De aici, supravieţuitorii au ales să plece în Polonia, Pomerania şi Rutenia.[38] Primii evrei veniţi în Polonia au sosit dinspre teritoriile Islamului după 965, fiind vorba despre câţiva negustori radhaniţi (menţionaţi în textul lui Ibrahim ibn Jacob, negustor evreu din Toledo).[39] Îi regăsim pe evrei în secolele următoare în spaţiul cuprins între Marea Baltică şi Turcia, în Lituania, Ucraina, Balcani, ei fiind atestaţi ca gravori, vopsitori, fabricanţi de mătăsuri, înprumutători cu gaj, negustori, misiţi.[40] În 1334 regele Cazimir cel Mare al Poloniei, le reconfirmă evreilor privilegiul acordat cu 70 de ani înainte de către Boleslaw cel Pios. Tot mai mulţi evrei se stabilesc în Europa de Est, în contextul persecuţiilor la care erau supuşi în Europa de Vest.[41]


 

În schimb, în Principatele Române, statutul evreilor era acela de străin necreştin, „fiind reglementat la începutul secolului al XIX-lea pe bază de aşezăminte, hrisoave domneşti şi, nu în ultimul rând, în spiritul obiceiurilor pământului”[42].

Valoroase sunt opiniile exprimate -în continuare- de către istoricul clujean Lucian Nastasă: „Cu alte cuvinte, aşa-zişii evrei din estul Imperiului (Ostjuden) sunt mult diferiţi de ceilalţi, din apus, de israeliţii de mult germanizaţi, atât prin religie (primii fiind hasidimi), cât şi prin gradul de urbanizare, în sensul că cei din est locuiau în ştetl (târg evreiesc din Europa Orientală, având sensul de regat evreiesc înmitologia literară -idişe meluke în idiş- D.H.)[43] pe când în vest erau aşezaţi în centre urbane alături de autohtoni[44]. Iar analiza acestei divizări ar putea fi mult adâncită în cele mai diverse nuanţe. Însă ne pare extrem de semnificativ a sublinia aici şi acum faptul că în cadrul Imperiului habsburgic evreii au constituit singurul grup etno-cultural cât de cât semnificativ care n-a avut solicitări de tip naţionalist, într-un spaţiu în care mereu au existat forţe centrifuge, generate de celelalte „naţionalisme”, ale maghiarilor, polonezilor, românilor, croaţilor ş.a. Aşadar, evreii nu doar că nu au prezentat nici un risc pentru Imperiu (neavând revendicări naţionale şi teritoriale), dar i‑au adus chiar imense beneficii, în special în sfera economică, ştiinţifică şi culturală. Aşa se face că spre finele secolului XIX se spunea în Imperiu că singurii austrieci adevăraţi sunt evreii, aceştia dând dovadă nu doar de mult patriotism naţional, cât şi regional. Este de altfel şi explicaţia pentru care Curtea de la Viena s-a manifestat faţă de evrei în mod tolerant (din punct de vedere religios), asimilator (din perspectivă etnică şi culturală), modernizator (în plan economic), emancipator (juridic şi social), dar mai ales protector (permiţând autonomia comunităţilor evreieşti, dar apărându-i şi în faţa agresiunilor antisemite”)[45].

Stabilirea primilor evrei la Rădăuţi a reprezentat un proces strâns legat de evoluţiile şi perspectivele viitoarei provincii austriece Bucovina[46], în fapt, partea de nord-vest a Moldovei[47].

Urmând un model consacrat în provincia învecinată Galiţia (în zilele noastre, parte a Ucrainei)[48], evreii rădăuţeni au preluat treptat, controlul asupra zonelor centrale ale localităţii, deschizându-şi prăvălii, băcănii, ateliere, magazine şi diverse afaceri, care în timp, au prosperat şi au consacrat astfel renumele întregii comunităţi mozaice. Evreii rădăuţeni sunt origine aşchenardă (Ostjuden în limba germană)[49], majoritatea lor provenind din Galiţia, provincie vecină cu Bucovina, ambele făcând parte din posesiunile Casei de Austria. Partea de nord-vest a Moldovei a devenit cunoscută şi consacrată drept Bucovina/Buchenland (în limba germană) în urma anexării sale de către Imperiul Habsburgic printr-un proces istoric complex determinat de evoluţia relaţiilor internaţionale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea[50]. Austria a anexat nord-vestul Moldovei printr-o politică abilă, inteligentă şi pragmatică evaluând atent şi profund beneficiile materiale şi geostrategice ale acestei acţiuni de anvergură în politica sa orientală. „Cordun, Moldau Österreich /„Moldova Austriacă, Plonina, şi în fine, Bucovina (de la slavonul bucov-fag) a devenit o provincie distinctă, aparte, cu resurse naturale ce trebuiau neapărat valorificate printr-o politică economică pragmatică, un spaţiu plasat strategic la limitele teritoriale ale Imperiilor Otoman, Rus şi Habsburgic. Acest spaţiu legat etnic şi geografic de teritoriul Moldovei, era locuit însă, de populaţie destul de rară, formată în majoritate din moldoveni. Ceilalţi locuitori - în afară de moldoveni - erau puţini având origini etnice şi opţiuni confesionale dintre cele mai diverse. Recensămintele ruseşti şi ulterior cele austriece au reflectat în mod concret, dimensiunile unei evoluţii complexe, deosebite, neobişnuite a populaţiei în plan statistic, demografic, etnic şi confesional. Bucovina Istorică a reprezentat un teritoriu distinct, parte a Imperiului Habsburgic (Austro-Ungar din 1867, în cadrul Cisleithaniei), transformat după 144 de administraţie austriacă într-o veritabilă „punte între Orient şi Occident” (după o formulă fericită consacrată de către Erick Beck). Bucovina a devenit în conştiinţa opiniei publice cultivate o „Elveţie” a Estului Europei, capitala provinciei, Cernăuţi, dobândind titlul deosebit de măgulitor de „Mica Vienă”, iar mai nou este supranumită cu titlul deosebit de onorant de „ultima Alexandrie a Europei”, în virtutea unei fericite şi inspirate sintagme lansate de către poetul polonez Zbigniew Herbert în 1987[51]. Capitală a culturii, civilizaţiei, a cunoaşterii şi înţelegerii interetnice şi pluriconfesionale, Cernăuţiul (Czernowitz- în germană) a impus un model apreciat şi cunoscut în Imperiul Habsburgic şi ulterior, Regatul României Întregite, plasându-se, din punctul de vedere al numărului populaţiei sale, după Bucureşti şi Chişinău, în perioada interbelică. În realitate, „imaginea Cernăuţiului a fost folosită de presa vieneză începând din 1840 drept simbol al asimilării de către estul-european a culturii germane din Europa Centrală (MittelEuropa). Pe tot parcursul epocii austriece, cercetători, scriitori sau dramaturgi austrieci au încercat să descrie specificitatea acestei regiuni de „elev model”, „copil preferat” al Austro-Ungariei: aici comunităţile etnice coabitau armonios, mulţumită operei civilizatoare germanice în scopul realizării unei fuziuni finale a culturilor care urma să rezulte, pe cât posibil în armonie, un nou popor de limbă germană şi cultură europeană, vitrină a Austro-Ungariei în faţa „deşertului” tătar, frontieră cultural european. Astfel, a luat astfel naştere mitul Bucovinei - oază culturală austriacă în estul-european şi mitul cetăţeanului model al imperiului austriac, „homo bucovinensis”[52]. Societatea bucovineană a devenit atât de cosmopolită, încât devenise uzual, tipul de comportament uman, descris fidel de unul dintre contemporanii vremii: „Acest tip de personaj se îmbracă după moda franceză de la Zalodek, cel mai scump croitor din Cernăuţi, bea bere poloneză Okozym, dar cu măsura germană Seidel, avea prieteni evrei cărora le recită din Goethe şi Schiller[53].

Într-o strânsă relaţie cu organizarea şi evoluţia spaţiului bucovinean, trebuie înţeleasă şi dinamica localităţii Rădăuţi. Menţionat în documentele vremii la 18 noiembrie 1393 - în tandem cu localitatea învecinată Olovăţ/Volovăţ -, Rădăuţiul a fost atestat pentru a doua oară, la 6 iulie 1413 într-un document purtând semnătura lui Alexandru cel Bun (1400-1432), domnitorul Ţării Moldovei.[54] Evoluţiile ulterioare ale Rădăuţiului, s-au plasat într-un tipar strict rural-medieval, influenţat de destinul Ţării Moldovei în ansamblul său. Stabilirea evreilor la Rădăuţi a fost în bună măsură un proces asemănător parcursului urmat în cazul celorlalte comunităţi mozaice din spaţiul bucovinean. Dincolo de coordonatele geografice şi potenţialul economic, evoluţia Rădăuţiului a fost în mod esenţial deteminată de către iniţiativele administrative ale Imperiului Habsburgic, corelată cu o serie întreagă de factori. Odată cu anexarea părţii de nord-vest a Moldovei[55] de către Imperiul Habsburgic[56], destinul Rădăuţiului în ansamblul său a cunoscut schimbări esenţiale care i-au reconfigurat substanţial fizionomia şi structura etno-confesională, economică, socială, intelectuală şi politică[57]. La 12 octombrie 1777, populaţia Bucovinei a depus un jurământ de credinţă faţă de administraţia Habsburgică a provinciei.[58] Evreii au intrat şi ei în tagma nobilimii austriece, primul fiind secretarul Mihalachi Czerniowsky, din secta Abrahamiţilor.[59] Acesta a venit din oraşul galiţian Stanislau convertindu-se la creştinism. În 1788, fii săi (Anton, Joseph şi Iacob) au obţinut în aceeaşi perioadă postiosefinistă (20 februarie 1816) rangul nobiliar de cavaler.[60] Aplicând o politică de modernizare rapidă şi pragmatică, Habsburgii au colonizat în Bucovina, numeroase grupuri etnice într-un mod coerent şi organizat, un proces desfăşurat simultan cu identificarea unor resurse valorificabile prin aducerea unor diverşi specialişti. Reformele iluministe ale Mariei Tereza (1740-1780) şi ale fiului său, Iosif al II-lea (1780-1790)[61] au făcut ca structura imperială să capete corerenţa şi soliditate printr‑o serie de schimbări importante[62]. Iosif al II-lea a declarat la un moment dat: „Sunt împăratul Reichului german; în consecinţă, toate celelalte state aflate sub stăpânirea mea sunt provincii ale lui”[63]. Astfel, în Rădăuţi au fost aduse grupuri de germani, polonezi, maghiari, ruteni care se vor remarca şi individualiza din punct de vedere etnic, profesional, social şi confesional, contribuind astfel la dinamica unei localităţii cu o amprentă tot mai puternică şi vizibilă în plan multietnic şi pluriconfesional. În acest context, se vor regăsi şi stabili ulterior evreii, beneficiind de argumentele solidarităţii comunitare şi profitând de oportunităţile oferită de către autorităţile Habsburgice, iniţial, sceptice, discriminatorii şi prohibitive în cazul mozaicilor din Bucovina[64]. O lege Habsburgică din 1787 le impunea în mod expres evreilor adoptarea unor nume germane, în cazul de faţă, aşkenarzilor. Numele ebraice nu erau permise, existând o listă care circula în rândurile funcţionarilor cu numele acceptate. Printre acestea, enumerăm nume de familie derivate de la flori precum „Lilienthal”, „Diamant”, „Saphir”, „Rosenthal”, cele mai scumpe fiind considerate cele de „Kluger-„înţelept” şi Frolicht-„fericit”. Birocraţia austriacă îi împărţise pe evrei în patru categorii şi anume: „Weiss”-„alb”, „Schwartz”-„negru”, Gross-„mare” şi „Klein-„mic”. Pentru evreii săraci (chiar şi din cauza unor funcţionari „răuvoitori”) întâlnim nume precum „Glagenstrich”-„funia spânzurătorii”, „Eselkopf”-„cap de măgar”, „Taschengregger”-„hoţ de buzunare”, „Schmalz”-„grăsime”, „Borgennicht”-„nu împrumuta”. Cei care aveau origini sacerdotale sau levitice aveau dreptul de a pretinde nume precum „Levi”, „Cohen”, „Kahn”, „Katz” sau le-au germanizat în „Katzman”, „Cohstein”, „Arostein”, „Levitnthal” ş.a. Alţii şi-au luat numele după locul de naştere: „Brod”, „Epstein”, „Ginzberg”, „Landau”, „Schapiro”, „Dreyfus”, „Horowitz” şi „Posner”.[65] Evident la vremea respectivă, aceste nume fuseseră obţinute prin tranzacţii oneroase efectuate cu funcţionari austrieci, atent recompensaţi pentru bunăvoinţa lor. Stabilirea evreilor în Bucovina, a cunoscut în perioada administraţiei militare a provinciei, o serie de măsuri prohibitive adoptate de către autorităţile Habsburgice, situaţie care se va schimba şi ea ulterior. În cazul evreilor, administraţia Habsburgică a avut două tendinţe: „expulzarea şi profitarea”- menţionează regretatul Eugen Glück, un istoric înzestrat cu multă acribie şi acurateţe ştiinţifică- orientări care însă se vor ameliora treptat, până în 1918. Comunităţii evreilor i s-au impus diverse obligaţii şi sarcini financiare de către austrieci, precum preluarea costurilor colonizării unui anumit număr de familii mozaice din Galiţia în Bucovina. La acestea s-au adăugat şi altele, dintre care enumerăm: taxe pentru construcţia de sinagogi şi case de rugăciuni (anual, cuantumul acestuia se ridica în 1792 la 25 de forinţi), achitarea salariului copistului de la biroul evreiesc al administraţiei provinciale, inclusiv remuneraţia celor celor trei învăţători din Cernăuţi, Sadagura şi Suceava (în valoare de 600 de forinţi) ş.a. Devalorizarea continuă a monedei austriece a urcat valoarea impozitelor plătite de către evreii bucovineni la 25 de forinţi şi 20 de criţari (sumă ceva mai mică decât aceea percepută în Galiţia unde se ridica la 38 de forinţi). [66] Începând cu 1824 sistemul de impozitare s-a modificat în mod radical. Aceste aspecte trebuie înţelese în raport de nivelul de organizare şi funcţionare al evreimii bucovinene. În această perioadă, documentele şi sursele consultate conţin referiri substanţiale în cazul comunităţilor mozaice din Cernăuţi[67], Suceava şi Siret, şi prea puţine în situaţia comunităţii evreilor din Rădăuţi aflată la începuturile sale. Numărul evreilor stabiliţi la Rădăuţi a fost la început, unul nesemnificativ. Situaţia era de altfel, similară în majoritatea localităţilor situate în arealul bucovinean, cu anumite excepţii. Mult mai numeroşi erau mozaicii stabiliţi în localităţile învecinate Rădăuţiului, situaţie care s-a modificat însă treptat, aşa cum vom arăta pe parcursul acestui volum. Primul evreu stabilit în Rădăuţi a fost negustorul şi antreprenorul Yossel Reichenberg[68]. El a solicitat în 1796, printr‑o adresă, Direcţiei Bunurilor din Rădăuţi aprobarea pentru înfiinţarea unei Fabrici de Sticlă la Gura Putnei/Karlsberg[69]. În 1797, Fabrica de Sticlă era deja construită, aflându‑se sub administrarea lui Yossel Reichenberg. În 1807 erau înregistrate trei familii în Rădăuţi, aparţinând celor trei categorii ( I, II şi III).[70]În anul 1816, contele Hardegg, trimisul Curţii Imperiale, a sosit la Herghelia din Rădăuţi şi a dat ordin- în spiritul restricţiilor impuse mozaicilor bucovineni menţionate mai sus- ca evreii să fie alungaţi din localitate. Ordinul nu a fost pus însă în aplicare, iar numărul evreilor a crescut în mod constant[71]. În anul 1821, documentele pe care le avem la îndemână, menţionează faptul că evreii deschiseseră deja prima cârciumă la Rădăuţi[72]. Proprietara stabilimentului (văduva Bernstein) era de confesiune mozaică, inaugurând un anume tip de afacere, care se va dezvolta la nivelul întregii provincii. Se obţinuse aprobarea autorităţilor austriece, sub motivaţia de a procura şi desfacere mâncare cuşer evreilor din Rădăuţi în zilele de târg[73]. Datele oficiale menţionau existenţa unui număr de 45 de evrei în Rădăuţi, niciunul nefiind agricultor.[74] Probabil, cârciuma lui Berstein era situată într-o zonă centrală, având potenţial de desfacere, ea fiind urmată de altele, plasate strategic, în zonele cu vad comercial. În 1831 în Rădăuţi, locuiau deja 367 de evrei.[75] În doar câteva decenii în localitate ( 31 decembrie 1869) numărul evreilor a ajuns la 2358 de suflete (1157 bărbaţi şi 1201 femei). Mozaicii administrau 10 firme (dintr-un total de 12 înregistrate oficial), cele mai cunoscute fiind ale lui Sussie Fischer (comerţ cu fructe), Lea Geibel (mărunţişuri), Eisig Grabscheid (manufactură), Berl Rath (pielărie), David Konig (fierărie), Meschulem Koffler (fabrică), Josef Rudich, Mechel şi Moses Rudich (băcănii).[76] Evreii rădăuţeni se regăseau şi în listele plătitorilor de taxe ale Rădăuţiului, semn că prezenţa lor în localitate era una stabilă, agreată şi recunoscută în mod oficial, aceştia aducându‑şi progresiv contribuţia la viaţa economică, socială şi spirituală a localităţii. În această etapă, toate aspectele legate de respectarea tradiţiilor iudaice depindeau - ritualic - în cazul evreilor din Rădăuţi, de comunităţile mozaice învecinate. Lucrurile se vor schimba însă radical, odată cu stabilirea la Rădăuţi a unor familii mozaice precum cele ale lui „Reuben Harth (originar din părţile vestice ale Austriei), Jechiel Itzig Herzberg (venit din centrul Galiţiei), Goldschläger, Eli Gewölb, Herer[77], Eisig Grabscheid, Meschulam Kowler, Josef Fränkel (venit în 1810 din Galiţia)” ş.a. Majoritatea familiilor evreieşti din Bucovina şi implicit cele din Rădăuţi, au emigrat din Galiţia. În cazul lui Efraim ben Jakob Goldschläger, regula a fost reprezentată însă, de o excepţie, acesta venind din Vijniţa - unul dintre centrele hasidismului bucovinean - la Rădăuţi, reuşind în scurt timp, să creeze un „minyan” (cvorum religios în ebraică necesar ţinerii unei slujbe presupunând prezenţa obligatorie a 10 bărbaţi peste vârsta de Bar Miţva[78]- literar „Fiul poruncii”)[79] şi un abator ritualic („kosher”) în pofida împotrivirii comunităţii evreilor din Marginea[80]. Ulterior, el a pus bazele unei case de rugăciuni în propria sa locuinţă (1830), ceva mai târziu, amenajând şi o „mică baie rituală de aburi (Mikweh)”. Se pare că, a reuşit să fie apreciat şi respectat de către evreii rădăuţeni, fiind ales lider al comunităţii mozaice locale (Kahal, ulterior Gemeinde, potrivit reglementărilor legislative austriece). A murit de timpuriu, urmare a epidemiei de ciumă izbucnită în zonă.

În 1830 a fost deschisă în Rădăuţi, prima sinagogă, „ulterior, achiziţionându‑se şi un spaţiu pentru un cimitir”[81]. Aceste demersuri au avut aprobarea oficială a autorităţilor austriece, potrivit patentei imperiale a împăratului lui Iosif al II-lea. Goldschläger a fost primul evreu îngropat în cimitirul din Rădăuţi, până la decesul său, morţii evreilor rădăuţeni erau transportaţi pentru înhumare la cimitirul din Siret (la aproximativ 21 km distanţă). După moartea lui Goldschläger, Reb Schmuel Herer, a preluat conducerea Kahalului/Comunităţii Evreieşti din Rădăuţi, ajutat de către fii săi, David Herer şi Moische Mordechai Herer[82]. În doar câteva decenii, ponderea mozaicilor în Rădăuţi a devenit una atât de semnificativă, încât în 1880 aceştia reprezentau deja o treime din populaţia totală a localităţii[83]. Recensămintele populaţiei efectuate de către administraţia Habsburgică au fost relevante: evreii reuşiseră un salt demografic care i-a consacrat drept una dintre cele trei etnii reprezentative ale Rădăuţiului în doar câteva decenii. Trendul demografic ascendent a continuat, el fiind menţionat şi certificat ca atare, prin rezultatele recensământului efectuat în 1910, ultimul realizat în monarhia de Habsburg. Potrivit acestuia, evreii rădăuţeni numărau 5.940 de persoane, în procente (35,48%) Creşterea lor este semnificativă dacă ţinem cont de faptul că în 1776 la Rădăuţi nu figura nici un evreu în rubrica referitoare la mozaici. În 1807 figurau doar trei familii evreieşti în lista plătitorilor de impozite, iar la 7 august 1817 în Rădăuţi au fost menţionaţi doar 45 de evrei. La 31 octombrie 1831: 367 de evrei, care vor ajunge la 2.358 persoane în recensământul efectuat la 31 decembrie 1869 (26% din populaţia Rădăuţiului), în 1880: 3.452 de evrei (30,9%), iar în 1890: 4.235 (32,84%).[84] În 1916 în Rădăuţi locuiau 5940 de evrei.[85] Ulterior, după sfârşitul Marelui Război (1918) recensămintele au fost efectuate de către autorităţile române în baza unor instrumente şi tehnici de recenzare a populaţiei total diferite de cele utilizate de către autorităţile Habsburgice. În baza datelor furnizate de către recensământul populaţiei României, efectuat la 29 decembrie 1930, populaţia oraşului Rădăuţi se prezenta, după limba maternă, în felul următor: total populaţie- 16.788 persoane, dintre care evrei-5.611 (28,9%), români- 5.910 (38,35 %), germani 4.615 (23,5%), ucraineni- 238-(4,7%)[86], ruşi- 109 (2,1%) polonezi- 184 (1,8 %) ş.a. Din punct de vedere al confesiunii împărtăşite, statistica avea următoarea configuraţie: 5.923 ortodocşi (35,28%), 5.647 mozaici (33,53%), 4.400 romano-catolici (26,20%), 472 evanghelici (Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană - C.A.) (2,81%), 303 greco-catolici (1,80%), 15 reformaţi (calvini), 15 lipoveni, 3 armeano-gregorieni, 3 mahomedani, 3 adventişti, 2 armeno-catolici, 1 baptist şi 1 fără religie (liber-cugetător)[87]. Ponderea comunităţii mozaice rădăuţene poate fi recunoscută şi din numărul relativ mare de voturi obţinute de Partidul Evreiesc şi alte organizaţii politice evreieşti primite în timpul alegerilor parlamentare şi locale interbelice. În cazul evreilor, aceştia erau singurii care puteau fi însă, identificaţi fără nici o dificultate, limba maternă corespunzând etniei şi confesiunii mozaice- împărtăşite. Numărul discret al mozaicilor la Rădăuţi, a cunoscut un spor excepţional, aceştia ajungând să devină, în doar câteva decenii, cei mai numeroşi dintre locuitorii localităţii[88]. Populaţia mozaică a Rădăuţiului a crescut într-un mod spectaculos: în 20 de ani a crescut cu 29,04% iar ponderea evreilor cu 41,77% (în procente aceştia au sărit de la 30,93% la 33,98%.)[89]

Ridicarea Rădăuţiului la rang de de cerc districtual (1864) au reprezentat alte argumente puternice în stabilirea mozaicilor în localitate, alături de consideraţiile expuse în rândurile anterioare. Legăturile feroviare şi oportunităţile economice, unele dintre acestea fiind ulterior puse în valoare (şi) prin numeroasele iniţiative ale evreilor, au reţinut şi stimulat venirea masivă a mozaicilor la Rădăuţi, inclusiv în bazinul înconjurător. În felul acesta, zona adiacentă a fost reprezentată de către comunităţi mozaice semnificative, toate fiind legate între ele prin profunzimea tradiţiilor specifice neamului lui Israel. Documentele consultate reţin numeroase căsătorii încheiate între evreii din Rădăuţi şi din localităţile limitrofe, sau în unele cazuri, evrei din comunităţi din partea de nord a Bucovinei Istorice. După 1870 Comunitatea Evreilor din Rădăuţi a devenit una de sine stătătoare. Acesta a fost momentul în care a fost angajat un dascăl de religie care în acelaşi timp, „exercita activităţi de cantor, învăţător şi măcelar ritual/haham (Schachter), plătit anual cu suma de 6000 de florini”.[90] Evreii rădăuţeni şi-au redactat un statut propriu recunoscut de către Administraţia Regională Cernăuţi (ordinul 5092 din 12 iunie 1881).[91]

La Rădăuţi, în contextul unor evoluţii urbane similar celor intervenite în cazul centrelor Cernăuţi, Storojineţ, Suceava, Câmpulung Moldovenesc a avut loc constituirea - în a doua jumătate a secolului al XIX-lea- unui „Cartier Evreiesc”. Acesta era delimitat de strada „Bisericii”/ „Ştefan cel Mare”, partea de jos, „Piaţa Habsburg” -piaţa oraşului, „Piaţa Mare”-azi Parc, strada „Voitinelului”/ „Putnei” partea de jos cunoscută de localnici drept „Juden Gasse”. Aici locuiau următoarele familii mozaice: Gtissie Fischer, Lea Geibel, Eisig Grabscheid, Beri Rath, David Honig, Meşulem Koffler, Josef Rudich, Michael Rudich, Moses Rudich, Zvolt Kronen, Claim Alter Reichemberg, Samuel Schwartz, Mayer Glasser ş.a.[92] Construcţia şi dezvoltarea acestui cartier s-a realizat în timp, cu multă răbdare şi numeroase tranzacţii şi investiţii, prin concentrarea treptată, deliberată şi organizată a unui număr mare de evrei, deveniţi proprietari de prăvălii, ateliere, crâşme, cabinete, farmacii, hoteluri în zonele centrale ale Rădăuţiului, fapt sesizat şi menţionat de către călători de vază ai localităţii, în frunte cu istoricul Nicolae Iorga.

 

1. „Salutări din Rădăuţi”. Carte poştală austriacă (tipografia Salomon Hirsch, Radautz, foto L. Seliger) înfăţişând diverse instituţii publice/religioase din Rădăuţi (sfârşitul secolului al XIX-lea). Sursa: colecţia autorului.

 
 
2. Rădăuţi. „Herrengasse” („Strada Domnească”). Sursa: colecţia autorului.
 
 

 

 


 


 

 

CAPITOLUL II

 

Competenţe lingvistice

 

 

 

 

E

vreii rădăuţeni foloseau în mod obişnuit idişul în activităţile lor cotidiene, fapt confirmat de către documentele în care erau redactate diversele cauze/dosare care figurau pe rolul instanţei de judecată de la Rădăuţi. De altfel, aşa cum am arătat şi în alte capitole ale acestui volum, un număr relativ ridicat de judecători, notari şi avocaţi evrei din Rădăuţi stăpâneau şi foloseau în mod obişnuit idişul, atât pledoariile lor cât şi în timpul şedinţelor de judecată. Însuşirea şi transmiterea idişului era asigurată de către familie, fiind întreţinută, consolidată în timpul frecventării şcolii (Heder) de către rabini. Folosirea limbii ebraice şi limbii germane de către mozaicii rădăuţeni este confirmată de către numeroasele documente şi acte pe care le-am consultat în vederea întocmirii acestei lucrări (inclusiv, a celor de stare civilă). Destinul educaţional, şcolar, profesional şi spiritual al evreimii rădăuţene a implicat cunoaşterea şi folosirea mai multor limbi, idiş, ebraică, germană şi română. Evreii rădăuţeni foloseau zilnic idişul, germana, ebraica, româna în stabilirea înţelegerilor comerciale, sau în timpul rugăciunilor către Yahve/Eloahim (Dumnezeu în religia mozaică). Personalităţile reprezentative ale rădăuţenilor- pe care le-am aprofundat într-un alt capitol al lucrării de faţă- au demonstrat în lucrările lor stăpânirea a multor limbi de circulaţie, în primul rând, a limbii germane. Numărul evreilor rădăuţeni a devenit unul semnificativ printr-o emigrare masivă a acestora dinspre Galiţia şi Imperiul Rus. Acest lucru se poate constata din analiza datelor furnizate de către recensămintele efectuate de către autorităţile Habsburgice, desfăşurate din 10 în 10 ani, începând cu 1880 (ultimul având loc în 1910)[93].

 

În orice locuinţă de evreu se afla, în mod obligatoriu, un raft cu cărţi rituale, printre care se găseau următoarele: un „sidur” (carte de rugăciuni zilnice şi de Şabat)[94], „mahzor” (cărţi de rugăciune pentru sărbători), „meghila”, „Cartea Esterei”, „Hagada” (carte pentru ceremonialul serilor de Pesah), prima şi a doua, „Humaş” (cele cinci cărţi ale lui Moise), text ebraic cu traducere idiş şi comentarii, pentru femei şi pentru unii bărbaţi mai simpli exista o compilaţie în idiş a textelor biblice, „Fehines”, rugăciuni în idiş pentru femei, cărţi de edificare, povestiri hasidice ş.a.[95] În locuinţele evreilor rădăuţeni se găsea de bună seamă, tratate talmudice, opere filosofice, cabalistice ş. a. În timpul rugăciunilor, evreul se îndrepta în mod obligatoriu către zidul dinspre răsărit (simbolizând Ierusalimul)[96].

 

 

 Rugăciunea de vineri seara. (1974-1975).

Sursa: colecţia personală Laurence Salzmann.

 

În inventarul locuinţelor evreilor rădăuţeni se mai găseau şfetnice ritualice, o lampă de Hanuka (sărbătoarea victoriei maccabeilor), cupe pentru binecuvântarea vinului, vineri seara, o cutie cu mirodenii pentru ceremoniile de sâmbătă seara, un acoperământ pentru hala, pâinea albă de sâmbătă, o pungă brodată şi ea pentru azima de Pesah ş.a.[97]

 

 

Evreu din Rădăuţi (purtând kipa), 1910. Sursa: colecţia personală Edi Spiegel.

 

 

Rădăuţi, Kirchengasse/Strada Bisericii. Carte poştală austriacă, sf. sec. al XIX-lea (1898). Imagine dintr-o epocă demult apusă. Sursa: colecţia personală Sorin Clipa.

 


Rădăuţi. Piaţa Centrală şi Primăria. Sursa: colecţia autorului.

 

Rădăuţi, vila Fabian Stern. Sursa: colecţia Dragoş Băncescu.

 


 

 

CAPITOLUL III

 

Demografie şi structuri rezidenţiale

 

 

 

 

R

ădăuţiul şi-a construit o identitate edilitară compatibilă cu aşteptările locuitorilor săi: au apărut din ce în ce mai multe locuinţe construite predilect în partea centrală a oraşului, a fost regularizat cursul Topliţei şi asanată bahna de la Gara Mică până la Sinagoga Mare[98]. Unele dintre iniţiativele şi reglementările edilitare ale lui Mihai Pitei, Orest Renney, I. Imricowski au configurat reperele unei aşezări de tip austriac cu multe influenţe central-europene, suprapuse pe o organizare de tip tradiţional specifică românilor, trăitori în formele de organizare arhaice, practicau meserii tradiţionale, interferând treptat cu meseriile şi ocupaţiile introduse de către administraţia austriacă şi coloniştii germani aduşi de către aceasta la Rădăuţi[99]. Oraşul bucovinean a început să se diferenţieze de oraşele moldoveneşti prin măsurile şi iniţiativele specifice introduse de către legislaţia Habsburgică. Au fost introduse multe dintre elementele caracteristice oraşelor burgheze: grad limitat de autonomie, atribuţii decizionale şi executive, judecătoreşti, fiscale şi poliţieneşti. Aceste reglementări se raportau la rescriptul imperial din 25 august 1785, care a reformat situaţia magistratelor din Galiţia şi din monarhia danubiană, pe temeiul căruia, guvernatorul Bucovinei, Karl von Enzerberg, a întocmit la 14 decembrie 1785 un regulament de reorganizare administrativă a oraşelor Cernăuţi, Siret şi Suceava, reglementând sub aspectul formei şi a fondului instituţia administrativă nouă a magistratului.[100]Aceste aspecte reflectă noile orientări şi preocupări în sensul uniformizării, egalizării şi încadrării în normele generale de funcţionare ale Imperiului Habsburgic.

 


Prin intermediul legislaţiei de mai sus, Cernăuţiul, Suceava şi Siretul au devenit oraşe libere, iar locuitorii lor - declaraţi în baza dreptului orăşenesc „cetăţeni liberi”-, restul fiind consideraţi „locuitori liberi fără drept de cetăţenie”. Cetăţenii celor patru naţiuni indicaţi în documente (moldovenii, armenii, coloniştii germani şi evreii nou veniţi) alcătuiau o comunitate inseparabilă, un tot[101]. În noua filosofie administrativă iosefinistă, evreii erau avantajaţi, alături de noii veniţi proveniţi din rândurile coloniştilor aduşi de către autorităţile Habsburgice. Dreptul cetăţenesc sau indigenatul de oraş putea fi acordat de către magistrat drept un titlu de onoare, care putea aduce după sine, un privilegiu personal celui căruia i se acorda. Acesta putea fi acorda în schimbul unei taxe modice, contabilizată în vistieria oraşului, tuturor artizanilor, meşteşugarilor, negustorilor, manufacturierilor, şi chiar locuitorilor a căror principală ocupaţie era agricultura.[102] În cazul meşterilor şi artizanilor care se stabileau în oraşe era acordată o „scutire pe timp de 10 ani de la plata impozitelor imperiale, de recrutare, de încartiruiri militare” şi de cărăuşii, ultimele putând fi impuse - scrie istoricul Mihai Ştefan Ceauşu- „însă acestora în caz de necesitate”[103].

În fruntea magistratului se afla primarul/judele, şi cei patru consilieri municipali aleşi dintr-un număr de trei candidaţi propuşi pentru fiecare post în parte, din trei în trei ani, de totalitatea cetăţenilor, indiferent de naţiune sau religie, din mijlocul lor, prin majoritatea voturilor. Evreii puteau să aleagă, „nu însă să fie şi aleşi”.[104]

În domeniul construcţiilor din oraşe, acestea trebuiau să fie neapărat din piatră sau cărămidă, în scopul prevenirii incendiilor, înaintea ridicării propriu zise a acesteia, trebuind ca solicitantul să prezinte autorităţilor (inginerului ţării), o schiţă a terenului, un plan, o schiţă a profilului şi a faţadei clădirii. Trebuiau să fie atenţi la materialele de construcţie utilizate pentru a avea rezistenţă la foc, prevăzându‑se coşuri de fum şi cămine, iar zidurile să fie construite pentru a putea susţine un etaj, fără pericol de prăbuşire. Interiorul construcţiei trebuia să fie amenajat în corelaţie directă cu profesiunea proprietarului.[105] În mod frecvent, iarmaroacele organizate în mod tradiţional la Rădăuţi în zilele de vineri în zona centrală a localităţii, în vecinătatea Sinagogii Mari şi a Casei Germane, surprindeau pitorescul costumelor populare ale românilor bucovineni precum şi ale altor comunităţi etnice şi confesionale, evreii fiind mereu prezenţi şi implicaţi în diverse tranzacţii şi nesfârşite negocieri cu participanţii la aceste târguri, de regulă, veniţi cu faetoanele din localităţile limitrofe: coloniile secuieşti Andrasfalva (Măneuţi) şi Hadikfalva (Dorneşti), germane Karslberg (Gura Putnei- colonişti din Boemia, care lucrau la Fabrica de Sticlă şi, din 1803, lucrători forestieri), Fürsthenthal, 1803 - colonişti lucrători la fabrica de sticlă, Voievodeasa), Bădeuţi - German, Satu-Mare - German (1787 - colonişti germani din Hessen, Pfalz, Baden şi Würtenberg), Frătăuţi-Noi (1787 - colonişti germani din Hessen, Pfalz, Baden şi Würtenberg, Glitt-Clit, ucrainene- Milişăuţi, Marginea, Volovăţ, Arbore, 1787 - colonişti germani din Hessen, Pfalz, Baden şi Würtenberg)[106] ş. a. Posedând în mod nativ ştiinţa cunoaşterii mai multor limbi şi un talent comercial unanim recunoscut, evreii au reuşit să dinamizeze viaţa financiară a Rădăuţiului, confirmându-şi rolul lor proverbial de factori stimulatori ai vieţii economice. O serie de factori perturbatori şi-au pus - totuşi - amprenta asupra evoluţiei vieţii economice, precum criza financiară din 1812, determinată de devalorizarea bancnotelor şi urmată de criza monetară din 1816.[107] Delimitarea localităţii Rădăuţi a fost efectuată de către o Comisie aulică (19-20 iulie 1782) condusă de către colonelul Metzger (sublocotenentul - auditor Harsani, grefierul I. S. Erggelet, translatorul Petrus Aron, câţiva localnici).[108] Adam Friedricht Henze (n. Bayreuth, 17 iunie 1750) funcţionar public la Inspectoratul Bunurilor Statului, a procedat la trecerea în administraţia suveranului a domeniului Rădăuţiului (1 mai 1792). Neoficial, a fost primul primar al Rădăuţiului (Burgmeister). A coordonat colonizarea coloniştilor în Rădăuţi, preocupându-se de sistematizarea zonei centrale (eliberând zona de pe malurile Topliţei, aflate în proprietate Episcopiei de Rădăuţi). Henze a pus piatra de temelie a vechii primării (Casa împărătească). A decedat la 15 februarie 1803 (mormântul său se află- scrie Petru Rezuş- lângă peretele sudic al altarului Bisericii Domneşti).[109]Ulterior, după finalizarea Primăriei (1803) a urmat construirea clădirii Căpitanatului, succedată de alte tipuri de construcţii având destinaţii de utilitate publică. Sediul nou al Primăriei a reprezentat opera lui Kasimir Zukowski (1909-1910).[110] În 1812 Herghelia s-a mutat de la Văşcăuţi la Rădăuţi, iniţiativă care a impulsionat viaţa economică a aşezării şi a determinat organizarea vestitelor târguri de cai. Împăratul Josef al II-lea de Habsburg a vizitat Rădăuţiul, aşa cum aminteam în paginile anterioare, în 1783 şi 1786 (24-27 iulie), urmat de împăratul Francisc I (1792-1835) în 1817. Doi ani mai târziu, Rădăuţiul a fost ridicat la rangul de oraş.[111] În 1812 Rădăuţiul a fost afectat de efectele reformei monetare introdusă de către administraţia Hasburgică (100 de florini convertindu-se în numai 5 florini).[112] În 1848 oraşul Rădăuţi a fost implicat în evenimentele revoluţiei care a cuprins o bună parte a Europei. În urma reformei agrare, Fondul Bisericesc a contribuit cu o suprafaţă de 80. 500 ha, astfel încât o parte semnificativă a fostelor proprietăţi episcopale s-au dus spre persoane particulare (este vorba despre pământurile situate în zonele „Temnic”, „Scruntari”, „Vadu Vlădichii”, „Lunca” şi „Dealul Crucii”)[113]. Între 1855-1866 în fruntea administraţiei oraşului Rădăuţi s‑a aflat Mihai Pitei. În 1852, Rădăuţiul a fost declarat oraş, ulterior el devenind capitală de district, intrând într-o puternică fază de urbanizare cunoscând o dezvoltare accelerată edilitară, industrială, economică, spirituală, culturală. La Rădăuţi s‑a dezvoltat şi extins o reţea şcolară având în centru, drept piatră unghiulară, Gimnaziul German de Băieţi, alături de Şcoala de Fete organizate după modelul filosofiei educaţionale specifice Imperiului Habsburgic (modelul fiiind adecvat şi adaptat în mod constant particularităţilor Bucovinei Istorice). La intervale bine definite, au luat fiinţă diverse şcoli particulare, reţinându-se şi în acest domeniu, contribuţia inconfundabilă a evreilor rădăuţeni, atât în calitate de elevi precum şi de cadre didactice. Aceste consideraţii, le-am putut extrage în urma unor valorificări minuţioase şi atente a numeroase categorii de izvoare, primare sau secundare, ele fiind privite într-o strânsă corelaţie cu fenomenul creşterii numărului evreilor în perioada următoare, oportunităţile economice crescând exponenţial prin deschiderea liniei de cale ferată Hadikfalva/Rădăuţi (1889) şi a prelungirii acesteia până la Brodina[114]. Iniţiativa a produs consecinţe economice şi sociale, profunde şi benefice pentru întreaga zonă şi provicie în ansamblul său, conectând zona la o reţea de transporturi de mărfuri şi persoane de mare calibru.

Între timp, ridicarea Rădăuţiului la rang de cerc districtual (1864) au reprezentat alte argumente puternice în stabilirea mozaicilor în localitate, alături de consideraţiile expuse în rândurile anterioare. Legăturile feroviare şi oportunităţile economice, unele dintre acestea fiind ulterior puse în valoare (şi) prin numeroasele iniţiative ale evreilor, au reţinut şi stimulat venirea masivă a mozaicilor la Rădăuţi, inclusiv în bazinul înconjurător. În felul acesta, zona adiacentă a fost reprezentată de către comunităţi mozaice semnificative, toate fiind legate între ele prin profunzimea tradiţiilor specifice neamului lui Israel. Documentele consultate reţin numeroase căsătorii încheiate între evrei din Rădăuţi şi din localităţile limitrofe, sau în unele cazuri, evrei din comunităţi din partea de nord a Bucovinei Istorice. După 1870 Comunitatea Evreilor din Rădăuţi a devenit una de sine stătătoare. Acesta a fost momentul în care a fost angajat un dascăl de religie care în acelaşi timp, „exercita activităţi de cantor, învăţător şi măcelar ritual/haham, plătit anual cu suma de 6000 de florini”.[115] 

La Rădăuţi, în contextul unor evoluţii urbane similar celor intervenite în cazul centrelor Cernăuţi, Storojineţ, Suceava, Câmpulung Moldovenesc a avut loc constituirea - în a doua jumătate a secolului al XIX-lea - unui „Cartier Evreiesc”. Construcţia şi dezvoltarea acestui cartier s-a realizat în timp, cu multă răbdare şi numeroase tranzacţii şi investiţii, prin concentrarea treptată, deliberată şi organizată a unui număr mare de evrei, deveniţi proprietari de prăvălii, ateliere, crâşme, cabinete, farmacii, hoteluri în zonele centrale ale Rădăuţiului, fapt sesizat şi menţionat de către călători de vază ai localităţii, în frunte cu istoricul Nicolae Iorga.

 

 

Rădăuţi. „Piaţa Habsburg” (imagine din perioada austriacă). (Carte poştală, 1898).

Sursa: colecţia personală Dragoş Băncescu.

 

În limbajul rădăuţenilor acest areal stradal era cunoscut sub denumirea de „Cartierul Jidovesc”. Cartierul Evreiesc din Rădăuţi era delimitat de strada „Bisericii”/ „Ştefan cel Mare”, partea de jos, „Piaţa Habsburg” - piaţa oraşului, „Piaţa Mare”- azi Parc, strada „Voitinelului”/ „Putnei” partea de jos cunoscută de localnici drept „Juden Gasse”. Aici locuiau următoarele familii mozaice: Gtissie Fischer, Lea Geibel, Eisig Grabscheid, Beri Rath, David Honig, Meşulem Koffler, Josef Rudich, Michael Rudich, Moses Rudich, Zvolt Kronen, Claim Alter Reichemberg, Samuel Schwartz, Mayer Glasser ş.a.[116]

 

 

Rădăuţi, Ringplatz, 1900. Colecţia Edie Spiegel.

 

Un specialist rădăuţean consemnează următoarele: „Clădirile din această zonă a municipiului Rădăuţi au zidăria[117] din cărămidă, parterul uneori cu bolţi „a vella” în timp ce etajele au plafoane din lemn. Fronturile acestor clădiri sunt unificate printr‑o arhitectură de pronunţat caracter occidental de excelentă calitate, cu balcoanele din fier forjat susţinute pe console[118] din piatră, profilate, sau console turnate din fontă, elemente arhitecturale care oferă un farmec aparte acestei zone din Rădăuţi. Ritmul unitar al traveelor, îmbinate cu variaţia în tratarea arhitecturală a faţadelor, fantezia decorativă a consolelor şi feroneria balcoanelor, toate menite să atragă atenţia cumpărătorilor şi să pună în evidenţă rangul social al proprietarilor reprezintă contribuţia comunităţii mozaice din Rădăuţi la valorile arhitecturale ale acestuia[119]. Spaţiile de la parter, unele acoperite cu bolţi semicilindrice precum şi „a vella” sunt separate de câteva brame în arc[120], prevăzute cu porţi impozante prin care se ajunge în vaste ogrăzi interioare, unde se aflau spaţii comerciale pentru desfacerea mărfurilor en-gross şi en-detail[121]. Aceste ogrăzi cu ganguri[122] lungi susţinute pe pilaştri[123] de lemn ori din cărămidă, sau susţinute pe console din lemn sau platbandă profilată la cald, prezintă ordonanţa clasică a caselor de negustori evrei din zona centrală a oraşelor din Bucovina, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Structura subterană a acestor clădiri suprinde prin multitudinea labirinturilor de pivniţe cu bolţi adâncite, de tip „depozit” sau comercial construite sub directa coordonare a maiorului genist Joseph Moritzer începând din 1874. Tipul de pivniţă „depozit” de formă dreptunghiulară şi dimensiuni mari- 100 mp - cuprinde 3 până la 5 compartimentări despărţite parţial de pereţi dispuşi transversal[124]. Pe pardoseala pivniţei erau amenajate lăcaşuri pentru bârne paralele, cu intervale între ele de la 0,40 m la 1 m cu scopul depozitării butoaielor de vin şi de bere”[125]. „În 1875 au fost inaugurate clădirile Halei de Vin şi Bere din strada Bisericii (Ştefan cel Mare), colţ cu Piaţa Habsburg (Piaţa Unirii), clădiri construite din cărămidă, pe parcela virană nr. 92, proprietar Chaim Alter Reichenberg (C.F. 898, p. 230). Clădirea principală cu planul în forma literei L şi soclul înălţat precum şi construcţiile anexe din curte, însumând în structura subterană o suprafaţă de aproximativ 500 mp pivniţe cu acces prin curte, prin bramă şi una tip comercial cu acces stradal. Cele două clădiri aveau la parte mai multe spaţii comerciale „viu cercetate de dame şi domni”, câteva magazii, iar la etaj erau sediile unor instituţii de credit, asociaţii religioase israelite şi încăperi cu destinaţie de locuit. La scurt timp a fost finalizată şi construcţia casei lui Leo Brunstein (primar la Rădăuţiului, la începutul secolului XX, D.H.), cu frontul la Piaţa Mare (azi Piaţa Unirii nr. 57), clădire din cărămidă cu etaj, compartimentată cu destinaţii diverse”[126]. Pe amplasamentul vechii Primării a Rădăuţiului, se afla „o clădire în două ape, ce străjuia partea sud-vestică a pieţii, adăpostind mai multe spaţii, cu câte o copertină în arc, care dădea impresia unei unde desfăşurate în mod regulat de la un capăt la altul al clădirii. Era singura clădire cu funcţionalitate pur comercială din oraş, în care existau numeroase băcănii[127], prăvălii[128] şi dughene[129]. La vestul platoului străjuie un lanţ de clădiri cu două nivele, având la parte numeroase spaţii comerciale, separate de câteva brame în arc, care dădeau în vaste curţi interioare. La subsoluri se aflau beciuri complex compartimentate şi chinniţe/pivniţe unde negustorii îşi depozitau băuturile, fructele şi alte mărfuri supuse degradării prin căldură şi lumină. Aceste clădiri, cu puţine modificări se păstrează şi astăzi, exceptând cele de locul unde se află acuma clădirea telefoanelor şi complexul cooperativ de artă populară şi artizanat. Latura estică a Markplatzului, era conturată de case tip parter, cu mai multe spaţii verzi între ele, dintre care se distingeau farmacia, hanul oraşului-crâşma cea mare, foişorul de foc al pompierilor, câteva prăvălii, şi în sfârşit la nord, piaţa era tronată de edificiul impunător al templului evreiesc, având lângă el două clădiri tip parter, necomerciale. Piaţa era împărţită în două zone cu destinaţii diferite. Piaţa cea mare, denumită oborul de vite (actualmente, parc), cealaltă, botezată Habsburg, se păstrează şi astăzi sub denumirea de piaţa oraşului, cu întindere mică”[130]. La 18 august 1883, de ziua de naştere a împăratului Franz Josef, la Rădăuţi a fost inaugurată Sinagoga Mare, una dintre construcţiile realmente emblematice ale localităţii. Este adevărat că în diaspora austriacă, evreii au folosit sintagma de Templu. Am preferat sintagma de sinagogă, aşa cum am arătat într-un capitol special al acestei lucrări.

Până la izbucnirea Primului Război Mondial, în Rădăuţi au fost construite o serie de clădiri precum:

- clădirea şcolii primare mixte (1902) din strada Berăriei/Dobrogeanu Gherea.

- Casa Germană (1904) din Piaţa Mare (Ion Nistor).

- Clădirea Internatului de Băieţi Ortodocşi Români (1905), strada Calea Bucovinei.

- Sinagoga (1906) din strada Topliţei nr.10.

- clădirea şcolii superioare de fete (1908) din strada Constantin Tomaşciuc/30 Decembrie.

- clădirea Primăriei (1910), ulterior, Hotel.

- clădirea şcolii primare de băieţi (1911) din strada Sf. Treime/Horea.

- clădirea liceului municipal de fete (1912) din strada Kruckel/I. L. Caragiale.

- clădirea Şcolii Primare Mixte (1912) din strada Bisericii /Ştefan cel Mare.

- clădirea Uzinei Electrice a oraşului (1912).[131]

 

 

Uzina electrică Rădăuţi. Sursa: Muzeul Etnografic „Samuil şi Eugenia Ioneţ”, Rădăuţi. Construit în 1912. Înscris în Lista Monumentelor Istorice din România,

cod. SV-II-m-B-05624.

 

Pompieria Rădăuţi. În fundal, Sinagoga Mare.

Sursa: Muzeul Etnografic „Samuil şi Eugenia Ioneţ”, Rădăuţi.

 

În felul acesta, Rădăuţiul a devenit una dintre localităţile având un profil arhitectonic şi etno-confesional, specific spaţiului central-european aşa cum la momentul respectiv, Bucovina Istorică, a cărei capitală Czernowitz/Cernăuţi era deja cunoscută sub numele de „Mica Vienă”. Instituţiile reprezentative pentru comunitatea mozaică erau amplasate în proximitatea Cartierului Evreiesc într-o relaţie de colaborare armonioasă şi funcţională cu instituţiile aparţinătoare creştinilor, indiferent de etnia acestora. Arealul străzilor „Putnei”, „Topliţei”, „Voluntarilor”, partea de jos a străzii „Ştefan cel Mare” au reprezentat zonele preferate de către evreii rădăuţeni, au format reperele fundamentale ale unui autentic „Cartier Evreiesc”/Judengasse”[132].

 

Rădăuţi, str. „Kirchengasse”/Bisericii (în prezent, „Ştefan cel Mare”), cu prăvălii evreieşti (Feibel Gutmann). La etaj, hotelul „Bristol” ş.a. (Carte poştală, 1898).

 

 

Rădăuţi. Zona centrală (carte poştală, sfârşitul secolului al XIX-lea). Sursa:colecţia personală Dragoş Băncescu. Construit în sec. al XIX-lea. Zona Piaţa Unirii cuprinsă între nr. 1-67 este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din România, cod. SV-II-m-B-05628.

 

Meticuloşi, atenţi şi organizaţi, funcţionarii austrieci au inclus toate aceste schimbări în hărţile topografice şi cadastrale ale localităţii Rădăuţi.

 

Planul localităţii Rădăuţi (1899).

Sursa: Franz Wiszniowski, Radautz die deutscheste Stadt Buchelandes, 1966. 

 

 

Rădăuţi. Palatul de Justiţie (Carte poştală). Piaţa Unirii nr. 62-64. Azi Muzeul Etnografic, Judecătoria municipiului Rădăuţi şi diverse firme şi spaţii comerciale. Construit în 1860. Înscris în Lista Monumentelor Istorice din România, cod. SV-II-m-B-05616.

În general, construcţiile urbane sunt amplasate amplasate în zona centrală a Rădăuţiului. Această zonare are o legătură aparte cu evreii, aceştia locuind compact în spaţiul delimitat de către străzile Ştefan cel Mare-partea de jos, Piaţa oraşului (fostă Piaţa Habsburg), Parcul (Piaţa Mare), strada Putnei-partea de jos (Judengasse/Evreilor). Aici se aflau principalele instituţii de credit, instituţii bancare, cârciumi şi sediile a numeroase organizaţii şi societăţi.[133] Orice analiză realizată de către un specialist în arhitectură, ne confirmă faptul că toate „clădirile aflate pe latura de vest şi străzile adiacente perimetrului menţionat în rândurile de mai sus, combină ca tehnică şi material de construcţie zidăria cu cărămida, aceste având în anumite situaţii, parterul acoperit cu „bolţi a vella”, în timp ce etajele au plafoane din lemn. Frontonurile acestor clădiri sunt unificate printr-o arhitectură de tip occidental, de excelentă calitate, având balcoane din fier forjat susţinute pe console din piatră, profilate, ori console turnate din fontă, elemente care conferă splendide elemente de decor zonei, în limbaj formal se întâlnesc bosaje[134], cornişe[135], coronamente şi ancadramente[136] de ferestre cu structură de factură barocă”[137].

Specialiştii (Bogdan Niculică, Viorel Blănaru şi regretatul Florin Hău) ne asigură, analizând detaliat peisajul arhitectural central al Rădăuţiului, de faptul că „ritmul unitar al traveelor[138], îmbinat cu variaţia în tratarea arhitecturală a faţadelor, fantezia decorativă a consolelor şi feroneria balcoanelor, toate destinate să atragă atenţia cumpărătorilor şi menite să exprime rangul social al proprietarului, reflectă aportul comunităţilor evreieşti şi germane la îmbogăţirea valorilor arhitecturale ale oraşului”[139]. Reluând sintetic câteva dintre datele expuse mai sus, reţinem iniţiativele creative şi imaginaţia fascinantă ale clădirilor situate în partea centrală a Rădăuţiului, edificate în doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dintre acestea se remarcă construcţia vechii Primării, construită între anii 1909-1910, încadrată de către arhitecţi într-un curent de factură neo-clasică. Frontonul[140] principal de pe latura sudică a clădirii se continuă pe verticală cu un turnuleţ învelit în tablă, iar la parter se continuă cu un portal[141] străjuit de două coloane semicilindrice, toate aceste elemente arhitecturale marcând zona centrală a laturii sudice. Deasupra portalului este reprezentată, în basorelief[142], emblema autentică a vechiului oraş, iar în registrul superior al frontispiciului[143] se află datarea clădirii „edificat între anii 1909-1910 de Comuna orăşenească Rădăuţi”. Un fronton aproape identic, la parter cu portal semircular de acces, marchează zona centrală a laturii de vest a patrulaterului clădirii. Cele două brâie[144] orizontale profilate, delimitează parterul de etaj şi etajul de acoperiş, iar cele patru turnuleţe decroşate din acoperişul cu olane, confer armonie estetică ansamblului”[145]. Negustorii şi meşteşugarii din această zonă, locuiau de regulă, în încăperile situate pe laturile lungi ale parcelei. Situaţia era, însă, diferită în cazul celor care aveau un statut social şi financiar dezvoltat[146].

Evreimea rădăuţeană era structurată în raport de educaţie, profil ocupaţional şi standarde sociale. Aceste aspecte sunt uşor reperabile şi deductibile, dintr‑o evaluare simplă a moştenirii culturale reprezentată de către clădirile aparţinătoare fostului „Cartier Evreiesc” din Rădăuţi.

 

 

 

Ringplatz, aripa vestică (carte poştală, 1911).

Sursa: colecţia personală Dragoş Băncescu.

 

 


 

 

CAPITOLUL IV

 

Mişcarea naturală a populaţiei, căsătorii mixte, convertiri

 

 

IV.1 NUPŢIALITATEA

 

 

U

n loc important în orice tip de cercetare consacrată comunităţii mozaice din Rădăuţi îl poate ocupa în mod prezumtiv, originile, educaţia, evoluţia, inserţia socială, destinul fiecărui individ în parte ş.a. Destinul fiecărui evreu în parte, se cere a fi cercetat şi analizat, parte a unei comunităţi cu un rost deosebit în dinamica aşezării despre care am menţionat în rândurile de faţă. Trăitori într-un mediu social şi economic supus în mod constant unor transformări profunde şi atât de complicate, evreii au devenit ei însăşi inovatori şi susţinătorii incontestabili ai modernităţii. Acest statut le-a creat de foarte multe ori, predilect în anumite societăţi rurale, multiple neajunsuri şi probleme... Această determinantă valabilă (şi) în cazul localităţii Rădăuţi se mai păstrează, din fericire, şi în zilele noastre, actuala configuraţie a municipiului reflectând o componentă urbană, una semiurbană şi o alta apropiată mai mult de ruralitate, însă care aspiră spre o urbanitate accelerată, rapidă. Studiind această alcătuire prezentată succint în rândurile de mai sus, putem desprinde lesne rolul şi rostul evreilor în ansamblu la modernitatea unei localităţi, iniţial doar o simplă aşezare rurală - cu toată avantajele şi dezavantajele acesteia-, la confluenţa secolelor XIX-XX, în cazul de faţă.

Prin decizia nr. 3 din 13 februarie 1877 a Administraţiei Cernăuţi, a fost înfiinţată „Evidenţa Matricolară Evreiască Rădăuţi”. Postul de oficiant responsabil cu matricolele de stare civilă i-au fost atribuite lui Josef Kassvan, fiul rabinului Arron Kassvan din Râmnicul Sărat. Josef Kassvan s-a stabilit la Rădăuţi, patronând o tipografie care îi va purta numele după Marele Război.[147] „Evidenţa Matricolă Evreiască” a fost completată în ebraică şi germană, în perioada interbelică, ea fiind scrisă, pentru un anumit interval temporal, în limba română.

 


Între 1870-1977 la nivelul comunităţii mozaice din Rădăuţi au fost contractate un număr de 185 de căsătorii, repartizate oarecum echilibrat la nivelul lunilor anului, cu respectarea strictă a tradiţiilor iudaice. Un procent însemnat (55,19%) dintre bărbaţii căsătoriţi aveau vârste cuprinse între 20 şi 40 de ani, iar 67, 39% dintre femei se încadrau în acest interval de vârstă maritală.[148] Un procent de 7,03% dintre femei aveau o vârstă mai înaintată decât a partenerilor lor.

 

 

Anna Feller (căsătorită Brucker), Rădăuţi n.1894-d.1971

 

 

Max şi Anna Brucker, 1911.

 

Numărul copiilor rezultaţi în urma căsătoriilor contractate între 1857-1877 a fost unul ridicat şi el corespundea astfel prescripţiilor religioase clasice ale evreilor.

 

Totuşi, anumite fenomene precum epidemia de holeră din 1866, a afectat în mod simţitor trendul pozitiv al naşterilor înregistrate la nivelul comunităţii evreilor rădăuţeni, în intervalul 1863-1866. Media naşterilor în cazul evreilor bucovineni a fost unul foarte ridicat la sfârşitul secolului al XIX-lea, aceasta atingând în cazul Storojineţului cifra de +7,01%, corespunzător intervalului 1888-1890[149]. Aceste date ne arată că sporul naşterilor era ridicat în cazul evreilor, depăşindu-l pe cel înregistrat în cazul catolicilor (+6,19%) şi al ortodocşilor (-11,07%). Relativa prosperitate economică alături de gradul de igienă ridicat au explicat evaluările specialiştilor în acest domeniu[150]. În cazul naşterilor din comunitatea mozaică în intervalul temporal de mai sus, se constată o preponderenţă a nou-născuţilor de sex masculin, precum şi o pondere mai crescută a naşterilor ilegitime (multe dintre căsătoriile evreieşti nefiind recunoscute de către statul austriac).[151]

În raport de tradiţiile şi mai ales, specificul religiei precum şi al mentalităţilor întâlnite la nivelul comunităţii iudaice rădăuţene, în special, aceste naşteri au fost înregistrare preponderent în lunile septembrie, octombrie şi noiembrie (25,96%) şi de iarnă (decembrie, ianuarie şi februarie, 26,12%)[152]. În 1807 a fost înregistrată în documentele vremii căsătoria primei familii evreieşti din comunitatea rădăuţeană dintre Jakob Gerbel şi Ester Zahler[153]. „Cununia a fost efectuată în baza certificatului de absolvire a şcolii şi a dovedirii cunoştinţelor de scriere şi citire”.[154] Potrivit tradiţiei iudaice, actul de căsătorie/Ketuba/Kesibe era de obicei caligrafiat şi desenat cu desene colorate.[155] În spaţiul românesc, acesta a fost preponderent utilizat de către comunităţile sefarde. În cazul comunităţii rădăuţene, sefarzii (cazul familiei Modiano, spre exemplu), au reprezentat un procent nesemnificativ din ansamblul evreimii locale. Evreii tradiţionalişti respectau, în privinţa căsătoriei, anumite reguli, care astăzi par a fi uitate: căsătoria trebuia încheiată de timpuriu (mireasa trebuia să aibă 18 ani împliniţi), astfel încât să poată procrea şi contribui astfel la sporirea neamului lui Israel.

 

Rădăuţi. Nuntă evreiască tradiţională (în imagine, „hupa”-baldachinul sub care se află mirii şi rabinul)[156]. Sursa: colecţia personală Laurence Salzmann.

 

„Nunta” -scrie sociologul Harry Kuller-, „era de regulă stabilită, la lună nouă, într-o zi de miercuri sau de vineri, pentru nulipare, într-o joi pentru văduve, însă numai ce au fost respectate toate prescripţiile purităţii feminine. Mirele posteşte până la ceremonie, în ziua nunţii. Alaiul porneşte spre casa mirelui şi a miresei, iar seara are loc masa mare: căsătoriţilor li se fac daruri, se rostesc şapte incantaţii –aceleaşi de la cununie-, ospăţul este bogat şi cu meniul variat. După masă, soţii -care au respectat prescripţia îmbăierii- sunt conduşi în dormitor, unde se va produce taina cunoaşterii (aşa cum stă scris în scriptură, că Abraham a cunoscut-o pe Eva).”[157]

Ulterior, datele şi informaţiile au devenit mult mai bogate şi mai consistente, ele permiţând cu excepţii, evident, diverse analize şi statistici pe diverse paliere. La nivelul anului 1931 am identificat persoane purtând nume precum: Schmill şi Elias Klein, Salomon Leib Fleiber, Abraham Weinfeld, Markus Gropper, comercianţi din Rădăuţi, Moses Issak Kronenfeld-brutar, Otto Isak Dolberg-„dinţar” (dentist), Max Gabor-medic, Schiedel Rauchbach, Moses Mendel Blitzer, cojocari[158], Feiwel Klinger-legător de cărţi, Moses Steigman-tapiţer, Abraham Stein, funcţionar particular[159] ş.a. În acest interval temporal s-au născut Oswald Glaser (părinţii fiind Samuel de profesie avocat originar din Rădăuţi şi Gusta Glaser, născută Fridman originară din Ilişeşti-domiciliaţi în Rădăuţi pe str. „Fabricilor” nr. 3)[160], Sali, fiica lui Mina Erlich (domiciliată pe strada „Iuliu Maniu nr. 73)[161], Chaim Hersch (părinţii fiind Elie şi Selde Schächter, născută Gross, domiciliaţi pe strada „Ştefan cel Mare” nr. 41, fostă „Kirchengasse” „/Bisericii”)[162] ş.a.

 

 

Radautz (Rădăuţi), 1912. Familia Rosner.

 

 

Rădăuţi, familia Rossner.

 

Rădăuţi, 1925. Familia Kastner.

 

 

Mirii Ephraim (Frank) Gruber şi Rebecca Rosenberg. Sursa: http://www.centropa.org/de

 

 

Ettel Gruber înconjurată de familia sa în anul 1929 - Rădăuţi.

Sursa:http://www.centropa.org/de

 

 

 

Familia Rennert: sus- Michael, Fani, David şi jos- Pinkas, Tetush şi Adolf.

Sursa: colecţia autorului.

 

 

Sursa: SANIC Suceava fond Primăria oraşului Rădăuţi, dosar 6/1939.

 

 

Sursa: SANIC Suceava fond Primăria oraşului Rădăuţi, dosar 6/1939.

 

 

Sursa: SANJ Suceava fond Primăria oraşului Rădăuţi, dosar 6/1939.

 

În ceea ce priveşte, rata mortalităţii înregistrată la nivelul comunităţii mozaice rădăuţene, aceasta a atins un nivel maxim (9,13%) la nivelul lunii octombrie, în timp ce nivelul cel mai scăzut în luna mai (6,58%). Oraşul Rădăuţi a fost puternic afectat de epidemiile de ciumă din anii 1770, 1831[163], 1866 şi 1873[164]. Între 1831-1866 epidemiile succesive de holeră au făcut la Rădăuţi, atât de multe victime, încât cimitirul a devenit practic, neîncăpător.[165] Exista un singur cimitir dispus lângă drumul ce ducea la Podu Vlădichii (spre Bădeuţi).[166] Epidemia de holeră din 1866 a făcut foarte multe victime şi la nivelul comunităţii evreilor din Rădăuţi[167], alături de tulburările gastro-intestinale suferite de către copii datorită consumului în condiţii neigienice a fructelor şi legumelor.[168] În 1866 rata mortalităţii la Rădăuţi a atins un procent neverosimil de 196%[169]

Dintre bolile care au făcut adevărate ravagii la nivelul evreimii rădăuţene la sfârşitul secolului al XIX-lea, enumerăm holera-49 de cazuri, difteria-83[170], rujeola-49, tifosul-92, variola-31 ş.a. „Acestea au cauzat 35,52% din totalul deceselor înregistrate”, scrie istoricul rădăuţean Mihai Ştefan Ceauşu.[171] La această listă ar mai trebui adăugate convulsiile (care făceau victime în rândul copiilor mici) şi tuberculoza pulmonară. Decesele datorate vârstei înaintate precum cele cardio-vasculare sunt mai puţin menţionate în cauzele de deces ale evreilor rădăuţeni.[172] În general, cei mai afectaţi de boli au fost bărbaţii, rata mortalităţii în general, fiind una mai ridicată, în cazul copiilor şi a adolescenţilor. Un procent ridicat (74,41%) plasa speranţa de viaţă a nou născuţilor la 20 de ani.[173]În schimb, populaţia cu vârste cuprinse între 21-50 de ani, „beneficia de un nivel scăzut al ratei de mortalitate” (14,11%). În perioada la care facem referire, dimensiunea familiei mozaice bucovinene erau mai mică decât ne‑am fi aşteptat. Dintre factorii care au determinat această situaţie, sunt enumerate nivelul scăzut al medicinei, proasta îngrijre, mortalitatea infantilă ridicată la copii cu vârsta de până la 5 ani, alimentaţia necorespunzătoare a nou născuţilor. Deşi se năşteau câte 10-12 copii de cuplu, în cazul familiilor evreieşti, arareori se găseau familii cu 8 copii, mulţi dintre aceştia decedând înainte de a împlini vârsta de 5 ani.[174] Media de 5 copii în cazul familiilor mozaice era una central-europeană, ea fiind una caracteristică prin urmare, şi evreilor din Rădăuţi. Imigrarea masivă a evreilor din Galiţia şi Ucraina rusească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a echilibrat şi suplinit pierderilor datorate ratei ridicate mortalităţii.[175] După 1918, în Bucovina s-au înregistrat numeroase cazuri de scarlatină şi tifos exantematic.[176] Medicii evrei (Harth) au fost implicaţi în combaterea acestor epidemii.[177]

Repartiţia lunară a deceselor în comunitatea mozaică Rădăuţi între 1857-1877. Tabel nr. 1.

Anul

Ian.

Febr.

Mar.

Apr.

Mai.

iunie

Iul.

Aug.

Sep.

Oct.

Nov.

Dec.

1857

2

0

1

0

1

0

1

2

3

2

1

2

1858

0

8

1

4

1

6

2

2

1

3

1

3

1859

4

4

3

5

1

0

5

4

5

2

0

4

1860

4

3

6

4

3

4

3

5

3

1

5

4

1861

1

5

3

5

1

7

3

4

3

1

2

2

1862

2

2

5

5

2

0

0

4

3

16

7

7

1863

3

6

0

0

3

7

5

4

1

0

4

0

1864

2

2

3

3

1

4

4

4

2

4

3

2

1865

4

5

4

4

4

4

7

4

3

11

2

6

1866

7

1

5

4

1

6

5

20

30

25

6

10

1867

6

5

4

4

6

12

8

9

16

8

10

2

1868

7

3

9

6

6

5

6

6

1

5

6

3

1869

2

3

7

4

7

2

2

4

2

4

4

2

1870

9

4

5

5

5

7

7

6

5

8

5

8

1871

4

6

3

7

0

0

12

6

9

8

9

3

1872

3

7

9

1

5

4

8

3

4

1

9

4

1873

15

12

10

4

9

6

6

3

13

13

4

5

1874

9

2

10

6

6

3

1

0

3

6

2

9

1875

7

4

4

5

11

5

13

15

10

11

1

6

1876

10

6

7

8

6

9

7

14

14

7

13

6

1877

13

18

14

9

10

6

9

8

17

13

18

17

total

114

106

114

93

90

97

114

127

147

149

112

105

 

Sursa: Mihai Ştefan Ceauşu, Evoluţia populaţiei evreieşti urbane din Bucovina în a doua jumătate a secolului XIX, în „SAHIR”, X, 2007, p. 41.

 

 

 

Moyshe şi Reghina Kolber, decembrie 1932.

Sursa: colecţia personală Bondy Stenzler.

 

 

David Weidenfeld (1880-1961) şi Moses Weindelfeld (1898-1970).

Sursa: Documentar Foto, Sinagoga Mare, Rădăuţi.

 

 


 

 

CAPITOLUL V

 

Spitalul

 

 

 

 

D

evenit în timp, un centru urban important, locuit de o populaţie vorbitoare de germană, idiş, română, ucraineană şi poloneză, oraşul Rădăuţi a resimţit din plin nevoia construirii unui spital, cu atât mai mult cu cât, epidemiile au făcut la vremea respectivă, numeroase victime. Ideea apăruse înainte de 1818, când funcţionase în Rădăuţi, o „Casă de Bolnavi”. În 1818 pe strada „1 Mai” nr. 4 din Rădăuţi a luat fiinţă un spital militar care deservea cele două regimente de cavalerie aflătoare în municipiu, funcţionând până în anul 1863. În 1858 au demarat lucrările de construire ale unui alt spital, finalizat în 1863, costurile totale ridicându‑se la suma de 100.000 florini. În funcţia de director a fost numit medicul de regiment Moritz Bartel. În 1870 clădirea spitalului militar a rămas nefolosită, Mihai Pitei şi Orest Renney, în calitate de reprezentanţi ai administraţiei publice locale, preocupându-se de înfiinţarea unui Gimnaziu cu limba de predare româna[178]. Gimnaziul/actualul Colegiu Naţional „EudoxiuHurmuzaki”, a fost inaugurat la 1 octombrie 1872, în locaţia fostului spital militar. Epidemiile de 1831 şi 1866, asociate precum în prezent, cu boli ale vitelor au determinat şi dinamizat preocupările autorităţilor de a construi unui spital, remarcându-se în acest sens, Gottfried von Asboth şi Karl Wilhem von Ambrosius, în calitate de şefi succesivi ai Direcţiei Economice a oraşului Rădăuţi. În aceste eforturi au fost cooptate - la sugestia primarului Mihai Pitei - şi comunele limitrofe, Primăria Rădăuţi achiziţionând în acest sens, o parcelă (12 iunie 1859).La 10 iunie 1860 documentaţia aferentă construirii unui spital la Rădăuţi, a fost înaintată „Guvernului Provincial” de la Cernăuţi, care a aprobat-o la 25 august 1860[179].

 


Probleme de ordin financiar combinate cu o birocraţie sufocantă, au amânat construirea unui spital public la Rădăuţi. La 12 decembrie 1860 a fost format un Comitet de construcţie al Spitalului format din Mihai Pitei, în calitate de prefect, Ludwig Stokera, controlor şi contabil, Lorenz Kuchel, tehnician constructor, Kaspar Baumann, dulgher, Andreas Kautor, german, fără funcţie, George Macovei, român şi Michel Hertzberg, evreu. La 24 mai 1862, Comitetul a primit din partea serviciului tehnic al Guvernului provincial planurile de construcţie al noului spital. Materialele necesare au fost cumpărate la preţuri mici. Au primite gratuit din partea comunelor, conform înţelegerii iniţiale:

  1. piatra-comunele Marginea şi Suceviţa
  2. varul-comuna Putna.
  3. nisipul-comunele Volovăţ şi Măneuţi.
  4. scândurile-comunele Brodina şi Straja[180].

Prin intervenţia competentă a prefectului Mihai Pitei, meseriaşii în Rădăuţi (cioplitori în piatră, zidari, dulgheri, lăcătuşi, geamgii, tinichigii, ş.a.) au executat lucrări la preţuri ieftine. Punerea pietrei fundamentale a avut loc la 23 iunie 1863, în prezenţa înaltelor oficialităţi şi a unor liturghii speciale oficiale la bisericele romano-catolice şi ortodoxe. A mai trecut o bună perioadă de timp, până când spitalul a fost efectiv inaugurat şi devenit operaţional[181]. Abia în toamna anului 1875 a fost sancţionată legea şi „Statul privind organizarea Spitalelor publice din Bucovina”, iar în 1876 a fost desemnată conducerea „Spitalului” din Rădăuţi, formată din Adolf Marin, în calitate de primar (octombrie 1867-13 noiembrie 1897), preşedinte, Orest de Renney de Herszeny, prefect, Ianicki Iosif, contabil, Herman Porras, consilier sanitar şi medic de judeţ, membru, Leon Mölner, brutar, membru[182]. La 22 iulie 1877, a fost întocmit şi prezentat Comitetului provincial un statut şi un regulament de funcţionare pentru medic şi administrator (concepute de către dr. Hermann Porras).[183] În felul acesta, s-a urmărit urgentarea timpilor de deschidere a spitalului rădăuţean, tergiversate vreme de un deceniu. În fine, după o altă perioadă rezervată diverselor demersuri birocratice, Spitalul Rădăuţi a fost inaugurat la 1 ianuarie 1879. La 17 septembrie 1880, Spitalul a luat denumirea de Spitalul Public „Fundaţia Prinţ Moştenitor Rudolf”, apoi, „Konprinz Rudolf Spital”[184], „Konprinz Rudolf”  „Stiftung Spital”, Spitalul Public „Fundaţia Prinţ Moştenitor Rudolf”, Spitalul Judeţean Rădăuţi”, „Spitalul unificat  Rădăuţi”, „Spitalul unificat teritorial Rădăuţi”.

 

Rădăuţi. Spitalul „Kaiser Franz Jozef”. Str. Spitalului nr. 9.

