Dragoste târzie

 
 
 
 
Ultima iubire
Capitolul I
 
Mă îndrept spre lift, dar mă întorc încă o dată,conform obiceiului meu, să verific dacă ușa este bine încuiată.  
În ultimul timp sunt cât se poate de atentă să las casa în ordine, mai ales în zilele când plec pentru mai multe ore. Se zvoneşte că în blocul nostru şi în cele de alături au avut loc câteva spargeri, iar vecinii au intrat în panică. Eu râd şi anunţ pe toată lumea că nu posed nici un obiect de valoare, iar hoţii mi-ar face un serviciu să scoată pianina din camera mică. Eu singură nu sunt în stare s-o mişc din loc şi mi-ar prinde bine un spaţiu suplimentar. Aş putea să pun acolo eventual încă un dulap pentru cărţi. 
În realitate, nu mi-ar plăcea vreo întâlnire cu hoţii. Trăiesc singură în apartament şi uneori, seara, mi-e puţin frică, dar îmi fac singură curaj:,, mie n-o să mi se întâmple,!.
Prin urmare intru în lift ,după încă o verificare a ușii,şi în acelaşi moment uit de hoţi şi de alte mizerii mărunte. Câteva secunde sunt singură în cabina mică, cu mine însămi, adică cu imaginea mea din oglindă. Aş vrea să ştiu cum arăt, dar mi-e imposibil să fiu obiectivă. În fiecare dimineaţă îmi fac altă părere despre propria mea persoană. Uneori, când mă trezesc bine dispusă, mi se pare că văd ceva încă acceptabil. Mă vopsesc în blond-roşcat, aplic un machiaj discret numai o dată pe zi, iar îmbrăcămintea este de obicei potrivită cu momentul zilei şi cu vârsta, fără a ignora cu totul moda. Mi-am scurtat fustele până la o lungime decentă şi am grijă ca lucrurile mele să nu fie colorate strident, dar nici bătrâneşte. În fond îmi face plăcere să ascult colegele de serviciu care îmi spun că arăt bine şi fără vârstă. Ceea ce spun femeile contează mult ; lor le vine cam greu să laude altă femeie. În schimb nu ascult niciodată ceea ce spun bărbaţii, deoarece îi consider mincinoşi .
Mai am zile când ies din casă nervoasă şi cu o dispoziţie sufletească neagră. În acele zile arunc o singură privire imaginii mele din oglindă şi îmi arunc doar un singur cuvânt: babo! Atunci mă întorc cu faţa spre uşile liftului.
Astăzi, în schimb, fiind foarte bine dispusă, mă văd toată în culoarea bleu-ciel, care îmi stă bine şi mă bucur dinainte de întâlnirea de afaceri pe care o voi avea la ora 9, cu niște concurenți pe care abia aștept să-i pun,, la zid,,. Lucrez intens în acest scop şi deja simt mirosul victoriei ; astăzi oglinda mi-o arată pe Iulia Bergman de acum 25 de ani, luptătoarea, gata de atac, ca o leoaică care a ajuns foarte aproape de pradă. Am o veche datorie de plătit unor persoane care s-au străduit foarte tare să mă sape şi să mă înlăture din funcţie. Astăzi a venit momentul cel mare pentru mine.
 Tot admirându-mă în oglindă văd că ochii mei au căpătat o strălucire deosebită cum nu i-am mai văzut din anii tinereţii. Asta înseamnă că mi-ar prinde bine câte o injecţie cu adrenalină ca cea de acum, măcar o dată pe săptămână, ca să am câte un obiectiv de cucerit. Altfel, rutina şi monotonia vieţii mă distrug şi mă îmbătrânesc. Mai zâmbesc o dată propriei mele imagini, mult îmbunătăţită de dispoziţia sufletească şi mă întorc spre uşă pentru a ieşi, dar în clipa aceea se aprinde becuşorul roşu care indică etajele şi constat că nu am ajuns la parter, ci am fost dusă până sus, la etajul 10. Sunt gata să mă enervez pentru această întârziere, când uşile se deschid şi în cabină năvăleşte un căţel de toată frumuseţea, însoţit de un bărbat. Nu observ cine este bărbatul fiindcă sunt foarte ocupată să mângâi capul alb şi urechile lungi, de culoarea cafelei ale patrupedului care din prima clipă s-a aruncat pe mine, înfigându-şi lăbuţele în fusta mea călcată aseară cu toată atenţia. Aş vrea să-l dau jos de pe mine, dar mi-e frică ca pisicuţa asta deghizată în câine să nu-şi înfigă ghearele în fusta mea găurind-o. Iar eu sunt prea grăbită ca să mă întorc în casă pentru a mă schimba. Aud vocea stăpânului, care mi-a ghicit gândurile:
-Căţelului i s-a făcut ieri pedichiura, deci rochia ta este în siguranţă, dar dacă vrei totuşi să-l dai jos este suficient să-l saluţi cu un Şalom.