Sursa: colecţia personală Mirela Alis Dobrescu. Construit în 1879.

Înscris în Lista Monumentelor Istorice din România, cod. SV-II-m-B-05619.

 

 

Clădirea Spitalului Militar din Rădăuţi (1818-1863).

Sursa: Teodor Nandriş, Istoricul spitalelor din fostul judeţ Rădăuţi,

Rădăuţi, 1970 (manuscris aflat la Muzeul Etnografic „Samuil şi Eugenia Ioneţ”, Rădăuţi).

 

 

Clădirea Spitalului Militar din Rădăuţi între 1863-1870, ulterior Liceul de Băieţi „Eudoxiu Hurmuzaki”. Sursa: Teodor Nandriş, Istoricul spitalelor din fostul judeţ Rădăuţi, Rădăuţi, 1970 (manuscris aflat la Muzeul Etnografic „Samuil şi Eugenia Ioneţ”, Rădăuţi).

 

 

Spitalul de Adulţi din Rădăuţi (inaugurat la 1 iunie 1879).

Sursa: Teodor Nandriş, Istoricul spitalelor din fostul judeţ Rădăuţi, Rădăuţi, 1970

(manuscris aflat la Muzeul Etnografic „Samuil şi Eugenia Ioneţ’, Rădăuţi).

Spitalul rădăuţean a fost condus succesiv de către dr. Karl Offner[185], Kajetan Pionchevici, Schaje Hertzberg, Nicu Dracinschi-Drăcea, Ion Cociorvei, Mihai Popescu, Ernst Hirschhorn[186], Octavian Antonovici, Elena Vasilovschi, Gh. Cristea.

 

   

Policlinica Teritorială Rădăuţi (înfiinţată în 1949).

Sursa: Fototeca Muzeului Etnografic „Samuil şi Eugenia Ioneţ”, Rădăuţi.

 

 

Secţia Obstretică-Ginecologie (Maternitatea) a Spitalului de Adulţi Rădăuţi

(înfiinţată în 1945 şi mutată în actuala locaţie la 6 decembrie 1962).

Sursa: Fototeca Muzeului Etnografic „Samuil şi Eugenia Ioneţ”, Rădăuţi.


 


 

 

CAPITOLUL VI

 

Medicii evrei din Rădăuţi

 

 

 

 

H

ermann Poras (1 mai 1835, Cernăuţi -d. 14 mai 1899) a fost un medic şi politician evreu, fondator şi director al Sanatoriului şi Institutului de Hidroterapie „Dr. Poras” din Solca. A trăit o vreme în Rădăuţi împreună cu cei patru copii ai săi (Edward, Richard, Josef şi Frederica), îndeplinind funcţia de medic primar. A studiat la Liceul German din Cernăuţi. A fost implicat activ în acţiunile de înfiinţare a Spitalului din Rădăuţi, luând parte la diverse activităţi de reprezentare a comunităţii locale. A îmbinat ştiinţa cu politica (activând ani buni în Dieta Bucovinei). Intuind potenţialul turistic şi curativ al localităţii Solca (una dintre staţiunile recunoscute la nivelul Imperiului Austro-Ungar, inaugurată oficial în 1893), Porras a iniţiat începând cu 1891, planurile de construire a unui sanatoriu (întins pe o suprafaţă de pământ achiziţionată de la Vasilovschi, etnic român).[187] Planurile şi documentaţia tehnică a fost întocmită de către inginerul Georg Bardel din Gleichenberg, având ca model staţiunile similare din Gleichenberg şi Reichenhall.[188]  Preocupat de înfiinţarea unor unităţi spitaliceşti şi de valorificarea potenţialului terapeutice al Bucovinei, Hermann Porras a înfiinţat în anul 1899 (prin asocierea din 1898 cu dr. Beilich Eduard, preluând astfel şi stabilimentul înfiinţat de către acesta) Sanatoriul şi Institutul de Hidroterapie „Dr. Poras”, cu două secţii: una cu băi medicinale şi una cu electroterapie[189]. În imediata vecinătate a sanatoriului, el a deschis „Parcul Staţiunii Solca”, cu brazi şi molizi aduşi de la poalele Munţilor Alpi, din Elveţia. Parcul din Solca era recunoscut prin faptul că avea „cel mai ozonat aer din România, şi al doilea din Europa[190].


Cercetătorul rădăuţean Ovidiu Bâtă, aprofundează iniţiativele şi demersurile specifice întreprinse de către Hermann Porras, subliniind succesul Sanatoriului în rândurile turiştilor care veneau la Solca, atraşi de beneficiile curative ale stabilimentului: între anii 1892-1901, Sanatoriul a fost frecventat activ de către 2715 pacienţi (1155 bărbaţi şi 1560 femei), 926 provenind din Bucovina (34,11%), 683 din Galiţia (25,15%), 998 din Regatul Român (36,76%), 89 din părţile răsăritene ale Imperiului Rus (3,26%), 19 din alte ţări ale monarhiei danubiene, restul din alte state europene şi Imperiul Otoman (0,71%).[191] Implicat în activităţile Sanatoriului şi pentru a răspunde eficient provocările reprezentate de către concurenţa altor staţiuni cu un profil similar, Porras a reuşit să obţină un împrumut în valoare de 6000 de florini necesar construirii Casei staţiunii (Casă de cură). Construcţia acesteia a început abia în 1902, pe un teren aflat în proprietatea Fondului Religionar al Bucovinei, sub coordonarea medicului Hermann Weinberg şi a farmacistului Alexandru Braha. Între timp, însă Hermann Porras, a decedat (25 mai 1899) răpus de un infarct miocardic.[192] Conducerea Sanatoriului a fost preluată de către fiul său, dr. Josef Porras (22 august 1874, Rădăuţi-d. 17 iulie 1936, Viena).[193] De menţionat renumele deosebit al Sanatoriului Solca, considerat pe bună dreptate, „Perla Bucovinei” şi „Reichenhall-ul Europei de Est”, concurând la modul real cu staţiunile Merano din Italia şi Reichenhall din Bavaria Superioară.[194] Ulterior, evoluţia acestuia a marcat un declin ireversibil, ajungându-se la ignoranţă, uitare şi dezinteres. Tocmai din acest motiv, opera şi mai ales, moştenirea lui Hermann Porras, este una unică şi inegalabilă. Ernst Hirschhorn (fiul lui Berhandt şi Mina) s-a născut la 3 iulie 1913 în Rădăuţi. Şi‑a satisfăcut stagiul militar (contigentul 1935) dobândind gradul de maior[195]. A absolvit Facultatea de Medicină din Bologna, Italia, specialitatea Chirurgie, în 1937. A obţinut titlul de doctor în Medicină şi Chirurgie al Universităţii din Bologna (Italia). A fost căsătorit cu Perl (născută Drach). Căsătoria a avut loc la Rădăuţi (25 februarie 1946). Din această căsătorie au rezultat doi copii. Titlul ştiinţific de doctor în Medicină şi Chirurgie a fost echivalat de către Universitatea din Bucureşti (şedinţa din 12 martie 1941)[196]. Între februarie 1938 - august 1940 a activat în calitate de medic la Casa de Asigurări Sociale Rădăuţi. În august 1940 a fost dat afară din serviciu pe motive rasiale, aşa cum rezultă din declaraţia autentificată la Notariatul Raionului Rădăuţi (24.02.1954, asistat de către Stelian Iosif, secretarul delegat al biroului notarial) de către dr. Weinstein Maier (domiciliat în Rădăuţi, str. Ecaterina Teodoroiu nr. 7) şi dr. Moritz Rachmutz (domiciliat în Rădăuţi, strada Putnei nr. 69)[197]. Între octombrie 1941-martie 1944 a fost deportat în Transnistria împreună cu întreaga comunitate mozaică din Rădăuţi. A supravieţuit, profesând ca medic în lagărul de la Moghilev, unde mortalitatea era foarte ridicată (30 %).[198] S-a reîntors în Rădăuţi, având o carieră bogată în calitate de medic.

Ernst Hirschhorn a fost şef adjunct al Secţiei Sanitare a Regiunii Suceava între 1.09.1952-1 iulie 1953. Ernst Hirschhorn a fost director al Spitalului Unificat Rădăuţi în perioada cuprinsă între 1.07.1953 şi 25.01.1959. Ulterior, a activat în calitate de medic radiolog.[199] Rachmuth Moritz a activat în calitate de medic şcolar, predând cursuri de igienă la Liceul „Eudoxiu Hurmuzaki” din Rădăuţi. S-a născut la 2 februarie 1912 în Rădăuţi (fiu al lui Simon, comerciant în Rădăuţi şi al Malziei, n. Melzer). A frecventat cursurile Liceului „Eudoxiu Hurmuzaki” din Rădăuţi (preşedintele Comisiei de Bacalaureat, Ştefan Ciobanu). Căsătorit cu Wohl Gisella (22 septembrie 1945)[200]. A obţinut ulterior, titlul ştiinţific de Doctor în Medicină al Universităţii din Tolouse, Franţa (1938). În 1945 a primit dreptul de liberă practică în România. Rachmuth Moritz a profesat la Spitalul Unificat de Adulţi Rădăuţi în calitate de medic secundar chirurg între 15 octombrie 1945-15 octombrie 1947. Ulterior, în perioada 15 octombrie 1949-iulie 1951 a activat în calitate de medic consultant (apoi principal) în secţia Interne din cadrul Spitalului Unificat de Adulţi Rădăuţi[201].

Dintre medicii primari îi amintim pe Hermann Poras, Rudnik Moritz Anton[202], Bacinski Nicu, Vogel Mauriciu, Puşcaru Octavian, Roşca Rudolf, Sandovici Nicolae, Hnidei Constantin, Nandriş Teodor[203]. Medici şefi de raion au fost: Nandriş Teodor, Damaschin Vasile, Dorneanu Liviu, Costea Daniil, Lazarchievici Robert, Cristea Gheorghe şi Fusa Ilie[204]. Blei Chaim Efroim (n. 15 noiembrie 1908, Iaşi) a frecventat cursurile Liceului Evreiesc din Rădăuţi (director Naftali Halpern). Între 1925-1941 a funcţionat ca tehnician în cabinetul stomatologului rădăuţean Oskar Schwind. Între 1941-1944 a fost deportat în Transnistria. Repatriat, între 1948-1949 a fost angajat al Comunităţii Evreieşti din Rădăuţi. A funcţionat în calitate de tehnician dentar I la Secţia Stomatologie a Spitalului Unificat Rădăuţi (1951-1955)[205].

Între medicii evrei specializaţi în chirurgie - cunoscuţi şi apreciaţi pentru competenţa lor - îi menţionăm pe Schaje Hertzberg (1918-1928), Sattinger Solomon (1949-1959) şi Oscar Weich (1959-1970)[206].

 

 

Dr. Salomon Sattinger

 

În cadrul Policlinicii şcolare au activat medicii Iulius Franckel (director şi medic consultant), Buxbaum Lazăr (medic consultant ORL), Saul Hering (dentist diplomat), Stein Mignon (soră), Leibovici Clara (soră) ş. a.[207]

La conducerea secţiei Dermato-Venerice[208] a activat medicul Grill Solomon[209]. Grill Salomon (n. 14 noiembrie 1914, Brodina) a frecventat cursurile Facultăţii de Medicină din Iaşi, în 1940, obţinând titlul de Doctor în Medicină şi în Chirurgie. Între 1941-1944 a fost deportat în Transnistria (lagărul de la Lucinel). A revenit la Rădăuţi după 1944, activând pentru o perioadă la Brodina. De aici a ajuns la Spitalul Unificat de Adulţi din Rădăuţi.[210] Pachter Kalman (13 ianuarie 1907, Vatra Dornei) a absolvit Facultatea de Medicină din Padova. Între 1941-1944 a fost deportat în Transnistria. Repatriat, a activat ca medic la Frătăuţii Vechi şi Volovăţ (1945-1951) de unde a venit la Spitalul Unificat de Adulţi din Rădăuţi.[211] Roth Iehuda (n. 3 august 1924, Rădăuţi) a frecventat cursurile Facultăţii de Medicină din Timişoara în 1950. S-a angajat la Laboratorul de Igienă Zalău (1951), de unde a venit la Laboratul de Igienă din Rădăuţi (1952)[212].

Dr. Iosif Feigel (n. 30 ianuarie 1907 în Rădăuţi), şi-a satisfăcut stagiul militar (contigentul 1929) obţinând gradul de maior în Armata Regală Română. Studiile în Medicină şi le-a efectuat la Universitatea din Graz (Austria). Acestea au fost finalizate în anul 1934, diploma eliberată de către universitatea austriacă (13 iulie 1949) menţionând titlul de doctor în medicină obţinut de către Iosef Feigel. A profesat ca medic radiolog, ftiziologie şi internist la unităţi spitaliceşti din Cernăuţi (1940-1941) şi Rădăuţi (Casa de Asigurări Sociale 1949-1957, Policlinica, Spitalul de Adulţi şi Spitalul TBC) avansând la medic primar şi şef de secţie[213]. Repatriat în Israel, 1959.

 

 

Dr. Feigel Josif (membru al cluburilor sportive „Hagwiruth”,

Rădăuţi, „Maccabi”, Cernăuţi ş.a.) Sursa: colecţia autorului.

 

Dr. Feigel a desfăşurat o bogată activitate complexă şi laborioasă în vederea combaterii tuberculozei atât preventiv cât şi curativ, la nivelul raionului Rădăuţi.[214] Activitatea laborioasă a medicului Iosif Feigel a fost continuată în mod susţinut, de către dr. Jana Ionescu. Între medicii primari de confesiune mozaică ai Rădăuţiului, îi menţionăm pe dr. Hermann Porras (1876), dr. Rudnik Moritz Anton (1884), dr. Vogel Mauriciu (1925-1938)[215] ş. a.[216] În 1949 a fost înfiinţată Policlinica Rădăuţi în strada Ştefan cel Mare nr. 53. În cadrul secţiei de stomatologie au activat o serie de medici evrei, dintre care îi menţionăm pe: dr. Oskar Schwind, dr. Fuehrer Hersch, dr. Iacob Hering şi dr. Clara Franckel (medici stomatologici specialişti).[217] Fuehrer Hersh (n. 28 martie 1892, Rădăuţi) a absolvit cursurile Facultăţii de Medicină din Viena în 1923. Diploma de doctor în medicină a fost echivalată în noiembrie 1923 de către Universitatea din Bucureşti. Între 1928-1929 a urmat cursuri de perfecţionare la aceeaşi facultate. Fuehrer Hersch a funcţionat ca medic sanitar la Circumscripţia Sanitară Gura Putilei, judeţul Rădăuţi între 5 ianuarie 1925-1928. Dr. Fuehrer Hersch a funcţionat în calitate de medic primar la Secţia Boli Contagioase a Spitalului Unificat de Adulţi Rădăuţi în perioada 13 octombrie 1944-31 decembrie 1948. Ulterior, a fost încadrat ca medic stomatolog la Policlinica Spitalului de Adulţi Rădăuţi (1949-1957)[218]. Brenner Heinrich (n. 3 aprilie 1899, Capu Codrului, raionul Câmpulung Moldovenesc) a frecventat cursurile Facultăţii de Medicină din Viena în specializarea Ginecologie pe care le-a absolvit în 1923. Ulterior, a parcurs cursuri de specializare în Chirurgie şi Medicină Generală. A lucrat ca medic stagiar (iunie 1926 -31 decembrie 1926) şi ulterior (1 aprilie 1929 - 31 august 1929) medic secundar în secţia de Ginecologie a Spitalului Vieden din Viena. Referinţele asupra activităţii sale profesionale sunt deosebite: şi-a îmbunătăţit constant cunoştinţele cu multă siguranţă şi perfecţiune în diagnostic şi terapia ginecologică şi obstretică. Şi-a îndeplinit cu multă conştiinciozitate îndatoririle profesionale. Dr. Brenner a fost întotdeauna un medic uman şi conştiincios. A deţinut calitatea de medic primar chirurg şi director al Spitalului Rădăuţi ( 26 aprilie 1944-30 iunie 1945). Ulterior, a fost încadrat în funcţia de specialist la secţia de Obstretică-Ginecologie (1957)[219]. Leon Hering (21 ianuarie 1899, Rădăuţi) a frecventat cursurile Facultăţii de Medicină din Viena. A lucrat ca dentist în cabinetul stomatologic particular al medicului Iosef Orlav din Viena (20 martie 1919-15 septembrie 1921). A activat ca medic dentist la Secţia dentară a Comunităţii Evreilor din Rădăuţi, 1 aprilie 1948- 30 septembrie 1949. A funcţionat ca medic dentist la Spitalul raional Rădăuţi (1 noiembrie 1959-1 mai 1960)[220]. Frankel Friedricht (n. 2 noiembrie 1907, Putila) a urmat cursurile Şcolii Primare din Rădăuţi (1915), urmând apoi cursurile Liceului de Băieţi din localitate (1919). Tatăl său a murit în 1914 în luptele purtate în preajma Cernăuţiului. S-a refugiat cu familia în Boemia. În 1916 familia se reîntoarce la Putila, ulterior în Austria Superioară. Familia se întreţinea din munca mamei sale care muncea într-o fabrică de lenjerie de lângă Viena. Şi-a satisfăcut stagiul militar (contingentul 1929) la Compania 3 Sanitari dobândind gradul de sublocotenent. A absolvit cursurile Facultăţii de Medicină din Viena (1933). În perioada facultăţii a activat în societăţile studenţeşti evreieşti din capitala Austriei. A lucrat în calitate de medic radiolog la Spitalul Evreiesc din Cernăuţi. A mai lucrat în spitalele din Ismail, Roman, Dorneşti (Rădăuţi), în calitate de medic consultant şi legist. În 1945 a ajuns medic şef la Spitalul din Rădăuţi. Ulterior, a activat în cadrul Policlinicii. Vorbitor al limbilor română, franceză, germană şi rusă. A fost apreciat drept un foarte bun specialist, neavând timp pentru activităţile politice (era membru PSD)[221].

 

 

Dr. Fränkel Friedricht.

 

Oskar Schwind (29 martie 1898, Rădăuţi) a absolvit Facultatea de Medicină specializarea Stomatologie de Leipzig, Germania în 1921. Până în 1926, a profesat în Clinica din Leipzig. Între 1941-1944 a fost deportat în Transnitria, lagărul Moghilev. A lucrat la Spitalul din Moghilev. Repatriat în 1944, a lucrat la Spitalul Unificat de Adulţi, Policlinica şi Spitalul de Copii din Rădăuţi începând cu anul 1949.[222]

Dr. David Schwind (fiul lui Oscar şi al Rozei, n. Riezber) s-a născut la 15.05.1936 în Cernăuţi[223]. Tatăl său era medic care deţinea un cabinet în Rădăuţi, iar mama sa era casnică. Locuia în Rădăuţi, str. C. Porumbescu nr. 7[224]. Părinţii săi au fost apolitici. David Schwind a parcurs ultimele clase liceale la Rădăuţi (1946-1953), iar ulterior a frecventat cursurile Institutului de Medicină din Iaşi, specializarea Pediatrie, studii pe care le-a absolvit în 1959[225]. A fost apreciat drept cinstit, corect şi apropiat faţă de colegi. Ulterior, a devenit medic al Spitalului Raional Rădăuţi. Referinţele asupra activităţii lui David Schwind au fost pozitive (a se vedea referinţele lui Kaufmann Klara, absolventă a Institutului de Medicină din Iaşi, Viziteu Vasile, student, Sava Petru ş.a.[226]).

În cadrul secţiei Pediatrie, servicii medicale de înaltă calitate au fost asigurate de către dr. Mayer Weinstein (până la emigrarea sa în Israel).[227]

În cadrul secţiei Chirurgie (1 iulie 1879), s-au remarcat medicii Karl Offner (1879-1905), Kajetan Pionchiewicz (1905-1918), Schaje Hertzberg (1918-1928), Ion Cociorvei (1928-1943), Popescu Mihai (1944-1949), Sattinger Solomon (1949-1959), Oscar Weich (1949-1977)[228] şi Lehrer Mosche (Mişu) [229]. Lehrer Mosche (Mişu) s‑a născut la 22 februarie 1925 la Rădăuţi. A frecventat cursurile Institutului de Medicină din Iaşi, promoţia 1952. În acelaşi an a fost angajat la Circa Sanitară din localitatea Dorneşti, raionul Rădăuţi. Începând cu 1957 devine angajat al Spitalului Rădăuţi, secţia Chirurgie.[230] Weich Oskar s-a născut la 19 martie 1925 în Rădăuţi. A absolvit cursurile Facultăţii de Medicină specialitatea din Timişoara în 1953. Începând cu 1957 a devenit angajat al Spitalului Rădăuţi. A devenit un reputat medic chirurg apreciat şi cunoscut la nivel local şi judeţean, fiind avansat şef de secţie[231]. A plecat în Israel, unde trăieşte şi prezent la o vârstă venerabilă. Buxbaum Lazăr (n. 14 iulie 1897) a absolvit cursurile Facultăţii de Medicină din Viena în 1925. A profesat într‑o clinică vieneză (1926-1927). Între 1928-1943 a profesat la Spitalul din Evreiesc din Cernăuţi. Începând cu 1957 a devenit angajat al Spitalului Rădăuţi.[232]

Weisselberg Maximilian a frecventat cursurile Liceul de Băieţi din Cernăuţi (1907-1913). Ulterior, conform - mărturiilor depuse la dosar de către Naftali Alpern şi Schiffer Maier - a urmat cursurile unui colegiu în specialitatea tehnician dentar (Cernăuţi). În intervalul 1 ianuarie 1919-31 decembrie 1921, Weisselberg Maximilian a practicat tehnica dentară în cabinetului medicului stomatolog Eisinger Alfons, din Cernăuţi. Între 1958-1960 a funcţionat în calitate de medic dentist în cadrul Policlinicii cu Plată Rădăuţi (Secţia Stomatologie)[233].

 

În baza documentelor aflate în dosarul său personal, rezultă faptul că Weisselberg Maximilian a fost deportat în Transnistria (lagărul Moghilev) între 1941-1944.

 

Weisselberg Maximilian, legitimaţie de medic dentist la Atelierele Moghilev.

 

Dr. Osias Friedman (fiul lui Bercu şi al Clarei) s-a născut la 7 septembrie 1922 în localitatea Roşcani, judeţul Iaşi.[234] Doi ani a urmat cursurile Liceului Naţional din Iaşi, după care datorită politicii de numerus clausus a fost nevoit să se înscrie la Liceul Evreiesc din capitala Moldovei. Între 1941-1945 a fost dus la muncă obligatorie în detaşamentele de la Măcin-Dobrogea, Sărata-Cetatea Albă, Oncea, Muchea, Cotulung-jurul Brăilei.[235] Şi-a susţinut examenul de bacalureat în Bucureşti (1945) , iar apoi a activat pentru o perioadă ca învăţător în localitatea Calea Gălăţii din Iaşi, în timpul epidemiei de tifos exantematic. Între 1945-1951 a frecventat cursurile Facultăţii de Medicină din Iaşi, după care a fost repartizat medic pediatru al Spitalului din localitatea Gura Humorului. Ulterior, medicul Osias Friedman a fost transferat la spitalul Coloniei de copii coreeni din Siret, unde şi-a făcut datoria cu mult simţ de răspundere[236]. A frecventat cursuri de perfecţionare în specialitatea Pediatrie (1 martie 1957-30 iunie 1957) pe care le-a absolvit cu calificativul de Foarte Bine[237]. Apreciat pentru modestia şi profesionalismul său[238]. Din veniturile sale îşi întreţinea tatăl, surorile sale (Stein Ana, Kritman Rebeca şi Volf Loti) fiind emigrate în Israel[239]. A devenit medic şi ulterior avansat director al Spitalului Unificat Siret. Caracterizările autorităţilor vremii sunt pozitive şi acestea insistă asupra calităţilor sale de bun organizator şi de manager.[240]

 

Dr. Osias Friedman.

 

Secţia de Radiologie şi Fizioterapie a fost reprezentată de către medicul Miller Pavel. Dr. Pavel Miller (n. 3 aprilie 1956, Trifeşti, Iaşi). A absolvit Institutul de Medicină din Iaşi specializarea Medicină Generală în 1956. Apreciat drept un om bun, corect şi cinstit, un foarte bun profesionist. Angajat medic radiolog în cadrul Policlinicii Rădăuţi[241].

 

 

Dr. Pavel (Paul) Miller.

 

Dr. Ernst Hirschorn, specialist în medicină generală, director al Spitalului Rădăuţi (1948-1952), a condus laboratorul de radiologie şi ftizioterapie.[242] Hugo Wolf a activat în calitate de medic specialist ftiziolog/radiolog în cadrul laboratorului TBC[243]. Medicul Simon Croitoru a asigurat servicii medicale de specialitate, în cadrul secţiei Psihiatrie. În iunie 1970, Croitoru a făcut aliaua în Israel. În cadrul Secţiei Boli Interne, conducerea a fost exercitată succesiv de către dr. Karl Offner (1979-1905), dr. Kajetan Pionkiewicz (1905-1918), dr. Schaje Hertzberg (1918-1925), Nicu Drăcea (1919-1922) şi dr. Ion Cociorvei (1930-1943). După al Doilea Război Mondial, Paul Şurianu (simultan a activat conferenţiar univ. dr. la UMF Cluj Napoca), Ion Graur (asistent la Clinica medicală din Cluj Napoca, ulterior a plecat la Spitalul din Râmnicu Vâlcea), Iacob Krattenstein (1945-1957), Anton Ionescu (până în 1961) şi Aurel Bursuc[244]. În anii `70 în cadrul Spitalului rădăuţean activa şi medicul Gabriel Dickman[245].

Serviciul Sanitar al districtului Rădăuţi a debutat la 13 iunie 1839. Primul titular al acestui Serviciu a fost dr. Zacher. Acesta s-a preocupat, printre altele, de „stârpirea unei epidemii de anghină difterică la copii din oraşul Rădăuţi”. La 4 aprilie 1845, în cadrul Serviciului Sanitar al oraşului Rădăuţi a fost încadrat medicul Ignatz Kraus (1843-1854). Acesta a purtat titlul de medic şef al oraşului Rădăuţi.[246] În 1876 această funcţie a fost ocupată de către dr. Hermann Porras, absolvent al Liceului German din Rădăuţi, cel care a pus bazele renumitului Sanatoriu de la Solca. Porras făcea parte din Comitetul de Conducere al Spitalului Rădăuţi (în fruntea căruia se găsea Adolf Marin, primarul în funcţie la aceea dată). Între 1877-1878 pe această funcţie a activat Michael Klipper (medic militar de formaţie). În 1889, funcţia de medic comunal al Rădăuţiului a fost exercitată de către dr. Schmiedt. În 1891 pe acest post îl regăsim pe dr. Leo Koffler. Acesta a purtat titlul de „medic al districtului sanitar al oraşului Rădăuţi”. În 1907 funcţia a fost ocupată, pentru o scurtă perioadă, de către fiul lui Hermann Porras. În 1925, după o perioadă slab acoperită documentar, îl menţionăm în fruntea serviciului sanitar la municipiului Rădăuţi pe dr. Vasiliu C. Gheorghe.[247]La distanţă de două decenii (1945) îl regăsim, pentru o scurtă perioadă, pe dr. Max Schwitzer, succedat de către Abraham Gaster (1949)[248] numit director al Policlinicii şi dr. Kalman Pachter (în 1960 a făcut alia în Israel). În locul său, la Circa I Urbană Rădăuţi, a fost încadrat medicul Iulius Franckel (cu sediul nou în str. Putnei nr. 47)[249]. La 15 iulie 1949, prin strădaniile lui Teodor Nandriş, medicul-primar al judeţului Rădăuţi, a fost înfiinţată Circa a II-a Urbană Rădăuţi. Primul medic al acestei nou înfiinţate circumscripţii a fost medicul Iosif Weisselberg (sediul său se afla în str. Victoriei nr. 19). El a fost urmat de către medicul Iacob Krattenstein (sediul s-a mutat în str. Solidarităţii/Iancu Nistor nr.7)[250]. Krattenstein s-a născut la 4 octombrie 1896 în localitatea Zuracki. În 1922 a finalizat studiile universitate specializarea Medicină la Universitatea din Viena. Începând cu septembrie 1939 a fost angajat ca medic consultant în cadrul Casei de Asigurări Sociale Rădăuţi. Începând cu 1 august 1940 a fost dat afară din servici, din motive rasiale. În baza documentelor identificate în dosarul său personal, am constatat faptul că medicul Iacob Krattenstein ( domiciliat în Rădăuţi, str. Republicii nr. 60) a fost deportat în Transnistria (lagărul Capoigorod), între anii 1941-1944. A supravieţuit iadului transnistrian, repatriindu-se la Rădăuţi[251]. A fost reîncadrat în serviciu începând cu 1945 activând ca medic consultant până în 1948. A fost încadrat la Spitalul Unificat Rădăuţi pe filiera Casei de Asigurări de Sociale pe postul de medic consultant la secţia de medicină generală, începând cu data de 1 ianuarie 1949. A funcţionat ca medic şef de secţie. Începând cu 1955 îl regăsim angajat cu ½ normă la serviciul de Radiologie.[252] Dr. Weistein Maier ocupa în 1949 funcţia de medic-şef al Dispensarului Policlinicii Rădăuţi[253].

Spitalul oraşului Rădăuţi se aproviziona în cursul anului 1930 cu alimente de la producători locali (lapte de la gospodarul Robert Halbgewachs, făină de la David Jossel Hecht, pâine de la brutarul Moses Josef Flaschenberg, ouă, unt şi brânză de la apreciatul comerciant local Abraham Weindenfed[254]. În cursul anului 1930, situaţia Spitalului Rădăuţi s-a aflat în atenţia presei (minoritare şi al Glasului Bucovinei, ziar reprezentând Partidul Democrat al Unirii din Cernăuţi). Dr. Hezberg se pensionase din funcţia de medic şef al Spitalului Rădăuţi, în locul său fiind numit Octavian Abager, cu titlul interimar. Intrat în concediu medical, a fost înlocuit cu C.C. Vasiliu, medicul- şef al oraşului Rădăuţi[255]. Situaţia spitalului Rădăuţi era apreciată drept bună de către inspectorii sanitari. La 7 ianuarie 1945 a avut la Prefectura judeţului Rădăuţi o şedinţă condusă de către prefectul Gh. Procopovici menită să identifice anumite măsuri pentru prevenirea extinderii epidemiei de tifos exantematic în rândul elevilor de la şcolile din oraş. Drept urmare, cei prezenţi (Iliescu, primarul oraşului Rădăuţi, Prelipceanu, medicul şef al judeţului Rădăuţi, Schiwtzer, medicul oraşului Rădăuţi şi Costiuc Dimitrie, inspector şcolar al cursului primar) au decis suspendarea cursurilor pe durată nedeterminată.[256]  Ulterior acestei şedinte, dr. Schwintzer a fost menţionat în documente drept medicul şef al Spitalului Rădăuţi. Dr. Heinrich Brenner, directorul Spitalului Mixt Rădăuţi era direct implicat în diminuarea efectelor produse de către tifosul exantematic.[257] În această problemă, dr. Schwintzer a produs instalarea imediată a Spitalului nr. 2 Rădăuţi cu o capacitate de 500 de paturi, alături de inventarul necesar.[258] Aceştia colaborau strâns cu medicii Preminger şi Anderman din Siret.[259] Efectele tifosului exantematic s-au făcut puternic resimţite la Rădăuţi şi în cursul anului 1946.[260] Dr. Abraham Gaster (repatriat din URSS la 11 aprilie 1945) s‑a pus voluntar la dispoziţia Prefecturii judeţului Rădăuţi şi a autorităţilor sanitare în acţiunile de combatere a tifosului exantematic.[261] Pentru atitudinea sa a fost numit în fruntea Circumcripţiei sanitare din Volovăţ. În total, în intervalul temporal 1.01.1945-30.VI.1945 tifosul exantematic a făcut pe raza judeţului Rădăuţi 1352 de victime.[262]

 

Dr. Rosenblatt Chaim

Dr. Rosenblatt Chaim (fiul lui Iacob şi Judith) s-a născut la Rădăuţi (12 decembrie 1921). Tatăl său a deţinut o prăvălie de articole de fierărie în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare. Cursurile primare le-a urmat la Şcoala nr. 2 (1928-1932) iar cele liceale la Liceul Eudoxiu Hurmuzaki (1932-1940). În condiţiile prigoanei rasiale declanşate asupra evreilor, nu şi-a putut continua studiile, tatăl său pierzându‑şi prăvălia în 1941. În octombrie 1941 comunitatea mozaică din Rădăuţi a fost deportată în Transnistria. Între 1940-1942 a fost luat în detaşamentele de muncă din Transnistria (Tulcin, Komorovca, Odessa- Triaj). La 20 aprilie 1945 a fost repatriat la Rădăuţi. Ulterior, a urmat cursurile Institutului de Medicină din Iaşi (1945-1951)[263]. Între 1950-1951 a activat în calitate de medic în cadrul Spitalului Unificat de Adulţi Rădăuţi.[264]După absolvire a repartizat medic la Bârlad[265]. A avansat director al Sanepidului din localitatea Adjud. A cultivat relaţii apropiate cu Kulla Carol, medicul şef al oraşului Rădăuţi, precum şi cu dr. Heinrich Brenner, din cadrul Secţiei Obstretică-Ginecologie a Spitalului Unificat de Adulţi Rădăuţi[266].

 


 

 

CAPITOLUL VII

 

Organizarea şi funcţionarea comunităţii israelite Radautz/Rădăuţi

 

 

 

 

P

arcursul organizaţional al evreimii rădăuţene a fost unul de lungă durată, multă vreme aceştia, din punct de vedere organizatoric, depinzând administrativ de comunitatea mozaică Siret. În virtutea reglementărilor legislative Habsburgice prin intermediul patentei imperiale din 7 mai 1789 a fost desfiinţată forma de organizare a evreilor în Kahale[267] şi înlocuită cu modelul comunitar. Iosif al II-lea considera forma organizatorică a Kahalelor drept una specifică societăţilor secrete, având repulsie faţă de acest sistem de organizare. Iniţial, au fost create două comunităţi superioare- Hauptgemeinde- la Cernăuţi şi Suceava, care aveau în componenţa lor alte filiale. Comunităţile erau conduse de către trei conducători-Vorsteher- dispoziţie abrogată în 1789 de către Iosif la II-lea.Mandatul conducătorului comunităţii trebuia să dureze trei ani. Enoriaşii evrei trebuiau să aleagă un număr de şase persoane, care proveneau din zonă. Alegătorii trebuiau să fie majori, proprietari de casă, capi de familie, să ştie carte, să se bucure de respect şi să ducă o viaţă demnă. Dintre cei şase aleşi, autorităţile trebuiau să desemneze trei conducători, indiferent de numărul voturilor primite de către aceştia. Această conducere se subordona Guvernământului Provincial Politic şi de Justiţie.[268] Obligaţiile conducătorilor erau multiple: ei trebuiau să completeze rubricile evidenţele cu datele solicitate: numărul locuitorilor pe sexe, ocupaţii ş.a.Cu privire la cei născuţi şi decedaţi, trebuiau să conducă matricolele conform instrucţiunilor de ordin general, obligatorii petru toate cultele şi speciale pentru cultul israelit.

 

 


În cazul existenţei rabinului, el prelua sarcinile legate de matricolă. Conducerea comunităţii se mai ocupa şi de repartizarea impozitelor şi a altor obligaţii colective ale evreilor. La evrei, enoriaşii contribuiau în mod proporţional la cheltuielile comunitare.[269] Statutul evreilor din Bucovina a fost definitiv prin „Patenta imperială” din 7 mai 1789, intrat în vigoare de la 1 noiembrie acelaşi an, având 64 de paragrafe. Unul dintre acestea specifica şi faptul că, evreii deveneau „supuşi cu drepturi şi datorii egale”. Era restrânsă autonomia comunităţilor evreieşti iar în Galiţia a desfiinţat justiţia rabinică, amestecându-se în chestiuni de ordin religios.[270] Evreii au fost obligaţi începând cu 13 iulie 1787 să se prezinte în faţa unei comisii pentru a li se atribui nume patrimoniale de rezonanţă germană. Procesul a durat în realitate, până în 1792. Evreii au fost obligaţi să renunţe la îmbrăcămintea lor tradiţională, şi să se îmbrace după moda germană.[271] Ulterior, asupra acestei prevederi s-a revenit. Contabilitatea unităţilor economice evreieşti urma să se facă doar în limba germană. După o serie de evoluţii interne şi reglementări legislative, la data de 12 iunie 1881 Comunitatea Evreilor Rădăuţi şi-a definitivat un Statut propriu, în conformitate cu prevederile art. 15 din Constituţia imperială din 21 decembrie 1867[272]. În 1890, conform noii legi austriece, a fost aleasă nouă componenţă a Comunităţii Israelite Rădăuţi.  Ceva mai târziu, în temeiul legii austriece din 11 martie 1890, la Rădăuţi, a fost ales un Consiliu format din 24 de membri, în frunte cu Berl Terner[273]. Avocatul Leo Brunstein în calitate de primar al Rădăuţiului şi-a exprimat sprijinul faţă de noua administraţie a Comunităţii, alături de Salomon Weber, medic comunal (de asemenea evreu)[274]. Câteva măsuri administrative s-au dovedit fi de bun augur: repararea şi modernizarea băii de abur şi a băii ritualice, angajarea a trei hahami, modernizarea Sinagogii Mari, organizarea unui departament distinct însărcinat cu probleme de asistenţă socială ş.a. Dezvoltarea economică a adus numeroase discuţii şi obiecţii legate de încălcarea unei norme şi reguli care guvernau viaţa religioasă iudaică tradiţională. Leo Brunstein[275] a fost ales primar al Rădăuţiului într-un moment important pentru destinul comunităţii mozaice rădăuţene, desemnarea sa fiind desigur una relevantă şi din perspectiva structurii etno-confesionale a localităţii (români, germani, ucraineni, ruşi lipoveni, maghiari) ş.a. În ierarhia locală şi provincială se pare că Berl Terner, ocupa un loc important[276]. El a primit, mai târziu, titlul onorific de „consilier al împăratului”. A păstrat acest titlu până în 1914, anul începerii Marelui Război. Berl Terner a fost unul dintre cei mai dinamici lideri ai Comunităţii Mozaice rădăuţene. A fost înmormântat în Cimitirul Evreiesc din Rădăuţi. Berl Terner face parte din lista cetăţenilor de onoare ai municipiului Rădăuţi. O dovadă de recunoaştere, respect şi un îndemn la cunoaştere, în egală măsură… Este de la sine înţeles că această situaţie de linişte şi pace socială, lipsită de conflicte şi războaie, s‑a reflectat într-un mod armonios şi benefic în viaţa evreilor precum şi a întregii societăţi de altfel, ea mai fiind cunoscută în istoriografie şi sub denumirea de „la belle epoque”. În plan cultural, artistic, spiritual şi religios s-au putut afirma numeroşi evrei care au consacrat spaţiul bucovinean şi implicit, cel rădăuţean (în micro) drept unul al toleranţei şi al armoniei interetnice şi pluriconfesionale, evreimea fiind în ansamblul ei, una dintre comunităţile care şi-au adus o contribuţie decisivă la consacrarea mitului Habsburgic. Ponderea statistică a evreilor în Imperiul Habsburgic a fost practic cea mai mare din întreaga Europă (exceptându-i neîndoielnic pe evreii din Imperiul Rus)[277] însemnând în cifre 810.000 sau 11% din populaţia totală a Galiţiei la începutul secolului al XX-lea. Evreii reprezentau 1,5 milioane (5%)[278] din totalul populaţiei monarhiei austro-ungare. În cazul Vienei menţionăm un procent de 9% reprezentat din locuitori de origine evreiască în 1910 - persoane foarte active în finanţe, bănci, activităţi comerciale şi profesii intelectuale - o statistică care îi „neliniştea” la propriu pe cetăţenii neevrei[279]. În capitala monarhiei dunărene - sintagmă care desemnează în istoriografie Imperiul Austro-Ungar - evreii aveau o pondere semnificativă şi jucau un rol deosebit în activităţile economice, financiare, comerciale, în cultură, artă, educaţie[280] ş.a. În 1880 un procent semnificativ, 60% dintre medicii care profesau în Viena erau evrei, şi respectiv 57 % dintre avocaţii vienezi aparţineau confesiunii mozaice. Evrei precum Mahler sau Freud - scrie istoricul Nick Pelling - au avut o contribuţie deosebită la „înflorirea culturală a Vienei”[281]. Gustav Mahler (n. 7 iulie 1860 - d. 18 mai 1911) a fost un apreciat muzician şi compozitor austriac, reprezentând curentul romantismului târziu. S‑a convertit la romano-catolicism pentru a scăpa de atacurile presei antisemite şi pentru a‑şi putea păstra postul de director al Operei de Stat din Viena, în 1897[282]. La finalul carierei sale a ajuns să ocupe fotoliul de director al Operei Mitropolitane şi al Filarmonicii din New York. Arthur Schitzner, a fost un produs al burgheziei evreieşti vieneze, el fiind autorul ciclului dramatic Anatol şi al dramei Liebelei, alături de o serie de nuvele de mare succes. Karl Emil Franzos, s-a remarcat printr-un talent narator deosebit, la fel şi Stefan Zweig, născut în Praga.[283]

 

Franz Josef (1830-1916), împărat al Imperiului Habsburgic

(Austro-Ungar din 1867), 1848-1916.

 

Începând cu decembrie 1848 pe tronul Imperiului Habsburgic se urcase Franz Iosif (n. în 1830), apreciat în cercurile mai largi al burgheziei, drept ultimul grand segneur al Europei; s-a căsătorit cu frumoasa prinţesă Elisabeta originară din Bavaria, cunoscută publicului larg sub sintagma de împărăteasa Sissy. Franz Josef a domnit 48 de ani, remarcându-se prin onestitate, punctualitate şi mai ales, printr-o deosebită toleranţă în plan etnic şi religios.[284] Primea cu o atitudine perfect egală, „binecuvântarea venită din partea unui rabin, sau a unui preot musulman”, scrie istoricul american de origine maghiară István Deák[285]. În vremea lui Franz Josef, din diverse considerente, Imperiul Habsburgic devenise cu adevărat un stat de drept, după 1867 el reinventându-se practic, în formula Aussgleich-ului (compromis).[286] Bucovina a rămas parte a Cisleithaniei, partea austriacă a Imperiului administrată de către Viena, limba şi administraţia germană fiind oficiale. Evreii au fost în permanenţă susţinătorii monarhiei danubiene, chiar dacă după 1867 aceasta fusese împărţită între Austria şi Viena, capitalele dunărene ale Imperiului bicefal[287]. Vizibil după 1867 a fost preponderenţa diplomaţiei şi a iniţiativelor externe maghiare la nivelul politicii externe a monarhiei, deşi acest lucru, în lucrarea de faţă, contează mai puţin[288]. În Cisleithania viaţa politică după 1867 a devenit mai agitată[289], frecvent în Parlamentul vienez sau în Dieta Bucovinei auzindu-se reproşuri de genul armata „iudaizată”, alături de alte epitete precum „feudală”, „reacţionară”, „maghiarofilă”, „pro-slavă”, „coruptă”, „ineficientă”, „risipitoare” ş.a.[290] Sfârşitul secolului al XIX‑lea şi primii ani ai secolului XX au pentru monarhie una foarte liniştită, nimeni şi nimic neprevestind evenimentele catastrofale care aveau să se întâmple[291]. Bucovina figura între preferinţele ofiţerilor din armata austriacă tocmai din cauza bogăţiei vieţii sale culturale precum şi a armoniei etnice extraordinare[292], fundamentată esenţial pe componentele sale evreieşti, ucrainene şi româneşti.[293] În Galiţia învecinată, deşi nu la fel de atrăgătoare, ofiţerii trebuiau obligatoriu să ia parte la nunţile evreilor ortodocşi, Franz Xaver Schubert „aducându-şi aminte cu multă plăcere de anii în care servise ca locotenent în Galiţia”, în calitate de „Schabesgoy” (în traducere-„un neevreu care ajută evreilor ortodocşi la sabat”) în casa avocatului unde stau cu chirie.[294] În fine, spre deosebire de Bucovina, la capitolul distracţii, în Galiţia, figura şi să te duci la staţiile de cale ferată pentru a privi trecând expresul Liov-Cracovia-Viena.[295] Monarhia austro-ungară era printre singurele din Europa, în orice caz una dintre primele care au admis accederea evreilor în corpul ofiţerilor, cu observaţia că procesul în sine, a cunoscut patru etape: 1. Prima jumătate a secolului al XIX-lea că numai cei converţiţi puteau face carieră. 2. Participarea masivă a evreilor în corpul ofiţerilor în perioada liberală. 3. Epoca regresului de dinainte de 1914.        4. Perioada Marelui Război când ponderea ofiţerilor evrei de rezervă, a devenit una impunătoare. În total, în armata austro-ungară au servit între 1914-1918, un număr de 25.000 de ofiţeri evrei.[296] Această cifră este desigur, una semnificativă dată fiind situaţia înregistrată la nivelul celorlalte armate ale vremii. În armata austro-ungară, evreii aveau posibilitatea să-şi prepare singuri hrana în raport de prescripţiile religioase (celebre fiind îndemnurile lansate de către rabinul de Praga, Landau Ezechiel, „serviţi cu credinţă pe împăratul vostru, dau nu uitaţi credinţa voastră... Ungeţi roţile maşinilor în locul camarazilor voştri în ziua de duminică, apoi ei le vor unge de sabat în locul vostru. Atâta vreme cât nu primiţi carne de la evrei, mâncaţi numai unt, brânză, şi ceea ce este permis”)[297]. Evreii puteau frecventa celebra facultate militară de la Viena, Josephinum, medicul evreu al regimentului cu rangul de căpitan având o aură legendară a armatei habsburgice.[298] Datele avute la îndemână ne arată că între 1848-1910 în armata austro-ungară au servit un număr de 987 de ofiţeri de carieră evrei (372 la trupele de luptă, 569 ca medici militari, 61 ca şi contabili de luptă cu grad de ofiţer, 55 ca funcţionari militari şi 30 ca ofiţeri de marină).[299] Cel mai înalt rang atins de un evreu în armata austro-ungară a fost cel de general-locotenent adjudecat de către Eduard Ritter von Schweitzer, născut în 1844 în Ungaria. A intrat în armată ca soldat în 1865, fiind numit locotenent în 1870. A luat parte la diverse operaţiuni militare, a fost avansat la rangul de general maior în 1904, fiind singurul evreu care a ajuns general - locotenent (după pensionare, cei drept). Eduard Ritter von Schweitzer a refuzat în mod constant să se convertească, frecventând regulat sinagoga din Budapesta, şi cerând posibilitatea de a urma o dietă kosher atunci când avea onoarea de a servi masa cu împăratul.[300] Un alt evreu, Alexander Ritter von Eiss, a devenit general-maior, refuzând convertirea, devenit la bătrâneţe un înfocat sionist. S‑a născut în 1832 în Moravia, servind voluntar într-un batalion de vânători. A luptat la Magenta în 1859 şi în 1866 la Custozza. A fost decorat cu ordinul „Coroana de fier”, clasa a III-a şi admis în ordinul cavalerilor. Trei dintre fii săi au devenit ofiţeri de carieră, doi murind în Marele Război, iar al treilea a obţinut rara „Medalie de aur pentru vitejie” acordată numai ofiţerilor.[301] Evreul cu cel mai înalt rang în ierarhia monarhiei danubiene, a fost baronul Samuel Hazai (Kohn), devenit înalt funcţionat la Ministerul Ungar al Apărării, după de fusese avansat la rangul de general.[302] În 1917, împăratul Carol I l-a avansat general colonel şi şef al trupelor de de rezervă, fiind al doilea ofiţer al Monarhiei, după şeful Marelui Stat Major.[303] Un alt evreu, Vaszony figura la Ministerul de Justiţie, el neconvertindu-se nicodată.[304]

 

 

Caricatură antisemită din timpul războiului. Sursa: http://ww1.habsburger.net

 

În cadrul monarhiei danubiene a avansat şi s-a dezvoltat un curent antisemit reprezentat de către Franz Lueger, ales primar al Vienei. El a reuşit să câştige de partea sa mica burghezie şi meseriaşii mijlocii din Viena.[305]

Perioada de până la izbucnirea Primului Război Mondial cu toate problemele aferente, este considerată a fi cea mai bună din istoria evreimii în cadrul Imperiului Austro-Ungar, sintagma de „epocă de aur a evreimii” fiind întâlnită adesea în textele care abordează această tematică[306].

Intervalul temporal descris şi apreciat drept perioada de aur al evreimii din Bucovina Istorică, a corespuns, la Rădăuţi, apariţiei unor instituţii fundamentale precum „Spitalul”, „Gimnaziul de Băieţi”, „Tribunalul”, „Administraţia Hergheliei” (sediul actual al Primăriei municipiului Rădăuţi) ş. a. Rădăuţiul a evoluat de la stadiul de târg la cel de oraş, un salt foarte important spre o modernitate de tip urban, adecvată tiparului central-european parte a transformărilor specifice monarhiei danubiene. Modernitatea a fost indusă la Rădăuţi, inclusiv prin diverse iniţiative iudaice inclusiv în plan economic. Hotelurile portă denumiri pretenţioase, cu rezonanţe central-europeană[307] precum „Bristol”, sau „Cafe Paris” ş.a. iar linia de cale ferată asigură legătura Rădăuţiului cu Cernăuţiul-Lemberg-Viena[308]. Conexiuni şi oportunităţi care ar fi putea fi valorificate în contextul cultural al secolului XXI, ele fiind strâns legate de farmecul privilegiat al cunoaşterii întreţinută prin cercetarea documentelor primare, eventual ale unor anchete orale autentice... Evreii rădăuţeni s‑au pliat în stilul lor specific - avant la lettre - pe esenţa acestor schimbări... În mod regulat, Comunitatea Israelită Rădăuţi a fost implicată în mod activ în toate schimbările politice specifice spaţiului bucovinean.[309]

În 1914, Consiliul Comunităţii Mozaice Rădăuţi era format din următoarele persoane: Nathan Harth, Moise Maidanek, judecătorul Friedrich Rachmuth, Leon Luttinger, Nuchem Herschleifer, Samuel Resch, Aron Stein, Moise Beer-Mik, Salomon Weissler, Josef Bierer, Leon Hellmann, Kalman Weber, Moise Kranzdorf, Chaim Mechel, Avraam Rothberg, Berl Lehrer, Jakob Peretz, Samuel Salzberg, Feiwel Dolberg, Kalman Menczer, Uscher Singer, David Harth şi Leiser Kirmayer (secretar, Chaim Kupferberg). În anul 1914, comunitatea Evreiască Rădăuţi avea 1450 de contribuabili în mod oficial. Veniturile şi cheltuielile comunităţii s-au ridicat la frumoasa sumă de 30.000 de coroane[310].

 

 

 

Rădăuţi. Primăria.

 

 


 

 

CAPITOLUL VIII

 

Evreii rădăuţeni şi izbucnirea Primului Război Mondial

 

 

 

A

nul 1914 a încheiat, practic, o perioadă fructuoasă din istoria evreimii bucovinene. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial (14/28 iulie 1914), situaţia monarhiei danubiene a intrat pe un teren complex şi delicat[311], ilustrat de conţinutul operaţiunilor militare precum şi al opţiunilor politice şi sociale care au resetat climatul tolerant al Bucovinei Istorice în ansamblul său. Aproximativ 4.500.000 milioane de soldaţi ai Imperiului dintr-un total de 9 milioane au fost implicaţi efectiv în luptele purtate în diverse teatre de operaţiuni.[312] Majoritatea evreilor au fost repartizaţi la serviciul de aprovizionare al armatei Habsburgice, alţii însă au luat parte în mod direct la lupte, fiind recompensaţi pentru eroismul lor cu medalii şi decoraţii.

Bucovinenii au fost încorporaţi în regimentele „41 Infanterie, 22 Landwehr şi 9 Dragoni”[313]. 17 jandarmi dintre cei dispuşi pe frontiera cu Regatul Român (Cordun) cu misiunea de a-i depista pe cei ,,neloiali” monarhiei danubiene, erau de confesiune mozaică (alături de 14 polonezi, 13 ruteni/ucraineni şi 27 de români).[314] Presa bucovineană, - indiferent de nuanţe - a tratat cu generozitate împrejurările asasinării arhiducelui Franz Ferdinand (15/28 iunie 1914, Sarajevo, Bosnia) precum şi evenimentele ulterioare care au declanşat conflictul mondial.[315]

 

La 31 iulie 1914 a fost afişată la sediul Primăriei Rădăuţi, publicaţia prin care era anunţată mobilizarea în armata austro-ungară.[316] Rezerviştii având vârsta de până în 31 de ani trebuiau să se prezinte în termen de 24 de ore la unităţile militare la care fuseseră convocaţi. A fost formată o gardă civică condusă de către Aschenbrenner, formată din voluntari. Între 1-2 august s-au adunat la Rădăuţi, rezerviştii Batalionului 3 din Regimentul nr. 22 Infanterie, alături de glotaşii Batalionului 3 din Regimentul 22 Glotaşi. Aceştia au fost cazaţi în şcolile şi cazărmile locale, ulterior fiind direcţionaţi spre Cernăuţi. Divizia 43 Infanterie din cadrul căreia făcea parte şi Regimentul 22 şi Brigada 35 (incluzând Regimentul 22 Glotaşi) a fost angajată în luptele din spaţiul galiţian (Zalesczy) cu trupele ruse.[317]

Societatea bucovineană era împărţită între multiple opţiuni şi perspective referitoare la angajamentele şi interesele faţă de război. Evreii, loiali Casei de Habsburg, s-au regăsit, din nefericire, pe un teren vulnerabil, acela al acuzaţiilor de „colaboraţionism cu autorităţile austriece”, ei fiind suspectaţi de către unii români bucovineni pentru unele iniţiative care i-au plasat în zona unor atitudini antisemite şi naţionaliste[318]. Ori, privind lucrurile în oglindă, statutul celor două comunităţi (română şi mozaică), se prezenta sensibil diferit. Comunităţile mozaice din Bucovina au susţinut în mod constant efortul de război al Habsburgilor, având contribuţii semnificative în acest sens. Mulţi dintre evreii rădăuţeni au luptat în armata Habsburgică. Unii dintre cei mai de seamă exponenţi ai evreimii bucovinene precum Salo Weisselberg şi Benno Straucher şi-au declarat în mod oficial încrederea în monarhia de Habsburg şi în izbânda armatelor sale. Însă, desfăşurarea evenimentelor militare a demonstrat faptul că războiul era mult mai greu decât s-ar fi aşteptat cineva la momentul respectiv. Trupele austriece au fost înfrânte iar Bucovina a fost ocupată în trei rânduri de către trupele ruse: la 30 august 1914 (a fost ocupat estul Galiţiei şi nordul provinciei)[319], când Salo Weisselberg (viceprimarul Cernăuţiului) şi Philipp Menczel (redactor şef la ,,Czernowitzer Allegmeine Zeitung”) au încercat în cursul unei întâlniri desfăşurate la Jucica, să-i convingă pe ruşi să nu distrugă localităţile şi să protejeze populaţia civilă.[320] A avut loc o înţelegere (generalul Arutinov a cerut suma de 600.000 de ruble în termen de 24 de ore, plătibili în aur), însă militarii ruşi au continuat să comită nenumărate excese faţă de evreii din Bucovina, aceştia fiind nevoiţi, pentru a-şi salva vieţile, să fugă efectiv din calea lor[321]. Benno Straucher şi alţi fruntaşi ai evreimii bucovinene au condamnat cu vehemenţă amploarea violenţelor la care erau supuşi evreii bucovineni de către trupele ruse.

În noiembrie 1914 numai existau în Rădăuţi bărbaţi valizi cu vârsta cuprinsă între 19-42 de ani, toţii fiind concentraţi în armatele austro-ungare. Între 17-19 decembrie 1914 arhiducele Karl Franz Josef de Habsburg (moştenitorul coroanei) a vizitat mai multe localităţi din Bucovina printre care şi Rădăuţiul, având prilejul să discute cu locuitorii despre evenimentele aflate în plină desfăşurare[322]. Ruşii au ocupat oraşul Rădăuţi, comandantul trupelor ţariste s-a instalat în casa industriaşului Salomon Rudich din strada Domnească (actualmente, Calea Cernăuţilor).[323] Ruşii au distrus documentele Oficiului Cadastral. La 10 februarie 1915, trupele generalului Lilienhoff au eliberat oraşul Rădăuţi de sub ocupaţia rusă. La 20 iunie 1916 Rădăuţiul a fost din nou ocupat de către trupele ruse, cel mai mult având de suferit rafinăria Rudich (o mare cantitate de spirt a fost deversată în pârâul Topliţa, la iniţiativa austriecilor)[324].

Unii evrei, supuşi austrieci, au intrat în vizorul Biroului de Siguranţă Botoşani care opera în Burdujeni, localitate de frontieră româno-austriacă. Colonelul Eduard Fischer, a reuşit să formeze un centru de rezistenţă în partea de sud a Bucovinei (Gura Humorului, Cîmpulung, Vatra Dornei) format din trupe de voluntari printre care se aflau mulţi evrei. Oraşul Vatra Dornei a devenit reşedinţa lui Rudolf Meran, guvernatorul Bucovinei. Cernăuţiul a fost eliberat de către trupele austriece, însă ruşii deportaseră deja în Siberia câţiva dintre liderii evreilor în frunte cu Salo Weisselberg.

Între 1914-1916 Regatul Român a fost neutru[325], existând o alianţă defensivă secretă semnată cu Imperiul Austro-Ungar (1883) având ca obiect intervenţia reciprocă în cazul unui atac neprovocat venit din partea Imperiului Rus. Între timp, relaţiile româno-ruse s-au îmbunătăţit în mod considerabil, iar în 1912 ţarul Nicolae al II-lea de Romanov a efectuat o vizită în România (Constanţa)[326].


Evrei galiţieni, 1915.

Sursa: Bundesrchiv (cota - 183-512117)

 

Doi ani mai târziu, regele Carol I a încercat să obţină din partea guvernului intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, cu ocazia Consiliului de Coroană de la Sinaia[327] (21 iulie-3 august 1914)[328]. Aşa cum am menţionat deja, la 15/28 iulie 1914 a izbucnit Marele Război, iar Regatul Român a fost invitat de către Austro-Ungaria şi Imperiul German să-şi respecte tratatul de alianţă[329]. Convins de superioritatea militară a Germaniei şi interesat de respectarea tratatului, Carol I n‑a reuşit, însă, să-i convingă pe cei prezenţi la Consiliul de Coroană să accepte intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. Deşi avea posibilitatea constituţională să decidă de unul singur intrarea României în război, Carol I a preferat să respecte voinţa majorităţii românilor. Carol I de Hohenzollern a decedat la 27 septembrie 1914, fiind succedat la tron de Ferdinand I, nepotul său de frate[330]. Regatul Român s-a orientat spre încheierea unei Convenţii cu Antanta[331] prin intermediul căreia i-au fost recunoscute drepturile sale asupra Transilvaniei şi a Bucovinei[332]. Intrarea României în război de parte Antantei, a complicat foarte mult situaţia Austro-Ungariei[333]. Serviciile de informaţii austriece erau prin urmare, interesate să afle date despre planurile militare româneşti, operând prin mijloace specifice în zonele de frontieră. Românii aveau interese în Bucovina, culegând informaţii prin orice tip de mijloace. Evreii, vorbitori de germană,[334] erau suspectaţi de către spionajul românesc datorită loialismului lor faţă de monarhia austro-ungară. Un caz de acest tip a fost reprezentat de către Moses Vinning, originar din Iţcani, bănuit că ar fi făcut spionaj pentru austrieci.[335] Acesta a intrat prin vama Burdujeni (28 august 1915) călătorind spre Bucureşti, în interes de afaceri. În capitala Regatului Român s-a întâlnit cu câţiva coreligionari. Leker Mihail, supus austriac, aflat în Bucureşti (7 iunie 1915) a intrat şi el, din aceleaşi considerente, în atenţia contraspionajului românesc[336]. Aceste întâlniri erau urmărite cu mare atenţie de către agenţi, fără a fi confirmată vreo dovadă de spionaj.[337] Mayer Drimmer, supus austriac, a vizitat şi el Legaţia Austro-Ungariei de la Bucureşti (19 decembrie 1915)[338]. Acesta a avut mai multe întâlniri de afaceri. Ziaristul Karl Klüger s-a aflat şi el în vizorul serviciilor române de informaţii, trecând frontiera şi ajungând în Bucureşti. [339] El avea o bogată activitate editorială în Cernăuţi, fiind un personaj influent şi bine cunoscut. Se afla în relaţii apropiate cu Iulius Papp, Edi Gaster, Laker Mihal şi Max Wassermann, ziarişti la ,,Bukarester Tagblatt”.[340] Klüger era considerat de către agenţii români drept un „influent personaj al intereselor Austro-Ungariei”.[341] El era interesat de situaţia Bucovinei având o serie de întâlniri şi deplasări la Sinaia, Buşteni ş.a.[342] Pe de altă parte, aceleaşi sentimente faţă de monarhia austro-ungară le împărtăşea şi Aurel Onciul, unul dintre liderii românilor bucovineni. Încrezător în victoria monarhiei el le-a vorbit voluntarilor (de origine română) adunaţi la Suceava despre şansele Vienei împotriva Imperiului Rus[343].

 

 

 

Evrei galiţieni rugându-se pentru victoria armatelor austriece (1916).

 

Datorită jafurilor şi violenţelor, mai multe familii de evrei din Galiţia şi Bucovina au fost nevoite să se mute la Viena[344]. În vederea sprijinirii lor, au fost amenajate tabere în Boemia, Moravia, Silezia, Salzburg, Austria Superioară şi Carintia. Deosebit de energică s-a dovedit a fi în acest sens, organizaţia sionistă reprezentată de către dr. Schwartz Hiller şi Anita Mueller.[345]. Comunităţile mozaice din Sadagura, Boian, Mahala, Noua Suliţa, Rarancea au fost jefuite de către militarii ruşi iar locuinţele particulare şi sinagogile avariate. Curtea rabinică de la Vijiniţa a fost distrusă, însă camera unde obişnuia să se roage rabinul Israel Hager, a scăpat, ca prin minune, de flăcări.[346] În cazul evreilor bucovineni, pătrunderea trupelor ruse în provincie, violenţele şi jafurile declanşate în acest timp, i-au determinat să se adăpostească în părţile de vest ale Austriei. În Cernăuţi, graţie intervenţiei mitropolitului Vladimir de Repta, Sinagoga Mare şi sulurile de Tora au putut fi salvate.[347] Casele, sinagogile şi proprietăţile evreieşti din Bucovina au avut puternic de suferit, iar viaţa comunităţilor mozaice a fost şi ea, puternic afectată. Ulterior, autorităţile Habsburgice au întocmit o listă în care au fost trecute casele evreieşti din Bucovina distruse în timpul operaţiunilor militare din timpul războiului.[348] Familia Schaffer (Abraham şi Lea, Rădăuţi, str. Topliţei nr. 13) s-au adresat în acest sens, Ministerului de Interne din Viena.[349] Oraşul Rădăuţi a avut de suferit pagube materiale în cursul luptelor purtate în cele trei ocupaţii succesive ale armatelor ruse, motiv pentru care a solicitat sprijin autorităţilor Habsburgice, pagubele ridicându-se la suma 700.000 de coroane.[350] În oraş au fost amenajate câteva spitale militare, în localitate fiind dislocate trupe auxiliare austriece.[351] Zvonul intrării României în război împotriva Austro-Ungariei a fost privit cu pesimism în Bucovina[352]. Glotaşii români au fost înlocuiţi cu soldaţi de altă naţionalitate, ei fiind trimişi să lupte în afara Bucovinei.[353] Pe dealul Osoi din apropierea Rădăuţiului, din apropierea localităţii Horodnicul de Jos, militarii austrieci au săpat tranşee şi au amenajat câteva cazemate.[354] Soldaţii ruşi au profitat de ocuparea în trei rânduri succesive a Rădăuţiului, pentru a se deda la numeroase la jafuri şi distrugeri[355]. Ofensiva Brusilov (4 iunie -20 septembrie 1916) a avut un puternic ecou în Bucovina[356]. Ruşii au ocupat localităţile Rarancea, Toporăuţi, Dobrănăuţi ş.a.[357] Bombardamentele puternice precum şi schimbările dese de fronturi şi-au pus amprenta asupra moralului locuitorilor în contextul legilor marţiale introduse de către administraţia austriacă după intrarea României în război de partea Antantei (14 august 1916). În judeţul Rădăuţi existau comunităţi mozaice semnificative expuse pe durata războiului la diverse pericole, având în vedere atitudinile antisemite care s-au înmulţit cu această ocazie şi cărora le-au căzut victime persoane nevinovate, din rândurile populaţiei civile. Datele de mai jos, sunt în măsură să ofere cititorului o perspectivă de ansamblu asupra ponderii evreilor în Rădăuţi şi în localităţile aparţinătoare. Astfel, în anul 1916, în judeţul Rădăuţi trăiau 90.635 de persoane, dintre care 9442 evrei, 23.822 germani, 8.533 ruteni ş.a.[358] Capitală de judeţ, oraşul Rădăuţi era locuit de un număr de 16.604 persoane, dintre care 4455 români, 5296 germani, 5940 evrei, 354 evrei ş.a.[359] Gospodarul Constantin Colibaba, un om influent şi un adevărat lider de opinie local, era caracterizat de către Siguranţa Română drept un „mare antisemit”[360]. În Andrasfalva (azi Măneuţi), comunitate compact maghiară, locuiau 73 de evrei, 2246 maghiari, 137 germani, 7 ruteni şi 29 de români[361]. În Bădeuţiul Românesc trăiau 6 evrei, populaţia totală-1052 persoane, iar în Bădeuţi German-17 mozaici, populaţia totală - 409 suflete, 392 germani. În Bilca trăiau 49 de evrei, total suflete - 3480 persoane. În Burla trăiau 17 evrei, populaţia totală-1866 suflete[362].În Costişa erau 17 evrei (populaţia totală-1753 persoane), iar în Gura Putnei/Karlsberg -24, populaţia totală 1384 suflete (germani 1354, români-4, ş.a.)[363]. În Frătăuţii Noi, erau 127 de evrei, populaţia totală 4866 suflete, 379 germani, 86 ruteni, ş.a. În Frătăuţii Vechi-Româneşti erau 65 de evrei, populaţia totală 4060 persoane, 3574 români, 327 germani, 82 maghiari.[364] În Frătăuţii-Vechi German, trăiau 79 de evrei, populaţia totală-1358 suflete, 1269 germani. În Gălăneşti erau 18 evrei, populaţia totală-836 persoane, 774 români, 36 germani ş.a. În comunitatea germană Voivodeasa trăiau 80 de evrei, populaţia totală - 1425 suflete, 1345 germani. În Horodnicul de Sus, locuiau 40 de evrei, populaţia totală-3540 suflete, 3097 români, 256 germani, ş.a.[365] În Marginea trăiau 61 de evrei, populaţia totală 4094 suflete, 3819 români, 263 germani ş.a. Evreii erau caracterizaţi drept mari antagonişti ai românilor (sic!)[366] În Milişăuţiul de Sus trăiau 65 de evrei, populaţi totală 2838 de suflete, 457 ruteni, 206 germani ş.a. Evreii erau consideraţi a fi „primejdioşi”[367]. În Putna locuiau 278 de evrei, total populaţie-2472 de persoane, 1418 români, 668 germani, 27 ruteni ş.a. În localitatea Satu Mare-Românesc, aparţinătoare judeţului Rădăuţi trăiau 33 de evrei (1649 populaţia totală), iar în Satu Mare German, erau 69 de evrei (1150 total)[368]. În Seletin, trăiau 1247 de evrei, la o populaţie totală de 5995 de persoane (4096 ruteni, 618 germani, 22 români). În Straja trăiau 160 de evrei, la un total de 3891 locuitori (135 germani, 3586 români)[369]. În Suceviţa locuiau 27 de evrei, populaţia totală fiind de 1423 persoane dintre care 1361 români şi 35 de germani.[370] În Şipotul Cameral erau înregistraţi 441 evrei, total populaţie-3900 persoane, 3212 ruteni, 30 români. În Vicovul de Jos erau 90 de evrei, total populaţie-3479 persoane, 3264 români, 113 germani. În Vicovul de Sus trăiau 359 de evrei, populaţie totală se ridica la 7395 de persoane, dintre care 6720 români şi 247 de germani.[371]  Evreii Moses Haidenec şi fii săi (proprietarii unei societăţi de prelucrare a lemnului şi a unei rafinării) şi David Harth (medic), Axelrad (proprietarul unei crâşme), Saide Wolfram (cârciumar), Ziring şi Judel Thailer erau consideraţi drept „indivizi primejdioşi”[372], întrucât se dovediseră fideli administraţiei austriece. În Voitinel locuiau 14 evrei, populaţia totală -1563 de persoane, dintre care 1530 români şi 19 germani.[373] În Volovăţ, erau 41 de evrei, populaţia totală-3100 persoane, 2989 români, 35 germani ş.a.[374] În Rădăuţi era sediul Regimentului nr. 22 pe strada Gimnaziului (Landwehrkaserne).[375] În total, cazarma care dispunea de 19 camere de locuit, un arest, două spaţii pentru bolnavi, în total 200 de oameni, era evaluată de către austrieci la 1000.000 de coroane.[376] Exista şi o a doua cazarmă deservind acelaşi regiment, adaptierte Notkasierne, formată din 7 camere, un spaţiu pentru arest, două camere pentru bolnavi, 5 magazii, putând adăposti aproximativ 250 de persoane. Era evaluată la 50.000 de coroane.[377] Funcţiona şi un Marodehaus (7 camere, 4 magazii, 17 camere pentru bolnavi), evaluat la suma de 60.000 de coroane.[378] Jandarmeria care deservea judeţele Rădăuţi şi Storojineţ funcţiona pe strada Maringasse. Biroul Poliţienesc funcţiona în clădirea comunală (Gemeindehaus), fiind condus de către un sergent major (Wachmesteir).[379] Dispunea de un efectiv de 15 persoane, acestea purtând uniforme albastre cu epoleţi de culoare roşu închis. Aceştia acţionau şi în caz de incendii, îndeplinind misiuni de pompieri. În acest caz, efectivele poliţieneşti erau completate de un număr de 10 voluntari, recrutaţi din rândul civililor. Comandantul pompierilor rădăuţeni era Twers, etnic german. Sediul său se afla pe strada Frătăuţilor.

 

 

Rădăuţi, 1916.

 

 

1916. Soldaţii evrei din armata austro-ungară celebrează Hanuka.

Chag Sameach! Sursa: colecţia Templului Coral, Bucureşti.

 

Interesată în evoluţia evenimentelor din Bucovina, Siguranţa Regatului Român urmărea cu mijloacele specifice îndeaproape activităţile anumitor persoane care locuiau fie în zona de frontieră, sau călătoreau des pe teritoriul Regatului Român unde frecventau cercuri militare, politice sau reprezentanţele diplomatice ale Imperiului Austro-Ungar. Unii dintre aceştia erau cel puţin prezumtiv spioni austrieci culegând informaţii din zona frontierei româno-austriece călătorind adesea sub diverse pretexte pe teritoriul românesc. Dintre suspecţi unii erau evrei, cazul lui David Kramer din Suceava, arestat de către Jandarmeria Burdujeni (martie 1916) sub acuzaţia că ar face parte dintr-o ,,organizaţie austriacă de spionaj”[380]. Kramer, vorbitor fluent al limbilor română, polonă, germană şi rusă, era comerciant şi prin urmare, era nevoit să se deplaseze des în localităţile unde aveau loc târguri săptămânale, el intrând astfel în vizorul autorităţilor române însărcinate cu depistarea spionilor austriece. Regatul Român şi Imperiul Austro-Ungar se aflau deja în tabere adverse. Burdujeni era localitate de frontieră, reprezentând un adevărat câmp de confruntare pentru serviciile de informaţii ale celor două tabere. În această localitate acţionau ofiţerii Brigăzii 12 de Siguranţă Botoşani, în cazul de faţă, agentul special Nicolae Romanowski, cel care a instrumentat cazul Kramer[381]. Evreii erau suspectaţi (şi) pentru faptul că vorbeau mai multe limbi, printre care germana, limba oficială a Imperiului Austro-Ungar. David Kramer a intrat în discuţii „suspecte” cu Johann Stern, evreu supus român din Burdujeni, concentrat în Regimentul 16 Suceava la Serviciul Sanitar.[382] Autorităţile române au încercat să demonstreze faptul că David Kremer era spion austriac, calitate în care a încercat să afle de la Johann Stern, informaţii detaliate despre fortificaţiile române din partea de nord a Moldovei.[383] În realitate, David Kremer (în vârstă de 67 de ani şi care avea un fiu care servea în armata austro-ungară, Regimentul 31 Infanterie Miskolz), a încercat să-şi salveze fiul, culegând şi încercând din proprie iniţiativă să le ofere austriecilor câteva date despre amplasamentul trupelor române din zona Fălticeni.[384] Johann Stern, sergent în Regimentul 16 Infanterie Suceava, şi-a informat superiorii, care au dispus arestarea imediată a lui David Kramer. Ulterior, acesta a fost predate autorităţilor de frontieră austriece prin punctul de graniţă Palanca[385]. Autorităţile române au sesizat faptul că austriecii obişnuiau să difuzeze informaţii false sub forma unor zvonuri, prin intermediul unor agenţi secreţi care treceau deghizaţi frontiera prin Burdujeni.[386] În consecinţă, acestea au luat măsura îndepărtării evreilor din localităţile limitrofe frontierei cu Imperiul Austro-Ungar, mulţi dintre aceştia fiind proprietari de crâşme şi de prăvălii, locuri frecventate de către spionii austrieci.[387] Evreii figurau des în rapoartele Siguranţei, ei fiind bănuiţi datorită relaţiilor lor comerciale- pe nedrept- de spionaj.[388] În atenţia Siguranţei române se afla şi familia Anschel din Suceava, ale cărei fiice- elegante şi rafinate- frecventau cercurile unor ofiţeri şi înalţi funcţionari români din Burdujeni.[389] Nici în acest caz, acuzaţiile de spionaj n-au putut fi dovedite. În Regatul Român măsurile luate împotriva evreilor acuzaţi de „germanofilie”, au devenit dure începând cu 1916, aceşti fiind arestaţi, expulzaţi şi strămutaţi.[390] Statutul evreilor în Regatul Român a devenit, în timpul războiului, unul foarte delicat. Poziţia autorităţilor faţă de evrei trebuie conectată cu ascensiunea naţionalismului în rândurile românilor şi ucrainenilor bucovineni după 1916, manifestată printr-o serie de acţiuni şi comportamente antisemite.[391] Până şi celebrul proiect de reorganizare federală a Imperiului Austro-Ungar conceput de către Aurel C. Popovici îi excludea pe evrei din calculele statale ale noii formule imperiale[392]. Pe acest fond, cei 102.925 de evrei bucovineni[393] erau în mod firesc preocupaţi de soarta şi evoluţia monarhiei austro-ungare intrată într-un neaşteptat şi neanticipat proces de accelerată disoluţie[394]. Reprezentanţii evreilor bucovineni în frunte cu Benno Straucher, Jakob Pistiner, Mayer Ebner şi Salo Weisselberg s-au întâlnit în câteva rânduri pentru a analiza situaţia evreilor din Bucovina în contextul pagubelor şi distrugerilor provocare de către invazia rusă în Bucovina[395]. Cu acest prilej, Benno Straucher a ţinut un discurs impresionant.

Confraţi evrei!

Estul, nordul, vestul şi sudul Europei sunt în flăcări, aprinse de forţele ţariste avide de putere, sub al căror despotism confraţii noştri suspină şi suferă de secole.

Moscoviţii cei plini de ură au adus războiul şi în scumpa noastră patrie.

Noi, evreii austrieci, care, sub sceptrul unui împărat înţelept şi drept, ne bucurăm de toate drepturile şi libertăţile civile şi politice, mergem cu entuziasm la război, gândindu-ne la datoria sfântă de a lupta pentru iubita noastră ţară, în spiritul credinţei neclintite faţă de împărat şi de imperiu.

Văzând că soldaţii noştri trec dincolo de graniţa rusească, noi, evreii din Austro-Ungaria, suntem copleşiţi de amintirea tragică a suferinţei şi a durerii, imposibil de redat în cuvinte, a umilirii, prigonirii şi a nedreptăţii, a masacrelor şi măcelurilor pe care le îndură confraţii noştri în Rusia, sub blestematul regim ţarist. Panslavismul avid de putere poate să-şi atingă ţelul numai prin subjugarea şi exterminarea popoarelor. Prin faima sa sângeroasă, ţarismul vrea să devină cea mai teribilă putere din lume, iar Europa să-i stea la picioare! Ce-i pasă ţarismului dacă sunt ucişi mii de soldaţi evrei? Crima a devenit un mijloc perfid de a-i înlătura chiar şi pe domnitori şi de a potoli astfel setea de putere a acestuia.

Acum, când la chemarea împăratului ţara noastră se ridică la arme, pentru a opri ascensiunea acestui sistem politic condamnabil, ţarismul vrea să ne subjuge - şi toate armele sunt îndreptate împotriva noastră!

Confraţi evrei, faceţi-vă datoria, ba chiar mai mult decât atât! Pentru că lupta noastră împotriva ţarismului este o luptă pentru dreptul statelor şi al popoarelor la autodeterminare, este o luptă pentru interesele vitale ale patriei noastre, pentru interesele cele mai sfinte ale popoarelor şi naţiunilor care trăiesc sub sceptrul habsburgic.

Şi noi, evreii, luptăm pentru păstrarea roadelor unui efort cultural de mii de ani, la care au contribuit din răsputeri strămoşii noştri din vestul şi sudul Europei, luptăm împotriva înrobirii popoarelor de către puterile asiatice cotropitoare, [participăm la] această luptă sfântă şi decisivă pentru istoria umanităţii[396].

Între 18 iunie 1916 - octombrie 1917 Cernăuţiul a fost reocupat de către ruşi, ulterior revenind administraţia austriacă. Mulţi evrei s-au refugiat la Viena, printre aceştia aflându-se şi baronul Salomon Rudich, unul dintre cei mai reprezentativi evrei rădăuţeni (a decedat în Viena, 1917). Rafinăria de de Spirt şi Fabrica de Lichioruri de la Rădăuţi, proprietatea sa, au fost incendiate. Au fost arse de către ruşi, fabricile de cherestea Bucovina şi Terner, cazărmile de la Herghelie ş.a. Primăria Nouă şi Şcoala Primară de pe strada Bisericii au fost afectate de bombardamente[397]. În 1917 situaţia raporturilor de forţe dintre cele două tabere s-a modificat radical în contextul intrării SUA în conflict de partea Antantei. La începutul anului 1918, autorităţile Habsburgice din Bucovina erau preocupate de evaluarea pagubelor şi distrugerile înregistrate de căte particulari şi instituţiile publice alcătuind sub conducerea guvernatorului Graf von Etzdorf un plan de refacere a acestora.[398] Între septembrie - noiembrie 1918, Rădăuţiul a fost confruntat cu efectele gripei spaniole.[399] Au fost răpuşi de această epidemie, mai mulţi oameni decât fuseseră ucişi în cei patru ani de război. În acest context, au avut loc evenimentele la care mă voi referi în capitolul următor.

 


 


 

 

CAPITOLUL IX

 

Evreii rădăuţeni şi Unirea Bucovinei cu Regatul Român (15/28 noiembrie 1918)

 

 

 

 

O

dată cu prăbuşirea monarhiei danubiene, primarul german al oraşului Rădăuţi, Gabriel von Mohr, nobil de Sunegg şi Morberg, şi‑a depus mandatul, fiind numit primar girant[400]. În aceste circumstanţe în care pogromurile asupra evreilor aveau loc în spaţiul ucrainean - şi în Basarabia -, încă din octombrie 1918, evreii au alcătuit şi redactat un Memoriu în care-şi formulaseră propriile lor aşteptări  în legătură cu situaţia şi viitorul monarhiei austro-ungare. Acest document a fost semnat de personalităţi proeminente ale evreilor din Bucovina precum Benno Straucher, Member of the Provincial Parliament - Dr Max FokschaMax Folkschaner, Member of the Provincial Parliament - Dr Neumann Wendemembri în Dieta Bucovinei,Wilhelm Tittinger preşedintele „Camerei de Comerţ” şi Director BernhardBernhard Fleminger. For the Jewish Social Democratic Provincial Organisation.Din partea fracţiunii social-democrate au semnat Dr Jacob Pistiner Jacob Pistiner, Markus Kaswan, Berthold Friedman, Wilhelm Ippen şi Moritz Oberlaender, iar din partea sioniştilor documentul a fost iscălit de către Mayer Ebner, Benjamin Fuchs, Solomon Kinsbrunner, Markus Kraemer, Israel Schleyer şi Weissglass Sigmund.Din partea partidului „Poale Sion” au semnat Meier Rosner, Leib Buchbinder, Feiwel Sternberg, Chaim Lecker, Leib Steinmetz şi Hersch Essner. Hersch Essner[401], Markus Dr Berthold FWilhelm


 

                

                Wilhem Tittinger                        Salomon Kinsbruner                Max Folkschaner

 

La 22 octombrie 1918 evreii au organizat o Conferinţă la Cernăuţi, înfiinţând un Consiliu Naţional Evreiesc. În contextul violenţelor şi a pogromurilor care aveau loc în Bucovina, evreii, foşti combatanţi în armata Habsburgică au format o organizaţie secretă de autoapărare, „jurând pe mezuza că vor păstra discreţia” (Ferdinand Sternlieb, locotenentul Alexander Rosenfeld, fiul rabinului şef Dr. Josef Rosenfeld, locotenentul Benno Sternberg, locotenentul Leon Schmelzer, locotenentul Moses Hochstadt, adjutantul Birnbaum, precum şi Moritz Geiger, şeful postului de comandă al Regimentului 41 Infanterie).[402] Aceste trupe au asigurat protecţia comunităţii evreilor din Cernăuţi în contextul revoltelor izbucnite la 31 octombrie în unităţile militare din localitate. Liderii evreilor le-au transmis o notă reprezentanţilor ucrainenilor care se pregăteau să preia puterea în Cernăuţi, că „sunt pregătiţi să apere viaţa coreligionarilor lor”. A fost formată o Gardă Civilă formată din reprezentanţii Consiliilor Naţionale din Cernăuţi în frunte cu Leon Schmelzer. La 6 noiembrie 1918 trupele române au intrat în Vatra Dornei, Suceava şi Rădăuţi, înaintând sub conducerea generalului Iacob Zadik spre Cernăuţi[403]. Evenimentele care au contextualizat destrămarea monarhiei de Habsburg au fost prezentate într-o serie de lucrări ştiinţifice de referinţă asupra acestei probleme. La 10 noiembrie a avut loc prima şedinţă a Comitetului Naţional Evreiesc din Bucovina. A fost ales un Comitet Executiv format din 4 reprezentanţi ai Bundului: Dr. Moritz Oberlaender, dr. Jacob Pistiner, dr. Bertholt Friedman şi Markus Kaswan. Patru reprezentanţi ai lui Poale - Zion: Profesorul Chaim Lecker, dr. Meier Rosner, dr. Feiwel Sternberg şi Leib Steinmetz, trei reprezentanţi ai sioniştilor: Meyer Ebner, Dr. Solomon Kassener şi Dr. Markus Kraemer şi trei reprezentanţi ai Partidului Provincial: Friedrich Billig, Bernhardt Fleminger şi rabinul şef  Josef Rosenfeld. Benno Straucher a fost desemnat reprezentant al Parlamentului Central iar Neumann Wender în Dietă[404]. La 11 noiembrie trupele române conduse de către generalul Iacob Zadik şi-au făcut o intrare triumfală în Cernăuţi. În contextul intrării trupelor române conduse de către Iacob Zadik în Bucovina, s-au consemnat câteva excese antisemite în localităţile Dorna –Candreni, Poiana-Stampei, Pilugani şi Todireşti fapt care a determinat reacţia energică a unei delegaţii ai Consiliului Naţional Evreiesc (rabinul Rosenfeld, Neumann Wiener, Mayer Ebner, prof. Wolfram) pe lângă Secretariatul pentru Apărarea Ţării condus de către Nicu Flondor[405], cerând restabilirea situaţiei celor 71 de familii mozaice alungate din localităţile mai sus-menţionate.[406] Generalul Iacob Zadik a luat măsuri energice în vederea restabilirii calmului şi a stopării exceselor antisemite din localităţile situate în partea de sud a Bucovinei[407]. Evreii bucovineni au sperat multă vreme în menţinerea Imperiului Austro-Ungar sau măcar în găsirea unei formule de autonomie pentru Bucovina. Între timp, între Comitetul Naţional Evreiesc şi Consiliul Naţional Român din Bucovina au existat o serie de discuţii şi înţelegeri reciproce, care n-au putut însă, surmonta poziţia evreilor în problema Unirii Bucovinei cu Regatul Român. La 26 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Evreiesc a decis să nu trimită nici un reprezentant la Congresul General al Bucovinei[408], hotărârea fiind semnată de către Mayer Ebner din partea sioniştilor, Berthold Friedmann reprezentând poale-sioniştii şi respectiv Iacob Pistiner, din partea Bund-ului (social-democraţi)[409]. A doua zi, aceştia l-au informat despre decizia lor pe Iancu Flondor.

Congresul General al tuturor naţionalităţilor din Bucovina întrunit în „Sala Sinodală” din „Palatul Mitropolitan” din Cernăuţi la 15/28 noiembrie 1918 a votat în unanimitate o „Moţiune de Unire” a Bucovinei cu Regatul Român[410]. La acest Congres au participat reprezentanţi ai polonezilor (Consiliul Naţional Polon-Stanisław Kwiatkowski) şi ai Consiliului German (Alois Lebouton), ucrainenii au refuzat să participe, în timp ce evreii, armenii şi lipovenii au ales să se manifeste în 1919 prin acte şi acţiuni distincte în favoarea Unirii Bucovinei cu România.

În Rădăuţi în cursul lunii noiembrie a luat fiinţă un Consiliu Naţional Evreiesc condus de către farmacistul Adolf Berall.[411] Comunitatea Mozaică din Rădăuţi a fost printre primele dintre comunităţile evreieşti (alături de comunităţile din Câmpulung Moldovenesc şi Suceava) care au transmis telegrame de adeziune la Moţiune de Unire adoptată de către Congresul General al Bucovinei, 15/28 noiembrie 1918.[412] Dr Moritz Oberlaend, Dr Meyer, Dr Benjamin Fuchs, Dr Solomon Kinsbrun, Dr Markus Professor Israel Schl Sigmund WeiF or the Provincial Organisation of the Jewish Socialist Workers Party 'PMeier RosnerLeib BuchbinderFeChaim Lecker Leib Stei. Liderii evreilor bucovineni, Benno Straucher[413], deputat în Reichsratul austriac, Iacob Pistiner, liderul socialiştilor[414], alături de Mayer Ebner (1872–1955), lider al sioniştilor[415], au coordonat activitatea Consiliului Naţional Evreiesc, organism reprezentativ care urma să se ocupe de problemele organizatorice şi politice ale evreilor din Bucovina, în raporturile cu autorităţile române. La 1 decembrie 1918 a fost creată România Întregită prin Unirea unor vechi provincii româneşti Basarabia (27 martie/9 aprilie 1918), Bucovina 15/28 noiembrie 1918 şi Transilvania (1/18 decembrie 1918) cu Regatul Român[416]. În momentul stabilirii unei atitudini tranşante în chestiunea Unirii Bucovinei cu Regatul Român, evreii bucovineni au respins formula unirii necondiţionate, condiţionând-o, la vremea respectivă, de satisfacerea unor deziderate de ordin cultural, similare celor garantate de legea austriacă din 1867, însă Iancu Flondor a răspuns,,că aceste aspecte cădeau în sarcina autorităţilor statului român”[417]. Ulterior, Iacob Hecht reprezentant independent al comunităţii mozaice a devenit senator în Parlamentul României Întregite la alegerile din 2 noiembrie 1919.[418] Evreii bucovineni erau foarte îngrijoraţi de situaţia lor, temându-se că atitudinea lor faţă de Congresul General al Bucovinei avea să le creeze probleme. Un anumit număr de evrei cernăuţeni îşi pierduseră casele, alţii aşteptau deja de două săptămâni la frontieră, pentru a se putea evacua în Austria. Numai discuţiile liderilor Consiliului Naţional Evreiesc cu Iancu Flondor au putut rezolva aceste probleme. Spectrul violenţelor şi a pogromurilor era însă prezent peste tot în Bucovina, mai ales că, din Regatul Român, soseau ştiri alarmante despre numeroase atrocităţi înfăptuite împotriva evreilor.[419] Friedricht Fischer, proprietarul Fabricii de Sticlă din Putna, un om de afaceri evreu, apreciat de către comunitatea locală, s-a confruntat şi el cu atitudini ostile.[420] Reprezentanţii evreilor erau împărţiţi între asimilaţionişti (Benno Straucher) şi sionişti (Mayer Ebner). Pe acest teren, s-au purtat discuţii aprinse între susţinerea în şcoli şi instituţiile publice a idişului sau a limbii ebraice. Evreii doreau să aibă parte de recunoaştere naţională şi confesională în Regatul Român. La 15 decembrie 1918, scrie Arie Leon Schmelzer, „Congresul evreiesc american, sub conducerea preşedintelui său, judecătorul Julian W. Mack, a decis să intre şi să ceară o emancipare deplină pentru evreii din România, prin intermediul asistenţei delegaţiei sale la Conferinţa de pace de la Versailles[421]. Max Diamant şi Markus Kramer a susţinut în permanenţă interesele evreilor bucovineni în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920). Este cunoscut faptul că eforturile conjugate ale evreilor din SUA, Marea Britanie, Franţa, România ş.a. au deteminat Înaltele Puteri Aliate şi Asociate să conceapă Tratatul Minorităţilor preluat şi asumat de către toate statele din Europa Centrală şi Orientală, el fiind aplicabil tuturor comunităţilor etnice şi confesionale sub denumirea de minorităţi naţionale. Iniţiativele şi insistenţele evreilor au devenit astfel un bun comun internaţional în beneficiul tuturor etniilor trăitoare pe teritoriile unor state noi apărute sau care şi-au completat alcătuirile naţionale (precum România), apărute în urma dezintegrării Imperiilor Austro-Ungar, German, Rus şi Otoman. Evreii resimţeau o nevoie fundamentală de aceste standarde în domeniul protecţiei drepturilor lor identitare, ei fiind o minoritate etnică şi confesională, într‑un spaţiu expus exceselor naţionaliste şi antisemite. Împărţirile teritoriale operate sub egida Înaltelor Puteri Aliate şi Asociate au plasat între frontierele Poloniei 3 milioane de evrei şi aproximativ un milion în cazul Regatului Român. Situaţia acestora în perioada interbelică a reprezentat un subiect extrem de sensibil şi de delicat. În cazul Bucovinei, o provincie cosmopolită în care evreii se bucuraseră de un statut aparte, situaţia se va schimba considerabil. Evreii bucovineni trăiau în comunităţi compacte în Cernăuţi, Rădăuţi, Siret, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Vatra Dornei şi în localităţile rurale. Erau bine reprezentaţi la nivelul elitelor locale şi provinciale, în industrie, comerţ, economie, învăţământ, spiritualitate. Erau germanofoni, în timp ce evreii din Basarabia erau rusofoni sau bine integraţi în cultura maghiară (cazul comunităţilor mozaice din Transilvania, Banat şi Crişana). Evreii erau cei mai numeroşi locuitori ai Cernăuţiului, „Iordanul de pe Prut”, capitala Ducatului Bucovina şi al treilea oraş al Regatului Român după Bucureşti şi Chişinău în perioada interbelică. Un oraş cosmopolit de o frumuseţe şi o atracţie aparte, cunoscut drept „Mica Vienă”. În 1918 instalarea administraţiei româneşti a însemnat trecerea la un sistem nou, diferit de cel Habsburgic. În această perioadă, schimbările intervenite în reorganizarea Bucovinei Istorice au produs diferite reacţii în rândurile comunităţii mozaice. Din această perspectivă, evreii s-au manifestat în spaţiul public, în probleme care priveau strict interesele lor, sau ale societăţii bucovinene în ansamblu. Astfel, liderii evreilor bucovineni în frunte cu Benno Straucher, Rolll, Dische şi E. Kniedlel s-au solidarizat cu ceilalţi reprezentanţi ai elitelor provinciei, ridicându‑se corupţiei unor funcţionari şi politicieni (cazul afacerii bancnotelor ş.a.).[422] Integrarea administrativă a Bucovinei - o provincie cosmopolită şi multietnică – în Regatul Român, a determinat apariţia a numeroase probleme, printre acestea aflându‑se antisemitismul virulent[423]. Antisemitismul a fost prezent în varii forme, la toate nivelurile societăţii bucovinene, aflându-se la baza a numeroase acţiuni individuale sau colective. Imediat după 1918, noua administraţie românească a refuzat să păstreze evreii în funcţiile publice pe care le deţineau din timpul administraţiei austriece, determinând nemulţumirea profundă a acestora.[424] Multe din aceste cazuri le regăsim mediatizate în paginile ziarului ,,Ostjüdische Zeitung”, condus de către Mayer Ebner.

Evreii bucovineni au început după 1918 să declanşeze o campanie de introducere a limbii ebraice în şcoli ca limbă de predare, inclusiv înfiinţarea de noi şcoli mozaice, numirea unui inspector pentru aceste şcoli ş.a.[425] În spiritul deciziei adoptate în cadrul întâlnirii sioniste de la San Remo, în Bucovina a demarat o acţiune pentru strângerea de fonduri pentru Eretz Israel.[426] La 20 iulie 1920, sub conducerea ziaristului Salomon Kassner a avut loc o întâlnire sionistă în sala „Toynbee Halle” din Cernăuţi, cu acest prilej fiind omagiată personalitatea lui Theodor Herzl. Joint se ocupa de distribuirea de ajutoare comunităţilor mozaice din Bucovina. Evreimea bucovineană se afla în aşteptarea alegerilor locale, pentru a ocupa poziţii în cadrul consiliilor locale.[427] Aşteptările lor erau legate direct de înfăptuirea promisiunilor culturale şi politice de către administraţia Bucovinei. Din acest motiv, Benno Straucher unul dintre cei mai carismatici şi influenţi lideri ai evreilor bucovineni s‑a înscris în Clubul Parlamentarilor Bucovineni.[428] Delegaţii evreilor americani asigurau legăturile evreilor bucovineni cu străinătatea. Ziarul „Ostjüdische Zeitung” din 20 august 1920, evalua mişcarea antisemită din Bucovina.[429] În 1924 o bună parte dintre evreii rădăuţeni, au fost puternic afectaţi de către efectele inundaţiilor care le‑au inundat locuinţele. Este vorba de o parte a Cartierului Evreiesc, afectat de revărsarea părâului Topliţa.[430] Mai multe familii mozaice au trebuit să fie evacuate. Oficial, integrarea Bucovinei în Regatul României s-a încheiat în 1925.

          

         Benno Straucher           Mayer Ebner             Jacob Pistiner        Jacob Hecht (1850-1920)

 

 

Salo Weisselberg. Sursa: Isiu Gronich, Un album al Cernăuţiului, Cernăuţi

Tipografia Luceafărul, 1925

 


 


 

 

CAPITOLUL X

 

Sinagogile şi rabinatul

 

 

 

X.1 SINAGOGA MARE

 

 

U

na dintre construcţiile emblematice ale municipiului Rădăuţi, este reprezentată de către clădirea Sinagogii Mari situată pe strada 1 Mai nr. 1, cunoscută în limbajul rădăuţenilor sub denumirea de Templu. În vocabularul evreilor din diaspora, sintagma de „templu” a devenit una acceptată şi uzuală, astfel încât aceasta s-a transmis din generaţie în generaţie, până în zilele noastre[431]. Până când vom dezvolta informaţiile legate de contrucţia şi elementele arhitecturale specifice Sinagogii Mari, vom proceda la explicitarea unor termeni specifici iudaismului legaţi de sinagogă, menirea acesteia şi părţile sale componente. Este bine de reţinut faptul că sinagoga are un loc aparte, cu totul special în religia şi tradiţia iudaică[432].Funcţiile sinagogilor s-au schimbat în timp, pe lângă rolul iniţial de „case de rugăciune”, adăugându‑se şi cel de „case de adunare”[433] („Beit Knesset”).[434] În timp, sinagoga a devenit şi „loc de studiu” („Beit Midraş”- casă de studiu).[435]Sinagogile au preluat funcţiile Templului („bima”- partea din faţă a sinagogii corespunde platformei din Templul din Ierusalim unde Marele Preot îşi ţinea predica)[436].


În Templu- arată rabinul nord-american Alfred Kolatch- există o secţiune specială numită „Ezrat Naşim” (zona femeilor), astfel încât şi în sinagogi a fost inaugurată o zonă specială pentru femei.[437] În mod frecvent, în interiorul sinagogilor vom regăsi cele„ Zece Porunci” (acest model decorativ sunt este confecţionat din lemn sau piatră fiind aşezat deasupra Aron Kodeş-ului, lada sfântă- D.H.) (chivotului) sau în exterior pe clădirea sinagogii. Uneori acestea sunt „brodate pe perdeaua Aron Kodeş-ului sau pe husele care învelesc Torele”.[438]

 

 

Menora, candelabrul cu şapte braţe

 

Un alt element întâlnit în sinagogi este „Menora” („menorot”- la plural, candelabrul cu şase sau şapte braţe), adesea având pe braţul din mijloc „steaua lui David”.

În multe dintre situaţii, sinagogile au anumite clădiri/camere organizate special pentru şcoală (Talmud Tora - învăţătura Torei), „mikva” (baia rituală), abator ritual pentru păsări, cantina pentru ajutor special ş.a. Acestea aveau un caracter polivalent. Dinamica vieţii sociale şi a mai ales a contextului religios şi politic a impus sinagoga drept centrul activităţilor comunitare de susţinere a iudaismului. Între 1729-1835, desemnarea unui conducător al comunităţii („hahambaşa”) a reprezentat o practică recunoscută de către autorităţi. În Bucovina şi ulterior, în perioda interbelică această practică era una uzuală, ea fiind confirmată documentar. Tocmai din aceste motive, halaha (codurile normative iudaice) şi agada (literatura rabinică) conţin reguli cu privire la construirea de sinagogi. Însă, spre deosebire de Templu, în sinagogă nu se practică sacrificiile şi jertfele, iar oficiul religios nu presupune prezenţa unui oficiant special (preot).[439] Sinagoga este condusă de către un comitet („parnas”) care asigură funcţionarea sa. „Gabai-ul” (conducătorul executiv) este cel care se ocupă de problemele administrative ale singagogii, inclusiv de chemările la citirea Torei[440]. Cantorul („hazan”) este persoana desemnată (se înţelege că dispune de calităţile vocale corespunzătoare) să citească rugăciunile cu voce tare. La rugăciuni este obligatorie prezenţa a minim 10 bărbaţi cărora li s-a recunoscut majoratul („bar-mitza”- la vârsta de 13 ani împliniţi). „Şamaş-ul” este intendentul care asigură condiţiile materiale pentru derularea adecvată a tuturor activităţilor.[441] În timpul săptămânii, evreul va face rugăciunea de dimineaţă („şahrit”), rugăciunile din amurg („mihna”) şi cele de seară („maariv”). Cu ocazia diverselor sărbători religioase şi a Şabatului, au loc şi alte rugăciuni specifice.[442] sinagoga poate reprezenta şi un loc de adunare a celor care practică anumite meserii sau împărtăşesc anumite afinităţi (purtând în aceste situaţii, denumirea unor bresle, cazul şi al Rădăuţiului: sinagogi ale meseriaşilor ş.a.)[443]. Compartimentarea sinagogii este similară altor locaşuri religioase specifice creştinilor sau musulmanilor: „vestibulul („pronaosul”), desparte spaţiul sacru de profan, sala mare de adunare reuneşte parţial ceremoniile religioase (naos-navă), bima şi chivotul (altarul) reprezintă obiectivul central al ceremoniilor religioase”[444]. Dincolo de aceste aspecte, sinagoga diferă în mod fundamental de bisericile creştine: în sinagogi prezenţa a 10 bărbaţi (minian) asigură cvorumul necesar practicării cultului iudaic[445]. Iudaimul exclude cu desăvârşire reproducerea unor figuri umane în sinagogi, aspectul decorativ al acestora fiind total diferit de cel al bisericilor creştine. Există asemănări (special pentru conversie) dar şi diferenţe fundamentale între moschei şi sinagogi. În sinagogi, participanţii stau cu faţa spre Ierusalim, aşezaţi în bănci sau stând în picioare (în moschei, credincioşii îngenunchează cu faţa spre Mecca, stând pe un covoraş, în linii paralele).[446] Reprezentanţii diverselor rituri evreieşti se pot ruga sub acelaşi acoperiş, însă în încăperi diferite.

 

 

Studiul Torei la Sinagoga Viznitzer din Rădăuţi (1975). Pergamentul de Tora este ataşat de doi cilindri („El Hayim”, „copacul vieţii”) având rolul de face posibilă mutarea sa la partea care se citeşte în ziua respectivă (Alfred J. Kolatch, Tradiţii şi obiceiuri evreieşti. Ce, cum şi de ce? Volumul I, ediţie coordonată de Eduard Kupferberg, Traducere din limba engleză de Magda Petruşcă, Bucureşti, Editura Hasefer, 2015, p. 123).

În cazul musulmanilor, membrii diverselor secte se pot ruga doar în propriile moschei. Aceste detalii, au influenţat în cazul evreilor, aspectul interior al sinagogilor determinat de aranjamentul şi forma mobilierului, precum şi modul de circulaţie. În lumina acestor detalii, trebuie să înţelem diferenţele dintre moschei şi sinagogi[447].

 

 

Sinagoga Mare din Rădăuţi. Imagine din interior.

 

În cazul evreilor, vorbim despre o istorie aparte, complexă şi fascinantă, în secolul al XIX-lea arhitectura sinagogilor reflectând autodeterminarea naţională a mozaicilor. În mod evident, arhitectura sinagogilor a preluat multiple influenţe venite din partea culturilor unde acestea au fost construite. Într-o evoluţie de peste două milenii şi jumătate a iudaismului, se înţelege că diversitatea a prevalat în construcţie sinagogilor cu atât mai mult cu cât nu a existat vreo dogmă specifică în acest sens. Lupta dintre conservatorism şi reformism a lăsat urme profunde şi vizibile în arhitectura sinagogilor şi acest lucru este reprezentat în construcţia Sinagogii Mari din Rădăuţi. Părţile componente ale oricărei sinagogi sunt reprezente de către Chivot (lăcaşul în care sunt păstrate cele cinci suluri sfinte ale Torei, simbolul legăturii dintre Dumnezeu şi Israel). De regulă, este amplasat pe peretele estic al sinagogii, în direcţia în care s-a aflat Templul din Ierusalim. Pentru a ajunge la chivot, vom urca câteva trepte, acesta fiind amenajat într-o nişă zidită cu un volum aparent, în interiorul sau exteriorul clădirii. Chivotul este protejat de uşi, acoperite cu o perdea-cortină şi cu un parohet, ambele fiind decorate.[448] Înaintea chivotului arde lumina eternă (ner hamid), simbolizând permanenţa legământului credinţei iudaice. Bima reprezintă platforma ridicată cu câteva trepte deasupra pardoselii.

 

 

 

 

 

Pe podium se află un pupitru (amud). Bima poate include un dispozitiv pentru instalarea unui baldachin („hupa”) folosit în cazul încheierii căsătoriilor. Sala mare de adunare prevede separarea locurilor pentru bărbaţi de cele pentru femei. Acest lucru se realizează prin balustrade supraînălţate. În anumite împrejurări, accesul femeilor poate fi permis la nivelul parterului, însă în bănci izolate. Băncile includ dispozitive pentru aşezarea cărţilor de rugăciuni şi a obiectelor de cult[449]. Sala mică („şil”) este utilizată ocazional, în rugăciunile zilnice, sau în situaţiile unei prezenţe mici de participanţi. Accesul bărbaţilor şi al femeilor în sinagogă se realizează diferit: bărbaţii intră pe uşile principale printr-un vestibul, iar femeile pe uşi laterale, de unde prin casa scărilor, se poate ajunge la nivelul superior.

 

Rădăuţi, Sinagoga Mare. Construită între 1879-1883.

Edificiu înscris în Lista Monumentelor Istorice din România, cod. SV-II-m-B-05598.

 

 

 

Rădăuţi, Sinagoga Mare, august 2017. Vedere laterală.

 

 

 

 

Uşa de intrare principală

 

 

Uşa de intrare secundară

 

De regulă, nu există în interiorul sinagogii, căi de comunicare între cele două tipuri de intrări.

 

 

Sinagoga Mare din Rădăuţi. Uşa de ieşire în curtea interioară.

Foto: Cristina Rotaru, 18 august 2017.

 

Există o curte interioară unde enoriaşii unei sinagogi se pot recrea în pauzele dintre activităţile religioase.

Unele camere sunt fi utilizate pentru păstrarea unor obiecte, cărţi ş.a. Bărbaţii care participă în mod activ la serviciul divin, au parte de un spălător de mâini (cu rol purificator- vezi foto de mai jos), spre deosebire de femei (care au un rol de ascultătoare), apa având un rol semnificativ în toate cele trei mari religii monoteiste.[450]

 

 

 

 

Foto: Cristina Rotaru, 18 august 2017.

 

Intrarea bărbaţilor şi a femeilor în sinagogă se face cu capul acoperit (kipă la bărbaţi şi un şal la femei).[451]

În zona intrării în sinagoga, se mai găseşte şi puşculiţa în care erau depuşi banii pentru ajutorarea nevoiaşilor, caritatea având un rol important în tradiţia iudaică. Tot în această zonă se mai află şi geniza (ascundere), reprezentând încăperea în care se depuneau (în aşteptarea înmormântării) obiectele liturgice aferente (cărţi de rugăciune, suluri sfinte ş.a.)[452]. Locurile cele mai râvnite dintr-o sinagogă sunt cele aşezate lângă chivot (acestea fiind aducătoare de surse de venit pentru sinagogă, la fel ca în cazul stranei în bisericile creştine).[453] În semn de doliu, muzica instrumentală a fost interzisă în sinagogi, însă prezenţa orgii a fost permisă începând cu secolul al XIX-lea pe fundalul mişcării reformatoare.[454] Ea este plasată în acelaşi loc cu spaţiul pentru cor. Ferestrele sunt înalte şi în general, potrivit tradiţiei iudaice, ele trebuie să asigure confortul necesar desfăşurării slujbei, fără posibilitatea perturbării serviciului divin din exterior. Începând cu Evul Mediu, au fost introduse o serie de reglementări legate de distanţele pentru vecinătăţi, înălţimile geamurilor şi ale parapeţilor ş.a.[455]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sinagoga Mare din Rădăuţi. Elemente decorative şi arhitecturale interioare.

Foto: Cristina Rotaru, 18 august 2017

 

Sinagogile sunt de regulă construite din piatră, lemnul dispărând ca material de construcţie începând cu secolul al XIX-lea. În Bucovina, în general, şi în Rădăuţi, în special, după Aristide Streja, Lucian Schwarz, sinagogile au fost după edificii publice construite în zone centrale, reprezentând în esenţă, veritabile perfomanţe ale bunului gust, integrându-se armonios în sit, fapt confirmat în zilele noastre de încadrarea lor în lista monumentelor istorice de importanţă naţională. Sinagogile, potrivit cutumelor iudaice, trebuie să se integreze neapărat în ambientul zonei din care fac parte[456]. Sinagoga Mare din Rădăuţi respectă tradiţile talmudice, ea fiind -multă vreme- cea mai înaltă clădire din zonă[457]. Planimetric, evoluţia arhitecturală a Sinagogii Mari respectă cutumele secolulului al XIX-lea, respectiv, materializarea unui stil artistic propriu sub influenţa neo-stilurilor şi a eclectismului.[458] Structural, aceasta includ pronaosul/vorhale, presinagoga, sala bărbaţilor/amplasate la parter, sala femeilor, sanctuarul, anexe cu încăperea rabinilor şi ale cantorilor, sala reprezentanţilor şi a superiorilor, scări, garderobe, superiorilor, sanitare/aborten şi demisolul/pivniţa.[459]Orientarea sinagogilor este spre nord-vest (Ierusalim) şi evită planurile cruciforme. În construcţia Sinagogii Mari din Rădăuţi, se regăsesc influenţele schismei de după Congresul de la Pesta (1868-1869), respectiv, împărţirea între ortodocşi, reformaţi (neologi) şi status quo ante (din limba latină- situaţia anterioară- D. H.).[460]

Toate elementele arhitecturale pe care le avem în vedere (ferestrele înalte arcuite la partea lor superioară, frontoane/arce largi din partea superioară, intrări marcate decorativ, câteodată turnuri, turle, cupole, contraforţi) ilustrează profunzimea şi măreţia spiritului arhitectural iudaic în ansamblul său. Eclectismul arhitectural al sinagogilor, fapt confirmat de către aspectul Sinagogii Mari din Rădăuţi, reflectă prelucrarea creatoare şi inovatoare a formelor şi elementelor artistice preluate în realizarea lăcaşurilor sfinte. Chivotul, Aron Kodeşul (motive ebraice cu ornamente zoomorfe), Bima (balustrade metalice cu feronerie[461] forjată, cu simbolistică de stele, vrejuri ş.a.), parohetul sunt frumos şi viu decorate şi colorate[462].

 

 

Foto: Cristina Rotaru, 18 august 2017.

 

Steaua lui David (hexagramă cu şase vârfuri formată din două triunghiuri suprapuse), emblema simbolică pentru poporul evreu, este prezentă ca element distinctiv atât în exterior cât şi în interiorul sinagogii.[463] Tablele lui Moise sunt cele două table alăturate, arcuite la partea superioară, pe care sunt înscrise în ebraică primele cuvinte /litere din textul celor 10 porunci încrise de Dumnezeu în piatră şi aduse oamenilor de către Moise. Ele sunt plasate, de regulă, deasupra frontoanelor clădirilor şi a chivotului.[464] 

 

 

Legile lui Moise. Foto: Cristina Rotaru, 18 august 2017.

 

Menorele (candelabre prezente încă din epoca Templului din Ierusalim) sunt turnate din alamă şi bogat ornamentate cu vrejuri sau siluete stilizate de lei, cerbi, delfini, tritoni[465], păuni, vulturi (câteodată un vultur cvadricefal).[466] În interiorul Sinagogii Mari din Rădăuţi, întâlnim numeroase motive decorative iudaice: Leul-tribul lui Iuda (pui de leu, Moise I, 49-9, viziunea lui Ezechiel), amulete, lampă de Hanuka, mozaicuri de pardosea, broderii, cerul albastru cu stele de aur (simbolul facerii lumii), consacrat în ornamentarea cupolelor, Tablele legii, prezente deasupra intrării, Menora aşezat în zona mesei de rugăciune, opaiţul veşnic suspendat în faţa chivotului, steaua/scutul lui David (reprezentând, în general o preferinţă aşchenardă ş.a.)[467]

 

Leul, un simbol iudaic tradiţional (tribul lui Iuda, pui de leu, Moise I, 49-9, v

iziunea lui Ezechiel). Foto: Cristina Rotaru, 18 august 2017.

 

Dimensionarea sinagogii se realizează după un calcul care se raportează la numărul enoriaşilor care frecventează lăcaşul de cult, în general 2/3 din numărul credincioşilor.[468] În general, capacitatea maximă a unei sinagogi în secolul al XIX-lea era estimată la 1500 de locuri. În cazul Sinagogii Mari din Rădăuţi, aceasta are o capacitate de 100 de locuri. Aşa cum am menţionat în paginile anterioare, comunitatea mozaică din Rădăuţi a devenit treptat, una dintre cele mai numeroase şi reprezentative din Bucovina Istorică. Evreimea rădăuţeană reprezenta o comunitate omogenă şi dinamică, în viaţa căreia se regăseau multiple curente şi nuanţe caracteristice iudaismului, inclusiv influenţele mişcării „Haskala” (iluminismul iudaic- D.H.). Prima sinagogă din Rădăuţi a fost construită în 1830, fiind cunoscută sub numele de „Eli Gewölb-Schull”[469]. Potrivit statisticilor întocmite de către administraţia oraşului Rădăuţi la 12 septembrie 1919, sinagoga „Gewölb” funcţiona în Ringplatz[470]. În aceeaşi zonă se afla şi sinagoga „Rudich”. Pe strada Voitinelului se aflau „Schaffer s sche” şi „Hager s sche”, iar pe strada Bădeuţiului se afla „Handwerker”.[471] Existau un număr de 12 şcoli de rugăciuni care funcţionau în spaţii private.[472] Meşteşugarii beneficiau pentru nevoile lor spirituale de casa de rugăciuni „Emeth”, iar evreii de la periferia localităţii frecventau casele de rugăciuni ale familiilor Fischer, Büller şi Hornik. În partea de jos a străzii „Voitinelului” - astăzi „Putnei” - Asociaţia Evreiască „Chevra Kadisha” a construit în 1869 o sinagogă. Zidul acesteia măsura 80 de cm, iar în interiorul acestuia au fost introduse casete pentru păstrarea valorilor[473]. În 1975, aflată într-o stare avansată de degradare, clădirea a fost demolată de către autorităţile comuniste ale vremii. Sinagoga „Gottlieb” - Zwi Gottlieb - a funcţionat un timp îndelungat pe strada „Frătăuţilor” (actuala stradă „1 Mai”) nr. 31. Important lăcaş de cult iudaic, acesta a fost construit, după toate probabilităţile, înaintea Sinagogii Mari. Aici au slujit rabini deosebiţi, renumiţi şi apreciaţi de către întreaga comunitate rădăuţeană.  Arhitectura sinagogii este diferită de aceea a altor construcţii religioase rădăuţene, dovadă clară a unor curente religioase şi influenţe arhitectonice diverse. La această splendidă sinagogă au slujit o perioadă doi rabini (fraţi) rămaşi în memoria colectivă rădăuţeană drept „rabinii cernăuţeni”, deportaţi în Transnistria la 14 octombrie 1941, de unde nu s‑au mai întors[474]. Sinagoga de pe strada „Topliţei” nr. 10, „Chesed schel emes”- a fost construită la începutul secolului XX. În incinta acestei sinagogi a funcţionat o Şcoala Evreiască. După 1945, ea a devenit spaţiu de depozitare pentru diverse materiale, iar în prezent este utilizată simultan în scopuri comerciale cât şi spaţiu de locuit. Alte sinagogi din Rădăuţi („Bessner”, strada „Volovăţului” nr. 1, „Rudich”, strada „Rudich şi  Ghivelt”, strada „Republicii”)[475] şi-au readaptat din mers, determinate de împrejurări, destinaţia lor iniţială, devenind fie sedii ale unor activităţi cu profil comercial, industrial, fie spaţii locative ş. a. Necesitatea construirii unui Sinagogi Mari în Rădăuţi, a fost legată firesc la sfârşitul secolului al XIX-lea de creşterea numerică a populaţiei mozaice din Rădăuţi, implicit de discuţiile şi dezbaterile religioase purtate la nivelul evreimii rădăuţene. Rădăuţiul devenise al doilea oraş ca mărime, prestanţă şi importanţă după Cernăuţi, capitala Ducatului Bucovinei, fiind locuit de o importantă comunitate mozaică, dinamică, prosperă şi reprezentativă care‑şi manifestase deja, în câteva rânduri, preocupările pentru construirea unei sinagogi mari şi încăpătoare. Existau însă câteva probleme legate de construcţia unei sinagogi noi, legate de insuficienţa fondurilor aferente unei asemenea investiţii, precum şi de identificarea unei parcele de teren adecvate. La aceste aspecte, s‑au adăugat altele, legate de stilul arhitectural în care se cuvenea să fie construită sinagoga, părerile în acest sens fiind foarte vii şi împărţite. Discuţiile au fost îndelungate şi s-au întins în timp. Din considerente de ordin financiar, a fost evocată chiar şi soluţia unui împrumut, ipoteză privită însă cu multe rezerve de către unii membri ai comunităţii. În contextul acestor discuţii, dileme şi preocupări, evreimea rădăuţeană a aflat vestea că împăratul Franz Jozef urma să viziteze Bucovina, urmând să poposească şi în Rădăuţi. Evenimentul urma să aibă loc în septembrie 1880 (după calendarul iudaic- Tishrei 5641)[476]. Aşa cum scriam într-un alt capitol al cărţii, Franz Jozef se bucura de preţuirea evreilor, frecventând adesea sinagogile şi dezbătând multe aspecte importante cu anumiţi rabini. Comunitatea Evreilor (Kehila[477]) era condusă de către Mechel Rudich, un nume bine cunoscut şi apreciat. În urma unor discuţii purtate la nivelul conducerii comunităţii, a fost formată o delegaţie care i‑a expus problema sinagogii împăratului Franz Josef, găsind multă înţelegere şi sprijin din partea monarhului, care a donat Comunităţii Israelite din Rădăuţi, o parcelă de pământ situată în centrul localităţii[478]. Datele prezentate în acest context, trebuiesc privite cu o anumită doză de circumspecţie, unele informaţii provenind din însemnările memorialistice ale rabinului Israel Hornik, întocmite- cum el însuşi recunoaşte- în urma unor amintiri culese de la anumiţi martori oculari, probabil, oameni în vârstă, ceea ce la conferă un anume grad de subiectivism specific istoriei orale. Ele trebuiesc în mod necesar coroborate cu datele decelate în urma cercetării atente şi aprofundate a documentelor arhivistice. La 25 martie 1879 a fost pusă piatra de temelie a Sinagogii Mari (Templul), în cadrul unei ceremonii speciale.[479] Ceea ce este cert şi confirmat ca atare de către documentele studiate, este reprezentat de efortul colectiv şi profund al comunităţii mozaice din Rădăuţi pentru construirea Sinagogii Mari (al Templului cum apare în multe documente şi mărturii conform literaturii de specialitate austriece), sprijinul concret şi necondiţionat oferit de către împăratul Franz Josef, implicit oportunitatea oferită de către vizita acestuia la Rădăuţi, în obţinerea aprobării construcţiei şi a terenului aferent. Sinagoga Mare nu avea cum să fie ridicată în 1879, Franz Josef vizitând localitatea abia în anul următor, în plus, s-au manifestat dezbateri şi neînţelegeri legate de sursele de finanţare (într‑un limbaj atât de familiar în zilele noastre), de arhitectura propriu zisă a construcţiei, aspecte care au consumat şi reţinut multe energii din partea conservatorilor şi a moderniştilor/maskililor (reprezentaţi ai Haskalalei, Iluminismul evreiesc- D. H.) din cadrul mozaicilor rădăuţeni. Cu atât mai mult, se cuvine înţeles rolul de mediator şi de arbitru al acestor dezbateri, asumat aşa cum era şi firesc, de către rabinul-şef al comunităţii evreilor rădăuţeni. Intervalul temporal 1879-1883 a fost consacrat în mod special, aspectelor fundamentale legate de ridicarea Sinagogii Mari în zona centrală a oraşului Rădăuţi, o veritabilă bijuterie arhitectonică, reuşind să combine, în cea mai pură tradiţie iudaică, mai multe stiluri şi curente arhitecturale, rămasă până în zilele noastre, drept un reper inconfundabil al patrimoniului cultural evreiesc.

 

 

Templul Evreiesc din Czernowitz (Cernăuţi),

reperul arhitectural al Sinagogii Mari din Rădăuţi.

 

Întreaga comunitate mozaică s-a mobilizat exemplar pentru strângerea banilor şi a materialelor de construcţie, proverbiala solidaritate evreiască spunându-şi decisiv cuvântul în această situaţie. Fondurile pentru construirea Templului au fost colectate de la evreii rădăuţeni cu stare, sume strânse de la diverse societăţi mozaice din localitate precum şi din localităţile învecinate (având în vedere cuprinderea şi structura organizatorică a Comunităţii Israelite rădăuţene), donaţii venite din partea unor persoane publice sau private, drept dovadă fiind tabelele cu inscripţiile prezente în incinta Sinagogii şi care ne confirmă - documentar - acest lucru. Disputa dintre conservatori şi reformişti s-au materializat fericit la Rădăuţi în demersurile organizatorice, administrative şi spirituale, materializate prin construirea Sinagogii Mari, aprobarea construirii acesteia fiind obţinută cu prilejul vizitei împăratului Franz Josef în localitate. Cu ocazia zilei de „Lag Baomer (5641 - mai 1881)”[480] a fost aşezată prima piatră în construirea viitoarei sinagogi. Ceremonia religioasă a fost oficiată de către rabinul cernăuţean Benjamin Weiss, la solicitarea specială a rabinului Schapira, care între timp, se îmbolnăvise. Weiss, un bun orator a spus, în discursul rostit cu această ocazie: „Domnilor: sunteţi angajaţi în construirea unei case sfinte şi mi‑a făcut onoarea de a pune piatra de temelie. Terenurile destinate scopurilor sfinte trebuie să fie definite astfel încât proprietarul care le donează să deţină drepturi complete şi totale, deoarece numai astfel de terenuri şi nici un altul nu pot fi folosite în scopuri sfinte. A venit ca un cadou de la Majestatea Sa împăratul... Şi aşa cum vi s‑a dat pământul fără restricţie, vei face cu siguranţă şi alte donaţii de la ceea ce aţi câştigat în mod legitim şi fără restricţii”. Weiss a vorbit trei sferturi de oră, apelând la evreimea prezentă „să doneze şi să se mobilizeze pentru finalizarea în bune condiţii a sinagogii”. Festivităţile s-au încheiat printr-o masă ceremonială care a avut loc la locuinţa rabinului, unde s-au ţinut din nou cuvântări. Rabinul Schapira a decis însă să plece în Eretz Israel, lăsându-şi scaunul vacant. Conducerea comunităţii s-a mobilizat în găsirea unei persoane pregătite şi acceptate pentru această funcţie importantă. Cu titlul provizoriu, a funcţionat pentru o vreme un anume Mendell David. Între timp, au fost publicate anunţuri în presa evreiască pentru găsirea celui mai bun candidat de rabin la Rădăuţi. Comisia desemnată de către Comunitate cu această problemă, a avut de ales între 15 candidaţi, care şi-au exprimat dorinţa de a ocupa postul de rabin vacant[481]. În cele din urmă, Itzchak Kunstadt a ieşit câştigător, aprecit pentru calităţile sale oratorice, înţelepciunea şi echilibrul său. O parte a comunităţii (în frunte cu Jankel Besner) n-a fost însă de acord cu alegerea făcută de majoritate, aducându-l pe Lichtenstein, fratele celebrului rabin Hilel Lichtenstein din Colomeea (sudul Galiţiei, azi Ucraina, localitate înfrăţită în zilele noastre cu municipiul Rădăuţi). Acesta a şi decedat la scurt timp. Rabinul Kunstadt s-a impus, devenit foarte iubit şi apreciat de către evreimea rădăuţeană. Alte motive de dispută au apărut însă, determinate de designul arhitectural al sinagogii, pentru unii contestatori, turnurile aducând prea mult cu cele ale unei biserici creştine, lucru inacceptabil în opinia lor[482]. Rabinul a fost cel care a reuşit să pună capăt acestor noi dispute, recomandând modificarea designului arhitectural al cupolelor, astfel încât să numai existe nici un fel de discuţii şi nemulţumiri[483]. Sinagoga Mare din Rădăuţi a fost inaugurată de ziua împăratului Franz Josef, adică la 18 august 1883, ea reprezentând o veritabilă bijuterie arhitectonică şi stilistă, reflectând după modelul celei din Czernowitz/Cernăuţi un autentic compromis stilistic între multiple influenţe renascentiste[484], cele ale barocului[485], alături de tradiţiile iudaice propriu-zise. Este vorba despre stilul renascentist şi baroc[486] în cazul plafonului, maur („unele decoraţii mărunţite, arcul trilobat circumscris chivotului, alte arce bulbate”)[487]. „Decoraţia chivotului este accentuată cu măsură, proporţionar şi sensibil”, scriu Aristide Streja, Lucian Schwarz. „Mobilierul, băncile şi în special, balustradele la bima centrală, din lemn masiv profilat şi strunjit, de culoare stacojie, adaugă o notă elegantă ansamblului interior, concluzionează cei doi specialişti menţionaţi mai sus.”[488] Ceremonia de inaugurare a Sinagogii Mari din Rădăuţi a strălucit prin grandoare şi participarea numeroasă a membrilor comunităţii mozaice din localitate, în frunte cu Meschulem Koffler, unul dintre liderii săi, un personaj influent, cunoscut şi respectat de toată lumea. Discursul său a fost unul pliat pe solemnitatea momentului şi adecvat contextului în care acesta s‑a desfăşurat[489]. Parte inseparabilă a identităţii spirituale, culturale şi vizuale a Rădăuţiului, Sinagoga Mare a reflectat peste timp, căutările, reflecţiile, frământările şi mai ales, geniul „poporului lui Israel”. Periodic, la Sinagoga Mare s-au organizat şi desfăşurat ceremonii religioase importante şi relevante pentru diversele evoluţii spirituale din interiorul iudaismului rădăuţean.

 

 

Rădăuţi. Sinagoga Hesed Shel Emet Shul, 1968.

Foto: Efron, Zusya (1911-2002)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rădăuţi. Imagini din interiorul SinagogiiHesed Shel Emet Shul,

str. Topliţei nr. 10. Foto: Efron, Zusya (1911-2002).

Sursa: http://cja.huji.ac.il/wpc/browser.php?mode=alone&id=222723

 

 

În cursul anului 1920, Ministerul Cultelor era interesat să afle date despre situaţia sinagogilor, a enoriaşilor, tipul comunităţilor mozaice (neoloage/ortodoxe), culegând informaţii legate de modalităţile de alegere a rabinilor ş.a.[490] În localitatea Marginea după 1918, funcţiona o sală de rugăciune administrată de către Avram Rosner, frecventată de aproximativ 15 persoane.[491] Cele câteva familii mozaice din localitatea Satu Mare frecventau sinagogile din Rădăuţi[492]. În localitatea Putna exista un Comitet al Casei de Rugăciune Evreieşti format din Seibel Dollberg, preşedinte, Isk Korn, vicepreşedinte, Schulem Berstein, Yosef Liebmann şi Simon Grunberg, membri. Funcţiona şi o şcoală de Talmud Thora frecventată de către 61 de elevi, fiind susţinută din fondurile Comunităţii Evreieşti din Rădăuţi.[493] Comunitatea mozaică din Putna avea un caracter ortodox, statutul său fiind pierdut în timpul războiului. În termen de 14 zile toţii rabinii trebuiau să se prezinte la judecătoria Rădăuţi pentru a depune jurământul de credinţă faţă de administraţia românească.[494]

 

X.2. HASIDISMUL

 

În acelaşi timp, ne atrage atenţia regretatul specialist în Istoria Bucovinei, Radu Grigorovici, emigrarea evreilor din Galiţia în Bucovina, a fost determinată şi de evoluţiile din interiorul iudaismului.[495] Este vorba, printre alte considerente enumerate, de apariţia şi răspândirea hasidismului (hasidicii fiind cunoscuţi şi sub denumirea de „evreii veseli”) înfiinţat de către Israel Baal-Şun (1698-1760) care cultiva „mistica bucuriei şi extazei faţă de creaţia lui Dumnezeu şi se adresau prin pilde şi minuni populaţiei inculte, simple, găsind o largă rezonanţă şi aderenţă”[496]. În Bucovina, hasidismul a fost adus de către rabinul Israel Freidmann din Râjin (Rusia) care din 1842 s-a stabilit la Sadagura şi de către rabinul Mendel Hager, care după 1850 a venit la Vijniţa (originar din Kossow, unde înfiinţase un Seminar Teologic/Ieşiva, pentru aprofundarea Thorei).[497] Evreii au prosperat la Vijniţa, ei ajungând la 91,11% pentru a scădea ulterior în 1910 (82,76%). Israel Freidmann şi‑a construit la Sadagura un palat înconjurat de o grădină splendidă, întemeind o dinastie de rabini făcători de minuni. Sadagura a devenit simbolul iudaismului hasidic. Aici populaţia evreiască, a atins 80,9% în 1880, scăzând la 76,8% în 1910[498]. Ulterior, cei doi rabini s-au refugiat în Israel, unde Hager a devenit preşedinte al Marelui Consiliu al Torei. În 1880, cifrele şi informaţiile avansează la 25% ponderea hasidismului în rândurile mozaicilor din Bucovina şi Moldova.[499] Cele mai importante dinastii rabinice din Bucovina au fost Friedman, Hager şi Moscovici. Aceste familii au produs admorim hasidici, „ţakidim” (admor- abreviere de la „Adoneinu, Moreinu, Rabeinu”. În traducere: „Domnul nostru, Învăţătorul nostru, Rabinul nostru”). Ţakidicul- scrie Lucian Zeev-Herşcovici- era considerat el însuşi Thora” (spre deosebire de rabinul tradiţional care stătea în tribunalul lui rabinic[500]. Ţadikul (evreu bun) este care primeşte bani („pidiyonot”) pentru a face rugăciuni speciale prin intermediul unor bileţele („kwitelech”-„bileţele cu jalbe”). [501] Acest ţadik are prin urmare, anumite însuşiri speciale, fiind mai aproape de Dumnezeu. Mistica hasidică „se bazează în mod fundamental pe rugăciune, care trebuie făcută din tot sufletul, şi pe credinţă”[502]. Se crede că puterea unui ţadik sporeşte după moartea sa, astfel încât credincioşii  („hasidim”) vin la mormântul său şi-i lasă „kwitelech”[503], în care-şi mărturisesc durerile[504]. La mormântul unui ţadik vin atât evrei cât şi creştini. Pe mormântul unui ţadik, se află câteodată un „ohel” (un fel de căsuţă la care se roagă cei care cred în puterea acestuia).[505] În Bucovina au funcţionat câteva curţi rabinice hasidice (Cernăuţi, Sadagura, Vijniţa, Siret, Storojineţ, Suceava, Rădăuţi ş. a.)[506] La Rădăuţi, au fost construite „Wiznitz Schul”, „Kossow Schul” (Jankel Besner) şi „Sadagura Schul” (Michel Rudich)[507]. La Rădăuţi a funcţionat o curte rabinică hasidică întemeiată de către dinastia Hager (Rabi Yosef Alter Hager).[508] Admor a fost Rabi Yitzhak Moscovici (1878-1958). Ulterior acesta a plecat ca admor la New York.[509] Rabi Yosef Alter Hager a ţinut foarte mult la respectarea cu stricteţe a Şabatului de către evreii rădăuţeni. Atunci când a considerat că Şabatul nu era respectat aşa cum se cuvine, a decis să se retragă în semn de protest, plecând la Siret. După o vreme însă, adepţii lui au venit şi ai reuşit să-l convingă să se reîntoarcă la Rădăuţi, ceea ce el a acceptat cu mare bucurie. Documentele menţionează manifestări religioase asociate hasidismului, în acele zile, străzile fiind „inundate” de numeroşi evrei, îmbrăcaţi în costume de sărbătoare, care cântau într-o atmosferă specifică, hotelurile şi spaţiile de cazare, dovedindu-se a fi neîncăpătoare. Familii de evrei rădăuţeni precum Jurgrau şi Dawid Iossel Hecht, Meier Schorr[510], rabinii Israel Gottlieb şi Joel Moscovici şi‑au organizat case de rugăciuni în propriile lor locuinţe[511]. Mechel Rudich a contribuit la construirea unei sinagogi pe strada „Rudich” din Rădăuţi, în stilul hasidismului de Sadagura. Sinagoga „Viznitzer” din Rădăuţi a fost construită după modelul arhitecturii transilvănene, fără a avea simboluri iudaice evidente[512]. Aceasta a fost construită într-un stil simplu, potrivit convingerilor hasidice împărtăşite către adepţii rabinului Mendel Hager din Boian. Modelul curţii rabinice de la Rădăuţi a funcţionat cu succes şi în alte comunităţi mozaice din Bucovina Istorică, acestea fiind consacrate şi chiar celebre, precum cele de la Vijniţa, Sadagura, Boian ş.a. Câţiva dintre rabinii de la Vijniţa sunt înmormântaţi în Cimitirul Mozaic din Rădăuţi...

 

 

 

Foto, Cristina Rotaru, august 2014.

 

 

X.3. RABINII

 

 

Rabinul (ebr. Sing. רב Rav, Pl. רבנים Rabbanim) ocupă un loc aparte în iudaism, ei fiind considerat un om învăţat, un dascăl. El era considerat învăţătorul religios al unei comunităţi mozaice. Primii rabini au fost aduşi în Bucovina din Galiţia. Hirsch Schapira, originar din Podolia, a devenit rabin definitiv la Rădăuţi, în anul 1847.

 

     

 

        

 

 

Rabini rădăuţeni.

 

Începând cu 1857, Comunitatea Evreiască Rădăuţi şi-a organizat propriul birou de înregistrare [Matrikelamt], funcţionând autonom sub egida unei entităţi conduse de către un funcţionar austriac evreu.[513] Într-o comunitate compactă şi diversă sub aspectul intereselor şi al opiniilor precum Kehila rădăuţeană, s‑au manifestat anumite neînţelegeri legate de unele aspecte precum în cazul de faţă, monopolizarea veniturilor comunitare asigurate de taxele impuse prin folosirea băii de aburi şi de ritual/mikweh-ul[514]. Un anume Weber, întreprinzător rădăuţean a dorit să construiască o baie de aburi şi un mikweh propriu, însă pentru funcţionarea acestuia avea nevoie de aprobarea unei autorităţi rabinice, alta decât aceea a lui Schapira. Weber a reuşit să obţină un certificat din partea rabinului de Burdujeni, Abraham Aminia, fapt care a trezit nemulţumirea lui Schapira. În cele din urmă, documentul a fost anulat de către autorităţile rabinice, însă liniştea în comunitatea rădăuţeană, a fost, pentru o vreme, tulburată. Dintre rabinii care au slujit la Rădăuţi îi menţionăm pe Zwi Schapira[515], Hirsch Shapiro (1861-1881)[516], Itzhak Rabin Elieser Lipmann Kunstadt (1838, Pressburg-10 iunie 1909, Rădăuţi)[517], Yaacov Hoffman (1912-1923)[518], Yaacov Nacht (1925-1928)[519]. În 1925, Yakob Nacht a fost nominalizat pentru a prelua funcţia de rabin în Rădăuţi. În 1928, el a plecat la Strasbourg, pentru a preda iudaismul. A fost urmat de către Shimshon Stein (19301932; 19331940)[520]. Acesta s-a născut la Rădăuţi, absolvind Seminarul din Viena. A fost  urmat de către Yitzhak Rabinowitz (1932-1933) şi Israel Hornick (1945-1947).  Jakob Hoffmann[521] (n. martie 1888, Papa - d. iunie 1956, Israel)[522], a fost elevul al renumiţilor rabini Gedalje Schmelkes, S. B. Schreiber şi M. A. Roth. Între 1906-1908 a fost rabin la Sinagoga „Montefiore” (Viena), 19121923 în Rădăuţi, ulterior, între 1923-1937 a activat la Frankfurt am Main, iar în final, a îndeplinit funcţia de rabin al Congregaţiei „Ohav Zedek” din New York (19381953). Hoffmann a fost un membru marcant al mişcării „Mizrachi”. În 1954 a emigrat în Israel, unde a decedat în iunie 1956. Rabinul Israel Hornick (n. 1878, Zalesczyky, Galiţia, Ucraina), a fost considerat drept un „savant în predarea Talmudului”, fiind un „discipol al renumiţilor rabini galiţieni Jakob Weidenfeld şi Leib Bernfeld”. Autor al unei impresionante colecţii de decizii rabinice. Hornick a supravieţuit deportării în Transnistria, devenind după reîntoarcerea sa, rabin de Rădăuţi. A murit în 1948[523].

Rabinii trebuiau să respecte prevederile legale introduse după 1918 în Regatul Român. Astfel, în baza art. 54 din Legea pentru Regimul General al Cultelor (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 89 din 22 aprilie 1928) a fost stabilit Regimul Cultului Mozaic din Regatul Român care stabilea la art. 1: „organizarea cultului mozaic din cuprinsul ţării se va face pe bază de comunităţi religioase. Comunitatea este întrunirea tuturor evreilor şi aşezămintelor de cult (sinagogi, temple, case rugăciuni), de cultură şi de asistenţă socială într-o localitate”[524]. Scopul comunităţii era satisfacerea în cadrul legilor în vigoare a trebuinţelor religioase, culturale şi de asistenţă socială a evreilor din localitate şi înfiinţarea, întreţinerea şi controlarea instituţiunilor ce servesc acestor misiuni şi a personalului...”[525] La art. 6 se specifica faptul că, „rabinii pot fi numai cetăţeni români, afară numai de cazurile prevăzute în legea pentru regimul general al cultelor art. 10, alineatul 2. Rabinii vor trebui să aibă pregătirea stabilită de normele generale în vigoare. Alegerea rabinilor va fi comunicată în termen de 30 de zile Ministerului Cultelor”[526]. În Regatul Român, legislaţia prevedea în cazul rabinilor susţinerea unor examene în faţa unui comisii desemnate de către Ministerul Cultelor şi Artelor. Rabinii erau scutiţi de prestarea serviciului militar.[527] În 1933, Ministerul de resort  se ocupa de constituirea unei Uniuni a Rabinilor care ar fi trebuit să avizeze numirea oricărui funcţionar cu atribuţii religioase la nivelul comunităţilor mozaice.[528] N-am identificat în cursul cercetărilor mai multe informații legate de aceste aspecte.

 

Rădăuţi, 1974. Rabinul Tirnauer cu lumina de Hanuka.

Sursa: http://www.mocp.org/info.php?s=1974&t=objects&type=all

 

X.4. CIMITIRUL ŞI RITUALURILE FUNERARE

 
Aşa cum aminteam anterior, comunităţilor mozaice erau obligate - potrivit reglementărilor legislative austriece - să arendeze sau să-şi cumpere teren pentru amenajarea de cimitire. La Rădăuţi acest lucru
 s-a produs în 1831, la distanţă de un an, de la deschiderea primei sinagogi[529]. Cimitirul Evreiesc („Beit Hachaim”)
 din Rădăuţi a fost inaugurat printr-o ceremonie specială în 1831 odată cu achiziţionarea de către Comunitatea Israelită din localitate, a unei parcele de pământ. Cimitirul s‑a mărit prin cumpărarea unor terenuri învecinate. În 1832
 evreii Iacob Gerbel şi Elias Gewolb erau înştiinţaţi de către Direcţia Bunurilor din Cernăuţi că trebuie să achite plata terenului şi să prezinte contractul de cumpărare[530].
 Evreii au mai achiziţionat ulterior 20 de stânjeni de pământ pe teritoriul comunei învecinate Marginea. Potrivit tradiţiei iudaice, cimitirele trebuiesc amenajate în afara localităţilor.[531]
 În acelaşi an în Rădăuţi a izbucnit o epidemie de ciumă, Efraim ben Jakob Goldschläger devenind primul decedat îngropat în cimitirul local. În ebraică, cimitirul este numit „bet kevarot”, însemnând
 „casa mormintelor”, sau „bet olan” –„casa veşniciei”[532]. În tradiţia iudaică, locul pe
 care a fost amenajat un cimitir este tot atât de sfânt precum o sinagogă. Paradoxal, în iudaism, în acelaşi timp, cimitirul este considerat şi un spaţiu al impurităţii. Cimitirul este inaugurat printr-o ceremonie de sfinţire rezervată
 evreilor. Cei care intră într-un cimitir să se purifice. Acest lucru se realizează în mod simbolic, la ieşire prin spălarea mâinilor. Preoţii (cohanim) nu au voie să intre în cimitir decât în cazul unei înmormântări.
 Cimitirile evreieşti trebuie să fie lipsită de orice podoabă de verdeaţă, obicei la care s-a renunţat în prezent[533]. La intrarea
 în cimitir era amplasat ohelul adică o capelă cimiterială unde corpul decedatului era pregătit pentru a fi îngropat.
 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cimitirul Mozaic Rădăuţi, 29 octombrie 2016. Foto, Cătălin Urdoi.

 

 

Mormintele sunt aşezate pe rânduri, la o distanţă de şase palme. În unele cimitire iudaice, rândurile femeilor sunt separate de cele ale bărbaţilor. Mormintele sunt amplasate fie în ordinea în care persoanele au decedat, fie într-o anumită zonă familială, fie se combină ambele variante. Există cimitire unde anumite rânduri erau rezervate rabinilor sau conducătorilor comunităţii. Cei socotiţi nebuni, sinucigaşii şi cei certaţi cu legea sunt îngropaţi în rândurile de lângă gardul cimitirului.[534] Există o serie de reguli care trebuie respectate de către toţi cei care au de-a face la un moment dat cu un cimitir iudaic: trebuie să evite consumarea de alimente în cimitir, să aibă un comportament decent, să nu consume băuturi, să nu-l folosească ca drum [535]ş.a. Nu se poartă filactere (Tiflin în ebraică, una dintre cele mai vechi obiecte de cult, constând din două cutiuţe de piele, conţinând fragmente de Tora)[536] sau o Sefer Tora, la mai puţin de patru coţi de un mormânt (gestul fiind considerat o lipsă de respect faţă de cei decedaţi). Rabinii nu recomandă, în general, mersul prea des la cimitir (oficial, dată la finele celor şapte zile de doliu, la 30 de zile de la înmormântare şi de comemorarea morţii-„iarţait”, în idiş[537]). Iniţial, evreii rădăuţeni îşi îngropau morţii în Cimitirul Mozaic din Siret. În urma reformei agrare din 1921, Comunitatea Evreiască din Rădăuţi a fost împroprietărită cu o suprafaţă de pământ pentru extinderea cimitirului propriu. Între timp, suprafaţa cimitirului a crescut, în prezent acesta adăpostind aproximativ 6000 de monumente funerare. Cimitirul Evreiesc din Rădăuţi este înconjurat de un zid gros din piatră, aceasta nefiind însă o prevedere iudaică.[538] Monumentele funerare („maţeiva” în ebraică) se caracterizează printr-o mare diversitate, ele fiind aşezate vertical (potrivit tradiţiei aşchenarde). Ele îmbină forma cu dimensiunea, caligrafia cu ornamentica ş.a. Motivele ornamentale au potrivit specialiştilor, un caracter simbolic, alegoric, profesional, onomastic şi ritualic. Cele mai frecvente motive întâlnite sunt: leul, pasărea, grifonul[539], menora, Arborele vieţii, Mânile binecuvântării, Tora, coroana, peştii, urşii, cerbii şi ciutele.

 

Simbolistică funerară iudaică întîlnită în Cimitirul Evreiesc din Rădăuţi.

Sursa: Foto: Cătălin Urdoi, 29 octombrie 2016.

 

Se mai întâlnesc, numeroase influenţe populare locale împreună cu diverse stiluri dominante în secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX.[540]

   

Cimitirul Mozaic Rădăuţi, 29 octombrie 2016. Foto, Cătălin Urdoi.

 

În tradiţia iudaică, rolul şi semnificaţia cimitirului sunt profund şi clar subliniate, existând o lungă şi complexă practică în legătură cu toate aspectele care decurg din serviciul funerar ş.a.[541] Remarcăm la Cimitirul Evreiesc din Rădăuţi, plasarea orizontală la aşchenarzi a mormintelor (a se vedea foto de mai sus), precum şi prezenţa capelei cimiteriale, băii rituale şi a anexelor aferente. Mormintele sunt realizate exclusiv din piatră, un obicei încetăţenit încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În situaţia evreilor care se confruntă cu moartea operează două principii fundamentale: conceptul kvod ha „med (respectul faţă de morţi) şi cel de „kvod ha hai” (respect faţă de cei în viaţă)[542]. Iudaismul interzice incinerarea şi din considerentul că această procedură reprezintă o modalitate de a scăpa prea rapid de un trup care a fost odată un membru iubit al unei familii.[543] Legea iudaică are grijă şi faţă de sentimentele celor apropiaţi de cel decedat, prevăzând ca acesta să fie îngropat la maximum trei zile de la data morţii (asta dacă nu intervin motive neprevăzute şi bine întemeiate). Vecinii defunctului „sunt cei care prepară o masă condoleanţe pentru rudele celui decedat, care altfel s-ar putea să nu se mai preocupe să-şi gătească”[544]. În scopul manifestării durerii rudelor defunctului în mod privat, vizitatorii sunt îndemnaţi să nu de-a telefoane de condoleanţe până în a treia zi după înmormântare.[545] În perioada de doliu, sunt recitate două rugăciuni „Ţiduk Hadin” şi „Kadiş”.[546] În timpul celor şapte zile de doliu (şiva) se vor aprinde lumânări în casa defunctului, la comemorarea acestuia (iarţait) şi în zilele în care se rosteşte rugăciunea Izkor la sinagogă.[547] În tradiţia iudaică, sacralitatea unei persoane nu se sfârşeşte odată cu moartea acestuia. În vechime, evreii aveau obiceiul de a turna apă pe podeaua casei, „marcând astfel pentru persoanele care intră în casă faptul că acolo a avut loc un deces”[548]. Evreii nu vor permite (conform legii iudaice) efectuarea autopsiei, aceasta putând a se efectua numai în situaţii speciale şi doar cu aprobarea unei autorităţi religioase. Legea iudaică interzice îmbălsămarea (sângele fiind eliminat în corp în timpul operaţiunii propriu-zise, or iudaismul priveşte sângele ca pe o componentă a corpului uman, nefiind deci permisă eliminarea lui).[549] Morţii sunt îngropaţi într-un giulgiu simplu (tahrihim în ebraică), aspect care semnifică faptul că săracii şi bogaţii sunt egali în faţa lui Dumnezeu[550]. Este confecţionat din muselină, bumbac şi in. Veştmântul exterior este reprezentat de către un cearşaf alb, simbol al purităţii.[551]

 

 

Ritual funerar la evreii din Rădăuţi, 1976. Foto: Laurence Salzmann.

Sursa: colecţia personală Laurence Salzmann.

 

 

În cazul unui om remarcat în timpul vieţii sale pentru pioşenia sa, atunci el va putea fi înmormântat îmbrăcat într-un kitel (trebuia să fie purtat de către defunct la serviciul religios pentru Marile Sărbători şi Sederul de Pesah).[552] Uneori, în sicriu se aşează pământ din Ţara Sfântă (conform convingerii împărtăşite de mulţi evrei, „atunci când va veni Mesia vor învia morţii şi cei care au avut o viaţă virtuoasă vor călători pe sub pământ până în Ţara Sfântă, unde vor învia”[553]). Vehicului funerar este urmat- potrivit credinţei iudaice- pe distanţa a câteva străzi de către persoanele aflate în doliu. Acest obicei este unul foarte vechi la evrei cunoscut sub denumirea de „Halvaiat ha-met” („escortarea morţilor”).[554] Convoiul funerar se opreşte de trei sau de şapte ori până la locul de îngropăciune, aceasta simbolizând faptul că prezenţii nu doresc să se despartă de defunct.

 

 

 

 

 

 

 

Rădăuţi. Cortegiu funerar iudaic în Cartierul Evreiesc. Foto: Laurence Salzmann.

Sursa: colecţia personală Laurence Salzmann.

 

Odată ajunşi acasă, participanţii vor avea grijă se purifice prin spălarea mânilor[555]. De Iom Kipur (פור yom kippùr, Ziua ispăşirii)[556] se arde o lumânare pentru sufletele celor decedaţi.[557] Avându-se în vedere valoarea patrimonială a Cimitirului Evreiesc din municipiul Rădăuţi, şi ţinând cont de valoarea deosebită pentru identitatea şi memoria culturală a localităţii, se impun adoptarea în continuare a unor măsuri susţinute în vederea întreţinerii, reabilitării şi conservării acestuia.

 


 

 

CAPITOLUL XI

 

Reţeaua de instituţii religioase şi laice

 

 

XI.1 KEVRA-KADISHA

 

 

A

acest capitol tratează problema instituţiilor religioase şi laice din cadrul comunităţii mozaice din Rădăuţi. Cititorii avizaţi vor recunoaşte anumite date şi informaţii publicate într-un volum similar, însă în cazul de faţă, acestea sunt structurate şi plasate într-o nouă organizare, adecvată conţinutului lor. Aşadar, în perioada iniţială „Confreriile Sacre” („Sfânta Societate”) se ocupau de gestionarea problemelor legate atât de viaţa civilă, cât şi de viaţa religioasă (căsătorii, divorţ, ritualul de circumcizie, înmormântări etc.)[558].Întrucât în tradiţia iudaică, „pregătirea decedatului pentru înmormântare are o importanţă mare”[559], corpul unui om va fi  fost tratat precum un sul de Tora: „Asemenea Torei, care este tratată cu cel mai mare respect nu doar când este în uz, ci şi după aceea, tot aşa trebuie tratat corpul uman după moarte”[560].De aceste operaţiuni, care implicau o foarte bună cunoaştere a preceptelor iudaice în domeniu, se ocupa societatea „Hevra Kadisha”, formată din persoane selectate cu grijă, care-şi dedicau întreaga lor existenţă sarcinii sfinte „de a pregăti morţii pentru înmormântare”.[561]Societatea opera, iniţial, la nivelul comunităţilor mozaice de la oraşe şi sate, unele sinagogi având societăţi funerare proprii. Apoi, de la începutul secolului al XX-lea, au început să se ocupe tot mai mult de servicii religioase şi sociale.