Zâmbesc micului urechiat şi îi spun:
-Şalom tu, nu ştiu cum te cheamă.
Căţelul se aşează imediat în poponeţ şi îmi întinde lăbuţa stângă. Eu îmi scutur fusta, constat că a rămas nevătămată, după care mă aplec şi îl mângâi din nou cu ambele mâini, trăgându-l uşor de urechi.
-Vai, ce căţel politicos eşti tu, un mic gentleman. Şi eşti şi frumos foc, dar şeful nu te-a învăţat să întinzi lăbuţa dreaptă atunci când te prezinţi unei doamne?
-Şeful îşi cere scuze în numele lui, adică al ei. Este o fetiţă, se numeşte Pufi. Dar se vede că este stângace, m-am străduit să-i arăt mâna dreaptă însă nu m-a înţeles.- Probabil că stânga vine de la inimă, adică te-a primit din toata inima în anturajul ei intim.
-Ce drăguţ din partea lui Pufi că m-a acceptat atât de repede! Nu are prieteni mai potriviţi decât mine?
-Păi nu are. Ne-am mutat abia de o săptămână, iar câinii ceilalţi din bloc sunt uriaşi pe lângă ea. Aşa că deocamdată eu sunt singurul ei prieten.
În clipa aceea liftul s-a oprit. Pufi ne-a luat-o înainte şi a ţâşnit rapid în iarbă. Mă rog, cu trebuinţele ei. Eu mă grăbesc să prind autobuzul, dar şeful lui Pufi are chef de vorbă. Mă uit mai bine la el şi, sincer spus, îmi place ce văd. În orice caz nu seamănă cu bărbatul specific israelian. Adică îi lipseşte burta, pantalonii care curg între pulpe, sandalele cu numai două şireturi puse în grabă peste picioarele goale. Nimic din toate acestea. Mai întâi este foarte înalt, mă doare deja gâtul şi ceafa din cauza celor două-trei priviri pe care le-am ridicat spre el pentru a-i vedea faţa. Şi am văzut nişte ochi zâmbitori şi blânzi măsurându-mă prietenos, dar nu indiscret. Şi era îmbrăcat frumos, cum îmi place mie să văd bărbaţii : o cămaşă gri-pal, ca scoasă din cutie, un pantalon de stofă modern, dar totuşi stofă şi un pantof bej, uşor, de vară. Mă gândesc: ce gospodină grijulie este soţia lui! Aşa trebuie să iasă un bărbat din casă!
Dar îl întreb cu totul altceva:
-De ce aţi numit-o pe căţeluşă tocmai Pufi?!
-Păi de ce nu?
-Fiindcă e un nume de câine! Adică mă scuzaţi, nu-i treaba mea să mă amestec în probleme de botez. Bărbatul a izbucnit într-un râs sănătos şi molipsitor care i-a luminat şi mai mult ochii de o culoare nedefinită. Iar mie mi s-a făcut ruşine de propria mea prostie.
-Doamna vecină, îmi spune el continuând să zâmbească, eu îmi cer scuze pentru că am fost nepoliticos.
-Am spus eu asta? În cele câteva clipe de când vorbim împreuna nu ai avut încă destul timp să fii nepoliticos.
-Ba da, ba da! Am prezentat-o pe Pufi, dar nu m-am prezentat pe mine. Nu este corect! Ai spus că eu sunt şeful căţeluşei şi ai ghicit perfect. Nu sunt numai stăpânul ei, dar şi medicul ei personal. Adică doctor veterinar, Aharon Braun. Pentru prieteni, Ari.
Îi întind mâna şi surpriză, mi-o sărută ca pe vremuri îndepărtate în Europa. Mormăi şi eu numele meu: 
-Iulia Bergman şi pentru prieteni Yael. Încântată de cunoştinţă Ari, dar acum va trebui să zbor, nu să merg, vreau să prind primul autobuz spre centru, altfel voi întârzia la servici. Tocmai astăzi nu trebuie să mi se întâmple.