„Hevra Kadisha”[562]s-au transformat într-un fel de instituţie-cadru, în care coexistau, activau şi funcţionau în mod adecvat mai multe asociaţii: „casă de bătrâni, asociaţie pentru sprijinirea văduvelor, pentru îngrijirea orfanilor, casă de oaspeţi pentru cei care treceau prin localitate, asociaţie pentru „îngrijirea sufletelor, cantină populară, fond de căsătorii, casă de credit şi împrumuturi”[563] ş.a. În cazul unui deces şi al parcurgerii operaţiunilor specifice (obţinerea certificatului de deces, transportul trupului la capela mortuară), societatea „Hevra Kadisha” este chemată de către rabin (sau un funcţionar al comunităţii) pentru a avea grijă de cadavru. Un supraveghetor („şomer” în ebraică) aparţinând societăţii „Hevra  Kadisha”, rămânea cu decedatul recitând psalmi, în timp ce alţi membri ai societăţii spălau şi îmbrăcau trupul celui decedat conform prescripţiilor iudaice”.[564] Toate aceste activităţi s-au desfăşurat secole de-arândul în cadrul comunităţii mozaice rădăuţene, ele ilustrând preocupărilor evreilor pentru respectarea cu acurateţe a obiceiurilor şi tradiţiilor lor specifice. Apariţia şi dezvoltarea în timp a diverselor societăţi mozaice poate fi documentatăîn raport de creşterea şi coagularea specifică a comunităţilor evreişti din Bucovina Istorică. Astfel, în 1857 din iniţiativa rabinului-şef al Bucovinei a luat fiinţă prima societate evreiască care avea drept scop asigurarea cu hrană a tinerilor din familiile sărace care învăţau la şcoala publică germano-iudaică[565]. Numărul societăţilor, asociaţiilor evreieşti din Bucovina a crescut vertiginos între 1850-1914, perioadă în care s-au înfiinţat peste 260 de societăţi mozaice orientate în mod predilect spre voluntariat. Domeniile de activitate ale acestor societăţi, fundaţii şi asociaţii erau foarte variate: caritate, religioase, cultural-educative care se ocupau cu „organizarea seratelor[566], a ciclului de lecţii, concerte, popularizarea învăţământului, organizarea bibliotecilor, sărbători naţionale, colectarea de mijloace financiare pentru ajutorarea coloniştilor evrei din Palestina, trezirea conştiinţei naţionale evreieşti” ş.a.[567]. În Rădăuţi au fost înfiinţate o serie de asociaţii, organizaţii, asociaţii, fundaţii şi societăţi focalizate pe susţinerea/dezvoltarea şi promovarea unor domenii specifice din viaţa comunităţii mozaice: „Café Paris”, înfiinţată de către Mendel Fischer şi soţia sa, activa „pentru hrănirea şi îmbrăcămintea copiilor săraci de la şcoala de Talmud Tora”; „Fundaţia Michel Ruckenstein”, a susţinut fetele sărace de la Şcoala Evreiască. Jankl Besner şi-a lăsat moştenirea în scopul construirii unui templu în stil vienez, însă succesorii săi n-au respectat dorinţa defunctului, ridicând o şcoală particulară. Dawid Jossel Hecht este cel care a pus bazele unui cămin pentru persoanele vârstnice unde au fost cazaţi 40 de bărbaţi şi femei. În acest proiect social au fost mai implicaţi: Chaim Mechel, Abe Reinhold, Benjamin Klein, Wolf Tannenbaum, Alter Wassermann, Berl Schuler, Moritz Flicker, Channa Harnik ş.a.[568]. Societatea „Machsike Schabath”, a fost condusă, la începuturile sale, de către judecătorul Friedricht Rachmuth; „Bikkur Cholim”, condusă de către Michael Rudich; „Chesed Weemeth”[569] aflată sub conducerea lui Moise Bere Mik, scopul acesteia fiind acela de „ajutorare a membrilor săi în baza principiului reciprocităţii”[570]. „Mirjam” („Frauenverein und Madchverein”) prezidată de către Anna Rosenfield[571], se ocupa cu „ajutorarea femeilor nevoiaşe şi bolnave din cadrul comunităţii mozaice din Rădăuţi”. „Asistenţa şi protecţia socială” reprezentau obiectul de activitate al asociaţiei „Israelitischen Frauieren”[572]. Societatea „Safra Berurah”[573] avea drept obiect principal de activitate, „promovarea şi învăţarea limbii ebraice în spaţiul spiritual şi educaţional rădăuţean”, iar „Societatea Şcolilor pentru Bucovina” susţinea educaţia şi învăţarea idişului[574]. Societatea „Talmud-Thora” îşi avea sediul în „Ringplatz” nr. 2036[575].

 

XI.2.INSTITUŢII SOCIALE ŞI DE SĂNĂTATE

 

La 25 august 1912 a avut loc în localul „Clubului Evreiesc” din Rădăuţi, înfiinţarea societăţii academice de vacanţă „Barissia”. Însemnele acestei societăţi erau o „panglică având culorile violet, alb şi verde” pentru „vulpoi” şi o panglică având culorile violet-alb/verde cu marginile alb-albastre pentru „fârtaţi”. Membrii societăţii purtau un „chipiu de culoare albastru deschis şi respectiv o beretă de culoare violet-alb-verde”[576]. În rândurile „fârtaţilor” figurau inginerii Schindler şi Buchbinder, medicii Schimmel, Kupferberg, Zvecker, Pressner şi Seidner, juristul Niederhoffer şi expertul Sonntag. Bierer a fost declarat în unanimitate membru honoris causa al societăţii „Barissia”. Inginerul Schindler a fost ales preşedinte, medicul Schimmel, vicepreşedinte, iar juristul Niedoehoffer, secretar. Societatea „Barissia” a primit aprobarea Administraţiei Ţării Bucovinei[577]. În calitate de „societate academică de vacanţe”, „Barissia” avea drept scop „educarea spirituală şi naţională a tinerilor studenţi evrei”[578]. La înfiinţarea societăţii „Barissia” un rol important l-au avut membrii organizaţiei sioniste „Kadima”(_קדימה în ebraică)‎ din Viena, care anterior, fondaseră societăţile „Hasmonaae” în Cernăuţi (1891) şi „Moriah” în Viena (1893).

„Fundaţia Mendel şi Ghittel Fischer”, înfiinţată în 1909, avea drept obiect de activitate „colectarea de produse alimentare şi articole de îmbrăcăminte pentru ajutorarea evreilor nevoiaşi”. Societatea „Nassei Hamitu” (1903) cu sediul în str. Băii nr. 8 se ocupa cu „acordarea ajutorului de boală şi de deces”. A dobândit personalitate juridică prin decizia Tribunalului Rădăuţi (nr. 61/1932). Avea drept scop „întreţinerea casei de rugăciune, purtarea rămăşiţelor pământeşti ale membrilor săi şi ajutorarea acestora în caz de boală”. Deţinea o „casă de rugăciuni” în strada „Băii” nr. 8 (înregistrată tabular sub parcela 277, administrator Baumgartner Ionas”)[579]. „Azilul Evreiesc pentru Infirmi” (str. Cimitirului nr. 3), coordona îngrijirea „infirmilor evrei”, iar „Societatea pentru hrănirea şcolarilor şi bătrânilor evrei” (1918) gestiona problemele sociale „ale tinerilor şi vârstnicilor evrei”[580]. Asigura masa zilnic, pentru „80 de persoane sărace” din rândurile evreimii rădăuţene. Deţinea o casă pe strada „Vasile Bodnărescu” nr. 19, locaţie unde funcţiona şi o cantină[581]. „Societatea pentru ajutorarea femeilor israelite bolnave din Rădăuţi” a fost înfiinţată în 1912. Era condusă de către Michel Sima, Wlodinger Babi şi Lickerl. Avea drept scop „ajutorarea femeilor bolnave prin tratament şi medicamente gratuite”[582]. Începând cu 1906, organizaţia „Chessed Schel Emeth” a oferit „asistenţă socială membrilor comunităţii mozaice din Rădăuţi”[583]. În 1912 a fost înfiinţat clubul sportiv „Hagwirah” (Adolf Druckmann, Preminger, Imanuel Halbrecht, A. Mechel, J. Feiger, inginerul Jacques Feiger, Sonntag, David Mechel, Muniu Weinstein, Max Weber, Arie Wolloch, Avraam Feiger)[584]. Acest club sportiv rădăuţean s-a făcut remarcat la nivelul competiţiilor de profil din Bucovina, obţinând rezultate importante. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut „Societatea Naţională Poale Zion”, „Asociaţia socialistă naţional-evreiască Dorsche Zion”[585] şi „Asociaţia Talmud Tora”[586]. „Dorsche Zion” a fost înfiinţată la 13 aprilie 1908 (înregistrată cu nr. 5389 la Administraţia Bucovinei) cu scopul de a „ridica conştiinţa naţională evreiască’’). Societatea era condusă în momentul înfiinţării sale de către Iacob Lapajowker şi Leib Weindenfeld[587]. „Dorsche Zion” a (re) dobândit personalitate juridică potrivit legislaţiei româneşti prin decizia 46/1926 a Tribunalului Rădăuţi. Scopurile sale, erau „cultivarea culturii şi naţionale evreieşti” şi evident, „pregătirea tinerilor pentru crearea unui stat evreu în Palestina”[588]. În perioada interbelică la Rădăuţi au mai apărut sau s-au reînfiinţat: „Safra Ivrya”-1920; „Asociaţia Herzlia”-1920 (condusă de către Friedrich Rachmuth, filială a Uniunii Sioniste)[589] şi „Asociaţia Masa săracilor evrei”-1920[590]. În 1920, activau următoarele societăţi evreieşti: „Jüdischer Sport”, având drept obiect de activitate „educarea tineretului evreiesc în privinţa evreiască”[591]; „Regina Gropper”, Daruch Hirschhorn, Dr. Jacob Lang, avocat, Anna Rosenfeld, „Verein Chesed. Schei Emet” având drept obiect de activitate „sprijinirea membrilor în caz de boală şi îngrijirea cultelor membrilor repauzaţi”; „Verein Chesed Weemetu”; „Verein Brurah” - „învăţarea limbii ebraice” (Itzig Bittman Grubber, Moses Ber Mück); „Poale Zion Verein” „ridicarea culturii lucrătorilor în privinţa naţionalismului evreiesc”; „Jüdischer Alterverson” - „susţinerea evreilor bătrâni cu hrană şi îmbrăcăminte” (Moses Glaser); „Frauen und Mädchenverein in Mirjam” - „Organizarea Naţională a Femeilor şi Fetelor Evreice”; „Jüdischer Nationale Akademie Ferialverbindung Barissia” - orientată spre „cultivarea studenţilor în credinţa evreiască”[592]; „Societatea Şcoala Evreiască pentru Bucovina” (înfiinţată la 27 ianuarie 1921)[593]; „Societatea tehnică de ajutor pentru bolnavi” avea drept scop „ajutorarea membrilor săi în caz de boală”[594] ş.a.

 

 

 

XI.3. ASOCIAŢII ŞI ORGANIZAŢII PROFESIONALE, SOCIALE ŞI DE REPREZENTARE A INTERESELOR

 

„Organizaţia de bărbieri şi meşteri coafori ai judeţului politic Rădăuţi” (înfiinţată la 6 februarie 1921) condusă de către Safir Salomon şi Isidor Rosenfeld îşi propunea realizarea următoarelor obiective: „acordarea de subvenţii membrilor ajunşi sărmani bolnavi, la nevoie şi invazilor, precum şi văduvelor lor. Promovarea intereselor comune ale meşterilor de bărbieri şi de coafori mai cu seamă urmând aceştia un procedeu comun la toate chestiunile ce privesc starea bărbierilor”[595].  „Societatea pentru ajutorarea zidarilor şi dulgherilor” înfiinţată în 1906, era condusă de către Wikelbauer Tomas. Avea drept scop declarat, „ajutorarea membrilor săi săraci în caz de boală” ş.a;[596] „Asociaţia meseriaşilor în construcţie din oraşul Rădăuţi” a fost fondată în 1911 (Ihnatiuc Josef, Chaim Mechel şi Verer Litmann). Avea drept obiectiv declarat: „ajutorarea membrilor săi săraci şi bolnavi, dându‑le acestora medicamente şi asigurându-le tratament gratuit”;[597] „Societatea de binefacere muncitorească evreiască „Iubirea şi Unitatea” a fost întemeiată în 1879 sub conducerea lui Leo, cavaler de Effimovici şi Carol Thoner. Avea drept obiective declarate: „ajutorarea membrilor săi bonavi, tratament medical, colectarea de ajutoarea băneşti, cotizaţii de înmormântare” ş.a.[598]

Societatea „Safra Beruhah” (înfiinţată la 4 februarie 1908) era condusă în 1923 de către Scherf Chaim şi rabinul Kunstadt Lipmann. Această societatea funcţiona în formatul unui „club de lectură şi de întâlnire pentru petrecerea timpului liber al membrilor săi”.[599] Adunarea Generală a „Societăţii pentru hrănirea şcolarilor şi bătrânilor evrei săraci” (din 8 noiembrie 1925) din Rădăuţi şi-a ales un nou Comitet de Conducere format din Leon Luttinger, avocat, Salomon Weber, medic, Wilhem Tanenbaum, comerciant, Mendel Dalfen, comerciant, Aron Rudich, administrator, Anna Doler, soţie de medic, Rosa Menczer, soţie de avocat, Eva Reiner, dentistă, Sali Chasimowicz, soţie de comerciant. Leon Luttinger a fost ales preşedinte, Rosa Menczer, vicepreşedinte, Wilhem Tannebaum şi Luise Lecker, secretari, Anna Doler, casier, Aron Rudich şi Eva Reiner, economist. În funcţiile de revizori au fost aleşi Carl Rudnik, arhitect, Phöbus Gottlieb, brutar, Karl Halbrecht, comerciant şi Nuniu Sattinger (funcţionar la „Casa Bolnavilor”)[600]. Scopul acestei societăţi era „hrănirea şcolarilor şi a bătrânilor evrei lipsiţi de mijloacele materiale necesare întreţinerii lor, prin înfiinţarea de cantine în care elevii şi bătrânii săraci serveau masa în mod gratuit”[601]. Mijloacele materiale aferente susţinerii acestei activităţi caritabile proveneau din „taxa de primire a membrilor, cotizaţii, veniturile obţinute din organizarea diferitelor serbări” ş.a[602]. În arealul rădăuţean, activa şi „Societatea de ajutor pentru femei israelite bolnave” având drept scop „ajutorarea femeilor israelite în caz de boală”[603].

La 31 iulie 1932 în locuinţa lui Pinkas Brecher a avut loc constituirea societăţii „Ezras Israel”, cu scopul „ajutorării evreilor sărmani din Bucovina emigraţi în Palestina”. Cu acest prilej, a fost ales un Comitet de Conducere, în următoarea componenţă: Pinkas Brecher, preşedinte, Chaim Walzervicepreşedinte, David Wasermann, vicepreşedinte, Josef Sattinger, casier, Wolf Tannebaum, Simon Halbrecht, Moses Lehrer, Phöbus Gottlieb, Leiser Krämer, Meschulem Katz, Wolf Rauchbach, Leib Wasermann, Sindel Rieger, Meschulem Menczer, Moses Rauchbach, Juda Saller, Benjamin Tudower, Jakob Weissbrod, Fabian Schapira, Dawid Hecht şi Benjamin Tudower[604], în calitate de membri fondatori[605].

 

Simon Halbrecht. Sursa: Geschichte der Juden in der Bukowina,

ed. Hugo Gold, vol. 2, Tel Aviv, 1962.

 

Clubul Sportiv al muncitorilor evrei „Borochow” din Rădăuţi a fost înfiinţat la 9 martie 1935 având drept scop „practicarea sporturilor şi organizarea de competiţii sportive”. Din comitetul de conducere făceau parte Uscher Kostiner, descries în documentele consultate drept un „mare comerciant” în Rădăuţi, Berl Weinstein, medic, în calitate de vicepreşedinte, Alfred Strominger, farmacist, M. Lehrer, particular şi Koppel Pressner, particular, în calitate de secretar[606].

Fundaţia „Mendel şi Chaim Gittel Fischer” a fost înfiinţată în mod oficial la 21 mai 1909 (oficializarea având loc prin intermediul unei decizii emisă în acest sens de către „Guvernului Ţării pentru Bucovina”). Ulterior, ea a primit personalitate juridică (7 iunie 1924) prin decizia Tribunalului Rădăuţi. Consiliul de administraţie era condus de către medicul Salomon Weber[607].

Începând cu 1910, în peisajul rădăuţean a apărut societatea muncitorilor „Poale Zion” („Muncitorii Sionului”, având o orientare ideologică de stânga, socialistă)[608]. Societatea beneficia de o bibliotecă proprie, reprezentată din 22 titluri publicate în idiş şi germană. Evolua într-o comunitate compactă, în care numărul angajaţilor era mare.

„Brith Trumpeldor”, funcţiona în Rădăuţi (str. „Constantin Brâncoveanu” nr. 48) în baza unei decizii a Tribunalului Rădăuţi (102/1931) sub forma unei filiale a societăţii „Herzylia”. Coordona „pregătirea şi organizarea în mod patriotic a tineretului pentru crearea unui stat evreu”[609]. Activitatea sa a crescut în intensitate în perioada postbelică. Începând cu februarie 1947 la Rădăuţi şi-a început activitatea Asociaţia pentru sprijinirea repatriaţilor evrei ,,AREPA” din Rădăuţi.[610]

Aceste societăţi, organizaţii şi/sau fundaţii ale evreilor rădăuţeni au desfăşurat o activitate puternică, susţinută şi constantă în domeniile asistenţei sociale şi comunitare, culturale, educaţionale, filantropice, religioase, sportive din cadrul comunităţii mozaice locale. Evreii rădăuţeni au stabilit diverse legături şi relaţii cu alte societăţi şi organizaţii evreieşti din capitala Ducatului Bucovinei, sau din alte localităţi bucovinene, formând lideri de valoare capabili să acţioneze în spiritul valorilor şi tradiţiilor iudaice. Implicarea tinerilor şi femeilor în diverse activităţi organizate de către evrei a reprezentat un lucru benefic pentru evoluţia comunităţii mozaice din Rădăuţi, în ansamblul său. Aceste activităţi le-a sădit tinerilor evrei conştiinţa identităţii iudaice, determinându-i să acţioneze adecvat pentru înfăptuirea visului lui Theodor Herzl, respectiv refacerea statului evreu. Evreii şi-au demonstrat prin intermediul acestor forme de organizare/activitate, forţa şi capacitatea de acţiune, absolut necesare pentru a-şi promova identitatea, cultura şi tradiţiile într-un mediu care nu le-a fost întotdeauna unul prietenos. Modul de structurare şi de funcţionare al acestor organizaţii/asociaţii evreieşti au reprezentat modele pentru alte comunităţi - conştient sau inconştient - oferindu-le exemple de bună practică socială, de întrajutorare şi de solidaritate umană. Societăţile evreieşti au colaborat eficient în timpul evenimentelor dramatice ale Holocaustului şi ulterior, pentru alia/emigrarea în Eretz Israel.

 


 


 

 

CAPITOLUL XII

 

Invăţământul

 

 

XII.1 CADRUL JURIDIC ŞI INSTITUŢIONAL AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DIN BUCOVINA ISTORICĂ

 

 

B

ucovina Istorică a beneficiat de o reţea şcolară bine dezvoltată, ea figurând printre provinciile austriece cu un nivel relativ ridicat de alfabetizare. Nivelul relativ de alfabetizare al populaţiei a fost realizat şi întreţinut prin intermediul unor reforme educaţionale bine gândite şi aplicate, într-o strânsă corelaţie cu specificul şi tradiţiile educaţionale ale fiecărei comunităţi în parte[611]. Evreii s‑au remarcat printr-o aplecare aparte spre educaţie şi studiu, înţelegând de timpuriu avantajele şi oportunităţile oferite de către şcoală. Interesul administraţiei Habsburgice a Bucovinei pentru educaţia şi instrucţia bucovinenilor a fost încă de la început, unul ridicat.[612]În 1774 Imperiul Austriac a introdus obligativitatea învăţământului fiind reglementată funcţionarea oficială a trei tipuri de şcoli: şcoala primară elementară (trivială), şcoala primară superioară sau principală (Hauptschulle) şi şcoala normală.Şcolile triviale trebuiau să funcţioneze în toate satele, târgurile şi oraşele, fiind asigurată predarea unor obiecte precum religia, istoria biblică, citirea, scrisul, cele patru operaţii de calcul şi îndemnuri către o purtare onestă[613]. În şcoli rurale, accentul cădea pe însuşire unor lucruri fundamentale pentru agricultură, în timp ce în mediul urban se insista asupra artelor şi meseriilor. Fetele trebuiau să înveţe suplimentar, cusutul şi împletitul. Fiecare district avea ca sarcină înfiinţarea şi întreţinerea unei şcoli principale, unde se predau discipline precum elementele limbii latine, geografia, istoria, instrucţiuni pentru lucrări scrise, desen şi geometrie.


Şcolile normale urmau să fie înfiinţate în fiecare provincie imperială, unde erau formate viitoarele cadre didactice care urmau să predea în cadrul şcolilor triviale sau principale. Şcolile erau freceventate de către toţi tinerii având vârsta cuprinsă între 5 şi 12 ani[614]. În mod evident şi absolut logic, au existat şi s-au manifestat ca atare, diverse diferenţe de concepţie şi de conţinut faţă de tradiţia învăţământului în Ţara Moldovei. În Bucovina, primele reglementări oficiale cu privire la învăţământ au fost introduse la 10 decembrie 1774, de către Gabriel von Spleny, primul guvernator oficial al provinciei. Splenu susţinea înfiinţarea unor şcoli latineşti cu câte patru clase în oraşele importante ale Bucovinei (Cernăuţi, Suceava) precum şi a unui seminar teologic la Rădăuţi. În viziunea lui Spleny trebuiau deschise un anumit număr de şcoli româno-germane care să faciliteze însuşirea şi promovarea limbii lui Goethe şi Schiller în Bucovina. Pentru aceasta trebuiau aduse cadre didactice din Transilvania, suplinind astfel lipsa învăţătorilor şi profesorilor din spaţiul bucovinean.[615] În 1781 a fost înfiinţată o şcoală germană la Suceava. La 6 aprilie 1778, Karl von Enzenberg l‑a înlocuit pe Gabriel von Spleny în funcţia de guvernator al Bucovinei. La 4 aprilie 1780, Enzenberg a prezentat un proiect de reformă şcolară prin care viza înfiinţarea unor şcoli germane la Suceava şi Siret, ulterior la Câmpulung Moldovenesc, precum şi a unor şcoli latine. Filosofia sa era una pragmatică şi corespundea orientării oficiale potrivit căreia „şcoala aplica interesele statului austriac în domeniul educaţiei”. La 10 ianuarie 1784 a fost emis un rescript împărătesc prin care învăţământul primar din Bucovina a fost subordonat Consistoriului ortodox al Bucovinei şi declarat obligatoriu. Au fost aduşi doi învăţători din Transilvania - Anton de Marki şi Franz Thalinger[616] - care s-au preocupat de înfiinţarea şi coordonarea şcolilor normale proaspăt înfiinţate la Cernăuţi şi Suceava, implicit de orientarea întregului învăţământ din Bucovina.[617] La 28 aprilie 1786 a fost legiferată în mod oficial obligativitatea învăţământului primar în Bucovina. Totuşi, numărul copiilor care frecventau şcolile publice era în continuare unul scăzut, fiind înregistrat fenomenul dascălilor ambulanţi. Începând cu 1 noiembrie 1786 în Bucovina administraţia militară a fost înlocuită cu o administraţie civilă, Bucovina fiind unită cu Galiţia, devenind astfel, al 19-lea cerc districtual al acesteia. Numărul şcolilor triviale care funcţionau în Bucovina au variat ca număr între 28-30 de unităţi.[618] Reformele iluministe ale împăraţilor Maria Tereza şi Iosif al II-lea au stabilit utilizarea obligatorie a limbii germane la nivelul tuturor şcolilor medii şi superioare din cadrul Imperiului Habsburgic[619]. La nivelul învăţământului primar s-au înregistrat importante modificări şi reorientări, astfel încât la sfârşitul secolului al XVIII-lea mai funcţionau doar 14 şcoli primare (una principală româno-germană la Cernăuţi, 9 româno-germane, două româneşti la Siret şi Suceava, una maghiară şi una armenească)[620]. În 1804 a fost elaborată o nouă lege imperială în domeniul şcolar, prin intermediul căreia se stabilea faptul că fiecare şcoală primară trebuia susţinută de către o comunitate confesională. În cazul comunităţilor mozaice, este vorba despre şcolile talmudice concentrate pe învăţarea limbii ebraice şi a Talmudului.[621] Un Raport al Comisiei Aulice de Studii elaborat la 19 noiembrie 1813, menţiona existenţa unor şcoli triviale noi în Bucovina, printre care erau enumerate şi unele înfiinţate la Rădăuţi (1793).[622] În 1790 au fost înfiinţate două şcoli germano-ebraice la Cernăuţi şi Suceava. Acestea au funcţionat până în 1806 când au fost desfiinţate[623]. În 1816 la Şcoala principală din Cernăuţi erau înregistraţi doar doi elevi de religie mozaică.[624] În a doua jumătate a secolului al XIX-lea numărul şcolilor cu predare în limba germană şi poloneză a crescut semnificativ, însă preponderent în comunităţile germanofone.[625] Bilingvismul şi trilingvismul elevilor mozaici i-a avantajat şi susţinut considerabil în frecventarea şcolilor cu alte limbi de predare, decât limba ebraică sau idişul. Problemele legate de orientarea, subordonarea, conţinutul şi limbile de predare ale şcolilor din Bucovina s-au regăsit generos în cadrul „Petiţiei Ţării”, document programatic elaborat şi prezentat în timpul revoluţiei de la 1848 din Bucovina. La 16 octombrie 1855 a fost înfiinţată în mod oficial la Cernăuţi, prima şcoală particulară mozaică, fetele şi băieţii învăţând separat. Numărul total al elevilor a crescut de la 268 la 741 în 1872.[626] Reglementările şi legislaţia şcolară s-au modificat în mod profund odată cu introducerea Aussgleich/compromisului din 1867, Bucovina a devenit parte a Cisleithaniei (parte a Imperiului condusă de către Viena). În mod oficial, a fost introdusă titulatura de Imperiu Austro-Ungar[627]. Prin intermediul noii constituţii oficiale din decembrie 1867, a fost consacrat „dreptul tuturor cetăţenilor austrieci la educaţie” (art. 17), iar la 25 mai 1868 Parlamentul vienez a votat o lege prin care a fost proclamată independenţa învăţământului faţă de autoritatea bisericească.[628] Legea instrucţiunii publice a fost promulgată de către împărat la 14 mai 1869, ea uniformizând practic sistemul de învăţământ din Cisleithania.[629] Legea stabilea obligativitatea frecventării şcolii între 6 şi 14 ani, cu o derogare acordată unor provincii mai slab dezvoltate din punct de vedere al sistemului de învăţământ printre care şi Bucovina.[630] La 30 ianuarie 1873, Dieta Bucovinei a reglementat modalităţile de înfiinţare, întreţinere şi de frecventare a şcolilor primare. Un lucru important, confesiunile beneficiau de egală îndreptăţire în ceea ce privea înfiinţarea, susţinerea şi controlul şcolilor.[631] O nouă lege şcolară a intrat în vigoare la 20 martie 1894. Reglementările oficiale ale Dietei Bucovinei au fost în vigoare până la izbucnirea Marelui Război (1914)[632]. Autoritatea supremă de control şcolar în Bucovina a fost Consiliul Şcolar provincial, căruia îi erau subordonate toate instituţiile şcolare şi de educaţie (şcoli normale şi de educaţie, şcoli secundare, şcoli particulare şi speciale). Comunitatea Mozaică din Bucovina îşi avea un reprezentant în Consiliul Şcolar provincial (potrivit art. 34 din legea adoptată la 8 februarie 1869).[633] La nivel Bucovinei, potrivit legii din  8 februarie 1869, controlul învăţământului public era efectuat de către trei autorităţi şcolare: consiliul local, cel districtual şi cel provincial[634]. Reprezentanţii evreilor s-au regăsit în fiecare dintre aceste entităţi. În acelaşi timp, evreii şi-au avut proprii inspectori şcolari (Elias Maier)[635]. La 19 ianuarie 1907, la Cernăuţi s-a constituit „Societatea învăţătorilor evrei din Bucovina” condusă de către Kalman Dubensky. La începutul secolului al XX-lea, a fost înfiinţată o Comisie pentru examinarea şcolilor primare şi orăşeneşti din Bucovina, cu sediul la Cernăuţi. Membrii săi erau numiţi de către ministrul Cultelor şi al învăţământului pe o perioadă de trei ani, find condusă de către inspectorul şcolar provincial. Printre membrii Comisiei se regăseau cei mai buni inspectori districtuali, profesori de la Şcoala Normală din Cernăuţi, precum şi de la unele şcoli secundare[636]. În 1910 rabinul de Cernăuţi, Josef Rosenfeld figura în această Comisie din partea comunităţii mozaice.[637]

 

 

 

 

 

 

 

 

Planurile unor şcoli construite în Bucovina de către administraţia Hasburgică.

Sursa: SANIC fondGuvernământul Cezaro-Crăiesc al Bucovinei.

Ministerul de Interne 1783-1918, mapa 49 bis, dosarul 2/1909.

 

Cu mari eforturi şi în condiţii determinate profund de către distrugerile şi pagubele provocate de către război, mai ales de măsurile antisemite adoptate în timpul regimului Ion Antonescu, Comunitatea Evreilor din Rădăuţi, şi-a refăcut structurile organizaţionale încercând să revină la o viaţă normală. Efortul depus a fost unul considerabil, fiind implicat şi Joint-ul, alături de structurile organizatorice ale comunităţilor mozaice din România. Numărul evreilor rădăuţeni a devenit însă, tot mai mic, întrucât majoritatea lor au făcut „alia” în noul creatul stat Israel (11 mai 1948). Sinagogile rădăuţene au rămas fără enoriaşi, unele dintre acestea închizându‑se de la sine, altele fiind demolate de către autorităţi. Doar Sinagoga Mare a mai rămas funcţională în vremea comunismului, însă la un moment dat, nici aici, serviciile religioase nu s-au mai putut ţine din cauza scăderii dramatice a evreilor trăitori în municipiul Rădăuţi. De la o comunitate altădată numeroasă, dinamică şi înfloritoare, comunitatea mozaică din Rădăuţi a ajuns astăzi la un număr foarte mic de membri. Am explicat în cuprinsul acestei cărţi care au fost motivele pentru care s-a ajuns la această situaţie, astfel încât nu vom mai reveni asupra lor. Interesul rădăuţenilor şi numai, pentru cunoaşterea şi promovarea patrimoniului cultural este unul exponenţial, un aspect pozitiv şi încurajator. Identitatea culturală a Rădăuţiului se raportează din prisma memoriei comune la comunitatea evreiască şi moştenirea culturală iudaică locală, luată în ansamblu. Un rol important în promovarea şi cunoaşterea istoriei, culturii şi tradiţiilor evreieşti, îl joacă Comunitatea Evreilor din Rădăuţi (condusă de căte inginerul Igo Ziggi Kofller), Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România (condusă de economistul Aurel Vainer), alături de diversele organizaţii şi entităţi evreieşti specializate în acest domeniu, organizaţiile evreilor rădăuţeni din Israel, SUA, administraţia locală a municipiului Rădăuţi, instituţiile culturale, mass media, instituţiile de cercetare şi de învăţământ ş.a. Treptat, Comunitatea Evreilor din Rădăuţi a intrat într-o nouă fază a îndelungatei sale istorii. Iudaismul reprezintă o moştenire profundă şi inconfundabilă a devenirii istorice a Rădăuţiului, o parte semnificativă a identităţii sale.

 

 

XII.2.ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR ŞI SECUNDAR EVREIESC DIN RĂDĂUŢI

 

 

Evreii din Bucovina au fost mult mai legaţi de codul cultural austriac, decât coreligionarii lor transilvăneni, având în vedere spectrul cosmopolit în care aceştia au evoluat şi s-au format pe sine şi pe alţii, aşa cum accentuează diversele texte şi documente primare şi secundare studiate. În general, mozaicii au reprezentat şi reprezintă o comunitate etno-confesională cu o foarte mare deschidere spre instrucţie, educaţie şi cultură[638]. Limbile de educaţie şi instrucţie ale elevilor mozaici au fost reprezentate de către limba ebraică, idiş, germană şi română (după 1918). În acest context, se impune recursul la valorificarea unor date şi informaţii care plasează şi fundamentează funcţionarea în spaţiul bucovinean a primulului model de şcoală introdusă în comunităţile mozaice- importată din Galiţia, Rusia şi Polonia- care avea o puternică latură religioasă, ea fiind cunoscută sub denumirea de hadarim[639]. Acest tip de şcoală- ne explică, Iuliu Barasch în „Jurnalul său de călătorie”- mergea de la forme elementare „de citire şi silabisire ebraică” până la „forme superioare constând în interpretarea unor texte religioase”. În instrucţia evreilor mai înstăriţi prezenţa unor învăţători particulari sau a unor institutori a reprezentat un fenomen obişnuit. Şcolile particulare au constituit o oportunitatea în promovarea şi susţinerea unui sistem propriu de instrucţie şi educaţie, mai ales, după 1918, când evreii au avut de înfruntat valurile de violenţe şi antisemitism venite din partea celorlalţi, în paralel, cu un proces premeditat şi organizat de românizare a întregului învăţământ. Până atunci, se cuvine să precizăm faptul că unul dintre elementele specifice educaţiei în comunităţile iudaice a fost reprezentat de către instituţia în formatul haderimului/heder (în anumite texte, am întâlnit şi varianta-probabil deformată- de chederim).[640] În acest format, se transmiteau limba, scrisul ebraic şi noţiunile fundamentale ale religiei mozaice, doar în mod excepţional, erau predate materii laice de cultură generală. Sistemul educaţional iudaic se baza încă din perioada medievală pe existenţa şi funcţionarea hederului (cameră în limba ebraică), întregul proces având loc de fapt, într-o cameră a locuinţei învăţătorului (melamed în ebraică) asistat de către un belfer (behelfer -„ajutător” în idiş).[641]

 

Către şcoală. Sursa: Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română,

ediţia a doua revăzută, adăugită şi ilustrată, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004

 

La acest tip de învăţătură- scrie istoricul Carol Iancu- luau parte băieţii cu vârste cuprinse între 5-13 ani împărţiţi după vârste: „cei mici învăţau să citească, cei din grupa mijlocie studiau Tora (Pentateuhul) cu comentariile lui Rahi, vestitului exeget medieval francez, în timp ce cei mari studiau fragmente din Talmud”.[642] Apariţia iluminismului în spaţiu german (Haskala) a încurajat apariţia şi dezvoltarea şcolilor publice israelite, încurajându-se astfel, procesul de modernizare prin intermediul cunoaşterii şi al educaţiei, în genere. Urmare a reformelor introduse de către împăratul Iosif al II-lea, în martie 1784 s-a înfiinţat la Cernăuţi prima şcoală elementară condusă de către Anton de Marki. La Suceava a fost deschisă la 2 februarie 1784 şcoala condusă de către Franz Augustin Thallinger, unde s-au înscris primii elevi de etnie evreiască[643]. Deşi documentele menţionează un anumit număr de elevi evrei la cele două şcoli, totuşi, la Cernăuţi şi la Suceava au apărut primele şcoli deschise pentru evrei. La Cernăuţi este vorba despre activitatea învăţătorului Moses Zechendorf, remunerat în octombrie 1791, cu suma de 200 de forinţi pe an. Din 1792 este pomenit în locul său, învăţătorul Israel Sauerquell, galiţian de origine, intrat într‑un uşor conflict cu familiile evreieşti foarte ataşate de tradiţie.[644] Dintr-un total de 70 de elevi, cursurile erau frecventate doar de 6-7, însă dispoziţiile legate de şcolaritate se aplicau şi fetelor începând cu vârsta de şase ani. La Suceava- scrie Eugen Glück- şcoala germano-evreiască a fost condusă de către învăţătorul Enoch Goldenthal, remunerat cu 150 de forinţi anual. Interesul evreilor pentru şcolile publice nu a fost însă, unul ridicat. O serie de reglementări legislative, au căutat să atragă comunităţile mozaice spre învăţământul de cultură generală, drept dovadă fiind decretele din 1806, 1820 şi 1841. Analizând acest informaţii, putem constata foarte repede faptul că la Bucureşti, prima şcoală evreiască de băieţi a fost înfiinţată abia în 1730[645]. O iniţiativă a evreimii cernăuţene - datată 30 ianuarie 1843 - a vizat înfiinţarea unei şcoli germano-ebraice, ea funcţionând din lipsa mijloacelor materiale doar până în 1852.[646] În acest interval, elevii evrei au frecventat cursurile şcolilor publice unde învăţământul se desfăşura în limba germană. La mijlocul secolului al XIX-lea în rândurile comunităţilor mozaice s-a impus ideea de şcoală publică, corespunzătoare noilor nevoi[647]. Numărul tinerilor care nu frecventau cursurile şcolare era foarte redus, motivat cel mai adesea prin argumente sociale sau diverse restricţii. În tradiţia iudaică, educaţia şi şcolaritatea sunt considerate un bun comun la care trebuie să aibă acces toţi tinerii indiferent de rang sau poziţia socială. O serie de şcoli aveau drept principală preocupare tocmai acest lucru, astfel încât nivelul analfabetismului în rândul evreilor era extrem de redus. Interesul deosebit al evreilor pentru educaţie şi cunoaştere datează încă de la începuturi. În Evul Mediu, evreii s‑au retras în ghetouri, membrii comunităţilor mozaice ducând o viaţă frugală şi habotnică, organizată în cele mai mici detalii, în contrast cu izbiturile sorţii cărora trebuiau să le facă faţă în mod cotidian, în faţa ameninţărilor creştine[648]. Tinerii evrei învăţau şi stăpâneau de timpuriu cunoaşterea mai multor limbi străine, fapt care le-a asigurat supravieţuirea într-un context social adesea ostil, precum şi afirmarea socio-profesională. În Bucovina, constituirea reţelei de învăţământ s-a făcut la iniţiativa şi cu susţinerea autorităţilor austriece. Evreii au avut posibilitatea frecventării cursurilor unor şcoli particulare. „If Jewish children attending a Catholic school are particularly numerous, during special hours, they can be instructed separately from the Catholic children.” The Austrian officials knew that the Jews out of religions (and nationalistic) grounds didn't want to send their children to schools with a Christian character and therefore issued this school order: „The lackadaisical school attendance of the Jewish youth is all the more to be corrected, since otherwise, the bad example of the Jewish parents, might serve as an excuse for the Christians also to neglect their children's school attendance.” This order is very illuminating. Forţa şi specificitatea evreilor bucovineni au fost determinate de nivelul înalt de educaţie, de inserţia continuă în planul elitelor din Bucovina Istorică, de capacitatea şi abilitatea membrilor săi. În primele decenii ale secolului al XIX-lea, consemnăm documentar apariţia la Rădăuţi a unei şcoli de Talmud-Thora (1830) unde erau instruiţi copii săraci din cadrul comunităţii mozaice rădăuţene. Această şcoală a fost înfiinţată prin eforturile şi sârguinţa lui David Gropper[649]. Ulterior, şcoala s-a reorganizat prin contribuţiile materiale şi financiare ale lui Josef Postelnik, Alter Wassermann şi Mendel Katz, liderii comunităţii mozaice din Rădăuţi. Şcoala a fost preluată şi plasată sub administrarea şi autoritatea Consiliului Comunităţii Evreieşti Rădăuţi.

 

 

Tineri evrei. Sursa: Satele din România.


 

 

XII.3. ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

 

 

În 1907 un grup format din Moses Feintuch, Salomon Streit, Jakob Feldmann, Josef Postelnik şi Elkan Kornblüth au înfiinţat Şcoala „Safra Berura” care a funcţionat neîntrerupt până în 1938[650]. Din rândurile corpului profesoral îi menţionăm pe Chaim Schärf, dr. Lauterstein, dr. Antschel, dr. Brecher, Mendel Katz, Abraham Weindenfeld, Efraim Golschläger, Alter Wassermann[651]. Elevii mozaici frecventau şcolile primare din localitate, de regulă, în funcţie de cartierul în care îşi aveau domiciliul. Astfel, în anul şcolar 1913 la Şcoala Germană cu 9 clase deschisă la 15 noiembrie 1911, erau înscrişi 113 elevi evrei. Dirigintele acestei şcoli era Asmann Ludwig. Şcoala Germană cu 10 clase înfiinţată în 1797, era frecventată de către 230 elevi de religie mozaică (dintr-un total de 446 de elevi). Diriginte era Seidner Moses.[652] Reţeaua şcolilor primare şi secundare din Bucovina a cunoscut transformări şi modificări permanente după 1918, în funcţie de filosofia educaţională a guvernanţilor: şcolilor minoritare trebuiau desfiinţate sau numărul lor limitat[653]. Într‑un articol publicat în ,,Glasul Bucovinei” se arăta că exista o disproporţie vădită între instituţiile şcolare româneşti şi cele aparţinând minoritarilor, existând „nouă licee curat germane care, alături de cele evreieşti, furnizau ,proletariat intelectual”[654]. Între 1919-1922, remarcăm o reducere a numărului de şcoli care funcţionau în limba maternă (statul român era interesat de o „reducere a cheltuielilor bugetare” în paralel cu o subvenţionare mai consistentă a învăţământului în limba oficială), datorită şi faptului că a fost întreruptă finanţarea şcolilor minoritare din surse private (cazul şcolilor confesionale). În anul şcolar 1919/1920 în Bucovina au funcţionat 508 şcoli primare dintre care 257 româneşti, 157 ucrainene, 47 germane, 27 evreieşti, 25 poloneze, 2 maghiare. În acelaşi an şcolar în Bucovina funcţionau, în mediul urban, 16 şcoli secundare şi 5 şcoli profesionale[655]. Din patru Şcoli Normale (în realitate secţii germană, română, germană, ucraineană), cu 12 clase, având 480 de elevi, câte funcţionau în 1913/1914 s-a ajuns la 7, cu 27 de clase şi 817 de elevi în 1921-1922. Aici erau înscrişi: 408 români, 164 ucraineni, 153 de germani (printre ei 16 evrei) şi 92 de polonezi[656]. Începând cu anul şcolar 1922/1923 (ordinul 4908 din 7 septembrie 1922) s-au desfiinţat toate secţiile Şcolii Normale cu alte limbi de predare decât româna, organizându-se un institut unitar, cu clase fundamentale şi clase paralele, format dintr-o Şcoală Normală de băieţi şi o Şcoală Normală de fete[657]. Potrivit dispoziţiilor Ministerului Instrucţiunii Publice, în şcolile primare şi secundare urmau să predea „foarte buni cunoscători ai limbii române, care în timp, să fie pătrunşi de spiritul călăuzitor al ideii de stat”[658]. Pentru alogeni se cerea „trecerea unor examene la limba română, istoria şi geografia României, drept constituţional susţinute în faţa unei comisii formate din profesori secundari, prezidată de către un profesor universitar”[659]. În martie 1925, atenţia Ministerului Instrucţiunii Publice s‑a concentrat asupra învăţământului particular, predilect asupra celui organizat şi susţinut de către comunităţile maghiare, ucrainene şi evreieşti, măsură afectând indirect şi celelalte minorităţi naţionale. În plus, „predarea obiectelor Istorie, Geografie, Educaţie Civică trebuia să se facă obligatoriu în limba statului, minorităţile naţionale asumându-şi obligaţia de a angaja profesori de etnie română”. Protestele comune ale maghiarilor, evreilor şi germanilor, formulate inclusiv printr-o petiţie adresată Ligii Naţiunilor n-au primit o rezolvare favorabilă[660].

 

 


 

XII.4. ŞCOLI PARTICULARE EVREIEŞTI

 

În Rădăuţi au fost înfiinţate câteva şcoli particulare în limba ebraică (strada „Topliţei” nr. 10)[661].

 

 

 

Rădăuţi, str. Topliţei nr. 10. Sinagoga, mai 1991 (în prezent, sediul unei firme comerciale) şi Şcoala Ebraică (prin bunăvoinţa domnului Elie Schaffer).

 

„Şcoala Particulară Comercială Elementară” a fost înfiinţată în 1919 având limba de predare germana şi un cerc de învăţare a limbii şi culturii idiş („Asociaţia şcolară de îmvăţare a limbii idiş’”)[662]. Şcoala şi-a început activitatea în toamna anului 1919, cu susţinerea evreimii rădăuţene şi a comerciantului Yosef Hecht (str. „Spitalului” nr. 15). Durata studiilor era de trei ani, cursurile fiind frecventate deopotrivă de către tineri evrei şi germani. În urma demersurilor comunităţii evreilor către administraţia oraşului Rădăuţi, această şcoală se transformă în „Gimnaziul Particular Evreiesc”, cu limba de predare ebraica. Şcoala era condusă de către profesorul Siegfried Weinstein[663], iar din corpul profesoral mai făceau parte Oskar Goldstein, Moses Blei, Marco Schaffer, Naftali Alpern[664] şi Oskar Kreisel. „Gimnaziul Particular Evreiesc” din Rădăuţi a funcţionat la iniţiativa şi cu susţinerea „Asociaţiei Şcoala Medie Evreiască” din Cernăuţi[665]. În 1925, în urma reglementărilor şi măsurilor adoptate de către guvernarea naţional-liberală în domeniul învăţământului primar, „Gimnaziul Particular Evreiesc Rădăuţi” a fost desfiinţat[666].

O Şcoală Profesională de Fete a funcţionat începând cu 1930 în clădirea noului azil evreiesc de bătrâni „Moskaw Skenin”, inaugurat la 6 septembrie 1930. Şcoala a fost condusă între 1931-1937 de către profesoara Amalie Lackner. Începând cu 1937, această şcoală a căpătat titulatura de Asociaţia Şcolară Evreiască „Beit Yaakov”, funcţionând sub conducerea institutoarei Mathilde Gottlieb până în 1940[667]. În timpul regimului naţional legionar (6 septembrie 1940 - 27 februarie 1941) în clădirea situată în strada „Spitalului” nr. 15 a funcţionat o şcoală mixtă cu patru clase. Această şcoală şi-a încetat activitatea odată cu deportarea evreilor rădăuţeni[668].

 

 

XII.5. ÎNVĂŢĂMÂNTUL LICEAL. LICEUL DE FETE

 

 

În 1895 a fost înfiinţată la Rădăuţi o „şcoală complementară particulară de fete”, însă ea nu satisfăcea nici pe departe, nevoile şi interesele educaţionale ale fetelor.[669] Tocmai din acest motiv, iniţiativa surorilor Karolina şi Nathalie Brichze de a înfiinţa un liceu particular de fete la 1 octombrie 1905[670], a avut succes la nivelul întregii comunităţi rădăuţene.[671] Liceul de Fete a funcţionat iniţial în strada „Tomaşciuc” nr. 7, apoi s-a mutat într-un local nou amenajat pe strada „Kruckel” cu sprijinul primarului Kasimir Jukowski.[672] Efectivul de elevi al Liceului de Fete era de 54 de fete, împărţite în două clase (majoritatea fiind din Rădăuţi, 42, restul din localităţile învecinate). Majoritatea elevelor erau de religie mozaică (34) restul fiind creştine de diferite nuanţe. În fruntea liceului, a fost numit profesorul Valeriu Serfas. Acesta a condus cu multă pricepere şi tact pedagogic instituţia între 1906-1916. Limba de predare a fost germana, română fiind predată elevelor de etnie română. În anul şcolar 1906/1907, întâlnim următoarele eleve:


 

Anderl M.

Baumgarten Hillel (2 decembrie 1891, Rădăuţi, de confesiune mozaică)

Brender A.

Brucker (2 iunie 1891, Rădăuţi, de confesiune mozaică)

Donnenfeld R. (mai 1892, Rădăuţi, de confesiune mozaică)

Eigenfeld K. (17 iulie 1893, Rădăuţi, de confesiune mozaică)

Garfunkel L. (30 aprilie 1890, Tysmienica, Galiţia, de confesiune mozaică)

Iurgrau (19 aprilie 1891, Rădăuţi, de confesiune mozaică)

Kogler

Kohn

Kupfeberg

Lecker

Schneider

Weczera

Weinstein

Werpoler

Zbanek

Zellenmayer R[673] (1889, Frătăuţi, de confesiune mozaică)[674]

 

Corpul profesoral era format din Witold Nosal, Sussner (geografie), D. Tarnavschi, Johann Hersch, (Germană), Nosal (Fizică), Karl Dreher (Zeichnen), Brichze (Franceză), Nosal (Artimetică).[675] Între 1908-1909 între profesorii care predau la Liceul de Fete îi regăsim pe A. Nibio, Mordko Schaffer, L. Kersch, J. Moritz[676] , J.Mathias, Anton Schonbichler[677] ş.a.

Liceul a funcţionat ca instituţie particulară numai în intervalul 1906-1909, cheltuielile nefiind suportabile de către proprietari.

Din aceste considerente, începând cu 1909, Liceul de Fete Rădăuţi a fost preluat de către autorităţile locale. Acestea au alocat suma de 700.000 de coroane pentru construcţia unui local şcolar nou, ridicat în proximitatea bisericii romano-catolice.

 

 

Şcoala de Fete Rădăuţi (în prezent Şcoala Gimnazială cu cl. I-VIII

„Regina Elisabeta”).

 

Elevele s-au mutat în noul local- scrie Constantin Ungureanu- în anul şcolar 1910/1911. Noul local al Liceului de Fete dispunea de 7 săli de cursuri, câte o sală de desen şi de gimnastică, două cabinete pentru ştiinţele naturii şi pentru ştiinţele fizico-chimice, săli pentru profesori şi cancelarie pentru director, câte o locuinţă pentru director şi oamenii de serviciu.[678] Peste 80% dintre eleve erau vorbitoare fluente ale limbii germane, ele fiind de religie mozaică şi creştină (de etnie germană). În 1912 evaluarea la germană, franceză şi engleză clasifica elevele Harth-sehr gut, Iarosiewicz-gut, Koppelmann-nicht gd, Laufer, Mick, Milkowicz, Reisch, Nargang, Rosner, Rudich, Rybycza, Weber Amalie, Weber Therese, Werpoler şi Linker[679]. În timpul Marelui Război, cursurile cu funcţionat cu multe întreruperi, ele fiind chiar sistate (1916/17, 1917/18). În funcţia de director a fost numită Friederike Diamant. În 1918 dintr-un total de 260 de eleve, 150 erau de religie mozaică.[680] În 1923, el a fost înlocuit cu Liceul de Fete al Statului, cu limba de predare româna[681]. Dintre cadrele didactice care au activat aici menţionăm numele lui Frieda Diamant, Louis Dunoquieur, Nicodim Iţcuş, Ilie Vişan, M. Ianuszewski, Albert Kollman, Cornelia Isopescu ş.a.[682]

 

 

Sursa: SANJ Suceava, fond Liceul de Fete Rădăuţi, dosar 1/1912.

 

Consemnăm interdicţia impusă evreilor, încă din 1919, de către autorităţile române de a frecventa şcolile şi liceul german. În oraşul Rădăuţi şi alte comunităţi mozaice bucovinene funcţiona şcoli de Talmud Thora[683] „Beith Jakob[684]”, alături de Ieşiva. Acestea aveau un caracter religios fiind susţinute material şi financiar de către Comunitate. Educaţia religioasă a fost asigurată celor 3 generaţii de copii evrei de către Schimon Schapira şi rabinul David Chaim Feldmann. Numeroşi elevi evrei frecventau cursurile şcolilor publice - gimnaziale şi liceale din Rădăuţi - fiind suficient să analizăm listele elevilor înscrişi în registrele matricole.

 

 

Lidia Ieremievici-Dubău, 33 de ani, profesoară la Liceul de Fete Rădăuţi.

Sursa:SJAN Suceava, fond Primăria oraşului Rădăuţi, dosar 17/1929.

 

          

Rădăuţi, 1929. Irena Olga Klein,           Rădăuţi, 1929. Liselotte Klein, 3 ani şi jumătate

        institutoare, 34 de ani

 

 

 

 

Rădăuţi. Liceul de fete.

Sursa: Fototeca Muzeului Etnografic „Samuil şi Eugenia Ioneţ”, Rădăuţi.

 

 

 

 

 

Laufer Mariasse (n. 7.02. 1920, Rădăuţi, de confesiune mozaică, fiica lui David Laufer, comerciant), elevă la Liceul de Fete Rădăuţi, an şcolar 1933/34.

 

 

Bertha Schapira

 

 

Lessner Erica (n. 22 IX. 1921, Solca, de confesiune mozaică, fiica lui Leon şi Hilda Lessner, farmacist),elevă la Liceul de Fete Rădăuţi, an şcolar 1933/34.

 

 

 

Schieber Estea (n. 23. IX. 1921, Solca, de confesiune mozaică, fiica lui Hermann,

 de profesie grefier şi a Toni Scharfelein), se prepară în familie,

înscrisă la Liceul de Fete Rădăuţi, an şcolar 1933/34)

 

 

Ostfeld Liţa (n. 26. 01. 1921, Solca, fiica lui Abraham Berl şi a Rifcăi Herdan, de confesiune mozaică, se prepara în familie) înscrisă la Liceul de Fete Rădăuţi, an şcolar 1933/34.

 

 

Dickmann Jetti (n. septembrie 1919, Storojineţ, fiica lui Marcus Dickmann,

de profesie comerciant în Rădăuţi, de confesiune mozaică),

înscrisă la Liceul de Fete Rădăuţi, an şcolar 1933/34.

 

 

 

Kennert Zita (n. 6.08. 1923, Cernăuţi, de confesiune mozaică, domiciliată în Rădăuţi),

elevă la Liceul de Fete Rădăuţi, an şcolar 1944/45.

 

 

Reidler Malvina (n. 23. X. 1930, Săveni, de confesiune mozaică,domiciliată în Rădăuţi), înscrisă în anul şcolar 1945/46 la Şcoala de Fete Rădăuţi.

 

Evreii rădăuţeni s-au remarcat prin numărul mare al celor care frecventau şcolile precum şi prin performanţele şcolare obţinute. Procentele sunt desigur semnificative: 42,5% dintre cei care au frecventat cursurile Liceului German în intervalul 1870-1920 erau evrei, precum şi 52% dintre fetele care învăţau la Liceul de Fete în anul şcolar 1913-1914[685]. Renumiţi şi apreciaţi erau următorii profesorii de religie mozaică: Mendel Feller-matematică-fizică; Iacob Rosenberg-fizică, matematică, filozofie şi engleză; rabinul Jakob Hofmann-religie; Johannes Lang-desen; Siegmund Weinstein-muzică[686]. Copii mozaici au frecventat cursurile Şcolii Populare: în 1886 erau înmatriculaţi 22 de băieţi şi 73 de fete (eleve ale  şcolii profesionale), precum şi ale Gimnaziului Superior de Stat inaugurat la 10 octombrie 1872[687].

 

 

 

 

           

    Premiul I acordat elevei Paula Scharf.                            Liceul de Fete Rădăuţi. Diplomă de                                                                                          absolvire ale unei eleve de etnie mozaică

 

 

 


 

 

 

XII.6.LICEUL GERMAN

 

 

Între 1872-1881 la Rădăuţi a funcţionat un Gimnaziu Inferior frecventat de către 11 elevi de religie mozaică. În anul şcolar 1875/76 numărul elevilor mozaici a crescut la 29.[688] Acest Gimnaziu a avut, în primii ani de la înfiinţare, profilul unei şcoli secundare reale. Dintre obiectele studiate regăsim „religia, latina, desenul, germana, istoria, geografia, matematica, ştiinţele naturii”, limba română fiind predată în regim de două ore săptămânal elevilor de etnie română.[689] Începând cu 30 iunie 1878, Gimnaziul de la Rădăuţi a devenit un gimnaziu clasic. La 12 septembrie 1880, oraşul Rădăuţi a primit vizita lui Franz Josef, împăratul Imperiului Austro-Ungar. Cu acest prilej, acestuia i-a fost adresată rugămintea de „a aproba înfiinţarea unor clase superioare la Gimnaziul din Rădăuţi”. Solicitarea a primit „aviz pozitiv” începând cu 6 iulie 1881. La 27 ianuarie 1897, în fruntea Gimnaziului a fost numit Gabriel von Mohr von Suntegg. Limba de predare era germană, majoritatea elevilor fiind germani, evrei, români, polonezi[690] ş.a. Primul examen de bacalaureat a fost susţinut în anul 1885[691]. Printre primii absolvenţi ai examenului de bacalaureat s-au aflat şi câţiva evrei[692]. În anul şcolar 1890/91 din totalul de 243 de elevi, 78 erau de religie mozaică.[693] Peste cinci ani (1895/96), numărul elevilor a crescut simţitor ajungând la 406 elevi, dintre care 159 erau mozaici.[694] Datele cuantificate şi analizate minuţios de către specialişti, ne indică faptul că între intervalul temporal 1872-1913/14, Gimnaziul[695] a fost frecventat de un număr de 5.445 de elevi de religie mozaică (43%)[696].

 

 

 

Gimnaziul „Franz Josef”, 1915. Carte poştală.

 

Evreii frecventau cursurile Şcolii de Băieţi nr. 2 (1912) unde preda şi un cadru didactic de religie mozaică (Bickel Moses).[697] La 16 iunie 1919 Liceul German a primit denumirea de Liceul „Eudoxiu Hurmuzaki”[698].

 

 

Rădăuţi, 1929. Mendel Schmistrer (n. Putna, 1906), student.

 

 

 

Rădăuţi, 1929. Moritz Lenczner, student.

 

 

Rădăuţi, 1929. Zaharias Landmann, student.

Sursa:SANIC Suceava, fond Primăria oraşului Rădăuţi, dosar 17/1929.

 

În 1918 profesorii evrei Michael Rachmuth şi Alfred Engel au fost numiţi de către Administraţia Bucovinei în învăţământul gimnazial.[699] În fruntea Gimnaziului de Băieţi se afla Gabriel von Mohr.[700]

 

 

 

 

Liceul de Băieţi (actualmente Colegiul Naţional Eudoxiu Hurmuzaki).

Sursa: Ilie Vişan, Judeţul Rădăuţi în imagini, Bucureşti, 1934.

 

În perioada interbelică, învăţământul mozaic a cunoscut schimbări fundamentale în contextul aplicării unei politici de românizare a sistemului public de educaţie, implicit a celui care funcţiona în mod particular. Consecinţele acestei politici s-au dovedit fi profund nefaste pentru evoluţia învăţământului evreiesc din Regatul Român, în ciuda unor reacţii prompte şi susţinute în plan intern şi extern. Organizaţii internaţionale evreieşti au transmis numeroase memorii guvernului, Parlamentului şi Casei Regale a României, atrăgând atenţia asupra situaţiei comunităţilor mozaice în contextul politicilor discriminatorii la care aceste erau supuse prin intermediul a diverse măsuri şi iniţiative legislative.[701] Au fost introduse numeroase taxe (taxa de timbru fiind una dintre acestea) dublate de anumite bariere birocratice, diplomele absolvenţilor nefiind recunoscute de către stat în cazul evreilor decât în anumite condiţii[702]. Eforturile depuse de către Comunitatea Evreiască, mai ales de către avocatul Wilhem Filderman, liderul evreimii din Regatul Român a dus la eliminarea în 1921 a taxei de timbru plătită de către elevii evrei în urma unei decizii adoptate de către P.P. Negulescu, Ministrul Instrucţiunii Publice[703]. Evreii au fost adesea victimele unor acţiuni antisemite din partea colegilor şi a cadrelor didactice. Unele conţinuturi ale manualelor şcolare utilizate în învăţământului public aveau pasaje antisemite, motiv pentru care Filderman a intervenit la Constantin Angelescu, ministrul Instrucţiunii Publice, în vederea eliminării acestora.[704] În 1922, Angelescu a răspuns că manualele incriminate nu conţineau nimic ofensator la adresa evreilor. În 1924, Wilhem Filderman a solicitat Ministerului Instrucţiunii Publice să se facă o distincţie între şcolile private şi şcolile comunităţii evreieşti care sunt entităţi de utilitate publică (cazul Gimnaziului Privat de la Rădăuţi), şcolile evreieşti să primească subvenţii din partea statului, la fel celelalte, eliminarea examinării studenţilor evrei de către comisii de stat (din moment ce erau folosite programe recunoscute oficial), şcolile evreieşti să poată elibera certificate şi diplome, să poată respecta şabatul iudaic şi să ţină orele duminica dimineaţa, elevii evrei să primească educaţie religioasă şi cursuri ebraice (într-un mod similar elevilor catolici din şcolile evreieşti), evreii să primească autorizaţia de a înfiinţa un seminar pedagogic pentru învăţătorii evrei sau aspiranţii evrei să poată fi admişi la şcolile publice.[705] În 1925 în Regatul Român a fost introdus examenul de bacalaureat[706]. Acesta a devenit subiect de dezbateri aprinse în Parlament, presă şi în cadrul comunităţilor, consemnându‑se numeroase incidente antisemite (a se vedea cazul David Fallik înregistrat în anul 1926 la Cernăuţi)[707]. Examenul era considerat de către membrii comisiei de la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi, drept un „rău necesar”, însă nu neapărat ca o armă de luptă împotriva minorităţilor etnice şi religioase, ci mai ales, ca un instrument de ridicare a calităţii învăţământului secundar din Regatul Român.[708] Analizând cifrele de promovabilitate ale examenului de bacalaureat din anul 1925, reţinem un procent de 90% în cazul candidaţilor trecuţi la rubrica „români mozaici” (Liceul Modern din Cernăuţi) şi de 60% a celor de la Liceul din Rădăuţi (12 candidaţi evrei luând parte la acest examen).[709] În comparaţie, nivelul de pregătire a elevilor de etnie română era considerat de către examinatori, a fi unul destul de slab.[710] Aceste date ne arată gradul de pregătire deosebit al elevilor evrei. În fond, mari lingvişti precum Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Tiktin, Ronetti Roman, Constantin Dobrogeanu Gherea şi Barbu Şăineanu erau evrei.[711] Unele dintre lucrările elevilor furnizau aprecieri interesante profesorilor examinatori, precum cunoaşterea exclusivă a perioadei de domnie a regelui Carol pe tronul Regatului Român, nefiind inserată nici o informaţie despre activităţile unioniste ale României cu Bucovina, Unirea din 1918 fiind prezentată drept o anexare a provinciei. Aceste informaţii provin din lucrările elevilor aparţinători minorităţilor naţionale care au susţinut examenul de bacalaureat la Liceul nr. 2 din Cernăuţi.[712] Liceul nr. 3 din Cernăuţi era renumit prin intervenţii şi protecţii care veneau, se pare, din partea elitelor locale.[713] Conform legislaţiei româneşti toate manualele şcolare trebuiau în mod obligatoriu avizate de comisii abilitate de către Ministerul Instrucţiunii Publice. Specialiştii analizau textele şi emiteau avize pentru a putea fi folosite în şcolile minorităţilor naţionale din Regatul Român.[714]. În pofida, acestor proceduri se produceau scăpări care lezau demnitatea elevilor evrei aşa cum am arătat în pagina anterioară. Evoluţia învăţământului rădăuţean a fost legată în mod strâns de direcţiile şi orientările învăţământului bucovinean, în general. La Rădăuţi, spre deosebire de alte localităţi similare din Bucovina Istorică, au existat câteva particularităţi care s-au regăsit inclusiv în dinamica şi conţinutul învăţământului local aşa cum a fost acesta reglementat de către legislaţia austriacă în materie de instrucţie şi educaţie. Salariile învăţătorilor au fost stabilite succesiv prin intermediul unor legi provinciale adoptate în anii 1873, 1885, 1898, 1903, 1904 şi 1908. Aceştia erau ierarhizaţi în câteva categorii de salarizare, în raport de vechime şi de nivelul de instruire. La finele administraţiei austriece a Bucovinei, salariile erau printre cele mai mari din monarhia danubiană.[715] În cursul anului 1927, o serie de congresmeni americani (Louis Marshall, Julian Mack şi Stephen Wise) s-au adresat Legaţiei României din Washington solicitând îmbunătăţirea situaţiei evreilor, a înfiinţării de şcoli normale mozaice pentru formarea de învăţători.[716] În acelaşi timp, sesizăm faptul că Ministerul Instrucţiunii Publice aloca sume mici învăţământului evreiesc din România.[717]

Populaţia şcolară din zona Rădăuţi a fost relativ numeroasă, în comparaţie cu alte centre, stimulând înfiinţarea de noi şcoli. Bazinul şcolar fiind unul ridicat, frecvenţa elevilor care studiau la Rădăuţi din localităţile limitrofe a fost una relativ înaltă. Liceul German din Rădăuţi a evoluat şi s-a remarcat în timp, drept un centru de educaţie valoros, promovând cultura şi civilizaţia germană de esenţă central-europeană. În timp, la Rădăuţi s-au stabilit cadre didactice de mare prestanţă şi vocaţie, prestaţia acestora conferind valoare şi atractivitate şcolilor de aici, aspecte consemnate ca atare în documentele şi publicaţiile vremii. Mulţi dintre profesorii Liceului German din Rădăuţi, deţineau titlul de doctor, având prin urmare, o autoritate ştiinţifică şi profesională deosebită în materie. În cazul evreilor, ponderea acestora la Liceul German şi la Liceul de Fete era foarte ridicat, el reflectând interesul înalt al acestora pentru propria educaţie, o trăsătură importantă a acestei etnii. Cunoaşterea şi folosirea în profunzime a limbii germane, au asigurat în cazul evreimii rădăuţene, un avantaj indiscutabil în procesul de educaţie asigurat prin intermediul şcolii, numeroase personalităţi din cadrul comunităţii mozaice, finalizându-şi studiile liceale la Rădăuţi, ulterior, frecventând cursurile Universităţii „Franz Josef” din Cernăuţi sau a ale Universităţii din Viena. Evreii rădăuţeni au dat profesori de mare calitate, cu recunoscută vocaţie şi rezultate pedagogice apreciate de către familie şi comunitate. Majoritatea intelectualilor evrei şi-au desăvârşit studiile la universitatea cernăuţeană sau la Viena, unii dintre aceştia revenind ulterior şi prestând la Rădăuţi, în calitate de medici, avocaţi sau profesori. Începând din 1789 evreii au dobândit dreptul de a studia în universităţile Habsburgice. Majoritatea însă s-au stabilit la Cernăuţi, sau în alte centre urbane ale monarhiei dunărene, promovând cultura şi civilizaţia de factură iudaică şi germană. După numărul 1945 numărul elevilor mozaici a scăzut considerabil, această scădere fiind însă mult mai vizibilă începând cu 1962, majoritatea evreilor rădăuţeni au emigrat în Israel (alia).

 


 


 

 

CAPITOLUL XIII

 

Structura ocupaţională şi potenţialul economic al evreilor din Rădăuţi

 

 

XIII.1 STRATIFICAREA ETNICĂ

 

 

E

vreii au avut o contribuţie remarcabilă la dinamizarea economică a localităţilor din Bucovina Istorică, ei fiind asociaţi, şi pe bună dreptate, cu finanţele, comerţul şi industria. Rolul evreilor în dinamica economică a aşezărilor unde s-au stabilit a fost în timp unanim recunoscut şi apreciat[718]. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX evreii bucovineni au fost implicaţi în comerţul dintre estul şi vestul Europei. Ei sunt cei care au adus produse industriale occidentale şi au dus pe pieţele din vest produse agricole bucovinene. Este vorba prin altele, despre lemn, în principal fag, diverse produse ale solului şi cele animaliere. Aceste tipuri de produse erau căutate pe piaţa franceză în timpul războaielor Franţei revoluţionare şi ulterior, în perioada napoleoniană (1792-1815).[719]După încorporarea Basarabiei în Imperiul Rus, un număr mare de evrei s-au refugiat în Moldova şi în Bucovina. Ulterior, a fost reluat comerţul cu animale, orientat după 1828 spre provinciile ereditare ale monarhiei danubiene. Crearea şi dezvoltarea iarmaroacelor de la Târgu Neamţ, Mihăileni şi în alte localităţi a contribuit la dinamizarea comerţului.[720] Evreii erau implicaţi şi în arendarea pământului, unii practicând şi plutăritul pe Ceremuş.Interdicţiile anterioare la adresa evreilor care doreau să înfiinţeze cârciumi sau suprafeţe de pământ, au fost anulate de către împăratul Francisc I, cel care a vizitat oraşul Rădăuţi.[721]


 
În ceea de
 priveşte achiziţionarea de case, în 1805 au fost introduse o serie de interdicţii pentru evreii din Galiţia şi din Bucovina.[722]
 Evreii rădăuţeni erau implicaţi în comerţul cu lemne, vite şi cereale. La renumitul târg rădăuţean care avea loc în ziua de vineri, soseau negustori din Transilvania, Galiţia şi Regatul Român. În legătură cu această zi, trebuie
 spus că alegerea sa a avut o legătură directă cu evreimea rădăuţeană, evitându-se organizarea sa sâmbăta, când aceştia sărbătoreau Şabatul[723].
 Ori, până în ziua de vineri, negustorii, comercianţii, angrosiştii, meşteşugarii, transportatorii aveau timp suficient pentru a se pregăti adecvat pentru ziua de târg. Ulterior, însă au apărut diverse discuţii şi nemulţumiri determinate
 de faptul că, tentaţi de câştigurile mari, unii evrei tindeau să numai respecte Şabatul aşa cum se cuvinea. Aceste aspecte au fost discutate şi analizate de către rabini şi membrii comunităţii locale, găsindu-se chiar anumite soluţii. Alte chestiuni
 legate de evoluţiile economice ale Rădăuţiului au fost direct legate de apariţia liniei de cale ferată Lemberg-Cernăuţi-Iaşi în 1866 (1889, Rădăuţi). Iniţial, evreimea rădăuţeană a fost neliniştită, considerând că afacerile lor vor falimenta. Rabinul
 a fost însă cel care a intervenit, liniştindu-i şi explicându-le evreilor avantajele economice şi sociale ale transportului pe calea ferată. Mulţi evrei rădăuţeni au prosperat tocmai deschiderii liniei de cale ferată, identificând şi valorificând
 diverse oportunităţi.
 

 

Partea de sud-vest a pieţii principale din Rădăuţi. În fundal, clădirea Prefecturii.

Sursa: Die Österreich-Ungarische Monarchie in Wort und Bild, Bukowina, Wien, 1899.

 

Legăturile comerciale ale Rădăuţiului au fost puternic impulsionate de apariţia şi dezvoltarea liniei de cale ferată Dorneşti-Rădăuţi-Seletin. În oraş au apărut depozite uriaşe de lemn pentru construcţii sau pentru foc[724]. Existenţa în zonă a unor păduri masive au susţinut şi alimentat în permanenţă comerţul cu lemn şi industria de profil.

 

Piaţa Rădăuţi. Sursa: Ilie Vişan, Judeţul Rădăuţi în imagini, Bucureşti, 1934.

 

Evreu la piaţă. Sursa: Satele din România.

 

 

XIII.2. PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE STRUCTURII OCUPAŢIONALE ŞI CATEGORII SOCIALE LA EVREI

 

Evreii au fost asociaţi, aşa cum ştim, în mod frecvent, cu negoţul şi finanţele, atât în societăţile creştine cât şi în cele islamice, astfel încât „ei au fost incluşi în atitudinea ostilă faţă de capitalism”.[725] „Fii lui Israel” (în ebraică înseamnă „cel care s-a luptat cu Dumnezeu” sau „răzvrătitul lui Dumnezeu”[726]) se vor orienta treptat- aspect vizibil şi în Imperiul Habsburgic- spre legile seculare şi raţionalism politic drept instrumente ale emancipării.[727] Antisemitismul[728] interpretat la nivel european drept o reacţie împotriva Revoluţiei Franceze, a cuprins şi o parte a elitelor austriece[729], implicit a celor din Bucovina, aspecte la care ne vom referi în capitolele următoare.[730] Iniţial, evreii au jucat un rol însemnat în viaţa economică a Bucovinei, implicit a Rădăuţiului, în cazul de faţă.

 

Tabel nr. 1. Meserii practicate de evrei în 1820.

Meseria

Numărul meseriaşilor

%

dogar

1

0,35

compactor

1

0,35

aurar

1

0,35

pieptănar

1

0,35

lăcătuş

1

0,35

Confecţioner de paspol/găitănar

1

0,35

zugrav

1

0,35

ceasornicar

2

0,71

săpunar

5

1,78

geamgiu

6

2,14

şacter/haham

6

2,14

cojocar

8

2,85

pantofar

8

2,85

Producător de malţ

9

3,21

arămar

10

3,57

brutar

14

5,00

măcelar

27

9,64

croitor

56

20,00

pălincar

122

43,57

total

280

100

Sursa: Eugen Glück, Evreii din Bucovina în perioada 1786-1849, II,

în Analele Bucovinei”, VII, 1, 2000, p. 141.

 

Tabelul de mai sus, menţionează un număr de 19 meserii practicate de către evrei, extrem de diversificate. Un procent masiv dintre evrei se ocupau cu meserii alimentare (63,57%), alţii de meserii profilate pe prelucrarea şi confecţionarea diferitelor articole de îmbrăcăminte (23,21%), mult mai puţini erau implicaţi în construcţii (2,50%) şi fireşte, alte meserii (10,71%).[731] Aceste tipuri de meserii se vor regăsi şi în cadrul preocupărilor evreilor rădăuţeni, alături de altele, specifice localităţii şi zonei. Intuind potenţialul economic al Rădăuţiului precum şi al întregii zone, evreii au ştiut să se facă repede utili, aducându-şi o contribuţie proprie, la înfiinţarea unor industrii absolut noi, însă de mare perspectivă, alături evident de meseriile şi ocupaţiile tradiţionale legate de prelucrarea lemnului ş.a. În 1792 a fost înfiinţată Herghelia Imperială, iniţiativă care a avut un impact deosebit asupra evoluţiei edilitare, comerciale şi economice a localităţii Rădăuţi[732].  

 


 

Tabel nr. 2. Ponderea etniilor (în %) din Bucovina în economia provinciei (1910)

Etnia (persoane)

Agricultură şi silvicultură

Industrie şi meserii

Comerţ şi transporturi

Servicii publice, armată, profesii liberale (drept, medicină ş.a.)

Români (155.879)

89,7

2,8

1,5

6,0

Ucraineni (175.840)

89,6

3,9

2,3

5,4

Germani(30.139 )

48,2

24,2

6,5

21,1

Evrei (40.366)

13,3

24,3

41,7

20,7

Polonezi (15.788)

35,5

29,7

13,1

21,7

 

Sursa: Ştefan Purici, Elitele din Bucovina la începutul marii conflagraţii: stări de spirit şi reacţii, în ,,Analele Bucovinei”, XXII, 1/2015, p. 168.

 

Evreii rădăuţeni s-au implicat puternic şi profund în viaţa economică, ei fiind direct responsabili în cel mai bun sens al cuvântului, de bunul mers al unei economii aşezată după model Habsburgic, creând, susţinând şi dezvoltând diverse ramuri lucrative precum prelucrarea sticlei, a cimentului, a lemnului, neocolind sistemul bancar, cel al transporturilor, al diverselor meşteşuguri care se vor stinge din păcate, odată cu dispariţia dramatică a evreilor din Rădăuţi. Cei mai numeroşi erau însă erau însă imigranţii - „majoritatea sculptori în lemn sau ţesători -, veniţi să-şi caute norocul în Bucovina odată cu sau după cei originari din Böhmerwald, în încercarea de a obţine un venit mai bun decât cel agonisit în vechea lor patrie, în slujba principelui Schwarzenberg. Cei mai mulţi dintre ei s-au stabilit la Rădăuţi, unde puteau găsi repede şi din belşug un loc de muncă bine plătit. Sculptorii, harnici şi îndemânatici, s‑au orientat aici spre toate domeniile de prelucrare a lemnului, câştigând foarte bine în calitate de dulgheri, dogari, tâmplari, strungari, cioplitori, carosieri şi rotari, dar alegând şi alte meserii, de pildă, zidăria şi mai ales, cărămidăria. Meseria de rotar, cu ramurile ei secundare, vopsitoria şi fierăria (potcovăria), a devenit foarte căutată. La acea vreme, pe lângă numeroasele centre mai mici, era foarte cunoscută, chiar şi în străinătate, rotăria „Kornelson-Thöner-Roßlawek” (aparţinând unor germani rădăuţeni), care oferea locuri de muncă multor lucrători. Sute de căruţe au fost trimise peste graniţă în România, până în 1886, când noua lege vamală românească a pus capăt acestui comerţ înfloritor. În urma acestei lovituri, meşteşugurile rădăuţene (şi alte ramuri, îndeosebi tăbăcăria, care au fost afectate de această lege) nu şi-au mai revenit, cu atât mai mult cu cât la scurtă vreme a apărut concurenţa din partea meşteşugarilor evrei, aceasta îngreunând sau chiar împiedicând obţinerea oricărui profit de către profesioniştii germani”[733].

 

XIII.3. SERVICIILE. MEŞTEŞUGARI, ARTIZANI

 

La nivelul comunităţii rădăuţene, evreii practicau diverse profesii liberale, fapt pentru care au devenit cunoscuţi şi apreciaţi: tutungii: Tanner, Rozemberg, Zinger, Berger Samuel (Piaţa Unirii), Katz Pepi, Osias Berger, Fani Goldemblum, Caţi Ţirl, Chaim Hecht (Calea Cernăuţilor):[734]cârciumarii: Glaubach, Marcus Maier, Hipscher, Mendel, Gottlieb, Feuewerger (Bubi); mecanicii: Gaschler, Rosenfeld, angrosiştii: Gutmann; morarii: Merling Wolf Leib, Rosner Koppel, Reif Iacob, Winkler; blănarii: Kofller; florarii: Kentzfield; potcovarii: Kornelson; măcelarii: Bar Iacob, Moses König, Davidovici, Laufer Josef, Lecher Moses, băcanii: Reichmann, Schnirch, Dancner, Lozneanu[735]; brutarii: Brecker Leib, Gottlieb Phoebus, Iüvel Halpern, Flaschenberg Iosef Moses (str. Lascăr Luţia nr. 5)[736], Frischman Salomon (str. Regina Maria nr.8); bărbierii: Isidor Iossel, Mahler Salomon, Rosenfeld Isidor, Brauberg Nathan, Flaschenberg Leon (str. Pr. Carol), Jagendorf Iacob, Pistiner Moses, Gottlieb Chaje, Braumberg Alexander; frizerii: Feingold David, Preizer Sally, Goldenberg Itzig Moses, negustorii Meschulem Meier, Iacob Rudich[737], Litmann Birkenfeld, Iacob Reichs, Osias Katz; croitorii: Wolf Heitner, Hersch Fruhmann, Abraham Donnenfeld, Fiber Mendel, Glasser Mendel, Stentzler, Liebermann, Dankner Chaim, Bartfeld Marcus, Guttman Wolf, Donnenfeld Iankel[738]; cojocarii: Iacob Ankel, Glaser Mendel, Lazarovici Selig, Rauchbach Moses Michel; fotografii: Lazarovici Sara, Postelnik;[739] bijutierii: Malek, Korn ş.a.; găzarii: Herşcovici, Brigher ş.a.; patiserii: Main; vitrinierii: Triffo; comercianţii ambulanţi: Marcus; samsarii: Leiser, Rosner[740]; negustorii/comercianţii: Ausslander Isak[741], Adelstein Samuel, Berstein Iacob şi Benjamin, Berntal Itzig, David Wächter[742], Hermann Winninger, Elias Himler, Adolf Guttmann[743], Engler Uscher, Aron Gropper, Kopel Wächter, Chaim Saller, Katz Israel, Kastner Abraham, Kastner Berl, Kastner David, Kramer Leiser, Klang Samuel[744], Kranzdorf Salomon, Klinger Moses, Lecker Efraim, Laufer Eisig, Leitner Max, Linckner Max, Lehrer Iacob, Liebermann Isak, Aron Leib recte Sinreich, Picker Schaje, Peritz Itzig Itzak, Pressner Abraham şi Moses, Ruckenstein Schmaje, Ruckenstein Israel, Reinhold Abraham, Rosner Markus, Rippel Menasche, Rosenblatt Markus, Aron Schiffer, Friedmann Isak, Fuchs Salomon, Faust Max, Zeisel Moritz, Benno Zettel, Fiţer Chaim, Frankel Itzig (str. Iancu Flondor nr. 7), Feiger Hermann, Fleischer Antschel, Fischler Gerson, Feldmann Iachim David (str. Larionescu 31), Friedmann Pinkas (str. Larionescu 79), Fitzer Leib, Fischer Mordko (str. Ştefan cel Mare nr. 43), Faust Max (str. Bogdan Vodă f.n.)[745], Fleischmann Baruch (str. Iancu Flondor)[746], Gutmann Feibisch (negustor de cai)[747], Gelbert David (Voluntarilor nr. 22), Grossman Salo (str. Renei nr. 4)[748], Garfunkel Seide; farmaciştii: Koppelman Max a Chaim, Berall Adolf, Donnenfeld Rosa; dentiştii: Kofller Sami, Glass Josef, Blei Chaim Efraum; medicii: Gabor Max, Fuhrer Hersch, Sabath Efraim, Schwitzer Max; cizmarii: Kirbus Iacob, Berger Ruben, Geller Israel, Butnar Nachman, Fuchs Moses, Heimer Leib Moses, Hirsch Moses, Harth Moses Kalman; ceasornicarii: Klein Mendel, Dascal Iacob, Glatter Samuel[749]; arhitecţii: Rudnik Chaim[750]; sticlarii: Guttman Iossel, birjarii: Gropper Moses, Mendell şi Chaim (str. Fundatura Splaiului nr. 8), Gutmann Beresch, Goldenberg Nathan, Fuchs Iankel, Gropper Mendel Iuda, Lauber Moses, Gross Isak, ş.a.,[751] croitorii: Donnenfeld Samuil Leib (str. Dr. I. Nistor 14), [752], Frankel David,[753] Feingold Berl (str. Piaţa Unirii),[754] Feldhammer Abraham (Piaţa Unirii nr. 1246),[755] Finkel Ida (Ştefan cel Mare nr. 34), sculptorii: Feldmann Chaim Asriel (str. Bogdan Vodă nr. 10),[756] Guttman Maier Wolf; învăţători: Goldhirsch Aba (str. Topliţei nr. 10)[757], Goldstein Iuda, Gottlieb Chaim, agricultori: Goldschager Markus[758], Goldschager Fabian (str. dr. Brunstein); profesorii: Buller Iacob (str. Norocului nr. 10), Belei Samuel (str. Colonel Gheorghiu); tinichigii: Biller Schaje; avocaţii: Brender Hillel (str. Ştefan cel Mare) ş.a. Harth Samuel avea o agenţie de teatru, Schaffer Isak Dankner era librar, Schaffer Max avea o prăvălie, Singler Israel administra o firmă de transporturi la Siret, Kornik Abraham, Gropper Chaim şi Gropper Markus, erau apreciaţi brutari, Nathan Korn, Kleimann Mendel, Rosenberg Moses David, erau perieri[759], Baumgarten David, negustor de cai, Biller Mendel, comerciant de lemne, Boimann Naftail (str. Măcelarilor) şi Gottlieb Chaim, Kowa Israel şi Rabinowicz Pinkas erau rabini respectabili, Bercovici Fridorica, artistă (str. Ştefan cel Mare nr. 2), Belei Samuel, profesor, Drimmer Mendel, Rosenfeld Sigmund, Israel Menczer[760] avocaţi ş.a.[761]. Aceştia erau buni profesionişti, cunoscuţi şi apreciaţi de către comunitatea locală rădăuţeană, consacrată drept una multietnică şi pluriconfesională[762]. Imediat după preluarea administraţiei Bucovinei au avut loc o serie de modificări impuse de preocuparea autorităţilor române de a include fosta provincie austriacă în Regatul Român. La 7 aprilie 1919 Esther Rosen a solicitat Prefecturii judeţului Rădăuţi aprobare pentru a desface „mâncăruri, bere şi vin” obligându‑se de a respecta ordinul de „a nu vinde băuturi spirtoase”[763]. Prefectura judeţului Rădăuţi - ordonanţa nr. 14 din 16 septembrie 1919 - a interzis vânzarea de sâmbătă orele 6.00(18) seara până luni dimineaţa orele 6.00, a „băuturilor spirtoase, vinului şi a berii” (interdicţia era valabilă şi pentru zilele de sărbătoare ortodocse)[764]. Moses Husbcher (negustor de vite din Covurlui) era autorizat de către Prefectura Rădăuţi pentru a ,,exporta vaci de lapte din Bucovina”[765]. Ambrosius Mirbauer, deţinea brevetul de meserie nr. 11 458 din 17 iulie 1919, în vederea exercitării „meseriei de cizmar în Rădăuţi”[766], Josef Horn deţinea brevetul de meserie nr. 11 371 din 21 iulie 1920, în vederea exercitării „meseriei de tapiţer în Rădăuţi”[767], str. Piaţa Unirii nr. 47, Ioel Blitzer (deţinea brevetul de meserie nr. 5729 din 1921, în vederea „exercitării meseriei de cojocărie în Rădăuţi”, str. „Trandafirilor” nr.1), Mendel Kern (deţinea brevetul de meserie nr. 5091 din 17 iulie 1919, în vederea exercitării meseriei de „croitor dame” în Rădăuţi, strada „Băii” nr. 16)[768], Simon Leib Gutmann (deţinea brevetul de meserie nr. 7022 din 5 mai 1920, în vederea exercitării „meseriei de tinichigiu” în Rădăuţi, strada „Voitinelului” nr. 99)[769], Abraham Schoil Feldmann (deţinea brevetul de meserie nr. 18481 din 6 noiembrie 1919, pentru a presta meseria de „croitor haine bărbaţi” în Rădăuţi, strada „Voitinelului” nr. 58)[770], Salamon Gafier (beneficia de brevetul de meserie nr. 8487 din 20 mai 1919, eliberat în vederea exercitării „meseriei de frizer în Rădăuţi”, strada „Piaţa Unirii” nr. 30)[771]. La nivelul anului 1929, documentele consultate, menţionează o diversitate apreciabilă în plan profesional, în cazul evreilor rădăuţeni: strungari: Chaim Weissbrod, str. Norocului[772]; Tapiţeri: Baruch Isac, str. Şcoala de Băieţi, Heitner Gerson, Horn Josef, str. Pr. Carol, Horn S. str. Piaţa Unirii, Korn Nathan, str. Pr. Carol 64, Postilnik Josef,str. Şcolii, Suk Wilhem, str. Regina Maria, 41[773]; zugravi: Dascăl Israel, Glases Moses, str. Vânătorilor, Horer Litmanen, str. Pr. Carol, Kalich Samuel str. Roselor[774]; magazine de sticle şi porţelanuri, Gutmann Josif, str. Pr. Carol;[775] ateliere pălării de dame: Burger L, str. Ştefan cel Mare, Feingold I. str. Piaţa Unirii, Franciszka Filiph, str. Şerpuită, Hofling Hennriette, str. Şcoala de Băieţi, Rudich A, str. Ştefan cel Mare, Schapira Mina, str. Ştefan cel Mare nr. 8, Schieber M, str. Ştefan cel Mare, Schiller Isidor, str. Ştefan cel Mare nr. 8, Weinlos Gusta str. Bisericii[776]; pălărieri: Bruger I. str. Piaţa Unirii, Feingold B, str. Ştefan cel Mare, Ibscher Josif, str. Sf. Treime, Kruckel Josif[777]; croitori: Donnenfeld Mordko, str. Topliţei, Frankl David, str. Şcoala de Băieţi, Flicker Moritz, str. Ştefan cel Mare, Hanus Hermann, str. Ştefan cel Mare, Knesbach Abraham, str. Ştefan cel Mare, Kolb Franz, str. Roselor, Lefkowicz Saje, str. Pr. Carol, Nierderhoffer Efraim, str. Piaţa Unirii, Polaczek Emil, str. Sf. Treime, Press Josif, str. Fagilor, Rager Hermann, str. Volovăţului, Raucbach I, str. Piaţa Unirii, Rosenblatt Moses, str. Topliţei, Roses Israel, str. Norocului, Saller Moses, str. Pr. Carol, Schauer Iuda, str. Pr. Carol, Schnitzer Jonas, str. Pr. Carol, Wilhem Josef, str. Ştefan cel Mare, Winger David, str. Volovăţului, Wladinger Iuda, str. Nistor, Wladinger Moses, str. Norocului[778]; frânghieri: Saller Josef, str. Pr. Carol, Hanus Josef, str. Regele Ferdinand[779]; instalaţiuni de apă, gaz, canal: Haas Robert &, str. Piaţa Unirii, Maidanski Gregor, Roder Wilhem str. I. Flondor nr. 6, Schultz Adolf, str. Ştefan cel Mare, Straub Carl, str. Sf. Treime[780]; tinichigii: Aron Iechiel, str. Flondor, Bendit Wilhem, str. Şerpilor, Bergman Herş. str. Pr. Carol, Biedermann A. Str. Voitinelului, Bieller Schaje, str. Pr. Carol, Dalberg Berl, str. Voitinelului, Guttman Simon, str. Pr. Carol, Rosenstrauss Mechel, str. Piaţa Unirii, Schaffer Isac, str. Topliţei nr. 3, Schnapps Elie, str. Piaţa Unirii, Wolf Benedikt, str. Pr. Carol, Wolf Meier, str. Piaţa Unirii;[781] fierari: Aschenbrenner A, str. Regele Ferdinand, Engel M. str. Şcoala de Fete, Neugebauer Josif, str. Sf. Treime, Tamler Marcus, str. Regina Maria, Tamler Salamon, str. Piaţa Unirii nr. 32;[782] ceasornicari: Glatter David, str. Ştefan cel Mare, Klein Mendel, str. Pr. Carol, Kohn Berhandt, str. Ştefan cel Mare, Kreisel Nuchim, str. Piaţa Unirii, Leinweber Salomon, str. Pr. Carol, Strumel Josef, str. Regina Maria;[783] magazine articole de menaj: Lowenschuss Leon, str. Gării, Lustig Fischer, str. Piaţa Unirii, Roder Wilhem , str. Piaţa Unirii[784]; ateliere de încălţăminte: Berger Rubin, str. Norocului, Fallenbaum Michel, str. Norocului, Heitner Wolf, str. Piaţa Unirii, Hollinger Herş, Kern Leib, Gross Friedricht, str. Ştefan cel Mare, Salomon Eisig, str. Zeisel, Schachter David, str. Piaţa Unirii, Schachter S., str. Ştefan cel Mare, Schapira Isac, str. dr. Nistor, Sporl Samuel, str. Pr. Carol, Solski Josef, str. Flondor, Weinlos Wolf, str. Şcoala de Băieţi;[785] comercianţi de fructe: Chaim Weidenfeld, str. Pr. Carol 15[786] ş.a. În 1916 Netti Klein s-a adresat autorităţilor oraşului Rădăuţi pentru eliberarea unei autorizaţii de comerţ.[787]

 

Schmiel Mordko Adelstein, legător de cărţi.

Sursa: SJAN Suceava fond Camera de Muncă Rădăuţi, dosar 45/1936.

 

Emil Anschel, legător de cărţi. Sursa:SJAN Suceava fond

Camera de Muncă Rădăuţi,dosar 45/1936.

 

 

Librăria F.Schledt. În fundal se văd tablourile cu perechea regală a Regatului Român:

regele Ferdinand I şi regina Maria de Hohenzollern-Sigmaringen.

 

 

Librăria  F.Schledt.

 

Meseriaşii rădăuţeni erau organizaţi în bresle care defilau cu ocazia zilei de 18 august, ziua de naştere a împăratului ,,Franz Josef”[788]. Fiecare breaslă îşi avea propriu său steag. Toţi meseriaşii rădăuţeni făceau parte dintr-o organizaţie („Zunft”) după model austriac. După 1918, meseriaşii şi-au continuat activităţile în structurile organizatorice tradiţionale sau au înfiinţat altele noi: „Organizaţia meşterilor de bărbieri şi coafori ai judeţului politic Rădăuţi”, înfiinţată la 6 februarie 1921[789]; Societatea muncitorilor evrei „Poale Zion”, Dluglacz Chaim şi Kl. Moses[790] ş.a.

 

 

XIII.4. INSTITUŢII PUBLICE, SERVICII ŞI PROFESII LIBERALE 

 

Rădăuţiul a devenit - în timp - un important centru administrativ, economic, industrial, comercial şi cultural. Fiind capitală de district şi ulterior, de judeţ, aici au fost înfiinţate şi au funcţionat o serie de instituţii publice[791]. Serviciul de măsuri, greutăţi şi metale preţioase a fost înfiinţat încă din timpul administraţiei austriece (1909). Se ocupă de verificarea măsurilor şi greutăţilor. Dispunea de un local propriu în strada „Regele Ferdinand” nr. 41. „Serviciul judeţean al lucrărilor publice şi comunicaţiilor” îşi avea sediul în str. „Piaţa Unirii” nr. 31. Îndeplinea servicii şi sarcini pentru judeţul Rădăuţi, având filiale în fiecare plasă. „Camera de Comerţ” a fost înfiinţată în 1946. Până atunci au funcţionat gremiile comerciale. Exista şi un „Sfat negustoresc”. În 1939 acesta se afla sub conducerea lui Ipolit Ierşinschi. La 1 noiembrie 1940 a fost înfiinţat Inspectoratul Muncii. „Oficiul de Plasare” a fost înfiinţat la 22 iulie 1922, având drept scop organizarea pieţei muncii şi plasarea braţelor de muncă în toate ramurile profesionale. La 1 noiembrie 1940 a apărut „Inspectoratul de control şi românizare”. „Oficiul Judeţean al Camerei de Muncă” Cernăuţi a fost înfiinţat în 1936. În 1937 a fost înfiinţat „Serviciul Silvic al judeţului Rădăuţi”. Primul său şef, a fost inginerul Kolk. Sediul său se afla în strada „Regele Ferdinand”. Începând cu 1932 la Rădăuţi a funcţionat „Depozitul Judeţean al Monopolului Alcoolului” (M.A.T.).

La Rădăuţi a început să funcţioneze începând cu 1885 un Tribunal. Din acelaşi an, în localitate a mai fost construit şi un Penitenciar. În Rădăuţi mai existau farmacii, o drogerie, patru librării, o baie comunală şi două cinematografe.[792] Analiza vieţii economice a Rădăuţiului reflectă preponderenţa evreilor în practicarea diverselor activităţii aducătoare de profit. Un Tablou întocmit de către Prefectura Rădăuţi relativ la cârciumele (concesiunile) funcţionale pe teritoriul judeţului la data de 9 februarie 1927 reflecta următoarele date[793]:

Elias Korner 28.05.1913/19324

Preminger Hersch 19.03.1925/12039

Katz Frieda 15.05.1926

Weinstein Bernhard 24.03.1925

Fuchs Braie 28.07.1911

Schlein Dora 16.03.1926/ 3515

Salzberg Mechel 19.04.1922

Schlein Osias 23.XI.1926/16 891

Menczer Konig, 17.XI.1910/45045

Singer Hersch, 16.02.1923/2819

Fuchmann Pessie, 25.03.1926/2218

Gottlieb Pepi, 14.03.1927/2436

Tauber Leiser, 1.07.1910/36985

Gross Schaje, 3.XII.1910/3699

Katz Beila, 12.XII.1922/14463

Marcus Rudes, 31.XII.1910/404044

Eifemann Chaim Berl, 10.XII.1921/13556

Weissbrod Fanny, 20.01.1927/877

Weindisch Salo, 14.02.1927/2133

Singer Salo Yetti, 16.04.1921/2057

Frieda Schmill, 5.03.1923/2629

Horer Isak, 22.04.1911/17075

Beer Mores Hersch, 12.07.1913/130188

Scharf Moses, 10.03.1925/10521

Wundreisch Iacob, 26.01.1922/891

Birnberg Pinkas, 14.03.1923/12975

Sternberg Aron, 1.XII.1910/34718

Sternberg Moses, 7.XII.1910/32716

Rubin Lovel Rifca, 10.XI.1922/19125

Liebermann Yossel, 10.01.1924, 22799

Koppelmann Chaim, 8.05.1911/46.105

Ohrenstein Abraham, 23.01.1911/9081

Berl Ştrul Saul, 7.06.1911/1682

Hasenfratz Ruckel, 1.07.1922/5322

Leiser Schaffer, 17.XII.1922/40856

Surkes Mechel, 8.X.1921/10540

Goldschmidt Golde, 18.03.1923/4998

Alberbach Alber, 18.03.1902/2243

Katz Wolf, 21.04.1921/1937

Goldschager Frima, 31.01.1921/602.

Grunberg Yoel, 4.02.1923/537

Harnik Şuelca, 8.09.1923/2101

Harnik Josef, 4.02.1926/8947

Scharf Chaim, 15.XII.1911, 13259

Schreiber Pinkas, 4.01.1922/781

Stein Leon, 8.09.1919/8448

Mehler Judith, 10.XI.1927, 16559

Silber Mendell, 17.02.1926/673

Hollinger Şulem, 3.XII.1910/37886

Weindenfeld Moses Morobko, 17.XII.1910/30117

Regina Şurkes, 29.XII.1926/18481

Axelrad Feige, 2.XI.1922/18378

Schapira Moses Isak, 19.XII.1910/42030

Şurkes Selig, 27.X.1911/27128

Adelstein Moses, 16.XI.1910/42047

Adelstein Feige, 1.XII.1924/13074

Gottesman Israel, 3.XI.1921/8542

Freier Iuda Leib, 28.XI.1921/1137

 

 

Sursa: SANJ Suceava fond Prefectura judeţului Rădăuţi, dosar 28/1919.

 

În 1930 o serie de întreprinzători evrei au primit avizul Camerei de Comerţ şi Industrie. Este vorba despre Goldhammer Chaim Aschiel, Harth Samuel, agenţie de teatru, Iacob Donnenfeld, transport autonom de persoane,  Max Schaffer, prăvălie[794] ş.a. Un tablou al tipografiilor existente în Rădăuţi la 1935 menţiona funcţionarea în localitate a următoarelor tipografii: ,,Leon Stenzler”, str. ,,Ştefan cel Mare”, Isak Lecker, str. ,,Nistor”, ,,Amalia Blondovschi”, str. „Ştefan cel Mare”[795]. Documentele cercetate reflectă o serie de iniţiative locale menită să relanseze economia locală: la 24 iulie 1926, Max Weber a solicitat aprobarea Primăriei oraşului Rădăuţi, în vederea deschiderea unei tipografii[796]. La 11 august 1926, Aron Gropper s-a adresat Primăriei oraşului Rădăuţi, pentru acordarea unei concesiuni în vederea deschiderii unei tipografii[797]. Koppel Rossner, a solicitat reducerea taxei de arendă pentru transcrierea vitelor pentru târgurile de vite, întrucât acestea „au fost închise din cauza alegerilor comunale”[798]. Solicitarea i-a fost aprobată. În aceeaşi şedinţă, solicitarea lui Max Garfunkel, privind obţinerea unei concesiuni pentru deschiderea unui cinematograf în „grădina Traian”, nu a fost aprobată, nefiind considerată o „necesitate locală”[799]. Janette Abramovici a primit aprobare pentru a „transporta marfă între prăvăliile Rosental şi Stern (situate în incinta Halei) contra unui avans de 200 de lei”[800]. În şedinţa Comisiei Interimare a oraşului Rădăuţi, din 24 august 1926, au fost acordate o serie de scutiri/reduceri de taxe pentru anumite firme evreieşti din localitate, precum următoarele: Markus Schaffer, fraţii Harth de la 15.000 la 10.000 , Nathan Schachter ş.a.[801] La 20 septembrie, o serie de străzi au primit diverse sume pentru a fi pietruite: „Kornelsohn”, „Appel”, „Hahn”, „Zeizel” ş.a.[802] La 25 iunie 1927, o serie de locuitori evrei au făcut contestaţii la taxele locale. Printre aceştia s-au aflat: David Berl Heinemann, Abraham Niederhoffer, Nathan Winninger, Parolla Schmill, Izabella Greller, Eisig Laufer, Aron Leif Haber, Colţul de Aur, Carol Krepell, Schmiel Harth, Sommer Leiser, Sure Abraham, Maier Markus, Chaim Mechel, Feingold Aba Ioil, Dawid Hecht, ş.a[803]. Moses Rheinhold a cerut „menţinerea concesiunii în str. Piaţa Unirii şi Regina Ferdinand nr. 3”.[804] Salo Edelstein, a solicitat „concesiune pentru transportul persoanelor cu automobilul”.[805] La 24 iulie 1929, s-a luat în discuţie „refacerea acoperişului Palatului Comunal”.[806] Israel Ellenbogen, comerciant din Rădăuţi, s-a adresat la 19 mai 1930, Ministerul Industriei şi Comerţului avându‑i martori pe D. Stenzel, Schmerler şi Iacob Zavetz din Rădăuţi, solicitând acordarea concesiunii care-i fusese anulată de către Inspectoratul Comercial Cernăuţi. [807]

 

Jakob Rosenblatt. Magazin de fierărie, ciment şi materiale.

Sursa: Colecţia Dragoş Băncescu.

 

XIII.5. COMERŢUL ŞI CREDITAREA

 
Alegerile organizate pentru „Gremiul Comercial” („Camera de Comerţ”) al oraşului Rădăuţi la 18 august 1935 au dus la
 următoarea componenţă nominală[808]: Rosenthal Maie; Guttman Josef; Goldschaler Salomon; Fränkel Berl; Guttman Abraham Aron; Mick
 Abraham Berl; Meth Isidor; Pressner Abraham; Preisner Eisig; Ruckenstein Michael; Rosenkrantz Aron, moştenitori; Saldinger Hersch; Sattinger Josef; Sand Eisig; Sporn Schapira; Schachte Schmiel; Schmerler Stenzler; Schiwtzer Michel; Schiebe Israel; Sterlin
 Mendel; Wasserman Baruch; Wasserman Alter; Waserrman Kalman; Wagner Hermann; Wenker Leon;Wolf Bendet Katz; Mendel Klein Benjamin. Aceste alegeri au fost contestate întrucât Abraham Pressner, Isidor Pressner, Joel David, Salomon Faust, Wolf Hellwig,
 Max Leitner şi Isidor Meth nefiind la zi cu plata cotizaţiilor, n-ar fi avut drept de vot. Pinkas Katz a fost ales preşedinte al Gremiului Comercial Rădăuţi, iar Isidor Meth şi Hersch Stopper, consilieri[809].
 Protestul contestatarilor a fost respins de autorităţi. 
Orice tip de analiză, ne confirmă prezenţa masivă a evreilor în cadrul acestei entităţi administrative comerciale, sugestivă pentru
 developarea structurii ocupaţionale a evreimii rădăuţene. Asociaţiile de credit erau numeroase la nivelul comunităţii mozaice rădăuţene, ele susţinând şi întreţinând eforturile şi iniţiativele micilor întreprinzători. De regulă, acestea
 rulau sume mici, creditele acordate având şi ele dobânzi modeste. De menţionat sunt următoarele: „Bukowinaer Sparkasse” (Casa de Economii a Bucovinei) (1874) şi „Radautzer Spaar-Und Vorschugsverein” (Casa de Economii
 şi Împrumuturi Rădăuţi) (1875); „Radautzer Kredit Für Handel und Gewerbe” (Creditul Rădăuţean pentru Comerţ şi Meserii), „Comerziellen Creditanstalt im Radautz” (Creditul Comercial Rădăuţi), „Escomte und Sparrsverein
 fur Handel und Industrie im Radautz” (Asociaţia de Scont şi Economii pentru Comerţ şi Industrie Rădăuţi), „Kredit- und Sparverein”. Majoritatea lor nu vor face faţă presiunilor exercitate în timpul marii crize economice (19129-1933)
 care a afectat puternic România.

 

 

XIII.6. SERVICII ŞI PROFESII LIBERALE

 
Analiza ocupaţională a comunităţii mozaicilor din Rădăuţi, ne dezvăluie practicarea
 unor meserii de esenţă liberală, precum cele de învăţători, profesori, medici, comercianţi, industriaşi, avocaţi, ingineri, arhitecţi, specialişti în diferite domenii, artişti, scriitori, pictori, poeţi ş.a. Aceste aspecte ilustrează o paletă diversificată
 de opţiuni şi traiectorii profesionale aflate la îndemâna evreilor rădăuţeni, reflectând cu fidelitate dinamica ocupaţională a comunităţii mozaice din Rădăuţi. Avocaţii rădăuţeni de religie mozaică (Mendel Drimmer, Israel Mencher, David Hirsch
 ş.a.) erau foarte căutaţi şi apreciaţi. Un tabel cu menţiunea Secret (întocmit conform ordinului Prefecturii Rădăuţi nr. 13639 din 3 decembrie 1936), referitor la numărul ,,inginerilor, electricienilor, instalatorilor de apă şi arhitecţilor din oraşul
 Rădăuţi”, consemna un procent semnificativ de etnici evrei[810]. Dintre aceştia îi menţionăm pe Goldschlager Iacob, inginer
 hotarnic, Emil Mirbauer, „meşter zidar”, Avram Silberstein, electrician (str. „Regele Carol al II-lea”) ş. a. Din rândurile proprietarilor de cabinete medicale din Rădăuţi şi localităţile limitrofe îi menţionăm pe următorii:
 Max Rosner, Putila[811]; Harth Leo, Rădăuţi[812];
 Mecz Maria, Dorneşti[813]; Schwind Phoebus, Rădăuţi;[814]
 Silberbusch Elias, Siret[815]; Berstein Chaim, Seletin;[816]
 Gluckman Iulius[817]; Fuhrer Hersch, Rădăuţi (str. „Ştefan cel Mare” nr. 2) ; Gabor Max (str. „Regina Maria” nr.
 5); Krantestein Iacob (str. „Ştefan cel Mare” nr. 27); Rudich Isidor (str. „Nistor” nr. 8); Stern Fabian (str. „Calea Regele Carol al II-lea nr. 31); Schimel Wilhem (str. „Calea Regele Carol al II-lea” nr. 59); Weinstein
 Meyer (str. Ştefan cel Mare” nr. 7); Weisselberger Iosef (str. „Voluntarilor” nr. 19); Sabat Efroim („Piaţa Unirii”-Sala Nouă); Schwitzer Max (str. Apei nr. 19) ; Sabat Gotfrietd, Siret; Rauch Iacob, Seletin; Fränkel Friedricht,
 Rădăuţi (str. „Ştefan cel Mare, f.n.); Goldschlager Emanuel, Siret (str. „Principele Mircea”); Bersberg Schaia, Rădăuţi (str. „Ştefan cel Mare” nr. 47); Weber Salomon, Rădăuţi (strada „Regele Ferdinand” nr.7); Preminger
 Gidalli, Rădăuţi (str. „Iuliu Maniu”, f.n.); Bercovici Schaye, Rădăuţi (str. „Adolf Marin” nr. 5); Hering Saul, Rădăuţi; Sabath Efroim (str. „Piaţa Unirii nr. 11); Budik Iacob, Rădăuţi (str. „Ştefan cel Mare” nr. 7);
 Guttman Solomon, Siret, str. „Principele Mircea” f. n.[818]

 

 

Abraham Hersch Mecz, farmacist. Sursa: SJAN Suceava,

fond Primăria oraşului Rădăuţi, dosar 17/1929.

 

XIII.7. BĂNCILE

 

La Rădăuţi funcţiona- la nivelul anului 1910- o micro-reţea bancară evreiască, formată din filiale ale unor bănci de anvergură regională, majoritatea cu sediul în Cernăuţi precum: „Eskompte-u. Sparverein f. H.u. Gev”, „Judische Volksbank und Sparkasse”, „Nathan Bank Bankgeschaft”, „Emannuel Singer”, „Lazar Lecker Bankgeschaft”, ş.a.[819] Hersch Trichter a înfiinţat în 1897 o mare „Fabrică de cărămizi, sobe şi teracote”. În 1907 Trichter a achiziţionat moara cu aburi aflat în proprietatea lui Schlossmann care producea 12 vagoane de făină zilnic[820]. În 1914 în Rădăuţi funcţionau „Brüder Stafa, Wäsche-, Galanterie- und Kurzwarengeschäft”, „Fischer Kalmann, Schnittwarenhandlung”; „Goldschläger Samuel, Seifensiederei und Kerzenerzeugung”; „Neunteufel Karl Eduard, Drogueriewarenhandel”, „Rudich Feige, Mühlenbetrieb”, „Rudich S., Erste Bukow. Dampfbrauerei, Biererzeugung, Inhaber: Salomon Rudich”; „Silva, Institut für sämtliche Agenden der Forstwirtschaft und Holzindustrie; Jean Drach & Franz Helmann”; „Singer Emanuel, Bank- und Wechselgeschäft, Mahlmühle in Satulmare”[821] ş.a. În 1892 a fost înfiinţată la Rădăuţi banca „Nathan Harth” („Harth Nathan, Bankgeschäf”)[822]. La moartea acestuia (1913) bunurile băncii au trecut în proprietatea unei fundaţii evreieşti din localitate[823]. La 9 martie 1909, la iniţiativa unor negustori evrei a fost înfiinţată „Casa de Economii a oraşului Rădăuţi” (cu acceptul primarului Kasimir Jukowski şi implicarea consilierilor Adolf Harth, Schaje Herzberg, Adolf Lang, Anton Şesan şi Gheorghe Popadiuc, viitorul primar al oraşului)[824]. La nivelul anului 1909, documentele reţin funcţionarea în Rădăuţi, a următoarelor firme comerciale/credit: „Assekuranz-, Bank-, Kommissions-, Wechsler- und Inkassogeschäft”, „Bürgerlicher Konsumverein”, „Erste Bukow. Pachtgenossenschaft in Radautz”, „Goldschläger Samuel, Seifensiederei und Kerzenerzeugung”, „Handels- und Gewerbebank in Liquidation”, „Kredit- und Sparverein”, „Schaffer Raphael, Pfandleihanstalt, Bank- und Wechselgeschäft”, „Singer Emanuel, Bank- und Wechselgeschäft, Mahlmühle in Satulmare”, „Spar- und Vorschußverein in Liquidation”, „Speier Adolf, Gasthausgewerbe”, „Terner Berl, Kommissions- und Speditionsgeschäft”, „Tritt Baruch, Spezerei- und Nierenbergerwaren”, „Lecker Lazar, Bankgeschäft”. Simon Hilsenrad se afla în fruntea „Expoziturii Rădăuţi” a „Băncii de Est S. A.” (înfiinţată în mai 1921) cu sediul în clădirea fostei bănci „Nathan Harth”[825]. Această bancă a funcţionat până în 1931.

În 1927, odată cu înfiinţarea filialei rădăuţene a „Societăţii de Credit pentru Comerţ şi Industrie” - cunoscută şi sub numele de „Socominbank” - avocatul Israel Mencher a fost numit preşedinte. Sediul acestei bănci era în clădirea Hotelului „Speier” din strada ,,Bisericii” unde a funcţionat până în 1930. Pentru o scurtă perioadă, avocatul David Birkenfeld a condus filiala rădăuţeană a Băncii Populare. „Banca Meseriaşilor” a avut profilul unei instituţii de credit sub conducerea avocatului Mendel Drimmer[826]. Deosebit de active în economia oraşului Rădăuţi s‑au dovedit a fi băncile Marmorosch Bank, Banca de Est, Banca de Credit Român, Banca Civică, Banca Comercială Română. Alături de bănci un rol activ l-au jucat şi societăţile financiare: Societatea de Comerţ şi Industrie Cernăuţi (prin filiala sa din Rădăuţi), Societatea de reconstrucţie pentru populaţia evreiască (Wiederaubaugeselchaft fur der judische Bewolkerung der Bukowina), Fondul Creditul Bucovinean de Război (Bukowinauer Kriegscredit-fondes) ş.a.[827] În 1927 în Rădăuţi a apărut Banca Generală a Rădăuţilor, fieful financiar al Partidului Naţional Liberal. La iunie 1927 fost deschisă Banca Evreiască Rădăuţi cu un capital de 500.000 lei. În 1929 a fost fondată Banca Apărării Naţional Creştine, printre promotorii săi aflându-se A.C. Cuza şi Nechifor Robu. La 27 martie 1930 s-a înfiinţat la Rădăuţi filiala locală a Băncii de Credit şi Economie Evreiască din Cernăuţi, având un capital de 696.500 lei.[828]

 

 

XIII.8. CRIZA ECONOMICĂ ŞI EFECTELE SALE LA RĂDĂUŢI

 

Criza mondială de supraproducţie dintre 1929-1933 a afectat puternic şi economia românească, autorităţile adoptând diverse măsuri pentru depăşirea problemelor intervenite (introducerea curbelor de sacrificiu, concedierea masivă a angajaţilor bugetari ş.a.)[829] Deşi oamenii de afaceri şi băncile au încercat să se pună la adăpost din timp, n-au reuşit să evite efectele dezastruoase ale crizei. Documentele vremii reflectă dificultăţile tot mai mari în obţinerea unor credite, numerarul fiind tot mai greu de găsit în piaţă. Dobânzile au ajuns la 30-36 %, ceea ce ne spune foarte mult despre greutăţile pieţei financiare a vremii[830]. În aceste condiţii, rambursările creditelor au devenit tot mai dificile, fiind frecvente „creşterea ipotecilor provenite din protestări de poliţe prin acţiuni cambiale sau somaţiuni”[831]. Dragoş Luchian, un distins intelectual rădăuţean, între timp, decedat, autor al unei valoroase monografii consacrate Rădăuţiului, consemnează faptul că între anii 1926-1928, „valoarea inscripţiunilor ipotecare principale ajunge la 44 milioane lei, respectiv 1330 cazuri, apoi la 53 milioane lei (1463 cazuri), iar în perioada 1929-1933 atinge apogeul, dublându-se faţă de intervalul 1919-1925”[832]. Începând cu primăvara anului 1930, în Rădăuţi au devenit tot mai întâlnite somaţiunile, acţiunile de mandat şi acţiunile cambiale înregistrate cu curs favorabil creditorilor de către tribunalul comercial local (acestea s-au înmulţit de la 134 în 1928 la 315 în doar trei ani). În cazul execuţiilor silite, în 1930 au fost admise de către tribunal un număr de 240 de cazuri în valoare de două milioane lei, comparativ cu 162 de cereri (1,6 milioane de lei) în 1928 şi 222 speţe (1,8 milioane lei) în 1928[833]. În 1930 a fost adoptată o lege prin care s-a pus capăt urmărilor silite, fiindu-le interzis creditorilor să-şi mai încaseze datoriile prin vânzarea proprietăţilor agricole ale debitorilor.[834] Autorităţilor le erau transmise recomandări pentru a interveni în favoarea celor urmăriţi, evitându-se astfel, tulburări sociale nedorite.[835] În această perioadă, au fost ruinate multe afaceri şi firme private, generându‑se în lanţ, greve, demonstraţii, mitinguri[836] ş.a. Oamenii de afaceri au solicitat diverse soluţii din partea guvernărilor care s-au succedat la conducerea României în această perioadă[837]. Membrii Consiliului de Administraţiei al Camerei de Comerţ şi de Industrie Cernăuţi, solicitau guvernului României, reformarea impozitelor şi taxelor comunale şi judeţene, reglementarea comerţului de bancă, reducerea tarifului CFR pentru lemne de foc, reducerea tarifului de tranzit polonez pentru cereale şi leguminoase, reducerea chiriilor pentru prăvălii şi ateliere, modificarea legii repausului duminical ş.a.[838] Criza economică a afectat activitatea multor oameni de afaceri din Rădăuţi: Moses Simche Buller, proprietarul unei mori ţărăneşti din Rădăuţi şi Josef a Moses Schachter au încheiat la 25 iunie 1935 un document în baza „Legii de conversiunii a datoriilor agricole”, înregistrat la „Administraţia Financiară” Rădăuţi, pentru „asanarea procentuală a datoriilor reciproce”[839]. Înţelegerile de acest tip, erau relativ frecvente în peisajul economic al vremii, reprezentând o soluţie pragmatică şi raţională pentru depăşirea unor impasuri financiare. Băncile şi-au văzut erodate capitalurile într-un ritm rapid, de la 1,3 milioane de lei (capital mediu pe o bancă din Rădăuţi) ajungându-se la numai 0,5 milioane lei în 1933. Printre cazurile cele mai cunoscute, s-a aflat Banca Generală a Rădăuţilor, care de la un capital de 740.000 lei (1930) a ajuns la sfârşitul crizei la 140.000 lei, interval în care pierderile sale au crescut cu 73% , de la 559 la 967.000.[840]  Regretatul Dragoş Luchian economist de formaţie, menţionează faptul că între 1925‑1931, la Rădăuţi s-a înregistrat foarte multe creanţe, vârful lor fiind atins în 1928. Total creanţelor s-a ridicat la suma de 11,2 milioane lei, în marea lor majoritate către bănci.[841] Numărul datornicilor insolvabili a sporit în acelaşi interval, de la 181 la 300, însă mărimea debitelor a scăzut deoarece valoarea medie a unei datorii s-a redus cu două treimi. Laura şi Friedricht Margosches, mari proprietari de pământuri în Rădăuţi, au acumulat la nivelul anului 1931 datorii în valoare de 5,1 milioane lei, suma fiind datorată unui număr de 57 de creditori, dintre care 45 persoane private (4 milioane lei)[842]. În aceeaşi situaţie, se afla şi Berl Schuller, proprietarul unei fabrici de cherestea, el apelând la soluţia salvatoare a asanării datoriilor în cuantum de un milion de lei către Băncile Marmorosch Blank (500.000 lei) şi Banca de Est (200.000 lei), diferenţa fiind faţă de diverşi creditori din zona privată.[843] Reif L., agricultor şi comerciant în Rădăuţi, a obţinut dreptul de asanare a unor debite datorate către banca Marmorosch Blank, Banca de Agricultură, Banca Siretului şi Casa de Depuneri a oraşului Rădăuţi, în valoare de 850.000 lei[844]. La Suceava datornicii au luat cu asalt filiala locală a BNR-ului. În această perioadă, criza economică a reprezentat un nou pretext pentru agitaţiile antisemite din Bucovina. [845]Criza economică a produs prin efectele sale dezastruoase numeroase drame la Rădăuţi: mulţi au falimentat, alţii şi‑au pus capăt zilelor, unii şi-au incendiat propriile fabrici, ş.a. În tot acest timp, pe rolul Tribunalului Comercial s-au aflat numeroase procese de concordat preventiv prin care practic, li se recunoşteau falimentele, iar membrilor consiliilor de administraţie ale societăţilor cu garanţie li s-au sechestrat averile de către deponenţi, aşa cum s‑a întâmplat în cazul celor care au condus Banca Centrală a Rădăuţilor.[846] Ulterior, economia oraşului Rădăuţi a revenit la normal.

 

XIII.9. EVREII ÎN ECONOMIA ORAŞULUI

 

 

Comunitatea mozaică din Rădăuţi a fost una compactă, numeroasă, dinamică şi aflată într-o continuă dezvoltare. Aceste elemente i-au asigurat în mod constant oportunităţi în identificarea şi valorificarea unor resurse potenţiale de afaceri. În ansamblu, evaluarea economiei rădăuţene reflectă ponderea semnificativă a evreimii locale, indiferent de domeniile ocupaţionale sau profesionale avute în vedere. Una dintre cele mai mari fabrici de bere din România (după 1918) a fost înfiinţată şi s‑a dezvoltat la Rădăuţi, până în momentul naţionalizării sale de către regimul comunist (1948). Este vorba despre fabrica Rudich, o afacere de familie care a ajuns rapid şi într‑un mod inteligent la un profit mare cu consecinţe economice şi financiare semnificative pentru economia locală. Alte tipuri de afaceri - mai mici sau mai dezvoltate-, au reflectat în context local, talentul, priceperea şi capacitatea de iniţiativă a comunităţii mozaice rădăuţene.

În 1789 s-a înfiinţat la Rădăuţi, Fabrica de Bere, ulterior - 1870 - ea a fost luată în arendă de către negustorul Meschulem Kofller[847]. Ea se întindea pe suprafaţa a 10 ha. În 1897, Fondul Bisericesc Ortodox din Bucovina a vândut „Fabrica de Bere Rădăuţi” negustorului Mechel Rudich[848]. Salomon Rudich, urmaşul acestuia a transformat -„Fabrica de Bere” „într-o unitate mare şi modernă” (1902)[849]. Rudich a înfiinţat la Rădăuţi o „rafinărie de spirt şi o fabrică de rom şi lichior”[850]. Fabrica dispunea de „o instalaţie electrică cu 22 de motoare, tancuri de aluminiu, precum şi un sistem de rafinărie tip „Barbet”. Un număr de 120 de muncitori îşi desfăşurau aici activitatea”[851]. Berea se fabrica din „orz, orzoaică, hamei, livrând aproximativ 3 vagoane în 24 de ore”. Sub conducerea lui Salomon Rudich „fabrica de la Rădăuţi a devenit renumită în Imperiul Habsburgic”. Aceasta fabrică era legată de gara de la Hadikfalva/Dorneşti printr-o linie proprie, iar produsele marca „Rudich” erau vândute în întreaga monarhie danubiană. Importante premii obţinute la diverse expoziţii internaţionale printre care şi Paris, răsplăteau calitatea şi originalitatea produselor „Rudich”[852]. Până în 1918 fabrica a purtat denumirea de „Erste Bukowinaer Dampfbrauerei S. Rudich”. [853] În anii primului război mondial, trupele ruse au ajuns la Rădăuţi distrugând instalaţiile fabricii. Salomon Rudich a murit şi el în refugiu la Viena.

 

Baronul Salomon Rudich. Sursa: Isiu Gronich,

Un album al Cernăuţiului, Cernăuţi, Tipografia „Luceafărul”, 1925.

Până în 1918 fabrica a purtat denumirea de „Erste Bukowinaer Dampfbrauerei S. Rudich”[854]. În anii primului război mondial, trupele ruse au ajuns la Rădăuţi distrugând instalaţiile fabricii. Salomon Rudich a murit şi el la Viena. În perioada interbelică, Edwin Rudich s-a preocupat de refacerea instalaţiilor şi a prestigiului fabricii. După 1920 fabrica a ajuns la o producţie de 65 mii hl de bere anual, 1,5 vagoane de spirt şi 5000 sticle de lichioruri[855]. Fabrica avea trei depozite mari în România, transportându-şi produsele cu 12 vagoane şi autocamioane proprii[856]. În 1921 producţia realizată a fost de 20.000 hl de bere, având o capacitate anuală de 60.000 hl[857]. La sfârşitul perioadei interbelice, capacitatea de producţie la Fabrica de Spirt totaliza 120 vagoane spirt anual, iar la fabrica de bere de 60.000 litri anual. Nevoile de materii prime erau şi ele pe măsură: la „Fabrica de Spirt”, acestea se situau la un „necesar de 250 vagoane de porumb şi 24 vagoane orz”, iar la „Fabrica de Bere” erau ceva mai mici de 80 vagoane orzoaică”[858].

 

 

Edwin şi Camila Rudich. Sursa:SJAN Suceava,

fond Primăria oraşului Rădăuţi, dosar 17/1929.

 

În 1825 a fost înfiinţată la Rădăuţi cea mai veche fabrică de hârtie cunoscută de către localnici sub numele de „Moara lui Papir” (str. „Papetăriei”).[859] Fabrica a determinat - printre altele - apariţia tipografiei „I. Kirner”. În 1900, informaţiile colectate ne confirmă faptul că acest tip de hârtie numai era produs la Rădăuţi.[860] În 1919 s-a construit- pe amplasamentul „fabricii de cherestea a lui Teiner”-, firma fraţilor „Harth et. Rudich”, o nouă şi modernă fabrică de cherestea (din păcate, aceasta a fost distrusă într-un incediu izbucnit din cauze rămase neelucidate, 1932)[861]. Între 1909-1914, pe raza localităţii Rădăuţi au funcţionat următoarele entităţi economice şi financiare: „Neunteufel Karl Eduard, Drogueriewarenhandel”. „Menschel Chaim, Buch-, Kunst- und Musikalienhandlung”. „Krämer Jechil Chaim und Terner Berl, Propinationspachtung” (Hadikfalva), „Kirmayer Leiser, Propinationspachtung”, „Brüder Stafa, Wäsche-, Galanterie- und Kurzwarengeschäft”, „Ein- und Verkaufsmagazin der Konzessionäre, die der Landessteuer in der Bukowina unterliegen”, „Fischer Kalmann, Schnittwarenhandlung”, „Silva, Institut für sämtliche Agenden der Forstwirtschaft und Holzindustrie, Jean Drach & Franz Helmann” ş.a. În 1922 a fost înfiinţată „Fabrica de lăzi” a fraţilor Straucher. Fraţii Iacob şi Josef Peretz au pus bazele unei fabrici de lichioruri pe strada „Spitalului”. În 1931 aceasta a falimentat. Fabrica de baterii şi lanterne „Crypton” care producea „lămpi de buzunar, baterii anodice şi elemente galvanice” - prima din Bucovina şi a treia din Regatul Român - şi-a încetat activitatea în 1935 odată cu plecarea lui Salomon Kinssbrunner la Bucureşti. Firma „Prebner, Wildmann şi Comp” a înfiinţat în cartierul „Plop (1926) o „fabrică de gheaţă şi frigoriferul”[862]. În acelaşi an, Iacob Rozemblath a inaugurat o „mică fabrică de bomboane şi zaharicale”. O altă firmă, patronată de firma fraţilor Ruckenstein a lansat (la 30 iunie 1927), „Prima Fabrică Bucovineană pentru Mărfuri de Oţel şi Unelte”[863]. Peisajul economic şi industrial rădăuţean era completată prin activitatea unor unităţi precum „Industria metalului, Jacob Rosenblatt”; „Fabrica de baterii, Engineers Kinsbrunner & Fleminger”; fabrica de baterii „Vega”, Nachman Guttman & Berl Josler. În 1930 pe strada „Larionescu”, M. Bittenbinder a înfiinţat o fabrică de mobilă artizanală, Adolf Wildmann o „Fabrică de nasturi şi agrafe”, în timp ce „asociaţii P. Gotlieb, F. Anschel şi J. Goldschäger” au pus bazele firmei „Lux” profilată pe desfacerea „produselor de patiserie şi a celor de cofetărie”[864]. La 12 august 1935 Primăria Putna a încheiat un contract cu Friedricht Fischer, proprietarul Fabricii de Sticlă, prin care acestuia i-a fost arendat un teren- în suprafaţă de 300 metri în lungime şi 2 metri lăţime-, din islazul comunal în vederea construirii unei linii industriale pe timp de 3 ani, cu o arendă anuală în valoare de 2.000 lei.

 

 

 

 

 

Profil longitudinal asupra liniilor înguste ale firmei Friedricht Fischer,

Prima Fabrică de Sticlărie, Geamuri şi Becuri Electrice, Putna.

Sursa: SANJ Suceava fond Primăria Putna, dosar 2/1934, f. 4-6.

 

 

Sursa: SANJ Suceava fond Primăria Putna, dosar 2/1934

 

 

 

În localitatea Putna, îşi desfăşurau activitatea fabrica de cherestea „Dolberg”, o fabrică de sticlă şi o alta de ciment Portand S.A., [865] aflate în proprietatea unor evrei (Friedricht Fischer)[866].

 

Sursa: SJAN Suceava, fond Prefectura Judeţului Suceava, fond 125/1941,f. 81-82.

 

      

Putna. Fabrica de sticlă Friedrich Fischer.

Sursa: Ilie Vişan, Judeţul Rădăuţi în imagini, Bucureşti, 1934.

 

             

Friedrich Fischer şi Albert Fischer. Sursa: Isiu Gronich,

Un album al Cernăuţiului, Cernăuţi, Tipografia Luceafărul, 1925.

 

 

Firma Kern und Mück, Rădăuţi, 1936.

Sursa: colecţia personală Gheorghe Schipor.

 

Pe strada „Gării” funcţiona fabrica de lămpi electrice „Riczer et Parolla”.[867]  Drach Berl se ocupa de dezvoltarea unei tăbăcării, unde figurau angajaţi: Woloch Berl (lucrător), Drach Hersch (conducător tehnic) şi Drach Motie (inginer). Fabrica „Aurora” producea şireturi şi ghete, avându-i angajaţi pe Schurberg Joel şi Herschmann Febus (conducător administrativ magazin). Neubauer Cristian deţinea un mic atelier de tăbăcărie. Bruno Ratz, Jaeger Salo şi Pinkas Rath aveau în proprietate un magazin profilat pe comerţul cu stofe. Abraham Barath şi Uşer Kostiner produceau şi desfăceau mărfuri coloniale. Acelaşi tip de comerţ era practicat de către Sommer Beniamin, Hersch zis Herman şi Zeiger Eisig. Carol Rosenkrantz se ocupa de comerţul cu lemne. Brauberg Chaim zis Carol avea o frizerie. Drukmann Morko era proprietarul unui hotel-restaurant, Husbscher Ionas deţinea un magazin de brânzeturi, Maier Lang, avea o firmă industrială, Steigmann Moses Leib deţinea o întreprindere de mobilă, Leib David avea o fabrică de apă gazoasă, Stein David era proprietarul fabricii de rom şi lichior Unirea, Iacob Weber-magazin de coloniale, Solomon Edelstein-depozit de ciment, Solomon Rosenthal-magazin de coloniale, Herş Schachter-mărfuri mixte geamgiu, Helwig Aron Wolf-articole galanterie, Sonntag Samuel-magazie mărfuri mixte şi făină, Kostiner Uşer şi Ioşua-magazin de cereale şi făină, Kraft Simon Leib-depozit de făină şi cereale, Sonntag Markus-depozit de făină, Tannenbaum Sali-magazin manufactură, Mechel Chaim-magazine tricotaje galanterie, Markus Kraft&Salo Grosssman-magazin manufactură, Wachter Minna- magazine haine şi manufactură, Jurgrau Noe-drogherie medicinală, Markus Dalfen-mărfuri mixte, Genuth Heinrich zis Ganz Herman-croitorie, Wlazer Isac Samuel-magazin pielărie, Saller Mendell-mărfuri mixte, Fanny Klueger-magazin coloniale, Iulius Aspitz- agazin brânzeturi, Daniel Singer-brutărie, Singer Alter zis Moses Chaim-magazin mărfuri ţărăneşti, Moritz Nadler-frizerie, Meschulem Katz-băcănie, Spiegel Iosef-articole de voiaj, Tarter Benet-pielărie, Landau Chaim-băcănie, Maier Hubscher-magazin coloniale, Leon Flaschenberg-frizerie, Schaffer Max-magazin coloniale, Salomon Moses-magazin fierărie, Guttman Rosa&Samuel-sticlărie, Weinstein zis Gaber Uscher Baruch-magazin făină, Heller Zili-băcănie, Meltzer Itzig-galanterie, Brecher Wolf-maestru pălărier, Schmerler Stenzler-manufactură, Brucker David-birjar, Stupp Herman-atelier de perii, Maier Glater-fotograf, Leon Stenzler-tipografia „Unirea”, Laufer Iacob Solomon-mezelărie ş.a.[868]

În oraşul Rădăuţi, baronul Salomon Rudich[869] deţinea „Fabrica de Bere” (înfiinţată în 1789), „Casa de Economii” a oraşului Rădăuţi era condusă de către consilierul Anton Şesan (apărută însă la iniţiativa unor  localnici evrei), Filiala Rădăuţi a „Joint-ului”[870] (condusă de către avocatul David Hirsch), „Fabrica de săpun şi lumânări” (dezvoltată în cadrul firmei „Goldschälger şi Fii”, „Fabrica de Perii şi pensule” (proprietar Isak Korn), fabrica de baterii „Vega” condusă de către Nachmann Gutmann şi Berl Josler, „Fabrica de cherestea”, Moara „Fraţii Harth”, „Fabrica de pălării David Weber”[871], Mendel Hornik şi Mathias Mayer[872] ş.a.

 

Prima Fabrică Bucovineană de Bere, Spirt, Rom şi Liqueoruri,

Rafinărie de Spirt. S. Rudich, str. Calea Cernăuţilor nr. 47.

Sursa: Fototeca Muzeului Etnografic „Samuil şi Eugenia Ioneţ”, Rădăuţi. Construit în 1789.

Înscris în Lista Monumentelor Istorice din România, cod. SV-II-m-B-05613.

 

XIII.10. ÎNTREPRINDERI PRIVATE MICI ŞI MIJLOCII

 

În „Temnic” a funcţionat o velniţă de rachiu, „moara Rotariu”, o fabrică de hârtie (înfiinţată în 1866) unică în Bucovina, „moara Buller”, fabrica de chibrituri, tăbăcăria de pe strada „Regele Ferdinand” nr. 100, „Fabrica de cherestea şi moară” (Smocot), fabrica metalurgică (Gh. Cazacu), „fabrica de mezeluri Ivanov”, fabrica de pălării, patru ateliere mecanice, Buliga, Şt. Torac şi Kohl ş.a. Până la începutul celui de al doilea război mondial a funcţionat în Rădăuţi „Caroseria Kohlruss”. La „Caroseria Petrovici” se produceau căruţe, trăsuri, sănii căutate în judeţul Rădăuţi precum şi în afara României. O afacere aparte a fost reprezentată de către fabrica „Modiano”, profilată în producerea rachetelor de tenis de câmp. În total, la nivelul oraşului Rădăuţi au funcţionat aproximativ 250 de firme comerciale, majoritatea lor fiind însă afaceri familiale, reprezentând investiţii de mică anvergură[873].

 
 
 
Sursa: ,,Almanachul special al Ţării Româneşti pentru industrie şi comerţ”, 
Bucureşti, 1930. 
 


 


 

 

CAPITOLUL XIV

Opţiunile politice şi ideologice ale evreilor rădăuţeni

 

 

 

O

 analiză vizând opţiunile ideologice şi politice ale evreilor din Rădăuţi ne poate conduce la concluzii şi rezultate interesante. Surprindem în funcţie de perioada istorică la care ne raportăm, implicarea evreilor din Rădăuţi în diverse curente şi formule politice pe care le plasăm de la stânga la dreapta eşichierului politic bucovinean. Evreii s-au orientat spre susţinerea unor partide politice germane liberale sau de nuanţă conservatoare care erau reprezentate în Dieta Bucovinei sau în Parlamentul de la Viena. După 1897 germanii s-au regăsit în formula „Asociaţiei Creştine Germane”, fapt care a determinat o ruptură în relaţia lor cu evreii. Curente ideologice precum social-democraţia, socialismul chiar comunismul aveau susţinători în rândurile evreilor rădăuţene, alţii preferând liberalismului şi naţional-ţărăniştilor (la 10 octombrie 1926 a fost înfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc prin fuziunea dintre Partidul Naţional din Transilvania şi Partidul Ţărănesc înfiinţat în decembrie 1918).Iacob Hecht a fost ales senator candidând pe listele Partidului Naţional Liberal. Un curent important în sânul comunităţii evreieşti a fost reprezentat de către socialism, al cărui lider a fost Iacob Pistiner[874], născut în localitatea Fundu Moldovei din partea de sud a Bucovinei istorice. În timpul războiului, Pistiner a editat ,,Arbeitner Zeitung” (,,Ziarul muncitorilor”) activând alături de George Grigorovici în cadrul ,,Comitetului pentru ajutorarea refugaţilor din Bucovina”[875].Iacob Pistiner a fost conducătorul ,,Bund-ului” (fracţiunea PSD) din România, el fiind un important politician de formaţie social-democrată[876].În 1919, a participat la Conferinţa organizaţiilor social - democrat regionale din Bucureşti[877], unde şi-a exprimat convingerea în unificarea întregii mişcări social-democrate din România[878]

.

 

 

Comunismul a pătruns mai greu şi doar într-o mică măsură în rândurile unor tineri evrei săraci din Rădăuţi. Poliţia şi Jandarmeria ţineau sub o strictă observaţie comunitatea evreilor rădăuţeni, efectuând arestări ori de câte ori se impunea acest lucru. La Rădăuţi, membrii clubului sportiv „Rapid” au organizat la 1 mai 1931 exerciţii de tragere la poligon, după care au ţinut o conferinţă „proslăvind regimul comunist din URSS”. Din acest considerente, 8 dintre membrii clubului (Tilli Hendel, Dascăl Nandi, Thaler Leib zis Steigman, Horbatsch Schulim ş.a) au fost arestaţi şi deferiţi Parchetului. Tribunalul Rădăuţi a decis desfiinţarea clubului sportiv „Rapid” şi confiscarea întregii sale biblioteci (reprezentată de către scrierile ale lui Karl Marx şi Friedricht Engels).[879] Comuniştii rădăuţeni s-au regrupat însă în cadrul organizaţiei tineretului social-democrat „Avântul”.[880] Comunismul a fost împărtăşit şi de către Grumeth Dora, Lackner Janeta, Drath Mendell, Schingell Leon ş.a. Din evaluările noastre rezultă că, apariţia ideilor comuniste la Rădăuţi poate fi plasate cronologic între anii 1918-1919[881], ele fiind difuzate de către Riczer Strul (zis Rigler) originar din Arbore.[882] Riczer Strul era descris de către Siguranţă drept un „om cult şi inteligent”, clubul sportiv „Rapid” dispunând de o vastă bibliotecă dotată cu literatură de factură socialist-marxistă. Strul a făcut mai multe drumuri între Galaţi-Bucureşti-Cernăuţi, acţionând pentru difuzarea literaturii comuniste. În iulie 1922 el a fost condamnat de către Consiliul de Război Bucureşti la doi ani de muncă silnică.[883] În 1927, Riczer Strul s-a stabilit la Rădăuţi, căsătorindu-se cu sora localnicului Victor Chaim Parola (de profesie, tinichigiu). Doi ani mai târziu el a înfiinţat clubul sportiv „Rapid”, unde a reuşit să atragă un anumit număr de susţinători. În atenţia Siguranţei s‑au aflat şi Schwartz Jele (agenţii menţionând că aceasta ar fi „executat misiuni de curierat între Bucureşti şi Rădăuţi”), David Sofia, casnică, acuzată în 1931 că „a luat parte la o întrunire comunistă” a fost arestată şi eliberată de către Tribunalul Rădăuţi, Mendrigiu Doina, acuzată că „propaga comunismul prin viu grai în Suceava şi Fălticeni”, a fost de asemenea achitată, Spaţira Lea, acuzată că „a luat parte la o serie de întruniri socialiste”, a fost arestată şi ulterior achitată de către Tribunalul Rădăuţi[884]. Grimberg David Peisa, dentist, a fost arestat şi eliberat, întrucât acuzaţiile depuse împotriva lui, n-au putut fi confirmate.[885] Halpern Haim, brutar, a fost însă condamnat de către Tribunalul Rădăuţi, la un an de închisoare pentru „răspândirea prin viu grai a ideilor comuniste” (sic!).[886] Acuzaţii similare au fost lansate şi la adresa lui Veinschi Leon, Lefcovici Marcus, Hetlingher Leon, Hedel Aron, Fischmann Salomon, Schacther Mozes zis Nachmann[887], Soichert Osias zis Stenzler (croitor) [888], Breier Leon, Spaidel Walter (etnic german, de profesie frizer), Zingher Moses (student),[889] Raicher Hermann (student), Storper Cilli (căsătorită Zingher). Aceasta difuza idei antifasciste şi anti-războinice antrenând femeile din Rădăuţi (în cadrul organizaţiei I.M.S.E.R.), la diferite exerciţii de gimnastică[890]. Comuniştii racolau îndeosebi tineri, studenţi şi elevi.[891] Difuzarea comunismului în zona rurală a fost experimentată de către cizmarul Victor Băleanu (Volovăţ) ajutat de către Klein Israel (Rădăuţi). Orientarea lor era una „antirăzboinică”[892]. Comunismul n-a avut aderenţă la persoanele cu o situaţie material înfloritoare (negustorul Parola Alexandru, a fost unul dintre puţini membrii ai clasei de mijloc închis în lagărul Târgu Jiu în 1941).[893] În 1930, Brunstein Sulim îndeplinea funcţia de preşedinte al clubului sportiv „Rapid”, el fiind membru al organizaţiei „Ajutorul Roşu”. A fost condamnat la şase luni de închisoare pentru faptul că a „colectat bani şi alte ajutoare pentru deţinuţii din Penitenciarul Cernăuţi”.[894] Iacob Edelstein, funcţionar comercial şi membru al clubului „Rapid”, a fost arestat sub acuzaţia că ar fi „luat parte la o întrunire socialistă”, însă a fost eliberat prin decizia Tribunalului Rădăuţi. Richard Fischer, de profesie muzicant, se afla sub supravegherea Siguranţei, întrucât „transmitea într-un cerc restrâns, anumite idei de stânga”, el înfiinţând şi difuzând ziarul local „Widerhal”[895]. Era membru al unei „organizaţii antifasciste”. Zigmund Frackel, fără „profesie declarată”, a fost arestat şi achitat, în final, pentru că „şi-ar fi exprimat convingerile comuniste în timp ce se afla la ştrandul de la Suceviţa”.[896] Benno Guttman, funcţionar comercial, social-democrat în convingeri, era de asemenea, colaborator al ziarului „Widerhal”.[897] În rândurile comuniştilor rădăuţeni s‑au aflat şi Psebilla Josef, etnic german, de profesie zidar, condamnat în 1932 la plata a 500 de lei amendă pentru „elogierea regimului comunist din URSS”.[898] Goth Marcus, era considerat de către autorităţi, doar un „simpatizant” al comunismului, el figurând ca membru al organizaţiei „Ajutorul Roşu”[899]. Mozes Falelenbam, de profesie vopsitor, a fost de asemenea, arestat şi achitat (acuzat că fi luat parte la o întrunire cu caracter comunist desfăşurată în toamna anului 1930 în Cimitirul Evreiesc din localitate).[900] Moscovici Isdrail Rechte Hamburgher, de profesie tipograf, a fost arestat şi achitat în toamna anului 1930, sub aceleaşi acuzaţii.[901] Nicu Ploşceac („Plosceag” în text), etnic român, a încercat între 1930-1931 „înjghebarea unei celule comuniste la Ţibeni” (localitate situată în apropiere de Rădăuţi, locuită compact de către secui) împreună cu Dascălu Nandi şi Clingher Iacob, însă au fost depistaţi şi arestaţi de către autorităţi.[902] În final, aceştia au fost eliberaţi. Solomon Samoil, de profesie librar, a fost arestat pentru că în locuinţa sa „au fost depistate câteva cărţi având conţinut comunist”. A fost achitat de către Tribunalul Rădăuţi.[903] Se estima că „avântul mişcării comuniste atinsese pragul maxim în 1931 odată cu prezentarea în alegeri a Blocului Muncitoresc-Ţărănesc”, o organizaţie cu o anumită influenţă în mediul rural. În organizaţiile comuniste activau aproximativ 300 de tineri evrei rădăuţeni (alături de membri originari din Dorneşti, Seletin, Coniatin, Vicovu de Sus, Volcineţ, Dihtineţ şi Siret)[904] În 1932 mişcarea comunistă din Rădăuţi era deja slăbită în urma arestărilor şi condamnărilor administrate de către autorităţi. Încercarea studentului Edwin Hirsch de a înfiinţa un „Comitet la Rădăuţi” nu a fost încununată de succes. Tinerii comunişti rădăuţeni s-au înscris masiv în organizaţiile social-democrate.[905]

În 1934 a fost înfiinţat clubul comunist I.A.S.E. („Internationale Arbeiter Sport Klub”).[906] Membrii acestui club au defilat în toamna anului 1935 pe stadionul „Hatmanul Luca Arbore”- îmbrăcaţi în tricouri roşii cu săgeţi negre, arborând steaguri roşii- în faţa regelui Carol al II-lea.[907] Ascensiunea curentelor extremiste de dreapta în anii `30 a provocat diminuarea influenţei comuniste în rândurile tineretului rădăuţean.[908] După cedarea părţii de nord a Bucovinei şi a Basarabiei împreună cu ţinutul Herţa, Uniunii Sovietice (28 iunie 1940) un număr restrâns de simpatizanţi comunişti din Rădăuţi s-au refugiat pe teritoriul sovietic.[909] După 1945 ei au revenit în localitate.

 

 

Pecx Adolf, suspect comunist. Rădăuţi, 1 noiembrie 1924.

Sursa: SANIC fond Colecţia 50, dosar 292/1941

 

 

Kremberg Julius, zis „Vladimir”, „Tytus”, „Anton”, „Mania”

 

 

Polliziu Anatol, zis „Ştefan”, „Şerbănescu”, „Krylic”

 

Kassianoff Ştefan, zis „Oswald”, „Petrus”, „Korzenko”, „Mazut”, „Magy” ș.a.

 

 

Davidovici Ignatz, zis „Mişu”, „Ciobanu”, „Eva”, Zalman” ș.a.

 

 

Gatter Rheinhold, zis Primăria Putna, „Richard”, „Otto”, „Orloff”, „Kiendak” ș.a.

 

Grup de evrei suspectaţi de comunism.

Sursa: SANIC fond Colecţia 50, dosar 3564/1925.

 

Influenţa comunismului în societatea rădăuţeană a rămas însă una neînsemnată, ea exercitându-se asupra celor foarte săraci indiferent de etnia lor. Aceştia erau atraşi într-o măsură mult semnificativă de către ideologia social-democrată, cu o bogată tradiţia inaugurată în timpul administraţiei austriece. În cuprinsul unui tabel al persoanelor aflate sub supraveghere datorită convingerilor lor comuniste s-au regăsit persoane de diverse etnii şi confesiuni (Heitner Aron, Speil Walter, Hilsenrath Ana, Lanckner Janette, Heitner Hermann, Mindrighiu Toni, Hechtingher Leon, Hendell Cilli, Dankner Isak, Brunstein Israel, Halper Haim, Brunstein Schulim, Edelstein Iacob, Glasses Moses din cadrul comunităţii mozaice rădăuţene).[910] O serie de comunişti rădăuţeni au fost internaţi în lagărele de la Târgu Jiu şi Urziceni (Parolla Abraham, Soichert Osias zis Stenzler, Riocher Eisig, Schoslberg Antschel, Schoslberg Moses, Gabe Adolf, Schneider Josef, Heitner Aron, Mateiciuc Ioan, Wagner Aneta Luiza, Ploşceac Ioan, Hener Alfred, Sattingher Muniu, Mohl Moses, Weindelfeld Moses, Gutttman Josef, Handel Karol, Feingold Otto, Modiano Solomon, Winingher Benno, Gruber Iacob Moses, Guttman Jetty, Kliffer Ioachim, Holingher Willi, Korn Josef, Herer Litmann, Gruber Idda).[911] Unii dintre aceştia au suferit condamnări în urma unor sentinţe date de către Tribunalul Rădăuţi în cursul anului 1931: Soichert Osias zis Stenzler, Richer Strul zis Leiba, Guttmann Isak Simion, Daskal Nandi, Streier Leon, Kupferschmied Simon, Hertig Leon, Drath Mendell, Hecthlinger Leon, Heitner Hermann, Mendell Cilli, Brunstein Schullem, Grumeth Dora, Psebilla Josef, Halpern Haim, Kohn Froim. Acuzaţiile au fost acelea de propagandă comunistă.[912] Raziile efectuate în câteva rânduri au condus la descoperirea de materiale de propagandă comuniste, acestea fiind confiscate. Evreii votau în mod regulat şi masiv cu Uniunea Evreilor Pământeni şi Partidul Evreiesc, partide care făceau o campanie electorală solidă la Rădăuţi şi în toată Bucovina, de regulă. Semnificative sunt pentru abordarea de faţă, detaliile „dansului electoral” bucovinean, respectiv, alianţele şi înţelegerile politice dintre partidele şi blocurile politice care concurau pe voturile cetăţenilor din Rădăuţi, al doilea centru urban al Bucovinei Istorice, având cu un potenţial economic, social, economic şi cultural deosebit. Legislaţia electorală este şi ea una foarte importantă pentru analiza noastră: imediat după Unirea din 1918 au fost operate modificări legislative de substanţă apelându‑se la soluţia decretelor-legi. Unul dintre acestea - „Decretul-Lege Electoral pentru Bucovina” din august 1919- stabilea detaliile legate de alegeri, introducându‑se dreptul de vot universal, direct, egal, secret şi liber exprimat, toate acestea fiind incluse şi descrise amănunţit în opt capitole şi 142 de articole[913]. Bucovina alegea 26 de deputaţi şi 12 senatori, la care se adăugau senatorii de drept.[914] Existau câteva categorii de locuitori care nu aveau drept de vot („cei care au comis în mod deliberat acte de duşmănie contra statului român sau a naţiunii române, cei care fuseseră condamnaţi în timpul războiului pentru delicte cu caracter politic de judecătoriile civile şi militare austro-ungare sau austriece, cei care declarau că renunţă la cetăţenia română, cei care s-au sustras de la recrutările ordonate de statul român sau au refuzat prestarea jurământului de credinţă faţă de România, cei aflaţi sub control poliţienesc”). Alegerile erau organizate într-o manieră diferită faţă de Vechiul Regat şi Basarabia, pe lângă birourile electorale fiind organizat un „Birou Electoral Central” (care administra „înscrierea pe liste, înregistrarea candidaturilor şi imprimarea buletinelor de vot”), precum şi birouri electorale de circumscripţie, care centralizau rezultatele şi repartizau mandatele (art. 20, 25). Obligativitatea votului era prevăzută în art. 91. Alte detalii erau stabilite prin intermediul art. 95 şi 109. Aceste reglementări au fost valabile până în martie 1926, când a avut loc unificarea sistemului electoral din România Mare[915]. Disputele şi dezbaterile electorale desfăşurate la Casa Germană din Rădăuţi, animau în frecvent comunitatea mozaică locală. Liderii importanţi ai evreilor din Bucovina precum Benno Straucher şi Mayer Ebner au fost prezenţi în câteva rânduri la Rădăuţi. Subiectele dezvoltate în aceste ocazii, au fost legate de problemele specifice comunităţii. Autorităţile române au procedat spre lămurirea situaţiei la o analiză confidenţială a liderilor comunităţii evreilor în Rădăuţi. Conform acestei „Note Confidenţiale”, autorităţile au fost informate despre unele detalii biografice şi aspecte ale fiecărui lider în parte. Chaim Mendel Strul (născut 1878, Roznow, Galiţia) „a venit în Rădăuţi în 1900 angajându-se chelner la restaurantul „Baumgartner” din localitate”[916]. A reuşit să „se îmbogăţească prin afaceri cu armata austro-ungară” şi ulterior, cu „Fondul Religionar al Bucovinei”. Dr. Lang Rubin, născut în 1874 la Rădăuţi, era descris drept un „agent a lui Fischer”, însă baza documentară indicată era furnizată de cartea „Martiriul Bucovinei”, scrisă de un anume „Cotos”, în realitate, pseudonimul preotului N. Coman, având un conţinut antisemit[917]. Kostiner Uscher, născut în 1921 la Pătrăuţi, era de profesie „comerciant”. Uscher conducea organizaţia „Poale Zion” şi clubul sportiv „Borochow”, ambele având o orientare de stânga[918]. Hart Abraham, era avocat şi a condus Blocul Evreiesc. Reinhold Moses, născut în 1901 la Uknow (Galiţia) s-a stabilit la Rădăuţi în 1907, încercând prin intermediul unui proces să-şi dobândească cetăţenia română. Întrucât România a acordat cetăţenia evreilor săi abia în 1924, problemele ridicate de această atitudine au fost ridicate şi dezbătute în Parlament, în presă şi s-au regăsit şi la nivelul agendei organizaţiilor internaţionale evreieşti. Postelnik Berl, născut în Rădăuţi la 1889, era de profesie „comerciant de manufactură”. A reuşit să-şi revină în urma unui faliment înregistrat în 1925, construindu-şi o casă evaluată la 1/2 milioane lei pe strada „Caragiale” nr. 3 din Rădăuţi[919]. El avea, potrivit informaţiilor culese de Poliţie, o „orientare ideologică social-democrată”, votând prin urmare, cu partidul condus şi reprezentat de către Iacob Pistiner. Drach Berl, născut în 1872 la Rădăuţi, se ocupa de „comerţul cu piei de animale”. Autorul contestaţiei, Elkune Karp, de profesie comerciant, s-a născut în 1889 la Rădăuţi, era bănuit de autorităţile rădăuţene că „şi-ar fi incendiat în mod premeditat câteva imobile pentru a încasa o asigurare în valoare de 300.000 lei”. Ancheta Parchetului în cazul său n-a confirmat însă, aceste bănuieli[920]. Kern Mendel, născut în 1898 la Rădăuţi, de profesie „croitor”, era descris drept un „înfocat susţinător al Partidului Naţional Ţărănesc”. Katz Pinkas, născut în 1900, de profesie avocat, nu făcea politică. Eckaus Ghidale, născut în 1872 la Rădăuţi, era „pensionar”, „neimplicat politic”. Guttman Salo, născut în Rădăuţi la 1888, era de profesie „comerciant”, „neimplicat politic”. Birkenfeld Aba, născut în 1885 la Seletin, de profesie „comerciant”, era descris drept un „mare negustor şi mare gheşeftar”, însă „neimplicat politic”. Herer Litman, născut în 1880 la Rădăuţi, de profesie „zugrav”, era descris drept un „înfocat socialist”. Moses, fiul său, era adept al „comunismului şi a participat chiar la războiul civil din Spania” (1936). Fränkel Lazar, născut în 1905 la Rădăuţi, era de profesie „avocat stagiar, neimplicat politic”[921]. Relaţiile evreilor cu reprezentanţii altor etnii din Rădăuţi (români, germani, polonezi, ruşi lipoveni, maghiari, ţigani/rromi ş.a.) au fost cele specifice întregului spaţiu bucovinean. La nivelul comunităţi iudaice rădăuţene s-au înregistrat şi căsătorii mixte, acestea fiind bine cunoscute şi apreciate la nivel local.