-Păi , așteaptă un moment şi te reped eu cu maşina. Numai s-o urc pe Pufi şi plecăm.
-Nu pot să-mi permit încă câteva minute preţioase. Am plecat, la revedere şi bine ai venit în casa noastră!
O iau la goană şi când ajung în staţie mai arunc o ultimă privire spre blocul nostru. Ari o duce pe căţeluşă în braţe spre intrare, dar în ultimul moment, înainte de a trece pragul întoarce capul, mă zăreşte şi ridică mâna stângă în semn de salut.
-Asta-i bună, mă gândesc, şi stăpânul este stângaci. Te miri de ce Pufi dă şalom cu lăbuţa stângă! Zâmbind încă de această constatare mă urc grăbită în autobuzul care tocmai a oprit lângă mine.
În ziua aceea am lucrat târziu şi plină de entuziasm, manevra pe care am planificat-o minuţios mi-a reuşit pe deplin, iar adversarii mei au plecat învinși.A doua zi m-a chemat directorul general în biroul său. A discutat aproape o oră cu mine despre multe probleme legate de activitatea secţiei pe care o conduc, adică comerţul exterior al întreprinderii şi la sfârşit mi-a dat de înţeles că a fost informat de cele întâmplate la şedinţa cu pricina, care pe mine m-a făcut fericită. Am încercat să ghicesc ce gândeşte el despre cele întâmplate, dar nu mi-am exprimat curiozitatea cu glas tare. Faptul este împlinit, îmi zic eu, acuma dacă l-am supărat îl priveşte şi nu am mai făcut nici o referire la ședința aceea. Mi-am adunat hârtiile şi în drum spre uşă i-am spus cu un glas reţinut şi cât se poate de politicos:
-Dacă ai nevoie de mine, sau se ivesc ceva probleme, mă poţi chema în orice clipă. Nu mă mişc din biroul meu cel puţin până la ora 6, dacă nu şi mai târziu. Şi înainte de a paşi pragul, auzind un zgomot ciudat, am întors privirea spre biroul impunător de lângă geam. Directorul, privind hârtiile pe care le învârtea în neştire, râdea cutremurându-se şi sufocându-se.Acum nu mai  puteam să plec şi să mă prefac că nu am auzit nimic. Am aşteptat să se potolească cât de cât, după care l-am întrebat:
-Spune drept! Mi s-a aşezat o muscă pe vârful nasului şi arăt caraghios? Pot să aflu dacă eu ţi-am provocat criza?
-Da, tu! spuse el şi începu din nou să râdă şi mai adaugă printre hohote: Ai fost nemaipomenită! Am ascultat de două ori înregistrarea discuţiilor. Ştii ce am spus la urmă?
-Nu, de unde să ştiu?
-Să te fereşti ca de foc de femei deştepte!
-Mă concediezi?
-Nu, din contra , te avansez! Dar nu m-ai lăsat să termin ideea: dacă tot te-a lovit nenorocul să angajezi o femeie deşteaptă, cel puţin foloseşte-te de ea şi exploateaz-o la maximum. Aşa că săptămâna viitoare vei primi numirea pentru funcţia de director adjunct în probleme de comerţ exterior.
-Eşti un şovinist şi un exploatator! Accept titlul cel nou, dar ai grijă să nu se combine cu salariul cel vechi.
Ultima replică i-a provocat o nouă izbucnire de râs domnului director: îi ghicisem intenţiile.