 

Strada Şerpuită nr. 25. În anii 30 aici aveau loc întruniri ale UTC şi PCR Cernăuţi

(Ivanier Haber, Terleţchi Carol, Alex Susureac ş.a.). Sursa

 

 

 

Str. Pietrarilor nr. 8. Între anii 1927-1941 aici au locuit membrii PCR Gusta Roza şi Ianen Edelstein, şi tot aici au fost găzduiţi Koner, Katz Noierca, Terleţki, Halischi, Susureac ş.a.


 

 

 

Str. „Ştefan cel Mare” nr. 8. Locuinţa a servit drept loc de întrunire

pentru diverse organizaţii de stânga

 

 

Str. „Putnei” nr. 80. Locuinţa a servit drept sediu pentru PSD Rădăuţi (1915-1928).

Dintre liderii locali: Horn Josef, tapiţer, Scheter Maziz, cârnăţar, Lepcavici Hain,

croitor, Glazer Mazit, zugrav. La unele şedinţe au participat Iacob Pistiner,

Teodor Roznovanu, Dan Kissman ş.a. La etaj, a funcţionat o bibliotecă,

birouri şi o sală de şedinţe. Sursa: SANJ Suceava, Colecţia de Fotografii.


 


 

 

CAPITOLUL XV

Sionismul

 

 

 

S

ionismul[922] a reprezentat totalitatea  acțiunilor finalizate prin (re)crearea statului Israel la 14 mai 1948. În permanenţă în Pământul Sfânt au existat un anumit număr de evrei (locuind în Ierusalim[923], Safed, Hebron şi Tiberiada).[924] Iniţiativa construirii unui stat al evreilor a fost lansată de către Theodor Herzl, ea fiind considerată de mulţi la vremea respectivă drept o iluzie[925]. Oraşul Rădăuţi a reprezentat un centru sionist important în contextul comunităţilor mozaice din Bucovina. În 1892 aici a fost fondată organizaţia „Ahavot Zion” [„Dragostea de Sion”] de către dr. Nathan Birnbaum (Mathias Acher). În fruntea acestei organizaţii s‑a aflat rabinul Isak Kunstadt, ajutat de către Simon Schapira, Eisik Grabscheid, Josef Kaswan şi David Feldmann. Sionismul rădăuţean a căpătat un puternic impuls începând cu 1900 odată cu înfiinţarea, sub conducerea lui Joshua Bierer, a organizaţiei „Dorschei Zion”. Organizaţia „Schomer” - fondată în 1918 - a încurajat apariţia organizaţiei „Hashomer Hazair” (Joshua şi Imanuel Bierer, Buller Avraam, Avraam Klier, Imanuel Halbrecht, Mosche Sternchuss, Mosche Weinlös, Isaac Breche, Wucher, Maier Lecker, Avraham Buller).Din rândurile organizaţiei „Haschomer Hazair,” au făcut parte următorii: „Zwi Yechieli” (Schachter), Chaim Gelber, Yosef Feiger, David Zinger (Omer), Jizchak Halbrecht, Neimah Klier, Poldi şi Bracha Dollberg (Doleb), Fischl Genzer, Chaja Falk, Zippora Laufer, Zwi Altdorf Max Herer, Oscar Eckhaus, Jakob Wucher” ş.a[926].


Idealul sionist a fost promovat în Bucovina după 1918, prin intermediul unor societăţi cultural - naţionale denumite „Theodor Herzl” activând în Cernăuţi, Vatra Dornei, Stulpicani, Cîmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Suceava, Siret[927] etc. Scopul societăţii „Theodor Herzl” era acela de transmite un puternic mesaj sionist în rândurile comunităţilor evreieşti, desfăşura activităţi cultural-naţionale (spectacole, piese de teatru, conferinţe, întâlniri cu lideri recunoscuţi şi apreciaţi, mulţi dintre conferenţiari fiind aduşi în acest scop, chiar din Cernăuţi)[928]. La 7 iulie 1920 „Societatea Sioniştilor” din Rădăuţi condusă de către Iacob Konig a obţinut aprobarea autorităţilor locale pentru ţinerea unei adunări în „sala lui Schechter” (strada „Frătăuţilor” nr. 3) în vederea alegerii „Eforiei cultelor evreieşti” [929]. Societatea „Poale Zion” a primit aprobarea autorităţilor locale în vederea organizării unei adunări în sala „Schechter” (strada „Regina Maria nr. 3) pe ordinea de zi figurând subiecte precum „Renaşterea evreiască”, sionismul ş.a.[930]  La 25 iunie 1939 la Rădăuţi au conferenţiat pe teme sioniste Mayer Ebner, avocatul Lecker din localitate, avocatul Iacob Geller din Cernăuţi. Întrunirea a avut loc în sala cinematografului „Excelsior” cu participarea a unui număr de 600 de evrei din localitate[931]. În Rădăuţi, a funcţionat pe strada „Vasile Bodnărescu” nr. 5 un „Centru pentru emigrarea în Palestina”. Conducătorii acestui Centru organizau periodic, de regulă, în incinta „marelui Templu din localitate”, cu înştiinţarea şi informarea autorităţilor locale, diverse întruniri care aveau drept temă „emigrarea evreilor în Palestina, însuşirea limbii ebraice, popularizarea cunoştinţelor de istorie, geografie, economie, agricultură, relaţiile dintre evrei şi arabi” ş.a. Cu prilejul acestor întruniri, conferenţiau personalităţi şi specialişti cunoscuţi şi apreciaţi în rândurile evreimii bucovinene, precum avocatul Kanner din Bucureşti, avocaţii Schnapp şi Schattner din Cernăuţi (participanţi la întrunirea sionistă din Templu Mare din Rădăuţi la 30 iunie 1939).[932] La 8 iulie 1939, orele 20.30 în incinta căminului „Brith Trumpeldor” din Rădăuţi a avut loc o întrunire sionistă, desfăşurată sub tema „Posibilităţile emigrării în Palestina’”. Pe această temă, au ţinut discursuri Schattner (avocat) şi Feckler (ziarist), ambii din Cernăuţi. La această întrunire, au luat parte 120 de persoane. Şedinţa a fost deschisă de către farmacistul Chaim Mendel, liderul organizaţiei sioniste rădăuţene, care, în mod protocolar, a adus „omagii” regelui Carol al II-lea[933]. Vorbitorii au expus semnificaţia „pământurilor Palestinei pentru evrei”, „relaţiile tensionate dintre arabi şi evrei”, impactul „Declaraţiei Balfour” precum şi „modul în care autorităţile britanice se comportau faţă de evrei”, „aspiraţiile evreilor referitoare la crearea unui stat al evreilor, insistând pe nevoia de emigrarea a tinerilor sionişti în Eretz Israel”, ş.a.[934] Palestina de azi are 5-600.000 de evrei însă „Palestina de mâine”- arătau vorbitorii - „va avea 5-6 milioane de evrei”[935]. În ziua de 21 iulie 1939, între orele 8-11 la Rădăuţi au fost organizate alegeri pentru desemnarea participanţilor la Congresul sionist de la Geneva. Solicitarea de desfăşurare a acestor alegeri a fost depusă de către „Comitetul Sionist” încă din ziua de 5 iulie 1939 (nr. de înregistrare 1932). Au participat evrei din Putila, Putna, Serghieni, Siret, Seletin, Brodina şi Rădăuţi[936]. În Rădăuţi după 1945 tinerii sionişti se pregăteau în spaţiul fostului cinematograf „Unirea” (azi dispărut şi înlocuit cu un bloc de locuinţe) situat peste drum de Sinagoga Mare. Centrele de pregătire erau organizate la Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului.

 

Afiş electoral Haoved Hazioni, 1926. Sursa: SJAN Suceava,

fond Colecţia de Documente, pachet XXVIII, dosar 89/1926, f. 1.

 

      

             

 

 

         

 

 

       

 

 

      

 

Sursa: ACNSAS fond Documentar, dosar 001361.


 

 

CAPITOLUL XVI

Conducerea Comunităţii Evreieşti în perioada interbelică

 

 

 

 

Î

n perioada interbelică, Comunitatea Evreiască Rădăuţi a avut mai multe echipe de conducere, alternanţa acestora fiind legată strâns de schimbarea guvernărilor Regatului Român. Prin intermediul Prefecturii, era transmis semnalul schimbării din partea Ministerului Cultelor şi Artelor (care valida noile conduceri). La nivelul Comunităţii Evreieşti Rădăuţi au fost organizate periodic alegeri pentru constituirea noilor echipe, după preluarea puterii de către noile formule guvernamentale. Menţionăm prezenţa în Consiliului de Conducere al Comunităţii Evreilor din Rădăuţi a unor personalităţii reprezentative ale evreimii rădăuţene în frunte cu Chaim Mechel. Au existat anumite neînţelegeri între anumite echipe de conducere, verificate de către comisii trimise de către Ministerul Culturii şi Artelor prin intermediul Prefecturii judeţului Rădăuţi. Documentele Comunităţii Evreilor din Rădăuţi (procese verbale) au fost redactate în limba germană precum şi în limba română începând cu 1933. Ele conţin numeroase detalii semnificative privind viaţa evreimii rădăuţene, modul de organizare şi de funcţionare al Comunităţii, conţinutul unor dezbateri, relaţiile cu alte comunităţi aparţinătoare (Putna, Marginea, Satu Mare, Vicovele, Straja, Seletin ş.a.), interesul pentru respectarea strictă a tradiţiilor şi a ritualului religios mozaic, întreţinerea sinagogilor (în frunte cu Sinagoga Mare de pe strada 1 Mai nr. 2), buna funcţionare a şcolii religioase Talmud Thora, salarizarea angajaţilor, respectarea Sabatului, Pesahului, Sucotului, Hanukiadelor, asigurarea salarizării corespunzătoare a rabinilor, prim cantorilor, hahamilor, profesorilor şi învăţătorilor, subvenţionarea Spitalului şi a Azilului Evreiesc, susţinerea Cimitirului, încadrarea tuturor cheltuielilor în buget, corelarea transparentă a veniturilor cu cheltuielilor ş.a. În continuare, limba germană, idişul şi ebraica au reprezentat pentru evreimea rădăuţeană principalele limbi de comunicare şi implicit, de redactare a documentelor specifice emise şi păstrate de către Comunitate.

 


 

În mod firesc, Comunitatea Evreiască din Rădăuţi a parcurs paşii necesari trecerii de la administraţia austro-ungară la administraţia românească. În noiembrie 1918 a fost constituit Sfatul Evreiesc Rădăuţi care se ocupa de deservirea treburilor obştii evreieşti locale. Sfatul Evreiesc a desemnat o Comisie Interimară condusă de către dr. Leon Luttinger, formată din Berhard Steiner, Salomon Weissler, Simon Halbrecht, Leibisch Halpern, Mendel Katz şi Berl Lehrer[937].

 

Berl Lehrer.Sursa: Geschichte der Juden in der Bukowina, 

ed. Hugo Gold, vol. 2, Tel Aviv, 1962.

 

Sfatul Evreiesc era prezidat de către dr. Herzberg, fiind format din prof. Konig, farmacistul Berall, dr. Luttinger, Samuel Goldschager, Chaim Mechel, Isak Danker ş.a. În şedinţa din 2 septembrie 1919 au mai fost cooptaţi farmaciştii Berall, M.B. Muck, Gustav Schaffer, Moses Locker şi Moritz Flicker. Înainte de a se constitui noua formulă de conducere a Comunităţii, au fost analizate aspectele legate de funcţionarea echipei anterioare. În acest sens, la 17 ianuarie 1920 la Prefectura judeţului Rădăuţi a avut loc o şedinţă cu „Comunităţii Israelite” la care au luat parte următorii: Seigbert Gebel, farmacist, Josef Kasvann, comerciant, Josef Kupferberg, Ruckenstein Berl, Laufer Eisig, Herer Leib, Eifemann Leib (comisar Ilie Storer, grefier Nazarie Simota). Scopul acestei şedinţe a fost analiza activităţii „Comunităţii Israelite” din Rădăuţi în timpul conducerii exercitate de către dr. Leo Luttinger[938]. Analiza a fost succedată de organizarea alegerilor Comunităţii (planificate pentru intervalul 15-20 iulie 1920).[939] Direcţia Generală a Cultelor Cernăuţi a primit un „Memoriu” din partea „Comunităţii Israelite Rădăuţi cu privire la unele nereguli înregistrate cu prilejul alegerilor pentru Consiliul de Administraţie” al „Comunităţii” desfăşurate în iulie 1920[940]. Memoriul era semnat de către Litmann Jurgrau, alegător la Colegiul I. Nu am identificat informaţii legate de modul în care a fost soluţionată această plângere. Presupun că a fost desemnată o comisie care a analizat aspectele semnalate. În urma alegerilor, a rezultat un Consiliu, format din dr. Leon Luttinger, J. Menczer, vicepreşedinte, Leon Berall, Chaim Axelrad, Mendel Drimmer, Leon Baumgarten, Chaim Brecher, Wolf David, Feibel Dolberg, Moritz Flicker, Chaim Mechel, S. Herzberg, Simon Halbrecht, Seide Herer, Samuel Herer, Rubin Lang, Berl Lehrer, Adolf Maidanek, Abraham Pressner, Gustav Schaffer, Berl Schuller, Chaim Weindelfed, Leib Wassermann şi Chaim Zmuck.[941] În aceste condiţii, ţinând cont de contestaţia înaintată de către Litmann Jurgrau, Prefectura Rădăuţi a hotărât (decizia nr. 10 480/6.01.1923) anularea alegerilor organizate pentru „Consiliul de Administraţie” al „Comunităţii Israelite Rădăuţi” şi repunerea în funcţie de gerent al doctorului Leon Luttinger[942]. În acelaşi timp, prefectul a numit un „Consiliu de Administraţie” provizoriu format din 12 persoane. La 6 ianuarie 1923 acest Consiliu a fost dizolvat de către Prefectura judeţului Rădăuţi, instituind o comisie interimară prezidată de către dr. Leon Luttinger (A. Berall, M. Drimmer, M. Flicker, Simon Halbrecht, Chaim Mechel, Alter Wassermann, Seide Herer, D. J. Hecht, M. L. Herscheifer, J. Menczer,  M.B. Mick, Berl Schuller). La 10 ianuarie 1923, în răspunsul adresat Direcţiunii Generale a Cultelor din Cernăuţi, se menţiona faptul că „evreii din Seletin şi Şipotele Sucevei nu fuseseră invitaţi la aceste alegeri cu toate că aparţineau Comunităţii Israelite Rădăuţi”[943]. Documentele insera situaţia de incompatibilitate (în termeni moderni) în care se aflau anumiţi membri ai Consiliului de Administraţie ai Comunităţii Israelite Rădăuţi, întrucât aceştia erau implicaţi direct în procurarea livrarea pâinii de „Pessach”, a cărnii şi a altor produse.[944] Implicarea acestor evrei în achiziţionarea produselor susmenţionate reprezenta o încălcarea a unor articole din „Statutul Comunităţii”. Instalarea a avut loc la 11 ianuarie 1923. Chaim Mechel în numele unui grup de evrei, au contestat în scris decizia Prefecturii Rădăuţi. La 18 ianuarie 1923, „Direcţiunea Generală a Cultelor” Cernăuţi l-a numit pe I.Menczer, în funcţia  de preşedinte provizoriu al Comunităţii Israelite Rădăuţi[945]. La 15 februarie 1923 la prima şedinţă a noului Consiliu, demisionând preşedintele şi câţiva membri, a fost ales un nou Consiliu. Cu acest prilej, Chaim Mechel a fost ales preşedinte, el obţinând 16 voturi din totalul de 18. El a condus Comunitatea Evreilor Rădăuţi până în 1926. La 14 aprilie 1926, noul guvern a înlocuit Consiliul cu unul nou, condus de către dr. Jakob Lapajowfer (A. Berall, M. Drimmer, Moritz Flicker, Carl Glaubach, David Josef Hecht, M. Herer, M.L. Herschleifer, Saul Hering, Simon Halbrecht, Z. Kurzweill, Berl Lehrer, J. Menczer, Daniel Schapira, Aron Schechter, Chaim Scherfer, Wolf Tannenbaum, Alter Wassermann, Pinkas Zwecker, ing. Hirschorn, L. Lecker, Berl Schuller şi Ch. Weidenfeld). În 1927 această Comisie a fost dizolvată şi înlocuită cu una nouă prezidată de către Chaim Mechel (Rubin Lang, G. Schaffer, A. Pressner, Leib Wassermann, D. J. Hecht, Josef Schmatnik, Moses Wlodinger, Leib Halpern, Mendel Dalfin, Seide Herer, Moses Ber Mick, Weissler, Avne Schnitzer, S.M. Brecher, Josef Dolberg, Moritz Flicker, Benno Hirsch, E. Rammer, Benjamin Klein, M. Drimmer, Leib Schmerler, Mechel Axelrad, Schmiel Herer). Între 1-2 septembrie 1927 au fost organizate alegeri pentru conducerea Comunităţii Evreieşti Rădăuţi câştigate de echipa condusă de către Chaim Mechel, care a obţinut 23 de mandate. Chaim Mechel a fost preşedinte, din echipa sa făcând parte M. Axelrad, Chaim Brecher, Mendel Dalfin, David Donnenfeld, M. Drimmer, Gotlieb Phobus, Josef Dolberg, Moritz Flicker, Seide Herer, Samuel Herer, M.L. Herschleifer, Benno Hirsch, Benjamin Klein, Rubin Lang, Jankel Lehrer, Adolf Maidanek, A. Presssner, Israel Sternschluss, Nute Schecter, Avner Schnitzer, Wolf Tannenbaum, Leib Wassermann. La şedinţa de constituire din 25 septembrie 1927, noul Consiliu l-a ales preşedinte pe Chaim Mechel. Acest Consiliu a fost dizolvat odată cu venirea la putere a PNŢ-ului (24 martie 1929). A fost desemnată o nouă conducere interimară, dr. Schaje Lecker, preşedinte, Isak Auslander, Salo Grossmann, Simon Halbrecht, David Josef Hecht, Michel Herer, Noe Jurgrau, J. Lapajower, Berl Lehrer, Isidor Meth, Berl Postelnik, Abraham Rudich, S. L. Salomon, Josef Schachter, Aron Schachter, Daniel Schapira, Juda Schauer, Fabian Stern, Hersch Storper, Alter Wassermann, Moses Wlondinger, Pinkas Zwecker, Jakob Dollberg, A. Harth, M.L. Herschleifer, Herrmann Herzberg, Mechel Urmann şi Leon Wender. Alegerea consiliului a fost fixată pentru data de 29 septembrie 1929. La aceste alegeri a ieşit câştigătoare lista condusă de către Chaim Mechel (S. Lecker, Mechel Axelrad, David Donnenfeld, M. Drimmer, Moritz Flicker, Carl Glaubach, Phobus Gottlieb, Salo Grossmann, Simon Halbrecht, J. Hecht, J. Horn, B. Klein, J. Lapajower, Israel Menczer, Isidor Meth, Berl Postelnik, G. Preminger, Ch. Schechter, Avner Schnitzer, Israel Sternschuss, Wolf Tannenbaum, Leib Wassermann). În listele electorale comunale pentru femei ale oraşului Rădăuţi din 10 noiembrie 1929, întâlnim numeroase evreice precum Sali şi Regina Baumgarten, Rosa Bronstein, Jetti Gabor, Lea Garfunkel, Debora a Mechel Haas, Klara Klüger, Luise Lecker, Anna Doller, Rachel a Abraham Brettschneider, Rosa Heilpern[946], Ambrosina Menkes, Neche a Meschulem Menczer, Rachelle Merling, Berta a Bruno Rat, Helene Saltinger, Henie a Judas Sternschuss, Mina a Berl Weber, Sura Lea Tetenbaum, Regina Zellermayer, Berta Grumet, Sara Buller, Ettel Herer, Feige Jagendorf, Scheindel Jaslowitzer, Fany Klüger, Tauba Rosa Lefkowicz, Sura Raucbach, Blime Guttman, Sabine Strominger, Perl Sima Altschiller, Florentine Rudich, Marian Niedorffer, Rosa Pfeffer, Margareta a Moses Herer, Eleonora Salamander, Sissel recte a Stark Salomon, Pessie Spazierer, Marie Steiger[947]. Prima femeie aleasă în Consiliul Comunal Rădăuţi a fost o evreică, respectiv, Anna Lang căsătorită Schapira. Aceasta era profesoară la Liceul de Fete, a cărui destin a fost foarte strâns legat de evoluţia întregii comunităţi mozaice rădăuţene.

În cadrul şedinţei din 15 decembrie 1932 a fost prezentată Ordinea de zi a şedinţei Consiliului Comunităţii, care a avut următoarea structură: Verificarea sumarului şedinţei anterioare; Raportul prezidiului; incluse: Votarea bugetului pe anul 1933; Diverse. Prezenţi: Lecker, preşedinte, M. Axelrad, M. Flicker, Salo Grossmann, Phoebus Gottlieb, S. Halbrecht, J. Hecht, Josef Horn, L. Lapajower, Chaim Mechel, J. Meth, Berl Postelnik, G. Preminger, D. Schechter, Schnitzer, Israel Lermanczuk, Wolf Tennenbaum, Leib Wassermann, Leo Mendel. A prezidat Lecker, grefier-I. Kunstadt. Anunţul a fost făcut şi menţionat de către rabinul Iacob Kunstadt, secretarul general al Comunităţii. Înainte de începerea şedinţei propriu-zise, Elly Bercovici a evocat personalitatea savantului M. Schuebeg, secretar general al Comunităţii Evreieşti din Bucureşti, decedat cu câteva zile înainte. De la 1 ianuarie 1933 toate şedinţele Consiliului Comunităţii Evreieşti Rădăuţi s-au desfăşurat obligatoriu în limba română, procesele verbale fiind consemnate ca atare, în limba oficială a statului[948]. Cei prezenţi au propus ca acestea să fie consemnate în limba ebraică şi în dialectul idiş.[949] Un punct important pe ordinea de zi fost reprezentat de problema persecuţiilor antisemite la care erau supuşi evreii în Germania de către regimul naţionalist-socialist al lui Adolf Hitler. S-a mai luat în discuţie problema gabelei fiind încheiată o convenţie cu Katz pentru încasarea acestei pe anul 1933 (conform deciziei nr. 15/1933 a Consiliului Comunităţii). Comunitatea a ales să împartă bani nevoiaşilor pentru ca aceştia să-şi poată achiziţiona lemne pentru iarnă. A fost distribuită suma de 15.755 lei la un număr de 249 de sărmani. D-nul Chaim Mechel s-a ocupat de aprobarea acestei prevederi bugetare.[950] A mai fost decisă şi împărţirea ajutoarelor Muol Chitim în ajunul Pesahului, conform deciziei Secţiei pentru Asistenţă Socială a Comunităţii (26/3 1933 şi 2/4 1933). Acestea au fost distribuite către 375 familii sărmane (61.310 lei) inclusiv 645 kg de azimă şi cu preţ redus (1166 kg) către 275 de familii (12.634 lei), în total - 74.014 lei.[951] Pentru acoperirea acestor cheltuieli, Comunitatea a avut la dispoziţie suma de 20.020 lei, colectată de la membrii săi. Restul sumei (53.994 lei) a fost alocată din taxele impuse pentru făina de mazot. Aprovizionarea cu azimă a fost apreciată drept ireproşabilă, făina fiind achiziţionată în cantităţi corespunzătoare de la moara Joffe la preţul de 12.50 lei un kg[952]. În cadrul licitaţiei publice desfăşurate în ziua de 19 februarie 1933 Comunitatea i-a împuternicit pe Joel Gottlieb şi M. Flaschenberg să fabrice azimele. Preţul a fost fixat la 22 de lei pe kg. Comunitatea a perceput o taxă de 3 lei pentru fiecare kg de făină de mazot. În total s-au consumat 22.320 kg de făină, taxele percepute de către Comunitate fiind de 66.960 lei. O problemă era faptul că Cultul Mozaic nu beneficia precum celelalte Culte recunoscute de către statul român, de gratuitatea de francare, Comunitatea Evreiască Rădăuţi fiind prin urmare, nevoită să-şi francheze singură corespondenţa. În vederea rezolvării acestei chetiuni, au fost trimise Memorii Ministerului Cultelor şi Artelor precum şi Direcţiei Generale a PTTR. Clubul Parlamentar Evreiesc prin deputatul Fischer a preluat şi susţinut această problemă în Parlamentul României.[953] În final, comunităţile şi şcolile mozaice din România au primit dreptul la francarea gratuită a corespondenţei lor. Iniţiativa lui Iacob Kunstadt care a iniţiat mai multe memorii în acest sens, a avut până la urmă succes.[954] În urma demersurilor întreprinse de către David Wassermann, în calitate de consilier comunal, Comunitatea Evreiască a fost singura din Rădăuţi, care a obţinut dreptul de a fixa taxe maximale la baia ritualică, după cum urmează:

Baia ritualică de vară,    cl. I                   25 lei

                                    cl. II                 20 lei

cu aburi                        cl. I                  18 lei

                                    cl. II                 13 lei

                                    cl. III                8 lei[955].

Consiliul Comunităţii a aprobat aceste tarife, iar Axelrad şi Chaim Mechel au propus ca arendaşul Garfunkel să fie somat să repare bazinul, inclusiv angajarea unei negocieri cu el pentru scăderea preţului la baia de vară[956]. În aceeaşi şedinţă, s‑a aprobat solicitarea lui Simon Hilsenrad de a i se repartiza două parcele de pământ în Cimitirul Evreiesc Rădăuţi, acestea fiind amplasate lângă cavoul lui Max Rosenfeld. O altă cerere cu acelaşi obiect a fost formulată de către Ana Brender, care a fost soluţionată favorabil (i-a fost repartizată o parcelă de pământ lângă O. Brender, în schimbul achitării unei taxe de 7.000 de lei plus 20% adaos)[957]. O solicitare similară a fost soluţionată în favoarea lui Mendel Itzig, acesta primind o parcelă de pământ în vecinătatea familiei sale (plătind o taxă de 10.000 lei plus 20% adaos). Alte solicitări pe această temă au fost rezolvate în favoarea petenţilor Reicher Rifka, Samuel Hasenfratz, Weisller Salomon şi Linker Ohana.[958] Ajutoare băneşti (referent M. Drimmel) au fost direcţionate către Gropper Rosa (100 lei lunar), Bercovici Regina (100 lei lunar), Weinstein Ester (100 de lei), Kaffessieder Mendel (100 de lei), David Ekel (100 lei), Schlomiuc Iankel (100 de lei), Berger Babi, Rauchbach Iacob (200 de lei lunar), Ringel Moses (3000 de lei necesari pentru rezolvarea unor probleme medicale grave)[959]. În fine, la propunerea lui Lapawower s-a trecut la votarea pe articole a bugetului pe anul 1933. Grossmann a criticat faptul că proiectul de buget nu prevedea subvenţii pentru Fondul Muncitorilor din Palestina, în timp ce Ghedali Premingher a solicitat acordarea unui sprijin financiar pentru Fondul Naţional Evreiesc, Clubul Sportiv Hagwiruth şi Macabiada din Cernăuţi[960]. Au fost acceptate unele amendamente precum acordarea unei de subvenţii de 5% pentru şcoala de Talmud Tora, 5% pentru Fondul Naţional Evreiesc, 5% pentru alimentarea fondului de asistenţă socială, 5% pentru întreţinerea Cimitirului Comunităţii şi 5% pentru sprijinirea Azilului Evreiesc. În final, la propunerea raportorului, aceste procente au fost diminuate la câte 4% pentru fiecare secţiune menţionată mai sus.[961] M. Segall, paznicul Cimitirului a fost delegat să rezolve reducerea arendei pentru terenul Cimitirului Evreiesc. La popunerea lui Chaim Mendell, s-a decis ca o cotă de 75% din impozite să se cedeze evreilor din Putna pentru susţinerea chestiunilor ritualice, iar restul de 25% să fie achitat Comunităţii Evreieşti Rădăuţi.[962] Comunitatea percepea un adaos de 20% pentru fiecare taxă de mormânt, sumele încasate fiind repartizate pentru achitarea a 5% pentru şcoala de Talmud Tora, 5% pentru Fondul Naţional Evreiesc, 5% pentru alimentarea fondului de asistenţă socială, 5% pentru întreţinerea Cimitirului Comunităţii şi 5% pentru sprijinirea Azilului Evreiesc.[963] În cursul discuţiilor, prim cantorul Koppel Weinberg şi-a declarat să admită o scădere a retribuţiei sale de la 5000 la 4500 lei lunar. Contractul acestuia a fost prelungit până la 31 decembrie 1935, suma fiind neschimbată (5000 lei lunar)[964]. Corul Comunităţii primea de asemenea, suma de 2000 lei lunar. La propunerea lui Lapawofer, şcolii Safra Ivria i s-a stabilit o subvenţie lunară de 3000 lei. În cazul şcolii locale Bes Iacob, Grossmann, Groppmann şi Wender au propus ca limba de predare să nu fie germană, ci ebraica sau idiş. În final, după dezbateri prelungite, Şcolii Bes Iacob i s‑a fixat în cadrul bugetului Comunităţii pe anul 1933, o subvenţie de 1500 de lei lunar. În cazul Clubului Sportiv Hawgiruth s-a stabit o subvenţie lunară de 200 lei, totodată fiind prevăzute şi sume destinate susţinerii întrecerilor sportive reunite sub sigla Macabiadelor care aveau loc la Cernăuţi.[965] Pentru anul 1933 cheltuielile Comunităţii erau repartizate după cum urmează:

Chiria către Primăria Rădăuţi ( 1400 lei lunar, 16.800 lei total)

Speze diverse (iluminat, încălzit, imprimate, 20.000 lei)

Telefonul (abonament şi convorbiri, 3500 lei)

Personal administrativ

Secretarul I. Kunstadt, 4500 lei lunar, 45.000 lei total

Contabilul L. Schauer, 3600 lei lunar, 43.200 lei total

Servitorul Josef Wurzberg, 2700 lei lunar, 32.200 lei total

Servitoarea 200 lei, 2400 lei total

Speze cu prilejul alegerii Consiliului Comunităţii-5000 lei

Totalul Capitolului I - 177.300 lei

Capitolul II-Stabilimentele Comunităţii

  1. Templul

Iluminatul şi încălzitul - 10.000 lei

Reparaţiuni şi diferite speze - 25.000 lei

Prim cantor, K.Weinberg, 4500 lei lunar, 54.000 lei total

Subcantor Eisig Friedmann, 1500 lei lunar, 18.000 lei total

Corul Templului, ian-april. 2000 lei lunar, mai-dec. 2500 lei lunar, 28.000 lei total

Ceauşul B. Duglacz, 1350 lei lunar, 16.200 lei total

Servitoarea, 200 lei lunar, 2400 lei total

  1. Tăierea ritualică

Hahamul Nachmann Duglacz, 4500 lei lunar, 54.000 lei total

Aron Kern, 54.000 lei

Kerş Korzblutt, 54.000 lei

Iosef Schechter, ian-april. 4000 lei lunar, mai-decembrie, 4000 lei lunar, 52.000 lei total

Gradificaţiuni de sărbători pentru cei 4 hahami, 8000 lei

Transport

Total, 374.400 lei[966]

  1. Supravegherea rituală.

Supraveghetorul de carne Salomon Lowi, 1080 lei lunar, 12.960 lei total

Supraveghetorul de carne Bereş Kahn, 1080 lei lunar, 12.960 lei total

Supraveghetorul băii rituale, M. Berstein, ian-april, 800 lei lunar, mai-decembrie, 1080 lunar, 11.840 lei total

  1. Rabinatul.

Prim-rabin, 6 luni şi 8000 de lei, 48.000 lei total

Ajutor de rabin E. Katz, 4500 lei lunar, 45.000 total

  1. Întreţinerea sârmelor de Eruwin, 1000 lei
  2. Baia rituală.

Ajutoare pentru baia rituală de femei, 450 lei lunar, 5.400 lei total

Gratificare pentru Garfunkel pentru baia rituală, 2.400 lei

Servitorul băii rituale, 200 lei lunar, 2.400 lei total

  1. Întreţinerea Cimitirului

Construirea unui drum spre cimitir, 10.000 lei

Înmormântarea cadavrelor de sărmani, 15.000 lei

Speze diverse de întreţinere, 5000 lei

Supraveghetorul M. Segall, 1800 lei lunar, 21.600 lei total

Soldul Capitolului II-576.960 lei

Capitolul III- Cheltuieli culturale

  1. Învăţământul religiei mozaice

Învăţătorul de religie B. Hornic, 4275 lei lunar, 51.300 lei total

Servitorul şcolar, 75 lei lunar, 900 lei total

  1. Subvenţiuni culturale

Şcoala de Talmud Tora, 5000 lei lunar, 60.000 lei

Safra Ivria, 3000 lei lunar, 36.000 lei total

Bet Iacov, 1500 lei lunar, 18.000 total

Clubul Sportiv Hagwiruth, 2000 lei

Transport, 168.200 lei[967]

Capitolul IV-Pensiuni

Feldmann, ian-april. 4000 lei lunar, mai-dec, 4275 lei lunar, 50.200 total

Anna Kunstadt, văduvă de rabin, 3000 lei lunar, 36.000 total

Kramer Eva, lunar 800 de lei, 9.600 lei total

Rubel Heinzig, 1080 lei lunar, 12.960 total

Breier Osias, 500 lei lunar, 6000 lei total

Totalul capitolului IV, 114.760 lei

Capitolul V-Asistenţa Socială

  1. Ajutoare lunare regulate -192.000
  2. Stabilimente caritative

Azilul Evreiesc de Bătrâni, 4500 lei lunar, 54.000 total

Soc. Machischte Sabat, 300 lei lunar, 3.600 lei total

Hrănirea sărmanilor evrei, 3000 lei lunar,36.000 lei total

C. Ajutoare ocazionale diverse 60.000 lei

D. Asistenţa medicală

Spitalul Evreiesc din Cernăuţi, 40.000 lei

Tratament medical ş.a., 2000 lei

Lemne gratuite, resp. bani, 20.000 lei

Îmbrăcăminte pentru copiii sărmani, 30.000 lei

Ajutoare de Paşti,Mod Chitim, 78.000 lei,

Total Capitolul V, 515.600 lei[968]

 

Recapitulare

Partea veniturilor, 1.572.820 lei

Partea cheltuielilor

Capitolul I- Administraţia, 177.300 lei

Capitolul II-Culte, 576.960 lei

Capitolul III-Culturale, 188.200 lei

Capitolul IV-Pensiuni, 114.760 lei

Capitolul V-Asistenţă socială, 515.600 lei

Total general, 1.572.820 lei[969].

 

La şedinţa de constituire care a avut la 28 noiembrie 1935, consiliul l-a ales pe Schaje Lecker ca preşedinte şi pe Chaim Mechel ca vicepreşedinte. Consiliul a fost dizolvat la 14 martie 1934, două zile mai târziu, fiind numit un consiliu interimar: Chaim Mechel (preşedinte), Salomon Strominger, B. Hirschorn, Emanuel Rammer, Gustav Stein, Leon Schmerler, Mechel Axelrad, Salomon Weissler, Chaim Genser, Hersch Storper, Mendel Bitter, A. Pressner, David Rosner, Josef Schmatnik, Elias Schuller, Albin Sinnreich, Urzie Uscher, Uscher Kostiner, Hermann Wagner, Avner Schnitzer. Constituirea a avut loc la 18 martie 1934[970]. În urma demisiei lui Chaim Mechel din 1935, comisia a fost dizolvată. Ministerul Culturii a desemnat o comisie interimară prezidată de către David Wassermann, B. Hirschorn, Benjamin Klein, Mendel Drimmer, David Josef Hecht, Seide Herer, Wolf Tannenbaum, Israel Sternschuss, Gerschorn Sonntag, F. Gottlieb, A. Uscher, Mendel Bitter, Ancel Barath, B. Hirsch, Pinkas Katz, Josef Horn, Berl Brucker, David Rosner, Aron Leib Meer, Berl Postelnik, Moritz Flicker, Mendel Katz, Jakob Dollberg, Moses Saller. Comisia a fost constituită la 18 martie 1935. Alegerile au fost fixate pentru 12 mai 1935. Chaim Mechel n-a luat parte la aceste alegeri, câştigate de echipa condusă de către David Wassermann. Au fost aleşi David Wasermann alături de B. Hirschon, David Josef Hecht, Benjamin Klein, Mendel Bitter, Seide Herer, Israel Israel Sternschuss, Hersch Axelrad, Josef Dollberg, Berl Brucker, Mendel Katz, Abraham Uscher, Phobus Gottlieb, Rubin Lang, M. Drimmer, Josef Horn, Mendel Halpern, Wolf Tannenbaum, Schaje Lecker, Alter Wassermann, Israel Menczer, Moses Katz, Eisig Pressner, Salo Grossmann. La constituire din 2 iunie 1935, David Wasermann a fost ales preşedinte. Acest consiliu a condus Comunitatea până la 7 iunie 1938, când Ministerul Cultelor a instalat o nouă comisie interimară condusă de către Simon Hilsenrad. Din această comisie au făcut parte B. Hirschon, J. Lauterstein, I. Menczer, B. Schimmel, I. Rudich, M. Weinstein, Isidor Pressner, Mendel Bitter, Seide Herer, Phobus Gottlieb, Benjamin Klein, Bruno Rath, Peretz S.M. , Abraham Uscher. Constituirea a avut loc la 4 iunie 1938. Cu ordinul Ministerului Culturii şi Artelor nr. 34689/38 a fost dizolvată comisia interimară desemnată, instituindu-se o nouă comisie sub conducerea lui Chaim Mechel. Din această comisie mai făceau parte Rubin Lang, Noe Jurgrau, Rheinhold Moses, Uscher Kostiner, Abraham Harth, Berl Postelnik, Berl Drach, Elkune Karp, Mendel Kern, Pinkas Katz, Gedalie Eckhaus, S. L. Guttmann, Aba Birkenfeld, Littmann Herer şi Lazar Frenkel. Au mai fost cooptaţi S. Strominger, M. Schwitzer, M. Berler, Itzig L. Gruber, David Weissberg, David Lieberson, Hersch Schapira, Moses Chaimovici şi Gustav Schaffer. Constituirea a avut loc la 16 august 1938[971].

 

Chaim Mechel. Sursa: Geschichte der Juden in der Bukowina,

ed. Hugo Gold, vol. 2, Tel Aviv, 1962.

 

La începutul lunii octombrie 1938, a avut loc o anchetă a Ministerului Cultelor şi Artelor prin intermediul Prefecturii judeţului Rădăuţi, la Comunitatea Evreiască locală, urmare a unor denunţuri legate de activitatea conducerii acesteia. În centrul acestor reclamaţii s-a aflat activitatea lui Chaim Mechel, preşedintele Comunităţii Evreilor din Rădăuţi, deţinătorul mai multor mandate de consilier comunal şi judeţean, fost viceprimar al oraşului Rădăuţi, un personaj foarte cunoscut şi apreciat, acesta fiind iniţiatorul construirii Spitalului Evreiesc şi al Azilului de Bătrâni de pe strada Volovăţului din localitate. Drept urmare a acestor sesizări Mechel s-a adresat în scris ministrului Culturii şi Artelor spre a-şi prezenta punctul de vedere şi argumenta activitatea depusă în calitate de preşedinte în exerciţiu al Comunităţii Evreieşti.

„Domnule Ministru,

Subsemnatul Chaim Mechel, preşedinte al actualei Comisii Interimare a Comunităţiii Evreieşti din Rădăuţi Bucovina, am onoarea de a vă înainta următoarea cerere:

De la un timp încoace persoane răuvoitoare înaintează denunţuri împotriva actualei conduceri a comunităţii evreieşti prezidate de mine, ca şi împotriva comitetului soc. Spitalul Evreiesc şi Azilul de Bătrânilor din Rădăuţi, prezidat de mine, debit fel de fel de minciuni şi încercând să inducă în eroare pe autorităţile tutelare. Ca să scape de consecinţele calomniilor, semnează denunţurile cu nume fictive ale unor oameni care nici nu există aici. Pe lângă aceasta, denunţurile nu sunt de loc timbrate sau numai într-un mod insuficient, aşa că şi din acest motiv s‑ar impune desconsiderarea lor. Deşi netemeinicia acestor denunţuri este evidentă, am fost chemat la Prefectura Rădăuţi la 20/9 a.c., la dos. 16400/38 în faţa unei comisii să dau unele declaraţii în legătură cu aceste plângeri. În ziua de 3 octombrie 1938, o anchetă chiar la sediul comunităţii, făcută de delegatul Prefecturii, dl. Pretor dr Scraba care a studiat cu amănuntul toate registrele şi actele respective convingându-se de absoluta lipsa de temei a învinuirilor formulate de reclamaţiile anonime împotriva actualei conduceri”.[972] În continuare, Mechel l-a acuzat pe Simon Hilsenrad, fostul preşedinte al Comunităţii, sub a cărui conducere se acumulaseră datorii de 175.000 lei, situaţie care a trebuit rezolvată după preluarea conducerii. El era nemulţumit şi de amestecul Ministerului Culturii şi Artelor şi al Prefecturii în investigarea unor chestiuni care ar fi ţinut totuşi, de resorturile interne ale Comunităţii Evreilor Rădăuţi, cu atât mai mult cu cât denunţurile aveau un caracter anonim. În 1932 Chaim Mechel a început construirea Spitalului Evreiesc şi al Azilului Bătrânilor din fondurile Comunităţii, fără a primi vreo subvenţie de la autorităţile române care i-au refuzat solicitările în acest sens. Construcţia nu a putut fi însă finalizată, fondurile epuizându‑se rapid, Mechel estimând că ar mai fi fost nevoie de 250.000 lei pentru terminarea Spitalului şi aproximativ un milion pentru dotarea acestuia cu aparatura aferentă. Ar fi fost nevoie de 1.200.000 lei anual pentru funcţionarea stabilimentului. În acest condiţii, Chaim Mechel şi Comitetul de Iniţiativă au găsit soluţia salvatoare de a închiria imobilul Gimnaziului Industrial Rădăuţi cu preţul de 66.000 anual. Contractul se întindea pe durata a doi ani (1938-1940) fiind semnat între Chaim Mechel şi Florica Păduraru, directoarea Gimnaziului şi Constantin Colibaba, preşedintele Comitetului Şcolar. De aici au început se pare un şir de reclamaţii anonime care au tulburat apele în Comunitatea Evreiască din Rădăuţi. La solicitarea sa, Chaim Mechel a primit o adeverinţă din partea Prefecturii jud. Rădăuţi, cu semnătura lui V. Dumitriuc, prefect în exerciţiu. La solicitarea Ministerului Culturii şi Artelor, Chaim Mechel a răspuns în scris, indicând datele ce-i fuseseră solicitate.

                    

                                   Iacob Lapawofer                                 Alter Wassermann

             

                                      David Wassermann                             Riven Lang

 

Sursa: Geschichte der Juden in der Bukowina,

ed. Hugo Gold, vol. 2, Tel Aviv, 1962.

 

 


 


 

 

CAPITOLUL XVII

Limitarea drepturilor şi excluderea socială şi politică a evreilor din Rădăuţi

 

 

 

I

ntegrarea rapidă a Bucovinei în Regatul Român a reflectat multe situaţii care au pus în lumină resentimentele manifestate de vechii sau mai noii veniţi în provincie, prilejuind unele atitudini pe care le putem defini drept antisemite[973]. Un Raport al Jandarmeriei Române din Bucovina consemna faptul că, în timpul războiului locuitorii neromâni (sic) din comuna Marginea „au devenit neascultători, răi, bătăuşi, beţivi”, aceste lucruri determinând dezinteresul pentru „lucrul pământului”, toate aceste aspecte având un impact negativ asupra „moralei”[974]. Evreii se regăseau destul de des în rapoartele autorităţilor, foarte mulţi ocupându-se cu desfacerea produselor alcoolice, ocupaţii care le prilejuiau suficiente neajunsuri în relaţia cu administraţiile locale. Un astfel de caz, îl regăsim în comuna Straja - importantă localitate din judeţul Rădăuţi - unde I. Peretz, a îndrăznit să „încalce ordinele autorităţilor” ţinându-şi „crâşma deschisă în zilele de duminică şi de sărbătoare”[975].Evreii aveau un rol deosebit în economia localităţilor bucovinene fie că era vorba de ateliere mici, băcănii, restaurante, bănci, tipografii sau „stabilimente industriale” mai mari precum fabrica din Putna (localitate din sudul Bucovinei aparţinând din punct de vedere administrativ judeţului Rădăuţi)[976]. Aici, proprietarii fabricii de ciment le solicitau - 20 iulie 1919 - autorităţilor române „sprijin şi înţelegere pentru păstrarea muncitorilor”, majoritatea acestora fiind alogeni[977].Comunităţile mozaice din Bucovina s-au remarcat prin ponderea şi forţa lor economică, financiară, culturală, spirituală. Evreii bucovineni au fost foarte activi în spaţiul public interbelic iniţiind şi dezvoltând un complex mare de acţiuni de rezonanţă.


Lideri politici precum Benno Straucher[978], Mayer Ebner[979], Iacob Pistiner[980], Sallo Weiselberg[981] ş.a. s-au remarcat printr-o prestaţie publică deosebită în promovarea intereselor evreilor din Bucovina alături de confraţii lor din Vechiul Regat, Basarabia, Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana[982]. Salo Weisselberg. După 1918 naţionalismul şi antisemitismul s-au dezvoltat puternic în Bucovina[983]. În mod frecvent, au avut loc violenţe îndreptate împotriva evreilor, concretizându-se în numeroase victime[984].  

Aşa cum am arătat în paginile anterioare, evreii şi-au dobândit cu multă dificultate cetăţenia română. Începând cu perioada anilor anii `30, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti ale evreimii au fost în mod serios diminuate, ajungându-se la anularea totală ale acestora în împrejurări la care ne vom referi în capitolele următoare ale acestui volum. Şicanele antisemite au făcut parte din cotidianul interbelic românesc, ajungându-se uneori chiar la forme de violenţă extremă (cel mai cunoscut caz fiind reprezentat de către moartea violentă a studentului David Fallik de la Universitatea din Cernăuţi în 1926, pe fondul unor confruntări antisemite). În spaţiul ştiinţific şi politic românesc se manifestau preocupări serioase legate de eugenie (această mişcare îşi avea sediul la Cluj, unde rezida dr. Iuliu Moldovan, şeful şcolii de eugenie) şi de biopolitică (se avea în vedere, printre altele crearea unui stat biopolitic).[985] Desigur, aceste preocupări contrastau în mod flagrant cu standardele unui stat democratic. Relaţia pe care aceste iniţiative o aveau cu minorităţile naţionale din România, evreii în cazul nostru, este reprezentată de către caracterul etnic al definiţiei naţiunii elaborată de către Iuliu Moldovan.[986] Selecţia naturală în societatea umană figura drept una dintre ideile esenţiale ale programului lui Moldovan[987], un simpatizant al măsurilor adoptate de către nazişti în Germania.[988] Preluate de către unii lideri legionari (Ovidiu Comşia, Iordache Făcăoaru în cazul de faţă), aceste idei promovau în spaţiul public, convingeri de genul acelora că „democraţia reprezenta un dezechilibru biologic”[989], ajungându-se până la susţinerea nevoii de „purificare a naţiunii române” (această purificare se vedea realizată prin eliminarea „etniilor de origină extra europeană inferioară”, precum ţiganii, tătarii şi evreii).[990] Ideile lui Moldovan empatizau cu cele ale lui Nechifor Crainic în privinţa ortodoxismului şi ale statului etnocratic.[991]

 

Arthur (fiul lui Simon), Hilsenrad, la 20 de ani, student.

Sursa:SJAN Suceava, fond Primăria oraşului Rădăuţi, dosar 17/1929

 

 

Buletin de vot, 1930. Sursa: SANJ Suceava fond

Prefectura judeţului Rădăuţi, dosar 8/1930.

La alegerile din 1932 Partidul Evreiesc a primit următoarele voturi la Rădăuţi: lista 1 - 249 voturi; lista 2- 400 voturi (total 1821 voturi la nivelul judeţului Rădăuţi)[992]. În perioada interbelică - la Rădăuţi - s-au semnalat incidente antisemite, unele chiar foarte grave la care vom face referire în partea finală a acestui volum[993]. În 1934, Parlamentul României Întregite a adoptat „legea pentru folosirea personalului românesc în întreprinderi”. Aceasta prevedea faptul că 80% dintre angajaţii unei întreprinderi trebuiau să fie neapărat etnici români, restul de 20% putând fi cetăţeni străini, preferabil căsătoriţi cu românce şi având copii români. În consiliile de administraţie procentul stabilit era de maximum 50%, prevederea referindu-se mai ales, la marile rafinării, unde majoritatea era formată din cetăţeni străini. Preşedintele consiliului de administraţie trebuie în mod obligatoriu să fie un cetăţean român, prin raportarea la criteriile legii din 1930, fiind favorizată introducerea criteriului etnic în selectarea personalului în industrie[994]. Astfel, statul şi‑a construit o bază legislativă prin intermediul căruia, a început ulterior să fie aplicată numerus clausus[995] şi numerus nullus[996] (cazul barourilor de avocaţi, facultăţi de medicină, Adunarea Generală a Inginerilor din România ş.a.)[997]. Guvernarea Gheorghe Tătărăscu s-a dovedit a fi o guvernare care a excelat în privinţa măsurilor adoptate împotriva evreilor.[998] În 1936 antisemitismul a atins în Bucovina cote înalte[999]. Organizaţii cu ideologie antisemită precum Legiunea Arhanghelului Mihail, LANC şi Frontul Românesc se regăseau doctrinar şi politic în atitudinile şi acţiunile lor faţă de evrei. 


 

 

XVII.1. „GUVERNAREA GOGA-CUZA”

(28 DECEMBRIE 1937-10 FEBRUARIE 1938)

 

„Guvernarea Goga-Cuza” (28 decembrie 1937 -10 februarie 1938) cunoscută şi sub denumirea de „guvernarea celor 44 de zile”, a fost din punct de vedere cronologic, a „doua guvernare antisemită din Europa”[1000]. Al Treilea Reich a considerat această guvernare drept un partener de încredere, în cabinetul Goga-Cuza figurând personalităţi precum Ion Antonescu şi Armand Călinescu, acestea fiind recunoscute pentru vederile lor antisemite[1001]. Această guvernare s-a bazat pe ideea asigurării superiorităţii etnice a românilor, etichetând chestiunea evreiască drept „principala problemă internă a statutului”.[1002] Octavian Goga şi A. C. Cuza în calitate de lideri ai Partidului Naţional Creştin se pronunţau pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat, împotriva partidelor democratice socotite a fi prea „jidovite”[1003]. În ziarul „Porunca Vremii” la rubrica intitulată sugestiv „Jalea Bucovinei” apăreau frecvent articole precum „Vijniţa-rai jidovesc”, „Plaga triourilor jidoveşti din Bucovina”, „Periculoşii gangsteri ai Bucovinei”[1004] ş.a. În mod frecvent, în discursurile ale deputatului cuzist Nechifor Robu la adresa evreilor erau evocate intenţiile înfiinţării unor „tabere mari” alături de alte măsuri punitive[1005]. Solicitările premierului Octavian Goga mergeau până acolo încât cereau retragerea dreptului de vot pentru evrei[1006]. În mod frecvent, mesajele electorale ale Partidului Naţional Creştin făceau dese referiri la evrei, promiţând electoratului ultranţionalist că-l va scăpa de „buba evreiască”[1007]. Multe dintre măsurile adoptate în timpul guvernării Goga-Cuza sunt foarte greu de înţeles chiar în zilele noastre: „interzicerea evreilor de a avea servitoare sub 40 de ani, interzicerea căsătoriilor cu evrei, excluderea artiştilor evrei din programele teatrelor, anularea permiselor pe calea ferată ziariştilor evrei” ş.a. Toate consiliile locale au fost dizolvate tocmai pentru a-i elimina astfel pe reprezentanţii minorităţilor naţionale. Medicii, actorii, profesorii, ziariştii şi funcţionarii publici de religie mozaică au fost concediaţi.[1008] Guvernul se angaja să supravegheze aplicarea în întreprinderi a legii de apărare naţională, numind în acest scop, comisari care şi-au depăşit cu mult atribuţiile stabilite, decizând asupra angajării şi concedierii lucrătorilor.[1009] Una dintre măsurile adoptate împotriva evreilor a fost reprezentată de naţionalizarea a două clădiri şi a trei mari loturi de teren („Căminul Evreiesc”) din Cernăuţi situate în apropierea Mitropoliei Bucovinei, prin intermediul unei ordonanţe regale din 27 ianuarie 1938.[1010] Această măsură a afectat şi neliniştit profund comunităţile mozaice din Bucovina, alimentând astfel, izbucnirea unor acţiuni antisemite la Vijniţa, organizate de către formaţiunile înarmate ale Partidului Naţional Creştin.[1011] La 22 ianuarie 1938 a fost adoptat decretul-lege cu privire la revizuirea cetăţeniei române. Aplicarea în practică, a acestei legi a generat multiple probleme, în cazul comunităţilor mozaice ultrareligioase (în cazul Bucovinei), statul nerecunoscând căsătoriile religioase.[1012] Primăriile trebuiau să elaboreze şi să afişeze la loc vizibil, listele cu evrei care aveau cetăţenie, întregul proces generând un mecanism birocratic extrem de complicat cu repercusiuni sociale în cazul mozaicilor, dramatice.[1013] La fiecare 40 de zile, evreii erau obligaţi să prezinte autorităţilor documentele de identitate, iar cei care le nu puteau furniza funcţionarilor români probe suficiente îşi pierdeau cetăţenia[1014]. În contextul acestor iniţiative legislative, fără precedent în societatea românească, au fost reluate dezbaterile în jurul „chestiunii evreieşti”[1015] a adoptării unor acte în favoarea anulării cetăţeniei acordate de statul român evreilor. Acest decret le solicita persoanelor care dobândiseră cetăţenia română înscrierea în registrul de naţionalitate, înscrierea în Registrele privitoare la acordarea drepturilor cetăţeneşti - în urma unei proceduri judecătoreşti complicate - să fie repusă în discuţie şi să dovedească din nou cu acte – lucru extrem de dificil în practică, dat fiind intervalul de timp foarte scurt. La aproape doi ani de zile de la promulgarea legii, 225.222 evrei din România Mare şi-au pierdut cetăţenia, la care se mai adăugau încă 44.848 mozaici care nu figurau în nici un registru, aceste persoane fiind considerate „tolerate”[1016]. În acelaşi timp, echipele de „lăncieri” ai Partidului Naţional Creştin îi molestau pe evrei, provocând dezordine, tulburări şi multă panică şi nelinişte în rândurile comunităţilor mozaice[1017]. În multe cazuri, echipele Partidului Naţional Creştin, aşa numitele „Cămăşi Albastre”, au intrat în conflict chiar cu membri ai Mişcării Legionare[1018]. La începutul anului 1938 diaspora evreiască constatând politica deliberat antisemită a guvernului Goga-Cuza a transmis un mesaj regelui Carol al II-lea semnat de către Leo Wolfson, Carol Sounnreich şi Herman Speier, preşedintele de onoare şi respectiv, secretarul de onoare al „Ligii Evreilor Americani” (originari din România)[1019]. Evreii americani se arătau „întristaţi” de „actele şi pronunciamentul primului-ministru Goga”, considerate „negarea nu numai a promisiunilor Majestăţii Sale, ci şi a obligaţiilor luate de România prin tratatele internaţionale şi prin Constituţie”[1020]. Revizuirea statului juridic al evreilor anunţată de guvern încă de la 1 ianuarie 1938 a neliniştit comunităţile mozaice din România Mare, mulţi dintre ei emigrând din Galiţia şi Rusia după 1919, alţii venind după instalarea regimului lui Hitler în Germania în 1933[1021]. Nicolae Petrescu Comnen, ministru de externe a făcut o serie de declaraţii presei din SUA, Anglia şi Franţa arătându‑le că revizuirea situaţiei juridice a evreilor reprezintă „o simplă măsură de poliţie şi siguranţă internă”[1022]. Publicaţia germană „Der Sturmer” consemna că „primele măsuri antisemite lasă să se întrezărească îndeplinirea unor dorinţe devenite de mult publice. Emanciparea evreismului care secătuia pe ţăranii români a fost impusă tânărului stat românesc de către (Benjamin-D.H.) Disraeli înaintea congresului de la Berlin. Orice proteste sau memorii zguduitoare n-au folosit la nimic. Europa, larg determinată în sens iudaic, a impus României libertatea evreilor”[1023]. „The Jewish Chronicle” a publicat la 7 ianuarie 1938 articolul „Pericolul românesc”, iar la Ierusalim se aprecia că „nota de protest trimisă guvernului român de către Marea Britanie se datora intervenţiei evreilor sionişti”. Cotidianul „Davar” (Tel Aviv) menţiona (9 ianuarie 1938) faptul că „a ajuns la cârma statului român un partid antisemit care are înscris în fruntea programului său nimicirea evreilor”[1024]. Printre alte măsuri adoptate de către guvernul român se număra interzicerea apariţiei unor ziare precum „Adevărul”, „Lupta”, „Dimineaţa”, „Lumea”, „Ziua” din Iaşi, „Czernowitzer Blatt” (foaie evreiască în limba germană din Cernăuţi), „Das Idisch Wort”, „Ofbau” (ambele în idiş)[1025] şi „Darheinu” din Cernăuţi, au fost suspendate[1026]. La aceste ziare lucrau jurnalişti evrei, publicaţiile respective apărând inclusiv în idiş[1027]. Ziariştii evrei din redacţiile ziarelor „Dimineaţa” şi „Adevărul” erau Constantin Graur (Avrum Bauer Rosenfeld), Emil Pauker (Şmil Pauker), Traian Vlad (Sanie Labin), Gr. Faur (Ghidale Gherş Brauer), Alex Graur (Aisig Brauer), „Scrutator” (Kalman Blumenfeld), Barbu Lăzăreanu (Burăh Rosenberg), A. P. Samson (Samson Avramovici), F. Brunea-Fox (F. Brauer) ş.a.[1028] La 4 august 1938, prin Decret regal a fost adoptat „Regulamentul pentru funcţionarea Comisariatului general pentru minorităţi”prin care se preciza că cetăţenii români minoritari „sunt liberi să se folosească de limba maternă în materie de religie, de presă, în relaţiile lor personale şi comerciale, precum şi în reuniunile şi întrunirile autorizate în conformitate cu legea”[1029] şi „beneficiază de dreptul de a înfiinţa, conduce şi supraveghea pe spezele lor, instituţii de binefacere, religioase sau sociale precum şi şcoli şi orice alte instituţii de educaţie, cu dreptul de a întrebuinţa propria lor limbă şi de a-şi exercita cultul în mod nestingherit”[1030]. În baza acestui act s-a procedat la recunoaşterea minorităţilor naţionale din Regatul României Mari, constituindu‑se fiecare în organizaţii cu drept de reprezentare în Frontul Renaşterii Naţionale[1031]. Aceste prevederi legislative nu aveau valabilitate în cazul evreilor, fapt care a împiedicat accesul la funcţiile publice din statul român[1032]. Una dintre prevederile legislative cele mai explicite în cazul comunităţilor mozaice, a fost reprezentată de către decizia conducerii Ţinutului Suceava, adoptată la 1 decembrie 1938. Documentul prevedea la art. 1 următoarele: „Cu începere de la 1 decembrie 1938, se interzice populaţiei evreieşti din Ţinutul Suceava de a vorbi în magazine, ateliere, fabrici pe sălile Palatelor de Justiţie, ale Camerelor de Comerţ, şi, în general, în toate instituţiile publice, altă limbă decât cea română. Patronii vor afişa peste tot, la loc vizibil, afişul „Se va vorbi româneşte!”[1033]. La art. 4, documentul menţiona faptul că „evreii care şi-au pierdut cetăţenia, cu ocazia revizuirii, n-au dreptul să ocupe vreun post, să lucreze în fabrici, ateliere, magazine”[1034]. Aceste măsuri au afectat populaţia minoritară, în primul rând evreii, deschizând calea abuzurilor şi violenţelor. Decizia era semnată de către profesorul Gheorghe Alexianu, rezidentul regal al „Ţinutului Suceava”. În caz de încălcare a acestei decizii erau prevăzute următoarele sancţiuni: „la prima abatere se va închide întreprinderea, biroul sau atelierul pe trei zile, la a doua pe 10 zile, iar la a treia abatere va fi închisă definitiv. Evreii care vor continua să vorbească pe stradă sau în locuri publice altă limbă decât româna, vor dovedi că nu sunt cetăţeni români şi nu vor putea beneficia de avantajele cetăţeniei române. Evreii care cu ocazia revizuirii cetăţeniei române au pierdut cetăţenia română nu mai au dreptul să ocupe vreun post, să exercite vreun comerţ sau să lucreze în ateliere de industrii”[1035]. Această decizie care lovea în evrei a fost cenzurată de către Biroul de Cenzură, astfel încât n-a fost publicată în presa vremii, o procedură uzuală în acele vremuri[1036]. O simplă călătorie cu trenul era foarte riscantă pentru un evreu, întrucât puteau fi oricând, la o adică, aruncaţi pur şi simplu din vagoane, aşa cum s-a şi întâmplat în cazul lui Fabian Moise, care călătorea de la Dorohoi la Bucureşti (suspectat că ar fi comunist)[1037]. Evreii din comunitatea rădăuţeană au fost victimele acestui tip de comportament aberant susţinut de către legionari, exponenţii unui partid politic totalitar de extremă dreapta. Prăvăliile unor evrei rădăuţeni au fost devastate, au apărut violenţele fizice la adresa membrilor comunităţii mozaice ş.a. Violenţele şi măsurile antisemite au continuat într-o formă elaborată în timpul regimului Ion Antonescu (1940-1944).

 


 


 

 

CAPITOLUL XVIII

Stat, oraş, administraţie şi cetăţeni. Problema cetăţeniei

 

 

 

P

roblema cetăţeniei a reprezentat unul dintre subiectele care au afectat într‑un mod semnificativ încrederea evreilor faţă de statul român. Începând cu 1918, numărul evreilor din Regatul Român crescuse în mod semnificativ odată cu unificarea organizatoric-administrativă a comunităţilor mozaice din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.[1038] Marile oraşe ale Regatului Român din provinciile unite în 1918, Chişinău şi Cernăuţi erau locuite de comunităţi mozaice semnificative. Evreii aveau o pondere importantă la nivelul oraşelor din Bucovina, Basarabia, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, concentrând în mânile lor importante pârgii economice, financiare, comerciale, spirituale, educaţionale, culturale şi sociale. Începând cu 1918, evreimea din Regatul Român se va organiza şi manifesta într-un mod unitar, păstrându-şi însă specificul şi tradiţiile regionale în care evoluaseră de secole. Evreimea din Regatul României Mari era împărţită între comunităţi numeroase şi dinamice cultivând un profil cultural distinct: germanofon în cazul celor din Bucovina, rusofon în situaţia mozaicilor basarabeni şi maghiar (şi german) pentru evreimea transilvăneană şi bănăţeană.Tema acordării cetăţeniei române evreilor, a fost introdusă în spaţiul public românesc interbelic prin intermediul presei şi a dezbaterilor parlamentare. A fost preluată şi utilizată de către stat şi autorităţile sale, devenind, în anumite situaţii, un instrument de limitare a numărului evreilor trăitori în Regatul Român. Documentele pe care le-am consultat reflectă o preocupare intensă a evreilor în dobândirea cetăţeniei române versus numeroase tergiversări, abuzuri sau acte de corupţie ale unor funcţionari publici. Deşi această problemă s-a regăsit în toate statele din spaţiul Europei Centrale şi Orientale după 1918, totuşi, Regatul Român a fost printre ultimele din Europa care le-a acordat cetăţenia locuitorilor săi de religie mozaică, prelungind şi complicând astfel o procedură legitimă în alte state europene[1039].


 

În urma unor puternice presiuni venite din partea organizaţiilor internaţionale evreieşti, Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) a decis introducerea unor clauze speciale în textul tratatelor de pace care să stabilească acordarea cetăţeniei evreilor[1040]. La 28 mai 1919 a fost adoptat decretul lege nr. 2085 (publicat în Monitorul Oficial nr. 33 din 28 mai 1919) care stabilea în art. I: „locuitorii evrei ai vechiului Regat, majori, născuţi în ţară sau întâmplător în străinătate, din părinţi aşezaţi în ţară, care n-au fost supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă manifestă această voinţă, făcând declaraţiunea că ei sunt născuţi în România şi că nu s-au bucurat de nici o protecţie străină”[1041]. La 12 august 1919 a fost adoptat decretul lege nr. 3464 (publicat în „Monitorul Oficial” nr. 93 din 13 august 1919), iar prin articolul nr. 33 al Constituţiei din 29 martie 1923 au fost ratificate decretele-legi privind acordarea dreptului de cetăţenie evreilor (nr. 2085 din 22 mai 1919, nr. 3646 din 13 august 1919)[1042]. Acordarea cetăţeniei române[1043] în cazul evreilor se realiza - conform documentelor analizate de noi - în urma unor verificări minuţioase: la începutului anului 1919 autorităţile române solicitau detalii suplimentare despre un Moses Kamph, evreu, profesor din Siret[1044]; în cazul unui alt evreu, Johann Gross (Hliboca) rapoartele Siguranţei arătând că acesta „posedă indigenatul” [1045]. În cazul unor persoane aparţinând comunităţii evreilor (Abraham Snitzer - Volcineţ, Abraham Israel Horowitz - Dorneşti, Chaim-Fridman - Şerbăuţi)[1046] identificaţi în cursul cercetărilor noastre, formula procedurală utilizată s-a plasat pe aceleaşi coordonate birocratice[1047]. Într-un alt caz, deşi a dovedit- cu martori- că a lucrat o perioadă ca servitor în localitatea Şerbăuţi - evreul Chaim-Fridman, a fost obligat de către autorităţile române să părăsească Bucovina cu destinaţia Austria[1048]. În contextul manifestărilor antisemite specifice acelor vremuri, s-au înregistrat cazuri de angajaţi ai statului concediaţi doar pentru motivul că aparţineau religiei mozaice (unul dintre ele, fiind reprezentat de către Samuel Grosmann din Zastavna, concediat în baza acestui motiv din Jandarmerie la 3 februarie 1919)[1049]. În felul acesta, funcţionarii statului se făceau vinovaţi în mod oficial de comiterea unor abuzuri îndreptate în mod predilect asupra unor evrei, acte care nu erau pedepsite adecvat de către autorităţile vremii. Integrarea evreilor în statul român pe traseul obţinerii cetăţeniei s-a făcut anevoie după 70 de ani şi numai în urma intervenţiei Înaltelor Puteri Aliate şi Asociate[1050] (respectându-se şi evoluţia internă - modernizatoare a statului român)[1051]. La 10 aprilie 1922, deputatul Adolf Stern a solicitat introducerea în proiectul de Constituţie a prevederilor europene referitoare la „încetăţenirea evreilor pământeni”[1052]. Se avea în vedere, compatibilizarea legislaţiei româneşti cu prevederile europene în domeniul asigurării egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, în fond aplicarea concretă a unor prevederi vehiculate şi agreate în timpul unor dezbateri parlamentare. Adoptarea unei legi speciale în sensul acordării cetăţeniei evreilor s-a dovedit a fi în practică, o iniţiativă foarte dificilă din cauza fervoarei antisemite care a caracterizat România anilor `20[1053].

Atmosfera ostilă evreilor s-a suprapus cu fenomenul venirii în România a unor grupuri numeroase din URSS şi Polonia[1054]. Acest exod al evreilor din statele învecinate României, a reprezentat doar un pretext, el nefiind o cauză autentică a inflamării opiniei publice în chestiunea evreiască. Începând cu 1918, chestiunea încetăţenirii evreilor a devenit o problemă de interes naţional, dezbaterile având loc pe fondul unor agitaţii antisemite întreţinute în mod constant de către diverşi vectori de opinie precum A.C. Cuza, Nicolae Iorga, Nechifor Crainic[1055] ş.a. Din aceste considerente, Benno Straucher şi Salo Weiselberg s-au alăturat, încă din start, unor iniţiative legislative care priveau acordarea în mod automat a etnicilor evrei aflaţi în teritoriile româneşti începând cu 1914[1056]. Adolph Stern şi Iacob Pistiner au solicitat în timpul dezbaterilor din Parlament, desfiinţarea indigenatului[1057].

 

 

Sursa: DJANS fond Primăria oraşului Rădăuţi, dosar 6/1939

 

Târziu faţă de textele legislative adoptate cu privire la evrei în alte state europene, Regatul Român a adoptat (23 februarie 1924) „Legea pentru dobândirea şi pierderii naţionalităţii române”[1058]

 

 


 


 

 

CAPITOLUL XIX

Politica autorităţilor faţă de evrei

 

 

XIX.1. STATUL ŞI ACTORII POLITICI

 

 

S

chimbarea regimurilor politice din Regatul Român a avut efecte dramatice asupra evreilor. Atmosfera paşnică de colaborare şi înţelegere reciprocă interconfesională şi interetnică din Bucovina Istorică s-a deteriorat în mod constant. Curentele naziste s-au propagat în Bucovina dinspre Transilvania şi Banat[1059]. În Bucovina numărul adepţilor Legiunii „Arhanghelului Mihail” a crescut exponenţial după înfiinţarea acesteia prin desprinderea din L.A.N.C. în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu cunoscut drept „Căpitanul”. Alte partide - precum cel condus către A.C. Cuza şi Octavian Goga - şi-au avut în spaţiul bucovinean organizaţii puternice, active şi agresive prin discursul şi mesajul antisemit şi acţiunile violente împotriva evreilor.În 1926 Dimitriu Constantin, un student medicinist din Bucureşti, l-a lovit în timpul unei adunări publice pe evreul rădăuţean Sigmund Schuller. Autorităţile române au început cercetările în acest caz, însă n-am identificat nici o măsură concretă adoptată în această speţă[1060]. La capitolul acţiunilor antisemite, s-a făcut remarcat Nechifor Robu, lider al partidului cuzist din localitate, deputat al acestui partid în Parlamentul Regatului Român, ulterior prefect. În perioada mandatului său de prefect, Nechifor Robu a emis o dispoziţie prin care a interzis repaosul în ziua de sâmbătă (când evreii cinsteau Sabatul).[1061]Atacurile antisemite se desfăşurau cu o frecvenţă ridicată în oraşul Rădăuţi. Cu prilejul campaniilor electorale, tematica antisemită funiza în mod regulat un suport pentru actorii politici locali. Astfel, cu prilejul alegerilor din 1934, cuziştii au organizat diverse acţiuni publice soldate cu numeroase violenţe la adresa partidelor acuzate că s-au vândut jidanilor.Autorităţile evaluau numărul cuziştilor la 2029 de persoane.[1062]


 

Afişe electorale antisemite. Sursa: SANIC,

fond Ministerul de Interne. Diverse, dosar 1/1933.

 

 

„Argumente electorale” folosite în mod constant de către LANC în timpul alegerilor. Sursa: SANIC, fond Ministerul de Interne. Diverse, dosar 1/1933, f. 96.


 

La 19 februarie 1934 a avut loc un incident antisemit la Putna, studentul Popescu Dragoş (originar din Falcău) şi membru al societăţii academice „Bucovina” din Cernăuţi, a atacat cu pietre locuinţa comerciantului local Sandberg Adolf[1063]. Cuziştii şi studenţii din Putna au promis că se vor răzbuna pe evreii din localitate. Incidentul a fost aplanat prin intervenţia jandarmilor. Interdicţia evreilor de a nu mai putea avea servitoare de confesiune creştină, i-a afectat grav pe evreii din Rădăuţi.[1064]

Adoptarea treptată a unei legislaţii antisemite cu trimitere directă la textele similare adoptate în Al Treilea Reich au pregătit excluderea evreilor din viaţa publică, socială, economică, financiară a Regatului Român Îngrijoraţi, fiind informaţi din surse diferite, despre acţiunile care se pregătau asupra lor, evreii rădăuţeni s‑au adresat la 5 decembrie 1940 prin intermediul lui Isidor Presner, preşedintele Comunităţii Evreieşti Rădăuţi-Bucovina, lui Wilhem Fildermann, preşedintele Comunităţilor Evreieşti din România, pentru a afla care sunt motivele întocmirii de către Poliţia Rădăuţi, a unor tabele cu evrei cu vârsta cuprinsă între 18-50 de ani de sex masculin[1065]. Informaţiile ajunse la evreii din Rădăuţi arătau că, mozaicii din judeţul Câmpulung Moldovenesc (Vama, Gura Humorului) fuseseră somaţi să‑şi părăsească localităţile de baştină[1066]. Într-o serie de localităţi din România (Făgăraş, spre exemplu) evreii fuseseră chemaţi la poliţie şi obligaţi să semneze declaraţii prin care „renunţau la prăvăliile lor”, în favoarea legionarilor[1067]. Asemenea veşti îngrijorau în cea mai mare măsură comunitatea mozaică rădăuţeană. Într-o comunitate precum aceea rădăuţeană unde 90% din reprezentanţii administraţiei locale (Poliţia, Jandarmerie ş.a.) aveau simpatii sau figurau drept membri cu acte ai Partidului „Totul pentru Ţară” este lesne de imaginat viaţa cotidiană a evreilor. Cedările teritoriale ale Regatului Român din vara anului 1940 au indus în mentalul colectiv românesc o atitudine injustă a comunităţilor evreieşti din Bucovina şi Basarabia faţă de militarii şi civilii români care se retrăgeau în faţa înaintării rapide a trupelor sovietice. În mod artificial, în opinia publică a fost indus un vinovat pentru neputinţa şi atitudinea autorităţilor române în frunte cu regele Carol al II-lea în faţa ultimatumului sovietic (26 iunie 1940). Numeroşi evrei din localităţile părţii de sud a Bucovinei au devenit victimele unor pogromuri, violenţe, asasinate, jafuri ş.a. Întreaga atmosferă a fost descrisă de către Meier Teich, preşedintele Comunităţii Evreilor din Suceava, în cazul evreilor drept una „deplorabilă”.[1068] La 30 iulie 1940, ziaristul rădăuţean, Cernuşcă Dimitrie (str. „Cuza Vodă” nr. 6) le recomanda autorităţilor române adoptarea unor măsuri ferme împotriva „jidovimii” din Rădăuţi, fără riscurile destrămării unei prietenii perimate între funcţionărime şi jidovimea din localitate”, sugerând câteva măsuri tranşante („Să se bată toba pentru schimbarea banilor mărunţi găsiţi în casele jidoveşti. În cazul că nu vor să preschimbe să li se închidă prăvălia, iar ei arestaţi. Să se percheziţioneze beciurile cu zahăr, chibrituri, orez, sare, petrol, ulei…la jidovii Sommer Leizer, Sommer Salomon, Barather Kostiner şi toate prăvăliile care au avut astfel de mărfuri. Să se dea dispoziţie organelor poliţieneşti, ca orice reclamaţie făcută contra unui jidan şi se dovedeşte a fi întemeiată, să fie soluţionată în cadrul legilor noi. Să se vândă petrolul în formă convenabilă şi proporţională. Să nu fie vândută unora (unui gardian care ia un pol de la un jidan). Vânzarea mărfurilor de primă necesitate să vândă fără întrerupere prin rotaţie de personal, pentru a nu pierde populaţia timpul. Refugiat din Cernăuţi, Cernuşcă mai recomanda, în scopul evitării unor evenimente de genul celor desfăşurate cu ocazia evacuării Nordului Bucovinei şi a Basarabiei la 28 iunie 1940, „să nu se cruţe prieteniile, să nu fie frică de jidovi, să facem dreptate populaţiei sărace, pe umerii căreia apasă greul. Să dovediţi energie şi respectul legii căci legile actuale sunt create pentru cei ce vor şi ştiu să le aplice. O încercare doveditoare că există energie în Rădăuţi, ne va duce la constatarea că în orice împrejurare jidanii vor fi în stare să trăiască cu conştiinţa că au avut un regim românesc plin de energie dar şi de dreptate, condus de un popor care ştie să-şi apere existenţa (sic!).”[1069]  Numărul evreilor rămas în teritoriile controlate de guvernul român a scăzut dramatic ajungând la 283.000 (2,1%)[1070]. Restul evreimii a intrat sub administraţia sovietică şi maghiară (în urma Dictatului de la Viena, România a cedat Germaniei partea de N-V a Transilvaniei)[1071].La 14 octombrie 1940 Trufin Petru, şeful Poliţiei Legionare Rădăuţi, i-a confiscat fără drept, evreului Edelstein Herman, şase cauciucuri şi opt camere de camion, pe care le-a depozitat în incinta Prefecturii Rădăuţi. Ulterior, Edelstein şi-a recuperat bunurile în urma unei reclamaţii depuse la Poliţia Rădăuţi (31 ianuarie 1941).[1072] La 26 noiembrie 1940 din ordinul lui Pantelimon Prelipceanu, şef al Poliţiei Rădăuţi, evreilor rădăuţeni le-au fost confiscate 92 aparate de radio. Acestea au fost preluate de către Costea Gavril, un lider legionar local şi depozitate în incinta sediului legionar Rădăuţi[1073]. Înainte de răpirea Bucovinei de nord şi a Basarabiei, un recensământ efectuat de un număr de 500.000 de agenţi menţiona un procent de 4% în cazul evreilor[1074]. După cedarea acestor teritorii, numărul evreilor a scăzut în mod dramatic[1075]. Acest trend se va opri după 1945, el fiind reluat, inevitabil, odată cu înfiinţarea statului Israel...


 

 

 

CAPITOLUL XX

Excluderea economică şi Numerus Clausus

 

 

 

 

Î

n timpul guvernării Goga - Cuza au fost elaborate şi adoptate texte legislative antisemite care au întors Regatul Român spre timpurile Evului Mediu, îngrozind şi panicând efectiv comunităţile mozaice din spaţiul românesc, mulţi dintre aceştia alegând soluţia emigrării spre alte state îndepărtate precum Brazilia, Mexic, Argentina sau cu o democraţie solidă precum Franţa şi Marea Britanie ş.a. Evreii s‑au văzut brusc confruntaţi cu crime şi violenţe de o cruzime nemaintâlnită, deposedări de bunuri şi proprietăţi personale, boicotarea „comerţului evreiesc” reprezentând o parte integrantă a unor discursuri publice rostite de liderii unor grupări politice totalitare precum Legiunea Arhanghelului Mihai/Garda de Fier/Partidul „Totul pentru Ţară”. Analizele specialiştilor menţionează faptul că evreii din judeţul Rădăuţi au fost deposedaţi de 65 ha teren arabil, 52 ha de păşune, 16 ha de pădure (133 ha în total).[1076] Statul român a dat impresia intrării sale în colaps social drept dovadă fiind reacţiile întârziate, ineficiente împotriva măsurilor şi atitudinilor antisemite tot mai numeroase în spaţiul românesc. În baza ordinului 9222 din 25 aprilie 1939 emis de Comandamentul Teritorial al Regiunii 4 Armată o serie de brutării au fost obligate să lucreze pentru armată. În prealabil, aceste brutării au fost inspectate şi verificate în vederea stabilirii condiţiilor igienice pe care le ofereau. Este vorba de brutăria „Flaschenberger Moses” (str. Regina Maria nr. 14), „Gottlieb Phöbus” (str. Iuliu Maniu nr. 20) şi „Glaser Victor” (Ştefan cel Mare nr. 20).În cursul controlului au fost constatate o serie de neajunsuri, patronilor fiindu-le recomandate o serie de măsuri pentru înlăturarea deficienţelor constatate.Comerţul şi în general, viaţa economică, socială, comunitară evreiască au fost serios perturbate pe fondul ascensiunii extremei drepte în viaţa publică românească şi a reacţiilor slabe din partea autorităţilor statului.


În mod constant, comerţul şi viaţa economică evreiască au fost premeditat perturbate prin acţiuni planificate ale legionarilor, aflaţi oficial la putere începând cu 27 ianuarie 1940, dată la ca România a fost proclamată „stat naţional-legionar”[1077]. În temeiul Decretului Lege publicat în „Monitorul Oficial” nr. 233 din 5 octombrie 1940 se stabilea faptul că „evreii nu pot stăpâni, dobândi sau deţine proprietăţi rurale în România”[1078]. Evreii au fost şantajaţi, agresaţi şi ameninţati fiind împiedicaţi să‑şi exercite activităţile comerciale şi economice specifice. În Rădăuţi - dar şi în alte localităţi - au fost afişate pancarde prin care li se solicita în mod imperativ cetăţenilor: „să nu cumpere mărfuri din prăvăliile evreieşti!”[1079]. La 27 noiembrie 1940 a fost luată decizia anulării cărţile de capacitate profesională - având în vedere fraudele înregistrate la Oficiul din Rădăuţi a fostei Camere de Muncă din Cernăuţi.[1080] De aceste măsuri au fost afectaţi o serie de meşteşugari evrei din oraşul Rădăuţi, după cum urmează:

Turtertaub Lotty, croitor, domiciliat în strada „Voluntarilor„ nr. 43 (nr. 1450 din 14 octombrie 1939). Schauer Nathan, croitor, domiciliat în strada „Iuliu Maniu” nr. 65, cl. I (nr. 141 din 26 martie 1941).

Grunberg Roza, croitor, domiciliat în str. „Ştefan cel Mare” nr. 22.

Rauchbach Leib, măcelar, domiciliat în str. Iuliu Maniu nr. 40 (nr. 4008 din 28 iunie 1939).

Schlauch Iacob a Mendel, măcelar, domiciliat la „Şcoala Băieţi” nr. 15 (nr. 134 din 19 decembrie 1938).

Goldschirch David, croitor, domiciliat în Rădăuţi, cl. I, dosar nr. 143 din 26 martie 1939.

Schauer Isidor, croitor, cl. I, domiciliat în str. „Iuliu Maniu” nr. 140 din 26 martie 1939.

Beer Rosa Rosner, croitorească, domiciliată în str. „Vasile Bodnărescu” nr. 1656 din 4 iunie 1940.

Schaje Beer Gelber, brutar, domiciliat în str. „Regina Maria” nr. 3, cl. I, dosar nr. 5212 din februarie 1939.

Pihovici Iosef, chelner, domiciliat în str. „R. Iancu” nr. 33, cl. I, dosar nr. 144 din 26 martie 1939.

Guttman Solomon, geamgiu, domiciliat în str. „Iuliu Maniu” nr. 51, din 398 din 22 ianuarie 1939.

Pressner Isidor, sifonar, domiciliat în str. „Ştefan cel Mare” nr. 76, dosar nr. 675 din 5 martie 1939.

Katz Pinkas, instalator apă, domiciliat în str. „Volovăţului” nr. 18, dosar nr. 1013 din 11 aprilie 1939.

Guttman Josef, frizer, cl. I, domiciliat în str. „Norocului” nr. 686 din 29 ianuarie 1940.

Reicher Josef David, cojocar, domiciliat în str. „Regina Maria” nr. 38, dosar nr. 1436 din 17 octombrie 1939.

Reiczer Rachel, corsetieră, domiciliată în str. „Apei” nr. 2, dosar nr. 523 din 8 februarie 1939.

Goldhirsch Baruch, croitor, dosar nr. 1564 din 22 decembrie 1939.

Berstein Abraham, croitor, domiciliat în str. „Hanului” nr. 13, dosar nr. 1510 din 8 decembrie 1939.

Goldstein Silvia, croitorească, domiciliată în str. „Iancu Flondor” nr. 27, dosar nr. 1527 din 20 decembrie 1939.

Berger Michel, brutar, domiciliat în str. „Topliţei” nr. 5.

Buler Solomon  Leib, morar, dosar nr. 555 din 1938.

Rosentraus Hersch, croitor, domiciliat în str. „Sf. Maria nr. 12, cl. I, dosar nr. 292 din 20 aprilie 1939.

Wasseman Eva, coafeză, domiciliată în str. „Norocului” nr. 24, dosar nr. 337 din 19 mai 1939.

Wagner Israel, croitor, domiciliat în str. „Iuliu Maniu” nr. 34, dosar nr. 807 din 23 martie 1939.

Stenzel Haschel, croitor, domiciliat în str. „Băii” nr. 642, dosar nr. 954 din 2 aprilie 1939.

Katz Josef, morar, domiciliat în str. „Regina Maria” nr. 142, dosar nr. 1537 din 20 decembrie 1939.

Glasar Abraham, domiciliat în str. „Norocului” nr. 62, dosar nr. 1319 din 25 iulie 1939.

Gruber Josef Moses, tâmplar, domiciliat în str. „Piaţa Unirii”, dosar nr. 1101 din 25 aprilie 1939.

Hartinger Carol, bărbier, domiciliat în str. „Norocului” nr. 29, dosar nr. 78 din 20 februarie 1939.

Helman Sami, bărbier, domiciliat în str. „Piaţa Unirii”, dosar nr. 154 din 1939.

Herşcovici Aron, domiciliat în str. „Iuliu Maniu” nr. 1, dosar nr. 151 din 1939.

Kern Aron, măturar, domiciliat în str. „R. Nistor” nr. 22, dosar nr. 532 din 20 decembrie 1939.

Kern Berl, năsturar, domiciliat în str. „R. Nistor” nr. 22, dosar nr. 1530 din 12 decembrie 1939.

Kern Hetţ Itzig, năsturar, domiciliat în str. „R. Nistor” nr. 22, dosar nr. 1531 din 20 decembrie 1939.

Drach Hersch, tăbăcar, domiciliat în str. „R. Adolf” nr. 1, dosar nr. 964 din 4 martie 1939.

Baruch David, tâmplar, domiciliat în str. „R. Bodnar” nr. 11, dosar nr. 202  din 3 ianuarie 1939.

Vininger Israel, strungar, domiciliat în str. „R. Şcolii” nr. 8, dosar nr. 160 din 21 decembrie 1939.

Laufer Josef, cârnăţar, domiciliat în str. „Putnei” nr. 18, dosar nr. 528 din 8 februarie 1939.

Goldschleger Sali, croitor, domiciliat în str. „Oborului” nr. 4, dosar nr. 1620 din 23 februarie 1940.

Schulberg Ioil, şiretar, domiciliat în str. „Regele Carol” nr. 30, dosar nr. 164 din 25 decembrie 1938.

Ofenberger Leib, frizer, domiciliat în str. „Braustein” nr. 37, dosar nr. 105 din 8 martie 1939.

Rosenfeld Solomon, bărbier, domiciliat în str. „Regina Maria”, dosar nr. 157 din 4 aprilie 1939.

Feigel Maria, coafeză, domiciliată în str. „Ştefan cel Mare” nr. 5, dosar nr. 50 din 12 februarie 1939.

Vininger Vica, coafeză, domiciliată în str. Iuliu Maniu nr. 27, dosar nr. 12 din 25 ianuarie 1939.

Kronenfeld Zili, coafeză, domiciliată în str. „Slagăr” nr. 1, dosar nr. 13 din 12 ianuarie 1939.

Gottetsmann Emanuel, bărbier, domiciliat în str. „Iancu Flondor” nr. 33, dosar nr. 155 din 4 aprilie 1939.

Lang David Leib, blănar, cl. I, domiciliat în str. „Voluntarilor” nr. 47, dosar nr. 679 din 10 ianuarie 1940.

Lauchman Sali Hil, modistă, domiciliată în str. „Florilor” nr. 1, dosar nr. 82 din 1938.

Niedorhofer Moses, nichelar, domiciliat în str. „Iancu Nistor” nr. 50, dosar nr. 410 din 1 iulie 1939.

Berger Rudbin, cizmar, domiciliat în str. „Topliţei” nr. 5, dosar nr. 588 din 12 februarie 1939.

Şloim Solomon, tinichigiu, domiciliat în str. „Vânătorilor” nr. 3, dosar nr. 1413 din 30 august 1939.

Vlodinger Schaje, croitor, nr. dos. 5351 din 1937.

Schachter Frida, croitoreasă domiciliată în str. „Regina Maria” nr. 112, dosar nr. 2864 din 1936.

Haitner Isac, croitor, domiciliat în str. „V. Bodnărescu” nr. 5, dosar nr. din 1796 din 1936.

Stenzel Osias, croitor, domiciliat în str. „Ştefan cel Mare” nr. 80, dosar nr. 3284 din 1936.

Grumed Leon, croitor, domiciliat în str. „Regele Carol al II-lea” nr. 1559, dosar nr. din 1506 din 1936.

Sternschus Etka, croitorească, domiciliată în str. „Ştefan cel Mare” nr. 41, dosar nr. 760 din 1936.

Brecker Regina, corsetieră, domiciliată în str. „Sf. Treime” nr. 29, dosar nr. 460 din 1939.

Schtenzel David, croitor, domiciliat în str. „Băii” nr. 5, dosar nr. 3274 din 1938.

Guttman Fani, corsetieră, domiciliată în str. „Iuliu Maniu” nr. 39, dosar nr. 3574 din 1937.

Sadinger Ieti, croitor, domiciliat în str. „Iuliu Maniu” nr. 25, dosar nr. 1562 din 1936.

Modianu Loty, corsetieră, domiciliat în str. Ştefan cel Mare nr. 582, dosar nr. 3480, din 1937.

Kremer Mendel, electrician, domiciliat în str. „Băii nr. 4, dosar nr. 256 din 1937.

Holinger Mendel, richtuitor, domiciliat în str. „Voluntarilor” nr. 51, dosar nr. 1035 din 1936.

Schleim Sali, coafeză, domiciliată în str. „Hanului” nr. 8, dosar nr.  3263 din 1936.

Merling Samuel, morar, domiciliat în str. „V. Bodnărescu” nr. 28, dosar nr. 1546 din 1936.

Stern Heim, fierar, domiciliat în str. „Voluntarilor” nr. 49, dosar nr. 1355 din 1936.

Rikzer Israel Guecer, tinichigiu, domiciliat în str. „Topliţei” nr. 10, dosar nr. 256 din 1936.

Veinschau Moses, brutar, domiciliat în str. „Topliţei” nr. 18, dosar nr. 131 din 1937.

Glater Max, fotograf, domiciliat în str. „Regele Ferdinand” nr. 63, dosar nr. 3078 din 1936.

Brucher Moritz, blănar, domiciliat în str. „Vânătorilor” nr. 28, dosar nr. 417 din 1936.

Solomon Leib Rauchbach, dosar nr. 1212 din 1936.

Kohn Froim, tapiţer, dosar nr. 534 din 1938.

David Michel, şelar, domiciliat în str. „Regele Ferdinand”, dosar nr. 488 nr. 1936.

Schachter Isac, domiciliat în str. „Regele Carol” nr. 58, dosar nr. 1623 din 1936.

Al doilea război mondial a început la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de către Germania. La 3 septembrie 1939 Franţa şi Marea Britanie au declarat şi ele război celui de Al Treilea Reich[1081]. Nu vom insista asupra contextului care l-a provocat - acesta fiind astăzi deja unul foarte cunoscut datorită contribuţiilor istoricilor şi cercetătorilor - însă vom menţiona faptul că războiul s-a extins, după 1 septembrie 1939, rapid în întreaga lume, depăşind toate proiecţiile anterioare, prin amploarea, tragediile, numărul de victime, metamorfozele teritoriale, sociale, economice şi politice provocate[1082]. Odată cu ocuparea Poloniei în tandem cu Uniunea Sovietică, hitleriştii au creat „Guvernământul Poloniei” unde au început punerea în aplicare a ideilor descrise în detaliu de către Adolf Hitler în „Mein Kampf”[1083]. A început astfel aplicarea „soluţiei finale” în accepţia lui Adolf Hitler[1084] însemnând distrugerea evreilor prin arderea cadavrelor acestora, iniţial gazate în camere speciale (holos-ardere)[1085]. Holocaust provine etimologic de la grecescul holokauston, traducerea dată de Septuaginta pentru cuvântul ebraic olah adică „ceea ce este de oferit”, în engleză el fiind redat ca „o ofrandă prin foc către Domnul”, „ofrandă arsă” sau „jertfă rituală prin foc”[1086]. „Exterminarea evreilor prin Holocaust a depăşit ca număr de victime, chiar distrugerea Templului în `70 e.n., întrucât exterminarea evreimii din Europa răsăriteană a pus capăt existenţei de 1000 de ani a evreimii aşchenarde, instruită în idiş, limba în care bărbaţii au studiat Tamudul, mamele îngânau cântece de leagăn şi copiii îşi însoţeau cântecele de leagăn, negustorii îşi făceau afacerile şi tranzacţiile comerciale, limba în care tinerii făceau curte fetelor. Idişul a reprezentat mijlocul de exprimare a unei mari religii” – aşa cum extrem de emoţionant a scris Lucy S. Dawidowicz într-un volum publicat în 1999 de către Editura Hasefer, şi a dat naştere unei culturi foarte bogate[1087]. În septembrie 1939 la Rădăuţi au fost adăpostiţi numeroşi refugiaţi polonezi. Comunitatea evreiască a contribuit financiar şi material la ajutorarea acestor refugiaţi. Printre refugiaţi, s-au aflat şi numeroşi evrei[1088].

 

 

Sursa: SANIC fond Ministerul Afacerilor Interne. Oficiul de Documentare şi

Studii Administrative, 1933-1949, dosar 42.

 

 

Sursa: SANIC fond Ministerul Afacerilor Interne. Oficiul de Documentare şi

Studii Administrative, 1933-1949, dosar 67, vol. II.


 


 

 

 

CAPITOLUL XXI

Rebeliunea legionară şi pogromul rădăuţean (21-23 ianuarie 1941)

 

 

 

P

ogromurile care s-au desfăşurat strict în spaţiul geografic românesc au în spatele lor o lungă istorie. Violenţele antisemite au fost numeroase în istoria românilor, ele răbufnind chiar în momentele semnificative asociate parcursului complex al devenirii naţionale precum 1856, răscoala din 1907[1089] ş.a. În spaţiul bucovinean, manifestările antisemite au crescut în mod exponenţial începând cu 1918, pe fondul complicat şi delicat al manifestărilor ultranaţionaliste, antisemite, xenofobe ş.a. Între 1922-1923 numeroase acţiuni antisemite au avut loc la Iaşi, Botoşani, Cluj, Bucureşti[1090]. Ele au însemnat în practică, spargerea unor geamuri ale unor magazine/proprietăţi evreieşti, organizarea unor marşuri antisemite, blocarea accesului elevilor în şcoli şi universităţi, comiterea unor asasinate şi întreţinerea violenţelor la adresa unor evrei ş.a[1091].În câteva rânduri, studenţii creştini le-au cerut autorităţilor române introducerea măsurilor de numerus clausus şi numerus nullus, încercând astfel să elimine concurenţa evreilor. Grave incidente antisemite au avut loc la Cluj şi Oradea, finalizate prin devastarea unor sinagogi, incendieri, molestări de persoane, jafuri, fapte în general, rămase nepedepsite de autorităţi[1092]. Incidentele de acest gen au continuat în intensitate şi s-au extins în timpul guvernării naţional-ţărăniste, în localităţi precum Borşa, Sighet, Suceava, Bălţi, Soroca, Iaşi ş.a[1093]. Unele mesaje antisemite s-au regăsit în cuprinsul documentelor adoptate cu prilejul Congresului studenţilor creştini de la Târgu Mureş din 1936[1094].


În oraşul Rădăuţi şi în localităţile limitrofe, Mişcarea Legionară era foarte bine reprezentată, ea susţinând şi promovând constant un discurs antisemit virulent, organizând numeroase acţiuni îndreptate împotriva evreilor. Documentele studiate ne confirmă faptul că violenţele antisemite deveniseră parte a cotidianului interbelic bucovinean. Unul dintre liderii ultranaţionalişti renumit pentru discursul său violent antisemit şi prin acţiunile sale fizice îndreptate împotriva unor evrei, a fost Nechifor Robu, originar din Volovăţ (localitate apropiată de Rădăuţi). Spaţiul geografic rădăuţean a fost parte componentă a acelui areal - care prin reglementările şi măsurile adoptate - a pregătit şi organizat momentul de o unicitate dramatică în istoria umanităţii cunoscut drept Holocaust[1095]. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a renunţat la tron în favoarea fiului său, Mihai, puterea în stat fiind preluată de către Ion Antonescu (între 14 septembrie 1940-27 februarie 1941 România a avut un regim naţional-legionar). La 13 septembrie 1940, legionarii au organizat o mare manifestaţie în Rădăuţi, îndreptându-se spre Prefectura localităţii[1096].

Mitul toleranţei şi înţelegerii dintre minorităţile naţionale specifică geografiei umane bucovinene a suferit o cruntă lovitură, în preajma celui de al Doilea Război Mondial. Documentele pe care le-am identificat, studiat şi analizat în cursul cercetărilor de arhivă confirmă, din nefericire, acest lucru. Evoluţiile politice şi sociale din Regatul Român au reflectat preluarea simbolică şi reală a unor termeni şi instrumente din modul de acţiune şi operare al celui de Al Treilea Reich. Ce se va întâmpla în România şi în provinciile sale istorice, Bucovina în cazul de faţă, a reprezentat în realitate, programul regimului antonescian de eliminare completă a evreilor, Transnistria fiind doar o soluţie temporară până la exterminarea totală a acestora în lagărele din Reich. Soluţia finală, înţeleasă ca fiind procedura de eliminare fizică a evreimii în cadrul lagărelor de exterminare concepute în mod special, a reprezentat realitate crudă a Holocaustului.[1097] În oraşul Rădăuţi, de pildă, în timpul evenimentelor cunoscute drept „rebeliunea legionară” evreii au fost bătuţi, umiliţi, jefuiţi, terorizaţi, ucişi. Aceste evenimente au fost minuţios şi premeditat organizate, având drept ţintă eliminarea evreilor din viaţa socială şi publică a localităţii, în paralel cu preluarea puterii locale de către legionari. Astfel de acţiuni s-au desfăşurat în întreaga Ţară, şi-au adus enorme prejudicii umane şi materiale populaţiei evreieşti, compromiţând în bună măsură acele instituţii ale statului care s-ar fi cuvenit să intervină imediat şi adecvat în stoparea acestor acte de un barbarism aparte[1098]. Astăzi acele evenimente, privite probabil cu detaşare, raţiune şi de la mare distanţă în timp, trezeşte sentimente de adâncă compasiune pentru drama unor oameni a căror singură vină era aceea a fi fost evrei. Instaurarea statului naţional-legionar la 14 septembrie 1941 a deschis calea unei puternice campanii antisemite şi unor violenţe fără precedent îndreptate în primul rând, împotriva evreilor. Odată ajunsă la guvernare, Garda de Fier şi-a numit prefecţi în multe din cele 50 de judeţe ale României, a fost creată Poliţia legionară în frunte cu generalul Constantin Petrovicescu, au fost numite persoane legionare în fruntea unor instituţii ale statului, dublându-se efectiv administraţia antonesciană[1099]. Presa antisemită progermană („Porunca Vremii”, „Buna Vestire” ş.a.) şi-a intensificat propaganda împotriva evreilor[1100]. Îngrijorat de perspectiva antisemită a statului naţional-legionar (proclamat în mod oficial la 14 septembrie 1940-D. H.), Wilhem Filderman s-a adresat (18 septembrie 1940), generalului Ion Antonescu, care i-a răspuns că nu „se va angaja într-o politică de persecutare a evreilor, în condiţiile în care coreligionarii acestuia nu vor sabota în mod direct sau secret regimul, fie economic sau politic”[1101]. Antonescu a minţit în răspunsul său, întreaga politică a guvernării naţional-legionare având un profund caracter antisemit, acest regim excelând la capitolul asasinate, violenţe şi măsuri extreme antievreieşti. În decurs de câteva săptămâni, guvernul a adoptat un număr ridicat de texte legislative, prin intermediul cărora evreii au fost în mod premeditat, oficial şi efectiv discriminaţi, excluşi şi deposedaţi de bunurile pe care le aveau în proprietate[1102]. Pentru a ne edifica în privinţa acestor aspecte, este suficient să analizăm datele şi informaţiile prezentate în rândurile următoare: la 5 octombrie 1940 au fost numiţi printr-un decret comisari de românizare pentru a realiza conformarea cu directivele Ministerului Economiei Naţionale.


 

 

Şapte comisari ai Gărzii de Fier au fost numiţi special pentru industria petrolieră, cu scopul de a „româniza” societăţile petroliere prin concedierea angajaţilor evrei[1103] şi străini[1104]. Au fost expropriate proprietăţile imobiliare (5 octombrie), terenurile forestiere (12 noiembrie) şi companiile de navigaţie (4 decembrie) deţinute de evrei. A fost creat în mod special de către legionari, un „Comitet de Investigaţii Criminale” pentru identificarea celor „vinovaţi de executarea legionarilor în vremea lui Carol al II-lea”[1105]. În noaptea de 26/27 noiembrie 1940 legionarii au masacrat 64 de foşti miniştri şi ofiţeri de poliţie închişi în închisoarea de la Jilava. 11 evrei au fost ucişi de către legionari în aceeaşi noapte în Gara Ploieşti. A doua zi, au fost ucişi prin împuşcare de către legionari, într‑un mod samavolnic, Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu[1106]. La 6 decembrie 1940, marele rabin Alexandru Şafran a avut curajul să protesteze deschis în faţa generalului Ion Antonescu faţă de crimele, abuzurile şi violenţele comise de legionari împotriva evreilor[1107]. Însă aceste acţiuni antisemite combinate legislativ cu violenţele fizice declanşate în teritoriu sub oblăduirea Poliţiei legionare, n-au luat sfârşit în decembrie 1940. La începutul anului următor, între 21-23 ianuarie 1941 în Regatul Român[1108]  au avut loc evenimente violente premeditate şi organizate de către Mişcarea legionară, cunoscute în comunitatea ştiinţifică prin sintagma de „rebeliune legionară”. În rândurile următoare, ne vom concentra atenţia asupra modului în care s‑au desfăşurat aceste evenimente la Rădăuţi. În ziua de 23 ianuarie 1941 un număr de aproximativ 2000 de purtători ai cămăşilor verzi s-au încolonat şi îndreptat spre Rădăuţi, venind dinspre Dorneşti, Volovăţ şi Marginea, principalele localităţi limitrofe. S-au împărţit în coloane de câte 2-3000 de persoane reuşind să ajungă în centrul localităţii, în pofida focurilor de arme cu care fuseseră îmtâmpinaţi la bariere de către jandarmi. Legionarii nu s-au lăsat însă intimidaţi, atacând principalele instituţii ale statului român aflate în centrul Rădăuţiului (Prefectura, Poşta, Oficiul Telefoanelor), devastând magazinele şi prăvăliile evreieşti, pătrunzând în locuinţele particulare, molestând, rănind grav şi omorând 6 evrei. Comunitatea Evreilor din Rădăuţi s-a trezit în mijlocul unor violenţe fără precedent în istoria localităţii, frica, groaza şi panica cuprinzându-i pe toţi membrii săi, fără excepţie. După un schimb prelungit de focuri cu susţinătorii generalului Ion Antonescu (Poliţie, Jandarmi, Armată), în jurul orelor 11, un număr de 30 de combatanţi s-au retras la Casa Verde (sediul local legionar)[1109]. Evaluarea evenimentelor petrecute la Rădăuţi (21-23 ianuarie 1941) efectuată de către autorităţile locale (n-am identificat în cursul cercetărilor efectuate evaluarea Comunităţii Evreieşti) ne indică moartea unui număr de 6 evrei[1110]. Dintre evreii ucişi de către legionarul Iacob Simion din Rădăuţi, în timpul acestor evenimente, i-am identificat în cursul cercetărilor de arhivă pe Hart Josef (34 de ani), Tanenbaum Wolf (55 de ani) şi Donenfeld Hermann (58 de ani)[1111]. Un număr de 12 evrei având vârste cuprinse între 25 şi 56 de ani au fost loviţi crunt, iar alte 23 de persoane de religie mozaică au fost lovite „uşor”, conform Raportului întocmit de către autorităţi (semnat de către lt. col. Ionescu, prefectul judeţului Rădăuţi[1112]. Evreii au fost arestaţi abuziv şi închişi în beciurile Poliţiei Rădăuţi, unde au fost bătuţi fără nici un motiv. În fruntea Poliţiei Rădăuţi în timpul acestor evenimente s-a aflat Petre Trufin, un cunoscut simpatizant legionar.[1113] Evreul Emanuel Taubenkubel din Siret (fost funcţionar la moşia Adelsberg din judeţul Rădăuţi) a fost deposedat de 30 de saci cu făină şi bătut de legionari, arestat şi închis în beciul Poliţiei Rădăuţi, unde a fost din nou bătut de către Petre Trufin.[1114] Evreii rădăuţeni au fost deposedaţi de bunuri, mărfuri şi bani în timpul evenimentelor din 23 ianuarie 1941: Moses Kombluth a fost jefuit de 48 perechi de ghete, 60 vestoane de lână, 30 veste şi pulovere, 40 perechi şoşoni, 20 perechi bocanci, 30 duzini de ciorapi bărbăteşti, i s-au luat 25 cămăşi bărbăteşti, un ceas de mână, 10.000 lei lichizi, Mechler Mecher, de profesie cărăuş, a fost jefuit de 8 saci de făină de către un grup de doi legionari neindentificaţi care l-au obligat să transporte făină la cantina legionară, Rudich Solomon, hotelier, a fost jefuit de 1600 lei, 2000 de ţigarete naţionale şi 100 cutii de chibrituri. Legionarul Vasile Hrebtuc din Rădăuţi a fost găsit vinovat de aceste acte. Drimmer Mendel, avocat, a fost deposedat de un binoclu şi cărţi de joc, Moses Lovenkopf, blănar, i-au fost luate prin ameninţări şi loviri de către un grup de ţărani înarmaţi patru rânduri de haine, 3 perechi de ghete, un guler persian, un manşon, suma de de 365 lei şi ale obiecte casnice[1115]. Au fost devastate magazinele de haine ale lui Moses Lowenkopf şi îmbrăcăminte al lui Moses Kornbluth de la care au fost sustrase mărfuri evaluate de către autorităţile române la suma de 272.000 lei (greutatea mărfurilor era de 330 kg) [1116]. Între mărfurile furate s-au aflat o scurtă îmblănită, patru costume de haine, şase căciuli, 21 duzini de ciorapi, 24 de fulare, 12 perechi de indispensabili, 4 perechi de mănuşi şi o centură de pânză, 23 perechi de bocanci, 120 perechi de ghete, 10 perechi de şoşoni, blănuri de vulpe, două topoare, o lopată, un balot de pânză ş.a[1117]. Prelipceanu Pantelimon a confiscat 92 de aparate de radio de la evrei predându-le sediului legionar din Rădăuţi.[1118]

În timpul evenimentelor au fost produse pagube la anumite locuinţe particulare, fabrici şi instituţii publice.[1119] Între lideri legionari implicaţi în evenimente s-au aflat Vasile Iasinchi (ministru), Sulcină Nicolae (judecător-şef de cuib), Vasile Cărciu (şeful organizaţiei legionare judeţene), Prelipceanu Pantelimon (şef de poliţie), Strătescu Vasile (inspector legionar), Colibaba Artemie (fost viceprimar), Cazacu Dumitru (administrator la fabrica de lămpi)[1120], Popovici Vladimir (fost primar al Rădăuţiului), Olteanu Vasile (şef de garnizoană), Iacob Simion (Comandant Ajutor Muncitoresc) [1121], Olinici Octavian, avocat[1122]ş.a. La aceste violenţe, au luat parte şi unii elevi de la Liceul „Eudoxiu Hurmuzaki”, dintre aceştia Virgil Popovici şi Artur Ciornei fiind arestaţi.[1123] Magazinele, societăţile, sediile şi firmele evreilor din Rădăuţi au fost devastate, iar mărfurile confiscate (inclusiv uneltele agricole). Moşia „Margosches” de la Măneuţi a fost ocupată, iar recolta rechiziţionată. Primarul localităţii Dorneşti le-a confiscat evreilor aparatele de radio iar sinagoga a fost închisă. La Suceviţa locuinţele evreieşti au fost devastate[1124]. Aceste statistici, date şi informaţii de tristă amintire reflectă o realitate dramatică a compromiterii relaţiilor interumane, confirmând rolul de politică de stat a măsurilor antivreieşti, predilect din timpul regimului Ion Antonescu. Una dintre cele mai înfloritoare comunităţi mozaice din Bucovina, precum evreimea rădăuţeană, a fost dramatic afectată de acţiuni şi acte barbare care n-aveau nici o legătură cu principiile fundamentale ale umanităţii, cu tradiţia bunei convieţuiri şi a armoniei dintre grupurile etno-confesionale care caracterizase până atunci spaţiul bucovinean.

 

 

 

Sursa: DJANS fond Primăria oraşului Rădăuţi, dosar 6/1939.


 


 

 

 

CAPITOLUL XXII

Ghetoul

 

 

 

 

V

ara anului 1941 a fost una deosebit de dramatică pentru istoria evreilor din Regatul României Mari în general, şi a celor din Bucovina şi Basarabia în mod special. România lui Ion Antonescu era aliată cu cel de Al Treilea Reich, pregătindu-se intens de declanşarea operaţiunii militare cunoscute sub numele de cod „Barbarossa” („Barbă Roşie”- atacarea Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941, în scopul eliberării provinciilor cedate la 28 iunie 1940, adică a Basarabiei, a părţii de nord a Bucovinei şi a ţinutului Herţa). Ion Antonescu a fost un antisemit convins şi profund, el având adesea exprimări foarte dure la adresa populaţiei evreieşti, convingeri faţă de care n‑a făcut vreodată un secret. A împărtăşit total şi fără rezerve, planurile lui Adolf Hitler şi ale apropiaţilor acestora în privinţa exterminării populaţiei evreieşti[1125], regimul său elaborându-şi propria sa proiecţie de eliminare a locuitorilor săi mozaici, în mod predilect a celor din Basarabia şi Bucovina. Astfel, aceste două provincii au devenit subiectul „politicii de purificare totale etnice a României”[1126] Ghetoizarea evreilor din Basarabia şi Bucovina (partea de nord-vest a Transilvaniei aflându-se sub administrarea Ungariei horthyste începând cu 30 august 1940, în urma Diktatului de la Viena), a reprezentat o procedură preliminară[1127] în vederea deportării acestora spre Transnistria şi de acolo spre spaţiile de gazare din Guvernământul General.


Evreii basarabeni şi bucovineni au fost adunaţi şi masaţi în ghetouri (cele mai cunoscute, fiind cele de la Chişinău[1128] şi Cernăuţi ş.a.) cu scopul de a fi deportaţi ulterior în Transnistria (în lagărele special amenajate, a se vedea capitolul următor)[1129]. Amenajarea ghetourilor din partea de sud a Bucovinei a fost realizată în conformitate cu ordinul nr. 1813/1941 semnat de către Ion Antonescu. Primind acest ordin, Prefectura Rădăuţi şi-a expus punctul de vedere prin intermediul unui Memoriu având statutul de Confidenţial-Personal expediat MAI-Cabinetul Ministrului, la data de 28 aprilie 1941. Autorităţile rădăuţene în frunte cu prefectul judeţului, menţionau că problema amenajării unui cartier destinat evreilor se punea numai în cazul localităţilor Rădăuţi şi Siret, întrucât evreii din localităţile rurale se refugiaseră în oraşe. Mai mult, se preciza în document, „evreii nu puteau fi concentraţi imediat întrucât meseriile pe care le practicau îi făceau indispensabili în economia şi societatea locală. În Rădăuţi trăiau - la momentul redactării documentului - un număr de 5.500 de evrei la o populaţie totală de 14.000 de locuitori[1130]. Majoritatea evreilor locuiau în partea de sud-vest a Rădăuţiului în interiorul triunghiului format de calea ferată care străbătea centrul localităţii, locuind în cartiere compacte. Magazinele şi prăvăliile din aceste zone-delimitate cu albastru pe hartă- erau proprietăţi evreieşti. Pornind de la aceste date preliminare, autorităţile sugerau amenajarea ghetoului local în partea de sud-vest a oraşului Rădăuţi, marcat pe hartă cu o linie de culoare roşie.

Acest cartier urma a fi izolat conform unei linii care trecea pe strada Putnei-pârâul Topliţa (care curgea pe strada Măcelarilor), şi, în continuare, livezilor ce se întind în spatele străzii Grădinăriei.[1131] Pentru ca izolarea să fie mai completă- se arăta în continuare- se va putea mai târziu fărâma casele dintre strada Bodnărescu şi strada Măcelarilor, unde în prezent sunt nişte cocioabe mici şi vechi formând un cartier cu străzi întortocheate neigienice şi veşnic expuse epidemiilor. Aici, se va pute crea astfel, în plin centru, un parc de care oraşul are neapărată nevoie. Din punct de vedere tehnic, deplasarea evreilor din celelalte cartiere în cartierul fixat pentru ei (sic!) se poate face în bune condiţiuni, deoarece în acest cartier există locuinţe părăsite de evreii care au fugit în Rusia. Locuitorii români care locuiesc în acest cartier, urmează a fi plasaţi în locuinţele evreilor astfel eliberate şi chiar în locuinţele rămase de la germanii repatriaţi.

 

 

Sursa: SANIC fond Ministerul Afacerilor Interne.

Oficiul de Documentare şi Studii Administrative, 1933-1949, dosar 67, vol. II.

 

Operaţiunea se va face bineînţeles pe etape şi cu fiecare caz aparte bine studiat. Se va decongestiona mai întâi centrul oraşului de evrei a căror strămutare nu va avea nici o repercusiune asupra vieţii economice generale, urmând ca apoi să fie strămutaţi şi ceilalţi, pe măsură ce vor fi înlocuiţi de elemente româneşti.”[1132] În cazul oraşului Siret, se avea în vedere masarea lor provizorie în cartierul Tatarcina, pentru ca ulterior, să fie evacuaţi într-un alt oraş din România.

Învecinarea cu URSS a cântărit mult în decizia evacuării totale a evreilor sireteni, bănuiţi de simpatii comuniste. Referatul poată semnătura lt. col. Ionescu, prefectul judeţului Rădăuţi.[1133]

 

 

Sursa: SANICfond Ministerul Afacerilor Interne.

Oficiul de Documentare şi Studii Administrative, 1933-1949, dosar 67, vol. II.

Începând cu luna iunie 1941, autorităţile locale şi judeţene rădăuţene s‑au arătat preocupate de amenajarea unui cartier restrâns unde urmau să fie internaţi toţi evreii- bărbaţi, valizi, având cu vârsta cuprinsă între 18-60 de ani. Această măsură a fost luată în urma unui ordin special al „Ministerului Afacerilor Interne”, transmis spre executare „Prefecturii judeţului Rădăuţi”, datat 2 iulie 1941[1134]. Imediat de la primirea acestui ordin, autorităţile militare rădăuţeni i-au luat „ostatici” pe următorii: Wasermann David, fost preşedinte al Comunităţii Evreilor din Rădăuţi, Chaim Mechel, angrosist, Ausländer Isak, angrosist, Isidor Pressner, preşedintele Comunităţii şi Gildschläger Efroim, fabricant de săpun[1135]. Alţi evrei au devenit „ostatici” pe motivul că ar fi fost „comunişti” (Heissman Max, Riszer Israel, Moritz Beer, Flaschbenger Moses Frifer, Mindrighin Baruch, Muhlrad Wolf, Weinstein Iacob, Baruch Elias, Fränkel Isac, Bruger Mendel)[1136]. În total, între 2-3 iulie 1941 un număr de 155 evrei rădăuţeni de diferite profesii au fost internaţi în incinta Casei Germane din Rădăuţi, transformată într-un un spaţiu de detenţie pentru toţi mozaicii din localitate[1137]. O parte dintre evreii închişi au fost puşi în libertate prin ordine succesive ale Prefecturii, Garnizoanei Rădăuţi ş.a. Motivele care au stat la baza eliberării lor au fost: „vârsta sub 18 ani sau peste 40, caz de boală, exercitarea unei profesii” ş.a.[1138]. La 11 iulie 1941, Prefectura Rădăuţi a transmis un Raport Ministerului Afacerilor Interne informându-l despre măsurile luate pentru „internarea evreilor şi asigurarea pazei acestora”[1139]. Directivele transmise în teritoriu de către Ministerul Afacerilor Interne erau acelea de „exigenţă maximă” faţă de evreii internaţi „interzicându-se orice favoare sau intervenţie în folosul acestora”[1140]. Evreii internaţi au fost selectaţi din toate clasele sociale conform Ordinului nr. 21950 din 3 august 1941 al Armatei a 3-a Stat Major Secţia a II-a[1141]. La 22 iulie 1941 pe strada „Dr. Bodnărescu” din Rădăuţi a fost amenajat un lagăr în care au fost internaţi 14 evrei ostatici din localitate (sintagmele sunt preluate din documentele folosite): Nuchim Kreisel, 54 de ani, comerciant, str. „Creangă” nr. 5, Leib Postilnik, 54 de ani, fotograf, str. „Ştefan cel Mare” nr. 15, Mendel Koppelmann, 56 de ani, fără ocupaţie, Dr. Brunstein 3, Isak Einhorn, 40 de ani, comerciant, Dr. I. Flondor 18, Israel Tuchmann, 50 de ani, comerciant, Hurmuzache 13, Abraham Kastner, 34 de ani, comerciant, str. „Adolf Marin” 16, Abraham Klang, 49 de ani, comerciant, str. „Voluntarilor” nr. 52, Karpel Rottman, 70 de ani, pensionar, str. „Regina Maria” nr. 17, Nathan Goldstein, agricultor, str. „Putnei” nr. 1, Aron Steiger, 63 de ani, fără ocupaţie, str. „Volovăţului”, f.n., Osias Chaim Soifer, 44 de ani, fără ocupaţie, str. „Renei” nr. 9, dr. Rudolf Drach, 59 de ani, avocat, str. „Ştefan cel Mare” nr. 78, Moses Laufer, 38 de ani, comerciant, str. „Larionescu” nr.10, Wolf Weber, 40 de ani, măcelar, str. „Putnei” nr. 61[1142]. Documentul era semnat de către Gheorghe Popadiuc, şeful „Biroului Siguranţei”. Acesta nu era un lagăr propriu-zis, evreii internaţi aflându-se sub paza militarilor Garnizoanei Rădăuţi. Un număr de 7 evrei (Gawe Israel, Solomon Moses, Weistein Iacob, Brüger Mendel, Muhlrat Wolf, Sommer Salomon şi Fränkel Beer) au fost eliberaţi din lagărul amenajat în incinta „Liceului de băieţi” din str. „Colonel Gheorghiu”. Alţi 5 evrei (Ausländer Isak, Kern Aron, Wasermann David, Haim Mechel, Beer Moritz) fuseseră eliberaţi anterior de către „Garnizoana Rădăuţi” în aceleaşi condiţii. La 16 iulie 1941, Prefectul Judeţului Rădăuţi prin Raportul nr. 4687 a propus spre internare pe Sommer Herman, Fritz Lehrer, Schlau Max, Alpern Micloş, Aron Edmund, Rozenkrantz Israel, Hirschfeld Herman, Mayer Schulem, Hait Baruch, Bernstein Abraham, Beer Moritz, Schaffer Max, Katz Pinkas şi Kasner Iacob. Garnizoana Rădăuţi a decis internarea a 11 evrei la 17 iulie 1941, prin adresa nr. 1183. Au fost arestaţi 11 evrei în dimineaţa zilei de 18 iulie 1941 şi puşi în libertate şapte conform ordinului Prefecturii. Ulterior, s-a propus prin „Ordinul Confidenţial” nr. 1493 din 1 august 1941 al Garnizoanei Rădăuţi, arestarea altor 20 de persoane de religie mozaică. Nathan Korn, fabricant de perii din Rădăuţi, a solicitat Prefecturii Rădăuţi eliberarea lui Menasches Meier şi Dawid Israel motivând prin faptul că „aceştia erau necesari pentru a-i instrui pe ucenicii de etnie română”[1143]. Rezoluţia Prefecturii în cazul lor a fost una pozitivă, condiţia fiind aceea ca Fabrica să lucreze „numai pentru Armată perii din păr de porc”[1144]. Solicitarea lui S.L. Kraft, vicepreşedintele Comunităţii Mozaice din Siret privind eliberarea coreligionarilor săi a fost respinsă, motivând că aceasta „contravenea ordinelor superioare’[1145]. La 17 iulie 1941, Isidor Pressner, preşedintele Comunităţii Mozaice din Rădăuţi, a adresat un Memoriu Prefectului judeţului Rădăuţi, protestând faţă de măsura autorităţilor de „a-i cantona pe toţi evreii cu vârsta cuprinsă între 18-60 de ani din localitate într-un perimetru incluzând zona cartierelor Putnei şi Ştefan cel Mare”. Pressner a solicitat „anularea acestei măsuri datorită prejudiciilor create prin ruperea contactului cu familiile lor şi motivând solicitarea prin faptul că populaţia evreiască din acest oraş a dat întotdeauna dovezi de loialitate şi credinţă faţă de Ţară şi Tron, iar cei loviţi de măsura subzisă sunt oameni cinstiţi, nebănuiţi individual de nici o faptă infamantă, avându-şi achitate totdeauna îndatoririle militare, fiscale, etc., cu conştinciozitate”. Această solicitare a fost refuzată de către Prefectul judeţului cu rezoluţia că ea „nu se poate aproba până la noi dispoziţiuni”[1146]. O serie de evrei au solicitat individual eliberarea din lagărul rădăuţean, justificându-şi solicitările pe motive de boală (Mates Ostfeld, comerciant ambulant, str. „Hanului” nr. 1, Abraham David Berstein, proprietar al unei băcănii situată pe str. „Regina Maria” nr. 52, Leon Erbaum, str. „Volovăţului” nr. 54, Josef Rudich Lowy, str. „Regina Maria” nr. 21, Gusta Donnenfeld, str. „Măcelarilor” nr. 10 solicita eliberarea fiului său Wolf, Gisa Genuth, solicita eliberarea lui Benjamin-fiu- internat în sinagoga din str. „Putnei”, Josef Eisenthal, comerciant, str. „Iancu Flondor” nr. 9, Unterfort Sima evacuată din Siret la Rădăuţi spera în eliberarea soţului său „internat în lagărul din Rădăuţi” ş.a.)[1147]. Rezoluţiile puse de către autorităţi pe aceste solicitări au inclus şi avizele medicilor de specialitate (care au confirmat afecţiunile indicate în cereri). Unii evrei au fost eliberaţi, însă în locul lor - de regulă - au fost internate alte persoane[1148].

 


 


 

 

 

CAPITOLUL XXIII

Deportarea evreilor din Rădăuţi în Transnistria

 

 

 

 

O

cultat în istoriografia română multă vreme, din motive lesne de înţeles, capitolul evacuării/deportătii evreilor din Bucovina în Transnistria, a fost pe larg descris de către istoricii israelieni, informaţiile fiind consolidate de unele volume de memorii şi mărturii care au publicate între timp, în special de către Editura Hasefer (Bucureşti). Cercetările de arhivă pe care le-am efectuat în ultimii ani, ne‑au facilit accesul la documente primare referitoare la acest subiect, în pofida atitudinilor neprofesioniste manifestate de către unii funcţionari publici, angajaţi ai arhivelor. Transnistria reprezintă denumirea pe care Adolf Hitler a dat-o unei regiuni din Ucraina atribuită lui Ion Antonescu drept recompensă pentru participarea României la operaţiunea Barbarossa (atacarea Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941)[1149].Regiunea avea o suprafaţă de aproximativ 40.000 km pătraţi, fiind plasată strategic între râurile Nistru şi Bug, învecinată la sud de Marea Neagră, la nord de râul Liadova, în timp ce frontiera sa nordică ajungea până la localitatea Jmerinca de pe Bug[1150]. În baza înţelegerii româno-germane de la Tighina (30 august 1941, acordul „Hauffe-Tătăranu”[1151]) Transnistria a intrat sub administraţie românească.

Administrativ, Transnistria a fost împărţită în 3 judeţe a căror mărime era apropiată de aceea a judeţelor româneşti, menţinându-se împărţirea anterioară introdusă de către sovietici în 64 de raioane. Cele 12 judeţe erau: Moghilev, Tulcin, Jugastru, Balta, Râbniţa, Golta, Dubăsari, Ananiev, Tiraspol, Berezovca, Oceacov, Odessa şi Ovidopol. În fruntea fiecărui judeţ se afla câte un prefect ajutaţi de doi subprefecţi, selectaţi de regulă, dintre români vorbitori de limbă rusă (unul din Transnistria, iar al doilea din Basarabia).[1152]


Raioanele erau conduse de către pretori, ofiţeri din armata română, de formaţie jurişti sau proveniţi din administraţia Vechiului Regat. Din România au fost aduşi 40.000 de funcţionari, agronomi, administratori, consilieri specializaţi în diverse domenii, tehnicieni şi experţi. În baza Acordului de la Tighina, în Transnistria a fost permisă prezenţa trupelor germane pentru îndeplinirea unor misiuni speciale. Aceştia se subordonau ierarhic Misiunii Militare Germane din România, cu sediul la Bucureşti.[1153]

În spaţiul transnistrian au fost amenajate un număr de 120 de lagăre unde au fost aduşi evreii români. Regiunea îşi va căpăta astfel un trist renume de „spaţiu al morţii, a groazei şi al suferinţelor inimaginabile”. Aici au fost aduşi şi evreii din Rădăuţi, la care ne vom referi în paginile următoare, evacuaţi din oraşul reşedinţă de judeţ, în condiţii dramatice, inumane. Deportarea evreilor din partea de sud a Bucovinei Istorice a început oficial la data de 9 octombrie 1941, în baza unui ordin al Marelui Cartier General dat personal delegatului M.C. lt. col. Petrescu şi delegatului Inspectoratului General al Jandarmeriei, generalul Topor.[1154] În conformitate cu ordinul dat personal de către Ion Antonescu, „toţi evreii din Bucovina vro fi evacuaţi în Transnistria în termen de 10 zile”.[1155] Evacuarea evreilor a început cu cei din partea de sud a Bucovinei (Suceava, Cîmpulung, Rădăuţi) între 10-15 octombrie 1941, conform unui Raport purtând menţiunea Confidenţial Personal (12 ianuarie 1942) adresat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri de către generalul C. Calotescu, guvernatorul Bucovinei.[1156]

Sub influenţa ştirilor sosite din Basarabia şi Bucovina, dr. Wilhem Filderman a adresat, încă din ziua de 9 octombrie 1941, două memorii către mareşalul Ion Antonescu şi către Maria Antonescu, arătând că „deportările echivalează cu moartea celor deportaţi”. „Dacă cumva este posibil şi dacă nu s-au fãcut vinovaţi cu nimic- D.H.”, implora dr. Filderman, „atunci să fie oprit acest exod (D. H.)”. La 11 octombrie, dr. Filderman, s-a adresat pentru a doua oară mareşalului Antonescu: „Este moartea, moartea fără vină, fără altă vină decât aceea de a fi evrei. Vă implor să nu lăsaţi ca o asemenea zguduitoare tragedie să se săvârşească (D.H.)”[1157].

Deportarea evreilor rădăuţeni[1158] a fost efectuată în data de 15 octombrie 1941, două vagoane fiind îndreptate spre Atachi, alte două spre Mărculeşti şi de acolo prin Rezina spre Transnistria[1159]. La 16 octombrie 1941, în momentul deportării, conducerea Comunităţii Mozaice a decis să încredinţeze 157 de suluri de Tora - din sinagogile din Rădăuţi şi localităţile limitrofe - în grija polonezului Karol Kulczyński[1160]. Însă, militarii care au ocupat ulterior oraşul Rădăuţi au capturat şi distrus sulurile de Tora, confecţionând din acestea diverse obiecte de o cu totul altă utilitate decât aceea sacră: tobe, pantofi şi sandale ş.a. Cimitirul Evreiesc a fost devastat, iar gardul distrus.

 

 

Sursa: SANIC fond PCM-SSI, dosar 135/1942

 


 

 

 

Sursa: SANIC fond PCM-SSI, dosar 135/1942

 

Evreii din Rădăuţi au fost transportaţi în patru trenuri de marfă[1161], fiecare dintre acestea purtând câte un indicativ special, înghesuiţi câte 70-90 de persoane în vagon.[1162] Majorităţii evreilor rădăuţeni nu li s-a permis rămânerea la Moghilev, ei fiind trimişi în lagărele şi ghetourile din interiorul Transnistriei (Berşad, Obodovca, Ţibulovca şi Balta). Mulţi dintre ei au murit pe drum, alţii au decedat ulterior, în lagăre[1163]. Numeroase intervenţii au fost efectuate direct către Ion Antonescu pentru a se aproba rămânerea pe loc a unor specialişti evrei, indispensabili pentru buna funcţionare a unor fabrici şi întreprinderi[1164].

Rata mortalităţii la Moghilev ajunsese la 30%, datorită „subnutriţiei şi a bolilor (tifos exantematic, din 27 de medici câţi existau aici 23 erau bolnavi de tifos, iar 12 deja muriseră”)[1165]. „Prizonierilor experimentaţi din lagărele de concentrare le lua doar câteva zile pentru a-şi putea seama dacă un nou venit avea şanse de supravieţuire sau nu. Moartea părea să-i fie întipărită pe trup ca un stigmat. Îşi neglija curăţenia, dormea, în ciuda interdicţiei, îmbrăcat şi îşi făcea nevoile unde apuca. Evita orice efort, se târa, era luat la ochi mereu. La apeluri trebuia să-l care ceilalţi şi să‑l sprijine de peretele barăcii. Uneori mai era binevenită lecţia energică a câte unui camarad mai energic, pentru a-l îndemna să-şi autoimpună o disciplină corporală. Chiar dacă săpunul şi ocaziile de a se spăla erau extrem de rare, grija pentru curăţenie nu era doar un imperativ al igienei: era un imperativ al respectului de sine. Mersul drept, ţinuta dreaptă, regulamentul ţinutei nu reprezentau doar concesii făcute disciplinei cerute, ci şi măsuri contra decăderii exterioare şi interioare. Erau rămăşiţe necesare ale civilizaţiei, pentru a nu muri cu zile. Această disciplină autoimpusă o încălcau mereu „musulmanii”.[1166]

La 19 octombrie 1941, Ion Antonescu i-a răspuns în scris lui Wilhem Filderman la intervenţiile acestuia, motivându-i cu „actele săvârşite de evrei împotriva trupelor române în momentul retragerii acestora în faţa înaintării trupelor sovietice” (sic!)[1167].

Preşedintele Comunităţii mozaice din Rădăuţi, Isidor Pressner i s-a adresat din Atachi[1168], la 22 octombrie 1941, printr-o scrisoare, lui Willy Filderman[1169], prezentându-i tragismul situaţiei (mulţi evrei deja muriseră, alţii se aflau în situaţia unor morţi iminente), însă nu s-a putut face nimic[1170]:„Sunteţi desigur informaţi că am fost toţi evacuaţi şi aduşi aici pentru a fi trecuţi de Nistru şi trimişi undeva în Ucraina, fără destinaţie şi fără ţintă. Cea mai mare parte care pleacă peste Nistru rămâne fără adăpost, sub cerul liber, în ploaie, în noroi şi frig. O mică parte se afla încă aici la Atachi. Aici au murit deja sute de persoane şi mulţi sunt muribunzi, iar alţii s-au sinucis. Un singur lucru este cert. Dacă nu vom fi salvaţi imediat, nu va supravieţui nici unul dintre toţi aceşti nenorociţi. După părerile noastre ar fi vorba deocamdată de circa 25.000 de suflete care se află în prezent, o parte pe drumuri spre Ucraina, o parte la Moghilev şi o parte încă aici la Atachi[1171]. Aceasta, în ciuda faptului că marele rabin Alexandru Şafran primise „asigurări ferme” din partea mitropolitului Tit Simedrea precum şi de la Gheorghe Flondor, ultimul rezident regal al Bucovinei Istorice, în rezolvarea pozitivă a situaţiei evreilor deportaţi din Bucovina şi Basarabia[1172]. Între timp, „mii de evrei trăiau într-un spaţiu foarte restrâns, în condiţii deplorabile. Fiind slăbiţi şi înfometaţi, suferind de frig, în rândurile lor s‑au extins epidemii care îi periclitau şi pe toţi cei ce intrau în contact cu dânşii. Mergeau în localităţile învecinate şi traversau Bugul, care era îngheţat din cauza gerului puternic, ajungând astfel şi pe teritoriul controlat de germani”.[1173]

Destinul celor două vagoane pline cu evrei trimise din Rădăuţi spre Mărculeşti este unul mai puţin cunoscut. Unul dintre transporturi (este vorba de 1500 de persoane) a fost obligat să parcurgă pe jos traseul de la Mărculeşti spre pădurea Cosăuţi şi de aici au traversat Nistrul[1174]: 1270 de persoane au ajuns la Ţibulovka Veche, iar 210 au reuşit să supravieţuiască- după doar trei luni-, în februarie 1942[1175]. „Convoiul de evrei din Rădăuţi şi din alte localităţi din sudul Bucovinei- scrie regretatul istoric israelian Jean Ancel- au mers pe jos timp de o lună şi zece zile. Când au intrat în grajdul în care au fost cazaţi, erau în număr de 1270. Deşi în preajmă exista o fântână, evreilor li s-a interzis să se apropie de ea. Deportaţii au fost nevoiţi să bea apă dintr-o baltă creată de ploaie şi mulţi s-au îmbolnăvit de dizenterie. După trei luni, mai trăiau doar 210 -ceilalţi muriseră din cauza tifosului şi a altor boli, de foame şi de frig. Satul nu avea secţie de jandarmerie- morţile s-au datorat unor „cauze naturale”, nu execuţiilor. Unui reprezentant al deportaţilor, trimis la jandarmeria din Obodovca pentru a atrage atenţia asupra numărului ridicat de decese, i s-a spus că pe autorităţi le interesează un singur lucru: „lista morţilor”. În vechiul Ţibulovca, nefericiţii deportaţi din Rădăuţi şi din alte localităţi bucovinene au lăsat în urmă trei enorme gropi comune, pline cu evrei neidentificaţi, azvârliţi înăuntru cu hainele pe ei”.[1176] Potrivit mărturiilor Hannei Cohen din Rădăuţi, foarte mulţi evrei au murit pe drum, întreg convoiul fiind reorganizat la Mărculeşti. Este aproape sigur că nici un copil sub cinci ani n-a supravieţuit până la Berşad… au murit în mod groaznic pe drum. Fuseseră copleşiţi de foame, ger şi epuizare”.[1177] Jean Ancel notează că „aproximativ 12.000 de evrei au murit în Berşad. Unii dintre cei care fuseseră aduşi acolo au fost deportaţi mai departe la Voitovca, Benzidovca şi Manicovca. Evreilor li s-a impus de către pretorul Constantin Alexandrescu o taxă de 10.000 de lei pentru a se putea muta din grajduri în casele dărâmate din oraş. Cum majoritatea nu au reuşit să achite suma fixată, au fost trimişi mai departe spre Bug, în localităţile sus menţionate, sau până la Obodovca şi înapoi”[1178]. Plata putea fi efectuată şi în bijuterii, sau chiar haine. Pentru a găsi eventualele„ averi ascunse” ale evreilor, pretorul Alexandrescu a apelat la ruda sa apropiată, Constantin Mahailiciuc, comandantul poliţiei din oraş. Acesta recurgea în mod frecvent la violenţă, folosindu-se o bâtă pentru a sparge- la întâmplare- capetele celor care nu răspundeau pozitiv solicitărilor sale. Mulţi evrei au renunţat, în această atmosferă de teroare, la bunurile de care mai puteau dispune în acele condiţii.[1179]

Moartea evreilor în Transnistria- scrie Armin Heinen- s-a datorat jandarmilor români, care în timpul deportării i-au omorât fără milă pe cei slabi şi bolnavi, administraţiei româneşti, ce a refuzat aprovizionarea şi adăpostirea corespunzătoare a izgoniţilor, conducătorului (Ion Antonescu- .D.H.) şi clica sa politică ce i‑au desemnat pe evrei şi pe rromi ca fiind o problemă care trebuia rezolvată fără a se ţine seama de nimic, din nou, Antonescu şi armata română, care au pregătit evreilor din oraşul Odessa o răzbunare îngrozitoare pentru atentatul partizanilor, responsabilii pentru exterminarea în masă înfăptuită în judeţul Golta, personalul auxiliar ucrainean, autorităţile din Comisariatul din Ucraina al Reich-ului, comandoul special R, aflat în subordinea aşa numitului serviciu Hauptamt Volksdeutsche-Mittestelle aparţinător de SS, în fine, grupuri de civili din rândul etnicilor germani de la Marea Neagră.[1180]

 

Sursa: ANIC fond Ministerul de Război. Inspectoratul General al Armatei, dosar 79

 

 

 

 


 

 

 

 


 

 

 

 


 

 

 

 

Sursa: SANIC fond Ministerul de Război. Inspectoratul General al Armatei, dosar 79


 

 

 

Sursa: SANIC fond Ministerul de Război

 

 


 

 

Situaţia extrem de gravă a evreilor deportaţi în Transnistria a fost confirmată de o Notă din decembrie 1941, în care se menţiona că aici se aflau între 60-80.000 de evrei, toţi condamnaţi la moarte în scurt timp, dacă nu se organizează ajutorarea lor, căci se plăteşte[1181]:

25 ruble - o pâine

20 ruble - 1 litru de gaz

10 ruble - 1 litru de lapte

1 rublă - 2kg de cartofi

10 ruble -15 kg de lemne

25 ruble - 1 kg de zahăr.

În consecinţă s-a format un Comitet al celor deportaţi în Moghilev care s‑a adresat Federaţiei Uniunilor de Comunităţilor Evreieşti, cerând:

  1. Trimiterea de ajutoare în bani, medicamente, ceea ce nu se poate face fără autorizarea dată Federaţiei de către Preşedinţie, fără care băncile, cecurile, Poşta refuză a primi şi preda banii, iar calea ferată (CFR-ul, D.H.) a transporta lucrurile.
  2. Aprobarea trimisă Comitetului de la Moghilev să se poată aproviziona din Bucovina.
  3. Ordin de la Consiliul de Miniştri ca bagajele aruncate şi depozitate la Atachi să fie puse la dispoziţia Comitetului, care să le predea celor în drept.
  4. Oprirea tuturor pe loc până la primăvară căci continuarea drumului echivalează cu moartea tuturor[1182].

În cursul lunii decembrie 1941, Ion Antonescu a aprobat eliberarea din lagărul Moghilev a magistratului rădăuţean Simon Hilsenrad (Rădăuţi, str. Regele Ferdinand nr. 47), un cetăţean cu o prestaţie publică deosebită.[1183] Gerda Guttman şi Mina Rudich au fost şi ele eliberate din lagărul Moghilev.[1184]

La 11 decembrie 1941, Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, s‑a adresat în scris lui Ion Antonescu, împărtăşindu-i  eliniştea sa legată: „Nu vom putea avea linişte în Transnistria, scria el, până nu vom executa dispoziţia din înţelegereaHauffe-Tătăranu (acordul de la Tighina, 30 august 1941) pentru trecerea evreilor peste Bug”.

 


 

 

XXIII.1. SIEGFRIED JÄGENDORF ŞI „MINUNEA DE LA MOGHILEV”

 

„Minunea de la Moghilev” reprezintă o sintagmă inspirată cu referire la acţiunea iniţiată de către inginerul rădăuţean Schmiel Jägendorf- deportat în Transnitria în toamna anului 1941-, în urma căreia el a reuşit să salveze de la moarte un număr ridicat de evrei. Dincolo de alte detalii, mi-am concentrat atenţia asupra personalităţii acestuia precum şi a inspiraţiei sale în operaţiunile din cadrul lagărului de la Moghilev, care i-au adus renumele menţionat anterior. Câteva detalii biografice sunt utile, întrucât ele se leagă de subiectul acestei cărţi: Jägendorf Schmiel (1885-1970), s-a născut la 1 august 1885 la Zviniace - partea de nord a Bucovinei- în casa familiei Avraam Jägendorf şi Hanna Bassie Offenberger. A fost cel mai mic dintre cei patru fraţi[1185]. De mic copil, Schmiel a primit o educaţie religioasă tradiţională. A ajuns să studieze la Viena, unde a devenit un „sionist fervent”. La finalul studiilor, Jägendorf Siegfried a devenit inginer iar la 9 mai 1909 s-a căsătorit cu Hinde Feller din Rădăuţi. Mirii au avut două fete - Siegfried şi Edith - crescute şi educate în spiritul tradiţiilor Imperiului Austro-Ungar („Viena era Ierusalimul iar germana limba lor sacră”)[1186].

 

Rădăuţi, 1909. Jägendorf Siegfried şi Hinde (Feller) Jägendorf.

Sursa: Jagendorf s Foundry, A Memoirs of the Romanian Holocaust, 1941-1944, Siegfried Jagendorf, Edited by Commentary by Aron Hirt-Manheimer, Harps Collins Publisher, 1991

Cariera lui Jägendorf Schmiel reflectă ambiţia, munca, calităţile şi devotamentul pentru iudaism şi Bucovina. Jägendorf Schmiel a fost decorat, în timpul primului război mondial, cu medalia „Franz Josef”[1187].

 

 

1918. Jägendorf Schmiel cu medalia „Franz Josef”. Sursa: Jagendorf s Foundry,

A Memoirs of the Romanian Holocaust, 1941-1944, Siegfried Jagendorf,

Edited by Commentary by Aron Hirt-Manheimer, Harps Collins Publisher, 1991

 

În 1922, el s-a mutat cu familia la Cernăuţi unde a devenit rapid unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi exponenţi ai elitei locale, devenind directorul filialei bucovinene a firmei vieneze „Siemens-Schuckert-Werke”[1188].

 

 

Cernăuţi, 1922. Jägendorf Siegfried director al firmei „Siemens-Schuckert-Werke”. Sursa: Jagendorf s Foundry, A Memoirs of the Romanian Holocaust, 1941-1944, Siegfried Jagendorf, Edited by Commentary by Aron Hirt-Manheimer, Harps Collins Publisher, 1991

 

 

Jägendorf Siegfried a îndeplinit patru ani funcţia de director general la „Foresta”, o altă întreprindere bucovineană. La 12 octombrie 1941, Jägendorf Siegfried a fost deportat împreună cu majoritatea evreilor rădăuţeni la Atachi aproape de Moghilev, în Ucraina[1189]. Jägendorf Siegfried este cel care a organizat „minunea de la Moghilev”[1190]. El a reuşit să se impună ca lider devenind, în circumstanţele date, un „salvator al evreilor” din Moghilev[1191]. Expertiza sa profesională i-a permis să pună în funcţiune uzina electrică a oraşului, contribuind la refacerea unor fabrici şi clădiri publice[1192]. S-a pus în contact cu prefectul Băleanu, adresându-i-se şi stabilind o modalitate de comunicare adecvată. În definitiv, aşa cum scrie Armin Heinen, activitatea lui Jägendorf, a fost susţinută de trei elemente esenţiale: 1. „de mobilizarea unor modele culturale europene, percepute în afara cadrului referenţial românesc, fiind pozitive şi incompatibile cu interpretările antisemite tradiţionale. 2. De consolidarea respectului de sine al populaţiei evreieşti şi de ieşirea acestuia din letargia letargizată. 3. De faptul că evreii din Moghilău şi-au putut demonstra realmente priceperea”[1193]. Jägendorf Schmiel umbla îmbrăcat la patru ace, cu hainele şi cămaşa permanent apretate, însoţit de gărzi de corp, iar secretara sa stabilea cine şi când putea să stea de vorbă cu el. [1194]Astfel, printr-un managament eficient, cum l‑am numi astăzi, el a reuşit să-i facă pe evrei să-şi recapete încrederea, să manifeste, încredere, disciplină şi solidaritate de grup. În final, Jägendorf a reuşit- conform evaluărilor specialiştilor- să contribuie nemijlocit la salvarea unui număr de 15.000 de evrei[1195].

La întoarcerea din lagăr, Siegfried/Schmiel Jägendorf, cunoscut acum drept „salvatorul evreilor de la Moghilev”, a fost ajutat de Ion Larionescu, fostul director al Hergheliei din Rădăuţi, ulterior prefect al judeţului. Acesta i-a propus lui Jägendorf Schmiel şi soţiei sale să-i devină consilieri. Acesta a ales însă să emigreze în Statele Unite ale Americii (unde a decedat în 1970)[1196].

 

Moghilev, 1943. Echipa de la Turnătorie: Wilhem Filderman, Jägendorf Siegfried,

Moses Katz, Max Schmidt, Max Heissman şi Pinkas Katz. Sursa: Jagendorf s Foundry,

A Memoirs of the Romanian Holocaust, 1941-1944, Siegfried Jagendorf,

Edited by Commentary by Aron Hirt-Manheimer, Harps Collins Publisher, 1991.

 

 

XXIII.2. STRATEGII DE SUPRAVIEŢUIRE A CELOR DEPORTAŢI ÎN TRANSNISTRIA

 

Pe de altă parte, în lagărele transnistrene funcţiona un adevărat sistem de informatori şi de curieri, bazat pe corupţie şi bacşis. „Astfel de curieri erau ofiţeri care se întorceau, din permisie de la Bucureşti, înapoi la Moghilău. La Bucureşti se transmiteau bani din Elveţia, din Stockholm şi din Copenhaga. Aceşti ofiţeri erau mituiţi cu bani grei, în primul rând ca să ia cu ei scrisorile deportaţilor şi apoi ca să le aducă banii; pentru că din asta puteau face o afacere bună, dar şi pentru că, pe de altă parte, se temeau să nu fie denunţaţi de evrei superiorilor lor, din banii trimişi ilegal au ajuns la destinaţie destul de mulţi. Totuşi, unii curieri pur şi simplu nu s-au mai prezentat cu banii - situaţie în care nu se putea face nimic”.[1197] Pentru tema de faţă, este important să înţelegem faptul că acest gen de corespondenţă care implica diverse tipuri de înţelegeri şi complicităţi, era vital pentru supravieţuirea evreilor din lagărele transnistrene, întrucât cei din afară le trimiteau bani, medicamente, haine şi alimente. Curierii trebuiau să fie neapărat creştini, care trebuiau să execute un anumit tip de comision, făcând legătura nemijlocită între evreii aflaţi în lagăr şi diverse persoane din localităţile de unde aceştia proveneau, Rădăuţi, de exemplu, în cazul de faţă.

Un capitol important legat de viaţa evreilor deportaţi în Transnistria, asupra căruia istoricii s-au aplecat recent valorificând fonduri arhivistice din România şi Ucraina, este legat de modul în care aceştia au reuşit să corespondeze şi să ţină legătură cu cei rămaşi acasă, prin intermediul unor creştini, de regulă, funcţionari ai lagărului sau aflaţi în anumite relaţii cu administraţia acestuia[1198]. Autorităţile militare şi civile române nu îngăduiau oficial acest gen de activitate, astfel încât cei prinşi asupra faptului erau arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la executarea a diverse pedepse. Evreii prinşi în operaţiunile de salvare şi de ajutorare a coreligionarilor lor erau trimişi la judecata Curţii Marţiale Cernăuţişi deportaţi în Transnistria. Astfel, la 25 martie 1941 a fost prinsă şi adusă la Soroca, tânăra Carmen Dikman, originară din Suceava, implicată în trecerea peste Nistru a unui număr de 115 scrisori provenite de la evreii din Moghilev şi adresate unor coreligionari din Cernăuţi, Rădăuţi şi Bucureşti. Ancheta dezvoltată cu această ocazie de către autorităţile militare române, a scos la lumină implicarea unor militari şi civili creştini în operaţiunile de transmitere de scrisori, bani şi bunuri evreilor internaţi în lagărul de la Moghilev. Dintre numele vehiculate cu acest prilej, s-au aflat C. Dinu şi T. Golea, cu 115 scrisori şi bani. S-a mai constat că operaţiunile erau înlesnite de către pontonierii din Otaci care treceau Nistrul cu bărcile lor prin anumite puncte. Anchetatorii recunoşteau că în Transnistria, totul valorează foarte mult faţă de lipsurile actuale[1199]. Lupta pentru supravieţuire a evreilor a atras ura localnicilor ucraineni, dispuşi la prima ocazie să-i masacreze, potrivit celor declarate de către Carmen Dikman.[1200] Jenny Schapira a fost suprinsă de către autorităţile române în contextul unui proces complex de ajutorare a evreilor transnistrieni prin implicarea coreligionarilor din Gura Humorului (vezi declaraţia lui Hermann Kastener, comerciant din Hura Humorului, evacuat din Moldoviţa unde-şi avea domiciliul), Cernăuţi, Vatra Dornei (cazul evreului Fleischer Abraham din Vatra Dornei)[1201]. Toate operaţiunile specifice speculei din Trasnistria aveau loc cu implicarea directă a subofiţerilor şi ofiţerilor români, potrivit unui Raport întocmit de către I. Dumitru şeful Postului de Jandarmi Otaci la 18 decembrie 1941, adresat Legiunii de Jandarmi Soroca.[1202] În urma percheziţiilor efectuate la evreii internaţi în lagărul de la Moghilev au fost găsite 245 de scrisori, trimise coreligionarilor din Cernăuţi, Rădăuţi şi Bucureşti prin intermediul unui anume Ionescu, comerciant din Bucureşti.[1203] În aceste activităţi de supravieţuire a evreilor deportaţi în Transnistria s-a aflat şi avocatul rădăuţean Albert Twers, etnic german căsătorit cu o evreică, angajat al firmei de export-import „Heinz Hellms”, Bucureşti alături de Ioan Larionescu, căpitan în rezervă, fost director al Hergheliei Rădăuţi, deţinător al unei fabrici de teracotă în Moghilev. Aceştia au preluat şi distribuit destinatarilor scrisori (majoritatea lor, simple bileţele scrise pe bucăţele de hârtie, cărţi de vizită ş.a.), un articol recent pe această temă fiind publicat de către istoricul cernăuţean Dragoş Olaru.Biroul Siguranţei Legiunii de Jandarmi Transnistria a surprins-o în gara Volcineţ, judeţul Soroca - 6 februarie 1942 - pe Jenny Schapira, originară din Suceava, deportată în Şalgorod. Aceasta a fost arestată şi anchetată, iar bagajele sale au fost percheziţionate. Cu această ocazie, au fost descoperite mai multe obiecte şi bunuri (sume de bani) care erau transportate în lagărul de la Moghilev, provenind de la diverşi evrei din Cernăuţi. În aceste operaţiuni erau implicaţi şi militari germani ( a se vedeanotele informative ale Legiunii de Jandarmi Moghilev, 47, 49, 52 din decembrie 1941)[1204]. Jenny Schapira şi Ludwig Schaffer, logdnicul său, au fost deferiţi Curţii Marţiale din Tiraspol (16 februarie 1942).[1205]

 

 

Albert Twers cu soţia sa Debora (n. Alpern).

Sursa: Colecţia personală Irene Ciobotaru.

 

În schimb, evreii din lagăr primeau- utilizând această filieră- sume de bani, articole de lenjerie, ş.a. acestea fiind desigur, foarte importante pentru supravieţuirea acestora. Pentru înţelegerea tragismului întregii situaţii, redăm în rândurile de mai jos, un astfel de mesaj: „Dragă Doamnă şi D-le Majer d-ra Dr. Tetelbaum v-am rugat după 50 de împrumut. Vă rog, dacă d-ra Tetelbaum, care s-a înapoiat la Rădăuţi încă n‑a fost la Dvs. să daţi prietenului nostru, avocat Twers, nu ştiu cine ajunge mai repede. La noi e urgent. Mi-a scris Petrică din Bucureşti plin cu speranţă. Dumnezeu să-l ajute pentru asta. O să fim recunoscători. Credem în Dumnezeu şi sper, că o să ne ajute.Vă rog încă odată, nu ne uitaţi !!! Vă salut cu drag şi n-am să Vă uit niciodată. Anica Hirschfeld. 15/XII. 1941. Anica Hirschfeld /tipărit pe carte de vizită/pentru Dr Teitelbaum şi firma Koneczny Rădăuţi”[1206]. Misiunea lui Albert Twers, s-a încheiat brusc în 1942 când a fost prins de către autorităţile militare române, având asupra lui un număr mare de scrisori adresate unor persoane din Rădăuţi, evrei şi creştini, împreună cu anumite sume de bani. „Secret Ministerul Apărării Naţionale. Direcţia justiţiei militare. Secţia de Poliţie judiciară militară, Calea Plevnei 139”[1207].

 

 

Rădăuţi, 1945. Ştefan Larionescu, inginer agronom, deputat de Rădăuţi.

Sursa: SANIC Suceava, fond Primăria oraşului Rădăuţi, dosar 1929

 

Mihai Coliban era locotenent-colonel în rezervă, comandând Detaşamentul nr. 218 Munci Agricole cu sediul în Moghilev. El a organizat, conform autorităţilor române, o adevărată reţea de curieri care acţiona în lagărele din Moghilev şi românii infractori din Bucovina. Coliban a fost prins în ziua de 24 noiembrie 1941, colonelul Gheorghe Vartic, comandantul Legiunii de Jandarmi fiind informat despre faptul că acesta venise pentru a prelua de la diverşi agenţi ai evreilor din Transnistria bani, aur, bijuterii şi scrisori. Coliban era în legătură cu avocatul Vasile Vertan din Câmpulung Moldovenesc. El venise în mod special în localitatea Câmpulung Moldovenesc pentru a prelua de la avocatul Vasile Vertan suma de 100 de dolari, patru inele, o broşă şi un inel, şi medicamente de la farmacistul Friedman. Cu ocazia percheziţiei efectuată la avocatul Vergan din Câmpulung, s-au descoperit suma de 90 de dolari, trei verighete, o broşă şi un cercel, despre care acesta a declarat că-i fuseseră lăsate de evreul Koppelman înainte de a fi deportat în Transnistria.[1208] Mihai Coliban şi avocatul Vasile Vertan au fost arestaţi în gara Dărmăneşti, ei fiind în drum spre Cernăuţi, cu acestă ocazie au fost percheziţionaţi asupra lor descoperindu-se o valiză de culoare roşie prevăzut cu cheie şi acoperit cu un înveliş de cort având dimensiunile de 60 cm lungime, 37 lăţime şi 17 cm înălţime, alături de două pachete învelite în hârtie de culoare albă[1209]. Unul dintre pachete avea trecută pe el adresa lui Rachmuth Sami din Gura Humorului, deportat la Moghilev. În valiză, cu ocazia percheziţiei au fost descoperite bani, bijuterii şi scrisori adresate unor evrei deportaţi la Moghilev[1210]. Coliban şi Vargan au fost cercetaţi, anchetaţi şi ulterior, condamnaţi de către Curtea Marţială.[1211] Cu ocazia anchetei au fost descoperite mai multe obiecte de valoare şi sume de bani asupr lor. Aceştia intenţionau să le ducă bunurile aflate asupra lor unor evrei aflaţi în lagărul de la Moghilev. Ele proveneau de la evrei din judeţele Rădăuţi şi Fălticeni. În anchetei, dr. Pistiner a declarat că a trimis mai multe sume de bani, fiind impresionat de suferinţa celor aflaţi în lagăr. Wolfer Febus, şoferul lui Mihai Coliban, a declarat că l-a dus pe acesta la diverse adrese din judeţele Rădăuţi şi Fălticeni. Clara Mechlovici a declat că i-a dat lui Coliban, suma de 5000 de lei şi scrisori pentru părinţii săi aflaţi în lagăr. Riedler Lucas a declarat că a găsit după deportare evreilor din Bucovina un carnet de depuneri aparţinând lui Iulius Zalpler în valoare de 2.010.000 lei din care a retras suma de 510.000 lei pe care i-a trimis-o acestuia[1212]. Căpitanul Protopopescu din Vatra Dornei i-a adus lui Lachner o scrisoare din partea fratelui său, aflat în lagărul din Transnistria. Sergentul T.R. Bilaus Modest i-a dus lui Lachner, aflat în lagăr, mai multe obiecte. Gheorghian, pensionar CFR din Vatra Dornei a făcut acelaşi gen de serviciu pentru Lachner. Farmacistul Schaffer din Vatra Dornei le-a expediat 10.000 lei lui Glasberg şi Nagler. Avocatul Aurel Avram a primit de la croitorul Leon Hauslich suma de 25.000 lei şi un ceas din aur. Judecătorul Grosariu Vasile i-a trimis- prin Mihai Coliban- lui Josef Weintraub suma de 200.000 lei[1213].


 

Tabel cu sumele găsite asupra locotenentului Mihai Coliban în geamantan şi în pachete

Cine expediază

Pentru cine

Suma

Observaţii

Riedler Lucas

Iulius Zapler

510.000 lei

 

Emma Nufer

Maria Riesberg

5.000

 

Palamariuc

Aron Schnarch

15.000

 

F. Schaffer

Glasberg şi Nagler

10.000

 

Dentist Lachner

Elias Lachner

10.000

 

Rachmuth

Rachmuth Sami

60.000

 

Ina Mairean

Mendel Roth

10.000

 

Ina Mairean

Mendel Roth

22.000

 

Vecinii

Heim Handler

5000

 

Comunitatea Israelită

Heim Handler

5000

 

Pistiner

Vila Dym

20.000

 

Phoebus Wolfer

Dora Wolfer

2000

 

Grosariu

Josef Weinreb

200.000

 

Pistiner

Iulius Lindner

4000

 

Pistiner

Bubi Meth

70.000

 

Klein

Riven Salomon

22.000

 

Pistiner

Nathan Pistiner

55.000 plus 32 de mărci

 

Sursa: SANIC, fond IGJ, dosar 122/1942, f. 202.

 

Asupra ordonanţei locotenentului Mihai Coliban au fost găsite un ceas din aur, o pereche de cercei şi suma de 57.000 lei în numerar. Asupra avocatului Vasile Vertan s-au găsit 90 de dolari, trei verighete din aur, o broşă şi un cercel din aur. Avocatul Aurel Avram deţinea un ceas de aur cu brăţară din piele şi suma de 5000 de lei. În total, asupra celor implicaţi au fost găsite obiecte, bunuri şi bani în valoare de 1.107.000 lei.[1214] Printre scrisorile descoperite asupra celor implicaţi, a fost găsită una adresată plutonierului de jandarmi Teclez din Rădăuţi, prin care acesta era rugat de către Baruch Hait să ia legătura cu plutonierul de jandarmi Haralambie Vasilicu, ca să‑i trimită 500.000 lei, 1000 de dolari, un ceas cu brăţară din aur, o tabacheră de argint şi alte lucruri.[1215]

O scrisoare expediată din lagărul de la Moghilev scrisă în limba germană şi tradusă în limba română, ave următorul conţinut:

 

„Dragii mei,

 

Ceva mai înainte am primit telegrama voastră şi ieri scrisoarea dragă. Noi suntem cu toţi copleşiţi din cauza ştirilor de acolo. Sperăm că vouă vă merge mai bine decât celorlalţi şi veţi trece iarna aceasta rea. În ceea ce priveşte trierea, aici nu ştie nici o autoritate nimic despre aceasta. De unde ştiţi voi despre aceasta? Azi de dimineaţă a plecat comisarul Bogdan la Odesa, el ne-a promis că va încerca să vină ca comisar la Moghilev, pentru ca acolo să vă fie cumva de ajutor. Voi mai aveţi încă lucrurile voastre toate? Sperăm că da. Aici nimic de importanţă. Irenuca vorbeşte adesea despre voi şi când merge la ştrand cu domnişoara Mechlovici, care locuieşte la noi, atunci merge de obicei la portiţa voastră, şi strigă în plină disperare, Lina, Linaş şi numai cu mare greutate, cu lacrimi în ochi, poate fi luată de acolo. La noi mai este Wolfer. Înainte de câteva zile a fost domnul Weiner de la Rădăuţi, astăzi domnul Uşerovici, voi abia vă puteţi închipui bucuria noastră, când câteodată vedem un evreu. Societatea noastră constă cum din familia Mairean, fam. Ciuc, fam. Riedl şi fam. Klein. Autorităţile sunt foarte fine (binevoitoare) cu noi. Pretorul e plecat în armată demult. Alăturat, o scrisoare, 4000 lei şi nişte tablete de la doamna Mairean, domnişoarei Brandes. Vă rog să i le predaţi imediat,căci ea este în mare nevoie şi‑i trebuiesc banii foarte urgent. Ne puteţi comunica Uşr, Viningher, Sumer, Costiner? Lina are blana ei? Cumnata ei este poate tot acolo? Rog, mai scrieţi-ne. De ce n‑a scris Lina? Ce face Baba Şnap? Pe ce bază aţi rămas voi în Moghilău? Vă sărută din toată inima, Rod. Cele mai bune salutări părinţilor voştrii şi lui Renee.

 

Dragă Bubi,

Acum ţi-am scris adaus la scrisoarea lui Huttmann, şi multe salutări, ţie, Linei, părinţilor

(ss.) T...”[1216]

 

Aceste scrisori sunt de un real dramatism, ele ilustrând speranţa, dragostea, deznădejdea şi încrederea în oameni într-un context extrem de dur, creat în mod deliberat pentru evrei de către regimul antonescian.

Un Raport despre situaţia sanitară a lagărelor transnistrene, întocmit de către autorităţilor române, menţiona faptul că, „ca o consecinţă firească a lipsei de asistenţă medicală suficientă, a medicamentelor precum şi a materialelor de dezinfecţie, tifosul exantematic continuă încât, astfel în partea de nord a provinciei (Transnistria-D.H.) în majoritatea comunelor unde se află evacuaţi evrei, bântuie acest flagel. În lagărul de prizonieri din Golta în ultimul timp s-au înmulţit cazurile de tifos exantematic, astfel încât această epidemie ameninţă să ia proporţii atât asupra localnicilor, cât şi asupra unităţilor în trecere. Medicul şef al echipei volante nr. 51 a raportat că din cauza lipsei de medicamente şi cu mijloacele care le are la îndemână nu poate contribui cu nimic la stagnarea boalei. S-a raportat cazul Guvernământului pentru a lua măsuri.”[1217]

 

 

Sursa: SANIC fond PCM-SSI, dosar 135/1942

 

La 19 mai 1942, a fost eliberat rădăuţeanul Paul Guttman din lagărul de la Moghilev. Pe document apare semnătura lui Radu Lecca, împuternicitul Guvernului României pentru Reglementarea Problemei Evreieşti din România.[1218] La 4 iunie au fost eliberaţi alţi rădăuţeni, Iosif Margulies şi Abraham Stein împreună cu familiile lor[1219]. Autorităţile române au refuzat eliberarea din lagărul Moghilev a Eugeniei Marcu (25 noiembrie 1942).[1220] Aceasta a trecut la religia creştin-ortodoxă în urma căsătoriei cu Cristofor Marcu, fost secretar general al Primăriei Rădăuţi (între timp, decedat).[1221] Unii rădăuţeni au primit corespondenţă prin intermediul Crucii Roşii (Schapira F.,).[1222] La 17 iulie 1942 Legaţia Elveţiei din Bucureşti s-a adresat autorităţilor române cerând eliberarea din lagărul de la Moghilev a rabinului Josef Stern, care avea supuşenie iugoslavă.[1223] Acesta era originar din Siret, fiind deportat în Transnistria în octombrie 1941. J. Klipper, directorul societăţii „Dacia” cu sediul în Bucureşti (str. Rahovei nr. 260-262) profilată pe comerţul cu materiale de construcţie şi combustibili; el a adresat la 15 noiembrie 1941, un Memoriu mareşalului Ion Antonescu, solicitându-i repartizarea unui număr de 10 specialişti evrei deportaţi în Transnistria (Schonfeld Solomon, Bronstein Carol, Fellner Schachter Jacob, Ellenbogen Meyer, Merdler Solomon, Schieber Moses şi Ellenbogen Markus, implicaţi în tranzacţii cu cherestea în Vatra Dornei, Iacobeni, Dorna Candreni, Stânişoara) având în vedere complexitatea executării unor contracte avute în derulare.[1224] În septembrie 1942 o situaţie întocmită de către autorităţile române consemna un număr de 90.334 evrei deportaţi din Bucovina şi doar 19089 rămaşi.[1225] Guvernământul Bucovinei a propus deportarea în Transnistria a evreilor neagajaţi în întreprinderile locale şi la muncile obligatorii 6826 persoane (6234 în Cernăuţi şi 592 în Dorohoi).[1226] În judeţul Rădăuţi datele oficiale menţionau pentru luna septembrie 1942 a unui număr de 72 de evrei.[1227] În acelaşi timp, la 9 septembrie 1942 Guvernământul Provinciei Basarabia menţiona într-un raport, faptul că, un număr de 45.867 de evrei bucovineni fuseseră evacuaţi în Transnistria prin Basarabia.[1228] Guvernământul Bucovinei. Cabinetul militar preciza în Nota telefonică 3846/7 septembrie 1942, adresată Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al României, faptul că, evacuarea evreilor din Guvernământul Bucovinei se efectuase în trei serii şi anume: iulie-august 1941 evreii din teritoriul rural în total 57.849 persoane, octombrie 1941, evreii din cuprinsul oraşului Cernăuţi, în total 28.341 şi luna iunie 1942, în total 4.094 persoane. Total general 90.334 evrei deportaţi între 1941-1942.[1229] La 9 septembrie 1942, Inspectoratul General al Transnistriei transmitea către Guvernământul Transnistriei, Secretariatul General, o statistică privind statistica şi stadiul deportării de evrei în Transnistria:

Prin Iampol                  35.276

Moghilev                      55.913

Tiraspol                        1090

Râbniţa                        24.570

Ovidiopol                     2.216

Total deportaţi              119.065[1230]

 

Subsemnatul Chaim Mechel, în vârstă de 63 de ani, domiciliat în Rădăuţi, Piaţa Principesa Elisabeta nr. 1, respectuos supun înaltei Dv., aprobări următoarea

 

CERERE

 

În sprijinul prezentei cereri ţin să arăt următoarele fapte din viaţa mea trecută, pentru a vă ilustra că subsemnatul Chaim Mechel merit, fiind tot timpul vieţii mele cu cele mai sincere şi mai calde sentimente pentru cauza românească.

În timpul stăpânirii austriace în Bucovina, subsemnatul am sprijinit de câte ori am avut ocazia şi a fost în puterea mea cauza românească, contribuind la triumful ei. Astfel vreau să citez un fapt care să ilustreze de la sine atitudinea mea. În anul 1902, fruntaşii mişcării naţionaliste româneşti din Rădăuţi cum au fost dr. Iorgu Toma vicepreşedintele Senatului după Unire, Alecu Popovici/prof. univ. la Cernăuţi, Eugen Tarnavschi şi C. Avram/înalţi magistraţi la Curtea de Apel Cernăuţi după Unire/, au fost implicaţi într-un proces de les majestate reproşându-li-se acestor demnitari o atitudine antiaustriacă şi iredentistă. Aceşti domni aveau să se prezinte ca inculpaţi atât în faţa Curţii de Apel Lemberg cât şi Rezidenţei Imperiale din Cernăuţi. Ei riscau cele mai grave sancţiuni pe lângă destituirea lor din înaltele funcţiuni de magistraţi ce deţineau. Subsemnatul în calitate de martor principal în această chestiune, care a stârnit enormă senzaţie, cu toată presiunea exercitată asupra mea din partea autorităţilor austriace cât şi cu toate intimidările insistente, am depus exclusiv în favoarea inculpaţilor putând astfel salva un grup de fruntaşi români de consecinţe funeste, deşi prin acest gest mi-am tras multe şicane de ordin administrativ.

În 1918-1919 am făcut tot efortul pentru a aduce articole de primă necesitate pentru armată, spitalul Rădăuţi, şi populaţie, punându-mă voluntar la dispoziţia autorităţilor militare şi civile cu vehicolul meu propriu, deplasându-mă în acest scop până la Bistriţa, Vatra-Dornei, Cluj şi Viena, unde cu riscul vieţii mele în aceea vreme tulbure, după prăbuşirea Austro-Ungariei am adus tot ce avea nevoie armata şi diferitele instituţiuni. Dovedesc aceasta prin ordine de serviciu, delegaţii eliberate de Senatul Naţional din Ardeal, cât şi de Comandamentul de atunci al oraşului Rădăuţi, colonelul Eremie.

Atitudinea mea de bun cetăţean român, mi-am arătat-o şi în nenumărate rânduri după Unire, manifestând oricând cele mai calde şi sincere sentimente faţă de armata română. Astfel în anul 1922, venind la Seletin o unitate de grăniceri, am pus la dispoziţie ei un loc de cazarmă şi lemn de foc cu totul gratuit, primind în timpul lungii şederi al acestei unităţi la Seletin nenumărate mulţumiri din partea comandantului de pe atunci dl. căpitan Chiriac, azi colonel.

Fiind nevoie în oraşul Rădăuţi de armată, subsemnatul am intervenit la Ministerul de Război de atunci, dl. General Ştefănescu Amza, prezentându‑mă personal împreună cu dl. deputat Eusebie Popovici în audienţă la Domnia Sa şi am obţinut ca Bat. 2 Ing. Uş. să fie deplasat la Rădăuţi. Subsemnatul am lucrat împreună cu comandantul acestei unităţi dl. Colonel Alexiu timp de 3 luni, pentru ca batalionul să fie înzestrat cu mobilierul necesar, să primească subvenţiile necesare, întrucât avem un buget foarte redus. Drept mulţumită, dl. comandant mi-a declarat în mod public la un banchet că-mi mulţumeşte pentru atitudinea mea de bun cetăţean român care simt româneşte.

Subsemnatul am realizat construirea Spitalului din Rădăuţi, situat în str. Volovăţului, care spital are misiunea de a servi întregii populaţiuni din circumscripţia Rădăuţi, fără deosebire de crez şi neam, acesta fiind expres prevăzut în statutul anexat, care este semnat de subsemnatul şi vizat de Tribunalul Rădăuţi

În anul 1938, când numitul dispuneam de fonduri suficiente pentru a termina acest spital, intenţionam să sistez construcţia acestei clădiri, un ofiţer superior din localitate, pe atunci comandantul Cercului de Recrutare Rădăuţi, dl. Colonel Păduraru, m-a îndemnat să nu întrerup activitatea mea, întrucât Domnia Sa a prevăzut că o asemenea clădire poate deservi în anumite împrejurări şi interesele armatei. Şi, într‑adevăr, privirea clarvăzătoare a acestui ofiţer superior, a văzut bine căci după ce acest edificiu servise mai mulţi ani pentru a găzdui în el Liceul Industrial de Fete cu internatul lui, azi serveşte glorioasei armate române ca spital unde-şi găsesc alinare eroii răniţi ai României.

În anul 1933, venind la Rădăuţi, un grup mare de ofiţeri superiori ai Marelui Stat Major, la rugămintea d-lui colonel Stăvescu comandantul de atunci ai Div. 2 Art. Călăreaţă, am reuşit să obţin în diferite case particulare din localitate 124 camere şi să le pun la dispoziţie şi casa mea particulară din str. Piaţa Elisabeta nr.1 precum şi toată clădirea Azilului Bătrânilor, a cărui preşedinte am fost şi sunt, şi cu acest prilej am cules mulţumiri declarate în mod public la un banchet fiind astfel mulţumit sufleteşte că am contribuit mult la găzduirea marilor oaspeţi ai acestui oraş.

În anul 1935, cu prilejul Manevrelor Regale din Rădăuţi am pus la dispoziţia ofiţerilor casa mea particulară din str. Piaţa Elisabeta nr. 1 în întregime şi cea din strada Ştefan cel Mare nr. 2, tot proprietatea mea unde fiind mai înainte un hotel, s‑a putut instala popota nr. 2 pentru d-nii ofiţeri, punând de asemenea la dispozitia acestor domni în mod cu totul gratuit ca şi imobilele de mai sus, una bucătărie şi 14 camere, simpla rugăminte a comandantului de pe atunci al unităţii de jandarmi, major Drăgulescu.

Dar nu numai aceste fapte pledează pentru atitudinea mea de bun cetăţean român, dar şi acte oficiale. Astfel, Certificatul Prefecturii Rădăuţi nr. 6181/35 din 6 mai 1935, zice textual „Dvs., aţi posedat cerinţa legală a demnităţii de încredere, cât şi că Dvs., aţi mai fost ales ajutor de primar al oraşului Rădăuţi şi consilier judeţean şi preşedinte al comunităţii evreieşti Rădăuţi, aşa că Dvs, ne sunteţi bine cunoscut şi demn de încredere. Garnizoana Rădăuţi prin adresa nr. 2147 din 11 august 1938 mă numeşte preşedinte al Comunităţii Evreieşti din Rădăuţi, scriindu-mi textul: În urma reclamaţiunii adresate acestei Garnizoane de către dl. Elkune Carp, în contra comisiunii interimare a Com. Evreieşti Rădăuţi şi înregistrată la nr. 2005 din 29 iulie 1938, această Garnizoană, convingându-se de veracitatea acestei reclamaţiuni, şi pentru a înceta propaganda care se dezlănţuie şi agită spiritele în contrazicere cu Legea Stării de Asediu, a intervenit la Ministerul Cultelor şi Artelor, propunând o nouă comisiune interimară formată din dl. Chaim Mechel, ca preşedinte. Şi iată pe ce motive am fost numit preşedinte din partea Garnizoanei. Ministerul Cultelor şi Artelor prin adresa nr. 34689/38, admite propunerea Garnizoanei în sensul numirii mele, zicând textual în interesul liniştei în sânul comunităţii mozaice din oraşul Rădăuţi.

Astfel dovedesc că m-am bucurat de toată încrederea Garnizoanei şi a Ministerului.

Subsemnatul găzduiesc de 2 ani în mod cu totul gratuit în casa mea ofiţeri români, care vin în localitate.

Ţin să remarc că soţia mea a fost după Unire timp de 8 ani vicepreşedinte a filialei Crucii Roşii din Rădăuţi, primind şi o diplomă de mulţumire din partea Ministerului Sănătăţii pentru serviciile prestate.

Copiilor mei am dat o educaţiune românească şi naţională. Fiul meu dr. Adolf Mechel este locotenent în rezervă în armata română, iar fiul meu David Mechel este sg. TR art. 71 şi a fost funcţionar de stat la Casa de Asigurări.

Toate aceste fapte nu sunt decât câteva din activitate mea patriotică, citând doar cele în legătură cu armata, nearătând însă, din lipsă de spaţiu, cele în legătură cu activitatea mea de consilier comunal şi judeţean, procesele verbale respective dovedind cum am înţeles să exercit mandatele ce mi s-au încredinţat.

Din toate acestea rezultă cu prisosinţă că subsemnatul Chaim Mechel, exprimând umila mea părere că pot asimila evreilor economiceşte valoroşi din Germania naţional-socialistă, care categorie de evrei este recunoscută de statul german ca cetăţeni loiali şi demni de toată încrederea. Rugându-vă domnule, să‑mi aprobaţi, prezenta cerere în sensul arătat, vă asigur de devotamentul meu profund. Chaim Mechel, în prezent deportat la Şalgorod, Moghilev.[1231] Demersul lui Chaim Mechel, n-a avut un rezultat pozitiv, însă acesta a supravieţuit iadului transnistrian.

La 2 octombrie 1942, Pepi Sattinger, soţia lui Muniu Satitnger (funcţionar timp de 19 ani la Casa Asigurărilor Sociale Rădăuţi, deportat în Transnistria) s‑a adresat printr-o scrisoare mareşalului Ion Antonescu, arătându-i acestuia situaţia deosebit de gravă în care se afla „fără să aibă nici o vină şi fără să facă parte din vreo mişcare politică a fost internat în lagăr. Cu inima zdrobită, vă implore, Domnule Mareşal, să binevoiţi ca soţul şi tatăl nostru, şi să binevoiţi a ordona punerea în libertate a numitului nostru soţ şi tată Muniu Sattinger”[1232]. Muniu Sattinger a fost arestat şi internat în lagărele de la Urziceni, Meteleu şi Videle la 13 iunie 1941. Familia sa compusă din soţie şi doi copii minori a rămas fără nici un sprijin.[1233]. El a supravieţuit Transnistriei, având o contribuţie aparte la refacerea Comunităţii Evreilor din Rădăuţi.

Proprietăţile evreilor au fost preluate de stat şi repartizate - în cadrul operaţiunii de românizare - de către autorităţile locale. Evreii bucovineni au fost deportaţi în Transnistria împreună că familiile lor pentru motive diverse: „nerespectarea cu conştiinciozitate a sarcinilor de serviciu, relaţii intime cu româncele, neanunţarea schimbării domiciliului la Cercul Teritorial de Recrutare de pe raza căruia domiciliau” ş.a.[1234] Prin Instrucţiunile nr. 1806 /13 iulie 1942 ale Comandamentului II Teritorial către Centrele de Recrutare, persoanele deportate au fost obligate să-şi „desemneze un mandatar pentru administrarea şi lichidarea bunurilor lor mobile şi imobile care în termen de 6 luni trebuie să lichideze aceste bunuri, care intrau în administrarea C.N.R.-ului”, în acest sens având anexat un formulat tipizat de procură. Interesantă este sintagma de „infractor” utilizată pentru persoanele care, din motivele mai sus precizate, erau deportate în Transnistria, majoritatea acestora fiind etnici evrei[1235]. În situaţia în care evreii se sustrăgeau de la respectarea obligaţiilor lor civice, rudele lor erau arestate şi deportate în locul lor (în Bucureşti, un evreu în vârstă de 80 de ani a fost arestat pentru vina unui fiu major) ş.a.[1236] Evreul care lipsea o zi de la muncă era deportat împreună cu părinţii (naturali sau vitregi), fraţii minori şi majori ş.a. Prin urmare, se menţiona faptul că „în România naţionalistă evreului i se cere să fie mai patriot decât românul”[1237], întrucât pedepsele pentru aceeaşi faptă erau total disproporţionate: „unui român pentru nesupunere i se aplicau trei luni de închisoare corecţională, în timp ce unui evreu i se aplica direct deportarea pe viaţă şi nu doar lui ci şi familiei sale, lichidându-i-se şi întreaga avere mobilă şi imobilă’’[1238]. În acele vremuri de un cumplit tragism, au existat persoane care şi-au riscat cariera, funcţiile, poziţia socială şi chiar viaţa lor pentru a salva de la moarte evrei. Majoritatea acestor persoane au rămas anonime[1239]. Unul dintre aceste cazuri este cel al avocatului Egon Patac Balmoş, decan al Baroului Rădăuţi, o vreme prefect al judeţului Rădăuţi, căsătorit cu o evreică, care a avut mult de suferit din pricina atitudinii sale filosemite în timpul guvernării legionare (6 septembrie 1940 - 27 februarie 1941). În favoarea sa a depus mărturie Hilda Pressner, funcţionară la Prefectura Rădăuţi[1240]. Hilda Pressner a lucrat la Prefectura Rădăuţi între 1 ianuarie 1936-13 octombrie 1941, când a fost deportată împreună cu întreaga comunitate mozaică în Transnistria. A reuşit să supravieţuiască şi s-a întors din „iadul” transnistrian, depunând declaraţie în favoarea lui Egon Patac Balmoş[1241]. Jacob Budik, stabilit în Bucureşti, s-a aflat şi el în Transnistria la Moghilev unde a fost - în calitate de medic - şeful unui serviciu special pentru combaterea tifosului exantematic între 1942-1944. Repatriat şi intenţionând să se angajeze la CFR, Jacob Budik a beneficiat de declaraţia favorabilă a medicului Gedalie Preminger, fost deportat în Transnistria la Moghilev[1242]. Alte persoane publice, prin natura funcţiilor pe care le ocupau, au devenit cunoscute pentru contribuţia extraordinară şi uriaşul umanism de care au dat dovadă faţă de evrei. În încercarea de a-şi salva viaţa mulţi evrei au ales inclusiv soluţia renunţării la cetăţenia română: Alfred Rudich a devenit cetăţean al Mexicului (adresa nr. 14448/26 septembrie 1940)[1243], Meier Leib Piecher a obţinut cetăţenia americană ş.a.[1244]. La 30 decembrie 1943 familia inginerului Sigfried Jägendorf a fost eliberată din lagărul de la Moghilev, acesta fiind înlocuit cu un anume inginer Popescu. Alături de familia Jägendorf au fost eliberaţi şi membrii familiei doctorului Burg, rădăuţean şi el.[1245] La 1 ianuarie 1944, alţi 400 de evrei au fost repatriaţi din lagărul de la Moghilev[1246]. La 23 august 1944 regimul mareşalului Ion Antonescu a fost înlăturat şi constituit un guvern condus de către generalul Constantin Sănătescu[1247], ministru de externe fiind Grigore Niculescu-Buzeşti[1248]. Noul guvern avea sprijinul celor patru partide reunite în Blocul Naţional Democratic (P.C.R., P.S.D., Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular)[1249]. Regele Mihai I de Hohenzollern şi-a recăpătat drepturile suspendate în timpul regimului antonescian, iar partidele politice şi-au redobândit baza legală a activităţii lor[1250]. Încă din noaptea de 23/24 august 1944 a fost adoptat „decretul-lege de amnistie generală, politică, militară şi agrară a tuturor infracţiunilor făcute de la 1 decembrie 1918” şi „decretul-lege de desfiinţare pe întreg teritoriul României a lagărelor de concentrare şi eliberarea imediată a tuturor persoanelor închise pentru activitate antifascistă, democratică”[1251]. Constituţia din 1923 a fost, parţial, repusă în acţiune, iar partidele politice şi-au putut relua activitatea[1252].

 

 

Malic (deportată la vârsta de 12 ani în Transnistria), străbunica lui Eden Costiuc.

În faţa Sinagogii Mari din Rădăuţi: Mama, străbunicii, Lea Glickhmann şi fiul său Max

(toţi au făcut ulterior, alia în Israel)

 

 

 

 

 

 

 

Fotografia de mai sus o reprezintă pe Eisig Alte, originară din Rădăuţi,

deportată în Transnistria (lagărul Atachi) între 1941-1945, împreună cu fiica sa Malic,

în vârstă de 12 ani şi Moses, fiu. Mama şi fiica au supravieţuit dramei deportării şi suferinţelor din lagărele din Transnistria (de la Moghilev evreii rădăuţeni au fost relocaţi în lagărele din Berşad, Obodovca, Tibulovca şi Balta), fiind îngropate în Cimitirul Evreiesc din Rădăuţi, Moses Eisig a dispărut în 1945, în momentul eliberării din lagăr. Eisig Alte a povestit despre situaţia dramatică a lui Iety, o fetiţă ajunsă în lagărul de la Moghilev împreună cu mama ei care căuta să o ascundă, aceasta fiind grav bolnavă, însă soldaţii au descoperit-o şi au ucis-o în faţa mamei sale. Sursa: colecţia personală Eden Costiuc

 

 

 

Rata mortalităţii la Moghilev era de 30%, datorită subnutriţiei şi a bolilor (tifos exantematic, din 27 de medici câţi existau aici 23 erau bolnavi de tifos, iar 12 au decedat). Au reuşit să supravieţuiască iadului transnistrian, fiind eliberaţi de către Armata Roşie, încolonaţi şi îndrumaţi spre casă. Eisig Alte şi fiica sa Malic au povestit că „Malic, s-a rătăcit şi a dispărut în timpul acestor operaţiuni”.

Comunitatea evreilor din Rădăuţi a fost decimată în urma deportării sale în Transnistria, din 6000 de persoane deportate supravieţuind doar 1500, mulţi dintre aceştia reprezentând în sine, o dramă, ale cărei profunzimi şi repere esenţiale, se cuvin a fi aprofundate, reţinute şi promovate în rândurile generaţiilor tinere. Informaţiile de mai sus le-am obţinut în urma unui anchete orale, pe care am efectuat‑o în cadrul Comunităţii Evreilor din Rădăuţi, între 1 - 15 iunie 2016. În acest sens, am purtat discuţii cu Eden Costiuc, în vârstă de 14 ani, elevă la Şcoala „Bogdan Vodă” din municipiul Rădăuţi, judeţul Suceava precum şi cu domnul inginer Igo Zigi Koffler, preşedintele Comunităţii Evreilor din Rădăuţi. Aceste date au fost păstrate şi transmise la nivelul istoriei orale, de la străbunică la mamă şi în final, la nepoată[1253].

 

          

Orfani supravieţuitori ai lagărelor

 

 

Supravieţuitor al lagărelor. Sursa: SANIC fond DGP, dosar 122/1943, vol. I, f. 78

 

 

 

Sursa: SANIC fond IGJ-Teritoriu, dosar 211

 


 

 

CAPITOLUL XXIV

Reîntoarcerea: comunitatea evreiască din Rădăuţi după 1945

 

 

 

XXIV.1. Sprijinirea foştilor deportaţi din Uniunea Sovietică şi refacerea Comunităţii Evreieşti de către Joint

 

 

 

U

na dintre problemele cele mai importante în reconstrucţia comunităţii mozaice rădăuţene a fost reprezentată de sprijinirea reintegrării celor deportaţi în Transnistria. Repatrierea a fost efectuată între 9-20 aprilie 1945 prin punctul de trecere Tereblecea-Siret. Este vorba de un număr de 7826 de persoane. Aceştia au cantonaţi în clădirile publice (şcoli, cazărmi ş.a.) fiind înfiinţat un serviciu de salubritate de către Serviciul Sanitar Siret, procedându-se la deparatizarea şi dezinfecţia zilnică a supravieţuitorilor cu petrol. Conform datelor menţionate în Procesul Verbal încheiat în data de 3 mai, de către dr. Scharff, delegatul Crucii Roşii Internaţionale, dr. Goldschlagger, directorul Spitalului Siret şi dr. Rosenrauch, medic practicant în oraşul Siret, s-au constatat următoarele: Majoritatea (supravieţuitorilor- D.H.) erau femei, bătrâni şi copii. Unii dintre aceştia erau bolnavi de gripă şi suferiseră diverse accidente, majoritatea lor suferind în Transnistria de tifos exantematic şi febră tifoidă. Unii au primit îngrijiri din partea medicilor sus menţionaţi[1254].Conform telegramei din 16 aprilie 1945, „valul repatriaţilor revărsându‑se prin punctul Siret-Rădăuţi necesităm extrem de urgent fonduri mai 50 de milioane pentru hrănire transport şi prim ajutor stop. Mii de refugiaţi sosesc în hal nedescris iar fondurile noastre complet epuizate stop. Trimiteţi telegrafic sume potrivite situaţiei excepţionale contrar opera asistenţei periclitate”[1255]. Preşedintele Comunităţii Rădăuţi, doctor Schiffer.Alţi evrei rădăuţeni se repatriau prin punctele de frontieră Herţa şi Ungheni.


Situaţia era cu atât mai dificilă, cu atât cu cât prin Rădăuţi se repatriau evreii originari din Gura Humorului, Vatra Dornei Cîmpulung Moldovenesc şi Vechiul Regat. În aceste condiţii, Comunitatea Evreiască Rădăuţi a primit din partea Jointului, suma de 63.075.000 lei echivalentul a 841 ajutoare a câte 75.000, plătită de către BNR. Comunitatea Evreiască Rădăuţi a fost nevoită să plătească- conform legislaţiei româneşti- o sumă însemnată drept taxă de timbru, deşi, în cazul său, era vorba de o operă de asistenţă socială.[1256] Imediat au început, în ordine alfabetică, executarea plăţilor către toţi cei îndreptăţiţi[1257]. Au existat şi unele nemulţumiri din partea unor evrei care au fost ignoraţi de la primirea ajutoarelor deşi aceştia se considerau a fi într-o situaţie dificilă, fiind vorba despre foşti deportaţi. Este vorba despre o listă întreagă care-i includea pe: Alpern Micloş şi Alpern Charlotte (soţie), funcţionar de stat, Geber Artur şi Paula, lucrau ca farmacişti pentru a se întreţine, Mecher Adolf, Emma şi Noemy, lucrau ca farmacişti erau activi şi implicaţi în toate problemele comunitare, Mechel Chaim şi Sima, suspendaţi nemotivat, Maier Fanny (văduvă cu doi copii minori, cu o situaţie materială deosebită), Rosa şi Hersch, suspendaţi nemotivat, Hilsenrand Simon şi Sophie, suspendare nemotivată. Schrarf Ioachim şi Sara, funcţionat diurnist, suspendare nemotivată, Sonntag Hersch, suspendare nemotivată, Stier Efroim, Malzia şi Carol, suspendare nemotivată, Tillinger Hermann şi Sali, suspendare nemotivat, suspendare nemotivată, soţul a fost în lagărul Trihiati. Conducerea Comunităţii a întreprins demersuri pentru reglementarea situaţiei acestor persoane.[1258] În final, situaţia lor a fost rezolvată pozitiv.[1259] Într-un Raport expediat de către Comunitatea Evreilor Rădăuţi către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Bucureşti, la 24 aprilie 1945, situaţia oraşului Rădăuţi era prezentată în culori sumbre. „Acest orăşel (Rădăuţi- D. H.) lovit de soartă atât de crunt şi părăsit de Dumnezeu, fără mijloace de comunicaţii şi fără legătură cu restul ţării, a devenit din senin un centru de confluenţă pentru mii de evrei în drum, un popas pentru cete de pribegi, care îşi caută aici refugiul, fie cu intenţia să se stabilească aici, fie, dorind să se ducă mai departe în ţară şi neavând posibilităţi de locomoţie, trebuind să se oprească aici involuntar. Noi, Comunitatea, nu dispunem de mijloace pentru a ajutora pe fraţii sosiţi şi pentru a le da primul ajutor indispensabil. Ne lipsesc multe, foarte multe”[1260]. Aproximativ 2500 de persoane aşteptau să plece spre diverse localităţi din România, Comunitatea Evreiască Rădăuţi estimând că ar fi fost nevoie de 50 de camioane pentru transportul acestora. Temperaturile erau foarte reci, evreii locuind în grajduri şi locuinţe dărăpănate, dormind direct pe podea, punându-şi sănătatea în pericol, ei fiind oricum suferinzi de diverse afecţiuni dobândite în lagărele transnistrene. Mulţi dintre ei se îmbolnăviseră deja de pneumonie. Conducerea Comunităţii estima că repatriaţii ar fi avut nevoie de 2000 de perechi de încălţăminte[1261]. Era nevoie de cantităţi de medicamente (cardiace, pansamente, injecţii ş.a.), material de construcţii pentru construirea /repararea de locuinţe pentru 4000 de suflete (geamuri, ferecături, plite de maşini de gătit, scânduri, cuie şi unelte de construcţie). Numai o cincime din foştii deportaţi supravieţuiseră- menţiona conducerea Comunităţii- însă aceştia se aflau acum într-o situaţie extrem de grea, solicitându‑se trimiterea urgentă prin mandat telegrafic a sumei de 50 de milioane de lei. Nu ni se va ierta niciodată- arătau şefii Comunităţii Evreieşti Rădăuţi- dacă vom neglija acordarea primului ajutor acestor refugiaţi.[1262] Adresa era semnată de către dr. Schiffer, preşedintele Comunităţii şi rabinul I. Kunstandt, în calitate de secretar general.[1263] La 30 aprilie 1945, Comunitatea Evreilor Rădăuţi a fost înştiinţată de către Prefectura Rădăuţi, Serviciul Armistiţiului (prefect E. Frunză, secretar Serviciul Armistiţiului, Prelipcean) că i s-a trimis via BNR suma de 30 milioane de lei destinată cheltuielilor cu repatriaţii din URSS. Ministerul de Interne a stabilit o alocaţie zilnică de 500 lei pentru fiecare persoană.[1264] Comisia de Ajutorare a repatriaţilor era formată din Schiffer, preşedintele Comunităţii, Salo Peretz, vicepreşedinte, Osias Heitner, Samuel Heitner[1265]. În prima şedinţă organizată pe margine problemelor urgente ale celor repatriaţi s-a constatat că, cantina nu funcţiona în condiţii normale (spaţiul fiind foarte mic, numărul celor deserviţi fiind foarte mare se crea automat aglomeraţie), aceasta necesitând o reorganizare urgentă[1266].

Conducerea Comunităţii s-a adresat la 19 aprilie 1945 Prefectului judeţului Rădăuţi cu rugămintea de a li pune urgent la dispoziţie sumele trimise pentru ajutorul repatriaţilor pentru începerea acţiunilor stabilite.[1267] În cadrul unei întâlniri a celor repatriaţi desfăşurată în biroul Comunităţii la 6 mai 1945 a fot ales un Comitet format din Abraham Harth, Kah Mendel, Genser Fischel, Schurberg Ioel, Ianker Baruch, care a stabilit că, instituirea unei cantine destinată exclusiv celor repatriaţi din Transnistria nu‑şi avea rostul în condiţiile diverselor boli şi a pericolelor epidemiile izbucnite în oraşul Rădăuţi, refuzând prin urmare, amenajarea acesteia.[1268] Repatriaţii doreau să se elibereze odată pentru totdeauna de sistemul cantinelor care i-a bântuit în Transnistria, care i-a favorizat doar pe unii.[1269] În schimb, repatriaţii preferau să li se achite zilnic o sumă de bani pentru hrană[1270]. Începând cu data de 4 mai 1945, conducerea Comunităţii s-a adresat Prefecturii, solicitând repartizarea sumei de 1 milion de lei pentru asigurarea hranei şi a transportului unui grup de repatriaţi din lagărele transnistrene, aflaţi în localitatea învecinată Dorneşti.[1271] Jumătate din această sumă reprezenta necesarul de hrană pentru 4 zile restul reprezentând cheltuielile de transport pentru ajungerea acestora la destinaţie. Alte sume erau necesare pentru acoperirea cheltuielilor necesare repatriţilor care soseau în număr mare din Transnistria folosind diverse puncte de intrare în România. Între timp, Comunitatea Evreiască Rădăuţi a fost solicitată de către Prefectură să clarifice situaţia cheltuielilor revendicate de către moştenitorii imobilului Druckmann (Piaţa Unirii nr. 14) unde fuseseră cazaţi repatriaţii, însă preşedintele acesteia a răspuns printr-o adresă că, respectivele cheltuieli nu puteau fi asumate de către Comunitate de vreme ce o serie de imobile (printre care şi Druckmann) fuseseră rechiziţionate chiar de către Prefectură începând cu data de 9 aprilie 1945. Ori, în aceste condiţii, fondurile transmise prin intermediul Ministerului de Interne fiind gestionate de către Prefectura Rădăuţi, astfel încât Comunitatea nu putea fi făcută responsabilă pentru eventualele daune produse acestor clădiri, în timpul cazării repatriaţilor.[1272] Problema despăgubirilor cuvenite moştenitorilor familiei Druckmann privea exclusiv Prefectura judeţului Rădăuţi[1273]. Schnapp Samuel în calitate de delegat al Ministerului de Interne, al Crucii Roşii şi al Comitetului Central al Apărării Patriotice, a precizat la 29 mai 1945, că fuseseră alocaţi 40 milioane de lei pentru transportul repatriaţilor din Bucovina de Sud spre Dorna şi Bistriţa, însă Rigler n-a efectuat operaţiunile necesare disponibilizării sumelor necesare în condiţiile în care în jur de 3200 de persoane se aflau în aşteptare la punctul de frontieră Siret, unii intrând deja pe teritoriul românesc şi aşteptând să fie preluaţi pentru a ajunge la destinaţie.[1274] Distribuirea produselor alimentare către cei mai săraci a avut loc cu sprijinul Lisei Lecker, Schiffer Dora, Jekeles Jenka şi Etty Kostiner, precum şi a internaţilor din lagăr (Josef Wolf şi Alter Wassermann)[1275]. La 4 iunie 1945, Kern Salomon şi Hirsch Salomon au întocmit un document în care încredinţau că au preluat de la Fuchs, în calitate de adminsitrator al caselor rezervate repatriaţilor, o serie de obiecte precum 10 sobe de tinichea (Harnik, Wassermann, Haller, Heitner E., Niederhoffer), două lighene de spălat (Harnik), două găleţi (Harnik, Brechler), 5 lămpi (Harnik, Brechler, Munsler, Marcu, Wassermann), acestea aflându-se în casele repatriaţilor.[1276] La 10 iunie 1945, cu prilejul unei noi şedinţe a Consiliului şi Comitetului de Ajutorare al Repatriaţilor, a fost luată în discuţie situaţia suma de de 11.250.122 lei rămasă disponibilă în urma operaţiunilor de întreţinere a repatriaţilor, rămas la dispoziţia Joint-ului, însă cheltuielile zilnice impuse de întreţinerea repatriaţilor care veneau permanent dinspre spaţiul sovietic îngreuna eforturile cotidiene de rezolvare a nevoilor acestora. Acest punct de vedere a fost însuşit şi transmis la 18 iunie 1945 de către Consiliul şi Comisia de Ajutorare a Repatriaţilor Rădăuţi, către conducerea Joint, sub semnătura lui B. Schiffer şi L. Kunstandt.[1277] La 19 iunie 1945, Saul Schnapp a informat conducerea Comunităţii Evreieşti Rădăuţi că i s-a transmis suma de 17 milioane de lei pentru acţiunea de ajutorare a repatriaţilor din URSS stabiliţi în localitate.[1278] La sfârşitul lunii iunie 1945 conducerea Comunităţii Evreilor Rădăuţi solicita Joint-ului să-i elibereze a doua parte din suma de 30 milioane lei repartizaţi pentru ajutorarea repatriaţilor, ultima parte fiind livrată în cursul lunii mai.[1279] Cu prilejul vizitei efectuate la Rădăuţi de către G. Gelber, acesta „a putut constata- se arăta în document- situaţia jalnică ce domneşte în rândul repatriaţilor, iar de atunci situaţia lor nu s-a îmbunătăţit”.[1280] Repatriaţii erau confruntaţi cu fenomene precum creşterea zilnică şi excesivă a preţurilor la produsele de bază, fiind ameninţaţi de foamete.[1281] În acest condiţii, la 24 iunie 1945, Iaslowitzer Benzion, Kern Elfrem, Meyer Şoşana, Laster Rifka, Koffler Rifka şi Brunstein Simon s-au adresat în scris conducerii Comitetului de Ajutorare Rădăuţi, solicitând sprijin, „neavând mijloace de întreţinere, pentru a se putea deplasa la Bucureşti”.[1282] În schimb, Adela Weiner a solicitat un ajutor financiar pentru a putea pleca în Transilvania.[1283] Evreii din Rădăuţi au depus eforturi remarcabile în vederea reconstituirii comunităţii mozaice din oraş. Unele dintre rudele evreilor deportaţi rămăseseră încă nerepatriate din Transnistria, motiv pentru care la data de 12 iulie 1945 erau invitate să se prezinte la sediul Comunităţii Evreieşti din strada „Ştefan cel Mare” nr. 25, în vederea „indicării datelor necesare pentru a se putea efectua demersurile aferente repatrierii”[1284]. „Asociaţia pentru Sprijinirea Evreilor din Bucovina de Sud” (Bucureşti, str. Burghelea nr. 3) informa Comunitatea Evreiască Rădăuţi la data de 25 iulie 1945, că următorele persoane au primit bani pentru a‑şi acoperi cheltuielile de drum:

Schieber Schoşana, dosar 3888

Berstein Rifka dosar 3890

Solomon Iţzag, dosar 3886.

Solomon Fanny, dosar 3886

Abramovici Jehuda, dosar 3885

Rostoker Karl, dosar 3883

Harthmann Schoşana, dosar 3817

Sternschluss Else, dosar 3884

Majer Schoşana, dosar 3817

Bercovici Simon, dosar 3889

Schnapp Isak, dosar 3899

Kiammer Donna, dosar 3892

Rosenberg Ene, dosar 3893.[1285]

 

La 6 septembrie 1945, Comunitatea Evreiască Rădăuţi a transmis un Memoriu Asociaţiei pentru Sprijinirea Evreilor din Bucovina de Sud, insistând asupra situaţiei aparte, extrem de dificilă în care afla, dată fiind poziţia sa de oraş de graniţă. Situaţia repatriaţilor era deplorabilă, având diverse infirmităţi fizice dobândite în anii deportării, suferinzi de boli, majoritatea lor fiind desculţi şi înfometaţi.[1286] O situaţie deosebită o aveau şi avocaţii supravieţuitori ai Transnistriei, doar 4 reuşind să revină în Rădăuţi. Pentru apărarea intereselor lor s-a implicat avocatul Harth Berhardt (Rădăuţi, str. Regele Mihai nr. 3).[1287] La 20 august 1945 conducerea Comunităţii a fost preluată cu titlu interimar de către Berl Sporn, preşedinte, Sattinger Muniu şi Katz Mendel, vicepreşedinţi, Kunstadt I. secretar general, Schuller D., casier. În momentul preluării, în arhivele Comunităţii se aflau în numerar suma de 1.260.874 lei, predată lui Schuller D. Cu excepţia acestei sume, în casierie se mai aflau 20.000 reprezentând fondul special de ajutorare KL precum şi un fond împrumut provenind din reţineri de la sprijinul de refacere plătit repatriaţilor din 1944, în cuantum de 2.089.000 lei, sumă deocamdată intangibilă.[1288] Rabinul L. Kunstandt a predat arhiva Comunităţii, arhiva Oficiului Matricular Evreiesc, mobilierul sediului, mobilierul existent conform inventarului, imobilele comunităţii conform cărţii funciare Rădăuţi.[1289] În acelaşi timp, a fost predată suma de aproximativ 5 milioane de lei, reprezentând un fond special de ajutorare pus la dispoziţia repatriaţilor de către Joint. Responsabil de acest fond era Jacob Lapajwofer.[1290]

 

 

XXIV.2.IMPLICAREA JOINT-ULUI IN AJUTORAREA REPATRIATILOR

 

Prin Rădăuţi au trecut 10.000 de repatriaţi, dintre care 3.500 au rămas în localitate, reprezentând supravieţuitorii celor deportaţi în 1941, restul îndreptându‑se spre alte localităţi. Joint-ul a trimis începând cu luna aprilie 1945, ajutoare în două rânduri, odată suma de 30 milioane de lei şi o dată suma de 18 milioane. Aceste ajutoare erau considerate a fi prea mici, sugerându-se trimiterea unor ajutoare financiare nominal celor aflaţi în suferinţă, pentru a i se permite să-şi redreseze afacerile astfel încât să se evite dependenţa acestora de asistenţa socială.[1291] Concret, se mai cerea simplificarea procedurilor de acordare a sumelor de către Joint, inclusiv livrarea de instrumente şi maşini pentru evreii meşteşugari, prin intermediul unor credite, astfel încât aceştia să-şi poată relua cu succes activităţile de dinaintea deportării lor în Transnistria. În acelaşi timp, se cerea trimiterea urgentă de încălţăminte şi haine având în vedere apropierea iernii, alături de livrarea unui stoc îndestulător de medicamente.[1292] În total, pentru 1945 plăţile sprijinului de refacere au inclus venituri de la Joint- 63.075.000 milioane lei, iar la cheltuieli-c ătre 841 evrei pauperi au fost plătite căte 75.000 lei plus 25.000 BNR, în total suma de 63.100.000 milionelei.[1293] În 1944 pentru evreimea din România a luat sfârşit lunga perioadă de persecuţii inaugurată în mod oficial în 1938. Evreii căutau cu disperare soluţii pentru asigurarea normalităţii vieţii lor cotidiene şi asigurarea existenţei lor zilnice. Statul român dominat de către comunişti, s-a derobat total însă de obligaţiilor sale faţă de proprii cetăţeni, astfel încât evreii au fost ajutaţi efectiv de către comunităţile mozaice şi organizaţiile internaţionale. Problema despăgubirilor cuvenite evreilor pentru deportare, pentru averile expropriate sau pierdute, pentru privarea de drepturi şi libertăţi, pentru pierderea şanselor la viaţă şi profesionale a devenit o chestiune politică controversată, tergiversată, rezolvată cu greu după ani de zile de aşteptări, fără a mulţumi însă comunitatea mozaică.[1294] În mod paradoxal, aceste răspunderi au revenit unor guverne comuniste, care s-au achitat în realitate, foarte puţin de aceste sarcini, contrar unor opinii prezente în anumite zone ale opiniei publice vizavi de privilegierea evreimii de către comunişti.[1295] Analizele specialiştilor estimau la 140.000 de persoane numărul celor care aveau „nevoie grabnică de ajutorare în octombrie 1948”[1296]. Între august-decembrie 1944, Joint-ul a procurat suma de 2,1 miliarde lei pentru ajutorarea evreilor, corespunzător a două treimi din estimările care priveau nevoile imediate ale evreilor din România în acea perioadă. Până în prima jumătate a anului 1945, Joint-ul furnizase Bucureştiului subsidii în valoare de 1 milion şi 18 milioane de franci. De gestionarea acestor sume s-a ocupat Wilhem Fildermann[1297]. În total, Joint-ul a cheltuit până la sfârşitul anului 1945, suma de 6,5 milioane de dolari (17,5 miliarde lei) trimişi la 89 comunităţi mozaice din România.[1298] Situaţia se prezenta foarte dramatic în cazul Moldovei şi a părţii de sud a Bucovinei, acolo unde, în cursul lunii iunie 1947, peste 40% din populaţia evreiască „avea nevoie disperată de ajutoare”.[1299] Implicarea guvernelor României în amelioararea situaţiei evreilor a fost una foarte modestă, în pofida demersurilor întreprinse de către Wilhem Fildermann. Ajutorul financiar al guvernului Petru Groza (pentru refugiaţi şi pentru primirea repatriaţilor din URSS) a fost de numai 380 milioane de lei faţă de cele 17,5 miliarde furnizate de către Joint.[1300] Solicitările lui Fildermann aveau în vedere şi acordarea subvenţiilor pentru întreţinerea cultului şi a şcolilor evreieşti din România. Sprijinul a venit din nou, din partea „Joint-ului”, salvându-se astfel, de la prăbuşire instituţiile sociale şi educative evreieşti.[1301] Cu toate că „Joint-ul” a ajutat guvernele româneşti prin acordarea unui credit în valoare de un milion de dolari în timpul foametei din Moldova, România a procedat la lichidarea structurilor acestei organizaţii.[1302] Legislaţia adoptată în privinţa redobândirii automate a proprietăţilor expropriate sau confiscate de către statul român, „a fost în aşa fel modificată de către Lucreţiu Pătrăşcanu, încât în practică, orice restabilire într-o locuinţă sau la locul de muncă trebuie în prealabil, anunţată şi solicitată, iar în caz de litigiu se ajungea la tribunal”[1303]. Existau în corpul legii şi o seamă de excepţii de la regula generală. Doar 50% dintre evreii concediaţi şi‑au recâştigat până în 1945 poziţiile profesionale pierdute anterior[1304].

La 11 noiembrie 1945, liderii Comunităţii Evreieşti din Rădăuţi (Sporl Berl, Sattinger Muniu, vicepreşedinte, Brecher Marcus, Heitner Samuel, Parolla Abraham, Klinger Phoebus în calitate de membri ai comisiei interimare),[1305] au constatat următoarele: „dintre cei 5000 de evrei aflaţi la Rădăuţi, un număr de 1700 deveniseră - deja - „pauperi”: 100 proveneau din cei reîntorşi din Transnistria în anul 1944 din totalul de 1100, 1500 repatriaţi în 1945 din totalul de 3800, 40 refugiaţi în străinătate din totalul de 40, 60 din lagărele din Germania din totalul de 60, adică 5000 de persoane”[1306]. A fost constituit „Comitetul pentru distribuirea ajutorului de iarnă 1945-1946” al „Jointului” (Sattinger Muniu, Brecher Marius şi Isak Dankner)[1307]. Evreimea rădăuţeană a început „să-şi refacă viaţa comunitară, să-şi recupereze membrii familiei, să-i plângă pe cei dispăruţi, să organizeze ceremonii religioase (cazul ceremoniei simbolice de îngropare a săpunului „Rif”), să-şi reorganizeze reţeaua şcolară, reparaţia sinagogilor, în general, acele activităţi interzise sau întrerupte brutal de către război şi regimul mareşalului Ion Antonescu”. Un „Referat asupra problemelor evreieşti în România” identifica câteva categorii de probleme ale populaţiei mozaice din spaţiul românesc la nivelul anului 1945:

  1. „Repatrierea deportaţilor.
  2. Problemele bunurilor evreilor deportaţi.
  3. Stabilirea morţii prezumtive a rudelor deportaţilor întorşi.
  4. Chestiunea cetăţeniei.
    1. Problema asigurării existenţei lor.
    2. Rechiziţiile şi diferite alte probleme mai mărunte, ca azima de Paşte” ş. a.[1308]

 

 

Sursa: SANJ Suceava, fond Comunitatea Evreiască Rădăuţi, dosar 7/1946.

 

Rădăuţi, Cimitirul Evreiesc. Monumentul săpunul R.I.F.

 

 

O altă problemă care-i preocupa pe evreii reîntorşi era reprezentată de „stabilirea morţii rudelor lor (părinţi, soţii, fraţi, surori” ş.a.)[1309]. Această problemă potrivit autorităţilor române era legată de „stabilirea dreptului de moştenire şi de posibilitatea de a se recăsători”[1310]. Autorităţile române specificau în „referatul”mai sus menţionat, faptul că se impunea „acordarea unor derogări pentru evreii dispăruţi în situaţii excepţionale (masacre, pogromuri) de la principiul de lege ce stabilea moartea prezumtivă după trei ani de la cerere, în sensul ca decesul să fie declarat imediat după constatarea sa” [1311]. Organizaţii precum „Uniunea Evreilor din România”, condusă de către Wilhem Filderman, „Partidul Evreiesc” a lui Al. Zissu şi „Congresul Mondial Evreiesc” erau considerate de către autorităţile române drept „reacţionare”[1312]. În acest sens, autorităţile comuniste îşi propuneau „modificarea compoziţiei acestor organizaţii evreieşti, prin inducerea unei influenţe democratice în rândurile membrilor acestora”[1313].

După 1945 la nivelul Comunităţii Evreilor Rădăuţi au intervenit numeroase schimbări. Bruno Shiffer şi Adolf Mechel s-au ocupat de conducerea Comunităţii doar pentru o scurtă perioadă, funcţia fiind preluată de către Berl Sporn[1314], înlocuit în decembrie 1945, cu dr. Meier (Muziu) Weistein[1315].

Fondurile „Comunităţii Evreilor din Rădăuţi”, proveneau din resurse proprii, de la „Joint”, de la „Federaţie”, „tăieri rituale”, donaţii ş.a. În urma unui acord semnat între toate grupările politice evreieşti din Rădăuţi a fost constituită o Comisie Interimară a Comunităţii Evreieşti. Structura acestei Comisii îi reprezenta în mod proporţional pe toţi evreii rădăuţeni în raport de opţiunile lor politice. Comisia Interimară a fost constituită la 24 septembrie 1946, membrii săi convenind să acţioneze pentru propăşirea obştei evreieşti locale.[1316]

Forurile de conducere ale Comunităţii Mozaice Rădăuţi (constituită la 24 septembrie 1946)[1317] erau următoarele:

Comisia Interimară

Weinstein Mayer, preşedinte

Lapajawofer J, vicepreşedinte

Sattinger Muniu

Bercovici Schaje

Berstein Abraham

Brucher Markus

Drimmel Mendel

Feibisch Gittenstein

Fessler Abraham

Genser Phoebus

Schghaler Efroim

Nathan Berhardt

Josef Tsakschn

Katz Mendel

Hilschorn David

Lieberson Hersch

Meyer Aron Leib

Weisler Bernhard

Sternschluss Israel

Thaler Wolf

Alter Wassermann

David Wasserman

Delegaţia Permanentă

Weinstein Meyer, preşedinte

Lapajower J, vicepreşedinte

Sattinger Muniu, vicepreşedinte

Mechel Adolf, membru

Brecher Markus

Wasserman Alter

Wasserman David

Secţia Religioasă şi de Cult

Wasermann Alter, preşedinte

Brecher Markus, vicepreşedinte

Sattinger Muniu, membru

Bercovici Schaje

Berstein Abraham

Mayer Aron Leib

Wasserman David

Secţia Culturală

Mechel Adolf, preşedinte

Katz Mendel, vicepreşedinte

Bercovici Schaje, membru

Wiestein Phoebus

Genser Phoebus

Tzakchohn J.

Weidler Bernhard

Secţia Asistenţă Socială

Sattinger Muniu, preşedinte

Lieberson Hersch, vicepreşedinte

Fessler Nathan, membru

Genscher Phoebus

Goldschlager Efroim

Sternschluss Israel

Alter Wasserman

Secţia Economică şi de Drept

Lapajower Iacob, preşedinte

Drimmer Mendel, vicepreşedinte

Bernhardt Harth, membru

Tzakchohn Josef

Klinger Phoebus

Sternchluss Israel

Thaler Wolf

Secţia Financiară şi de Buget

Brecher Markus, preşedinte

B. Harth, vicepreşedinte

Drimmer Mendel, membru

Lapajower Iacob

Katz Mendel

Liebersohn David

Klinger Phoebus

Secţia Cimitirului

Sattinger Muniu, preşedinte

Bercovici Schaje

Liebersohn David

Thaler Wolf, vicepreşedinte

Wasserman David

Secţia Cabinet

Lapajower Iacob

Edelstein Phoebus

Fessler Nathan

Golsdschlager Efroim

Liebersohn Schaje

Katz Mendel

Comisia de Cenzori

B. Harth

Tzakchohn Josef

Katz Mendel

Lieberschon Hersch

Weidler Bernhardt

Comisia de Epuraţie

Fessler Nathan

Genser Phoebus

B. Harth

Lieberschon Hersch

Wolf Thaler

Curatorul Fundaţiei J. Hecht

Bercovici Schaje, delegatul Comunităţii

Harth Bernhardt

Tzakchohn Josef

Meer Aron Leib

Meidler Bernhardt

Sternschluss Israel

Lieberschon Chaim, conf. hrisovului

Raubach Wolf

Wasserman David

J. Hornik, şef rabin

Israel Kleinberger

Hersch Haller

Lieberschon David

Gedalie Gruenberger

Comisia Disciplinară

Brecher Markus

Drimmel Mendel

Harth B.

Tzakchohn Josef

David Wasserman

Referent pentru acte şi Hupa

Meidler Bernhardt

Referentul personalului

J. Lapajowfer.[1318]

Alegerile organizate la 19 noiembrie 1946, au fost falsificate de către PCR cu ajutorul „preţios” al Uniunii Sovietice[1319]. Regimul comunist a avut nevoie de legitimitate şi evident cu ajutorul „Marelui Frate de la Răsărit” a reuşit să şi‑o adjudece. A reuşit acest lucru dincolo de metodele utilizate (violenţe, crime, şantaj, teroare permanentă, încurajarea delaţiunii, demagogie, falsificarea completă a alegerilor ş.a.), folosind cu multă abilitate, argumentele oferite de propagandă, instrumente care, într-o ţară slăbită şi sărăcită de război, au putut prinde, între anumite limite, la anumite categorii de cetăţeni. Unii dintre aceştia (chiar dacă nu mulţi) s‑au înscris, este de presupus, din considerente sincere în PCR.[1320] În pofida acestor aspecte, frauda electorală a PCR la alegerile din 19 noiembrie 1946, a fost incontestabilă[1321]. Evreimea rădăuţeană era puternic şi ireversibil, afectată de drama şi traumele Holocaustului.

Reconstrucţia comunităţii a reprezentat în mod clar, o necesitate, acest lucru realizându‑se anevoios şi treptat, în acelaşi timp, cu instaurarea în România a comunismului.

 

Monarhia de Hohernzollern a fost înlăturată la 30 decembrie 1947, în aceeaşi zi fiind proclamată Republica Populară Română. Toate măsurile specifice de instaurarea a comunismului, însoţite obligatoriu de acţiuni populiste, demagogice, au avut un anume ecou şi în interiorul comunităţilor mozaice din România. În orice caz, desfiinţarea legislaţiei discriminatorii, rasiale, elaborată şi aplicată în timpul dictaturii antonesciene au fost bine primite de către evrei. Redobândirea bunurilor şi ale proprietăţilor confiscate de către regimul antonescian au fost de asemenea, iniţiative receptate pozitiv la nivelul comunităţilor mozaice din România. Comunitatea mozaică din Rădăuţi, la fel ca evreimea supravieţuitoare a Holocaustului din România, avea să fie brusc şi brutal dezamăgită de „raiul comunist”. Instituirea a tot felul de piedici în recuperarea bunurilor şi proprietăţilor confiscate, şicanele puse negustorilor şi meseriaşilor în redobândirea documentelor şi atestatelor necesare reînceperii activităţilor lor profesionale, diversele şicane administrate studenţilor evrei la înscrierea lor în Universităţi, neprimirea liber-profesioniştilor în asociaţiilor lor profesionale, a chiriaşilor în fostelor lor locuinţe, nereaducerea celor din detaşamentele de muncă forţară în localităţile de unde fuseseră luaţi, perspectivele încorporării în armată a unei părţi a evreilor, cu toate cu nu aveau nici un fel de pregătire militară, au dezamăgit- şi comunitatea mozaică din Rădăuţi nu a făcut excepţie- crunt evreimea din România.[1322] Guvernările începând cu 6 martie 1945 condusă de către dr. Petru Groza au preferat să amâne, tranşarea problemelor ridicate de către evrei, menţionate în rândurile de mai sus, preferând astfel soluţia populistă a amânării şi alimentând speranţele evreilor din România, după 23 august 1944.[1323] Dincolo de aderenţa unei pături subţiri din cadru evreimii la ideologia comunistă, majoritatea evreilor din Rădăuţi era preocupată efectiv de sionism. Sionismul nu a fost privit cu ochi buni de către regimul comunist, chiar şi între membrii comunităţilor mozaice existând tensiuni, în special, între sionişti şi cei care s-au plasat împotriva acestuia, cazul „Comitetelor Democratice Evreieşti”, instrumente ale puterii comuniste. Partidele şi formaţiunile politice evreieşti („Consiliul General Evreiesc”, „Uniunea Evreilor Pământeni”, „Partidul Evreiesc”, „Secţia Română” a „Congresului Mondial Evreiesc”, „Organizaţia Sionistă din România”, „UCE” şi „FUCE”) au sprijinit şi susţinut cu insistenţă recunoaşterea minorităţii evreieşti şi a rezolvării revendicărilor acesteia, printr-o serie de acţiuni şi memorii înaintate liderilor politici ai statului român. Între timp, „Joint” elaborase şi aplica constant o serie de planuri de asistenţă socială pentru nevoiaşii evrei din toate comunităţile mozaice trăitoare în România.[1324] În cercetarea istoriei evreilor din România, etapizarea reprezintă o abordare raţională şi necesară, într-o strânsă corelare cu elementele contextului socio-politic concret. Prin urmare, sociologul Harry Kuller, avansează limite/intervale temporale distincte (1944-1950, 1951-1958, 1959-1964, 1965-1975, 1976-1989, după 1990) [1325]. Politica faţă de evrei s-a schimbat în mod continuu, viaţa comunitară, situaţia profesională, statutul lor social, situaţia învăţământului, evoluţia demografică nupţialitatea cunoscând şi ele transformări şi schimbări profunde şi esenţiale[1326]. Realizarea şi pregătirea colectivizării agriculturii şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie i-au bulversat şi nemulţumit profund pe toţi cetăţenii români, deposedaţi astfel de către stat de bunuri şi proprietăţi. La Rădăuţi, evreilor le-au fost confiscate toate proprietăţile şi micile lor afaceri, rămânând astfel, fără posibilităţi concrete de supravieţuire. Sintagma „Vin americanii”, era la fel de valabilă pentru evrei, precum era şi pentru ceilalţi cetăţeni ai României, preocupaţi de viaţa lor şi îngrijoraţi de perspectivele sumbre ale instaurării comunismului. Evreimea, în ansamblul ei, a oscilat, între emigrare şi integrare.[1327] Numeric, evreii din România formau încă una dintre cele mai importante comunităţi din Europa, ajungând în 1946, în contextul emigrării evreilor din alte state, la peste 400.000 de persoane.[1328] Din totalul populaţiei evreieşti din România, 96% erau concentraţi în mediul urban şi 4% în mediul rural.[1329] Aceste cifre şi procente se referă la toată evreimea din România, supravieţuitoare a Holocaustului, care‑i includea pe evreii din partea de N-V a Transilvaniei, reintegraţi în România, însă nu‑i mai cuprindea pe mozaicii din partea de nord a Bucovinei şi pe cei din Basarabia, intraţi în componenţa Uniunii Sovietice.[1330] La începutul anului 1947 s-au intensificat acţiunile sioniste, evreii din Rădăuţi fiind şi ei conectaţi activ la acestea.[1331] Evreii din România erau foarte nemulţumiţi de faptul că regimul comunist le punea diverse piedici să emigreze în Eretz Israel, exprimându-şi revolta inclusiv prin scrisori şi memorii transmise demnitarilor comunişti[1332].

După 23 august 1944, speranţele evreilor s-au îndreptat în mod firesc în direcţia lichidării tuturor măsurilor adoptate împotriva lor de către regimurile anterioare, reîntregirea familiilor, recuperarea proprietăţilor şi bunurilor confiscate în mod abuziv, refacerea vieţii comunitare, crearea unei societăţi autentic democratice. Treptat, regimul comunist a declanşat măsuri represive împotriva liderilor şi organizaţiilor evreieşti, a adoptat sub masca unei atitudini democratice măsuri dure faţă de mişcarea sionistă[1333]. Sionismul era considerat de către comunişti drept un „curent politic naţionalist, reacţionar, al burgheziei evreieşti“.[1334] Regimul comunist a luptat împotriva sionismului inclusiv prin intermediul Comitetului Democratic Evreiesc („teza acestuia era suntem români şi cine vrea să plece în Israel e un trădător“) folosindu-se mai ales de „braţul lung al S