Aceasta era viaţa mea profesională. Eram mulţumită de ea, îmi umplea existenţa. În afară de orele de serviciu nu mai aveam nimic altceva. Timpul pe care-l petreceam seara în casă era micul meu vid în care mă învârteam singură, căutând să fac ceva căci mă simţeam ca o maşină bine unsă, care lucra perfect 10-11 ore pe zi şi deodată trebuia să se oprească. Încercam să evit gândul că într-o zi voi ieşi la pensie şi atunci, ce va fi atunci? Ce voi face eu cu timpul meu, cu propria mea persoană? Dar aceste gânduri le alung cât pot mai departe. Ele se întorc însă singure serile, când nu am ceva interesant de citit, când filmele de la televizor se repetă la infinit şi încerc să prepar ceva în bucătărie, de obicei fără succes. Mă răzgândesc în ultimul moment înainte de a face, de pildă, o prăjitură. Pentru ce îmi trebuie? Eu nu prea mănânc acasă, poate sâmbăta şi atunci doar o improvizaţie. Fiul meu mă vizitează rar. Este foarte ocupat cu studiile, cu serviciul şi cu o prietenă drăguţă cu care locuieşte împreună. Şi-au luat casă la Iavne ca să fie mai aproape de Rehovot, unde învaţă amândoi. Sigur că suntem foarte legaţi unul de celălalt, doar l-am crescut singură. Vorbim zilnic la telefon, numai că aceste convorbiri scurte nu îmi pot umple singurătatea serilor. Mă străduiesc să nu devin o mamă sentimentală şi cu atât mai puţin, cicălitoare. Când mă sună, vorbim doar atât cât vrea el să vorbească. Nu pun întrebări de prisos şi nu întreb în fiecare zi când va veni în vizită. Am făcut cu el o înţelegere: casa mea va fi întotdeauna casa noastră. Foloseşte chiar cheia apartamentului şi intră când vrei, dacă este posibil, vino spre seară ca să reuşim să ne vedem. Dar numai dacă se poate. În felul acesta relaţiile noastre au rămas nealterate şi sper să rămână aşa mereu. Un lucru e sigur, noi doi ne iubim şi ne putem bază unul pe celălalt.
Într-o dimineaţă m-a sunat Dani, băiatul meu, la serviciu. A întrebat dacă voi fi acasă pe la ora 6, ar vrea să intre pe la mine în drum spre Iavne .-Tocmai am intrat acum în Ramat-Aviv, am treabă la universitate, spune el,- dar- o să termin până pe la 5-6.
-Vino dragule, o să-mi facă plăcere. Abia aştept să te văd.
-Ne-am înţeles, ima*, mă voi strădui să ajung pe la 6 şi vezi să luminezi puţin frigiderul.
Bineînţeles, dacă ştiu că vii tu am să fac o iluminaţie ca în miez de zi. Râdeam amândoi de vechea noastră glumă. De câte ori nu găseşte destulă mâncare îmi spune -Vai, imale, ce beznă cumplită e în frigiderul tău. Moare omul de foame!
Deci ies  la supermarketul de lângă casă unde pot  să mă aprovizionez. Arunc în cărucior o  mulţime de alimente care se pot prepara rapid: ouă proaspete, şniţele din piept de pui şi din peşte, gata preparate, trei sticle Diet Cola, o cutie cu îngheţată de fructe de pădure, căpşuni proaspete, pâine. Aş vrea să adun tot ce se găseşte pe rafturi, doar să fie destul şi să-i placă lui Dani ,dar mă opresc fiindcă ştiu că el nu va mânca totul iar restul precis am să-l arunc peste o zi sau două la gunoi. Prin urmare îmi aştept rândul la casă şi plănuiesc să prepar rapid şi nişte chifteluţe din cartofi, care îi plac băiatului. Şi îndată ce ajung la rând, încep să scot rapid toată marfa, pe care o şi arunc una după alta în pungi de naylon. Când totul a fost plătit şi adunam câte două pungi în fiecare mână, simt că cineva mă atinge uşor şi îmi trage greutăţile de pe degete. Tresar surprinsă văzându-l pe noul vecin în spatele meu, gata să mă ajute, ducându-mi sacoşele.-Şalom Yael! Stau de câteva minute lângă tine şi nici nu mă observi.--Şalom! Mă gândeam şi eu cum să trec la acţiune cât mai repede cu putinţă.Adică îmi făceam planuri, de aceea nu te-am observat. Dar tu nu cumperi nimic? -
-Am terminat de cumpărat şi am pus totul în maşină,însă  când te-am observat pe tine ,m-am întors.
-Eşti foarte amabil. Şi mulţumesc!
-Ei hai lasă politeţurile. Aş prefera să vorbim mai amical. Nu crezi că ar fi posibil?
-Sigur, de ce nu? Dar unde ai pus cumpărăturile tale?
-Acolo în spate, o nimica toată. Nişte lapte şi bonzo.
-Pentru tine nimic?- Totul pentru Pufuleţ?
-Pufuleţ ai spus? Ce drăguţ! Asta ar veni ceva asemănător cu un diminutiv?
-Nu asemănător, chiar este! E aşa de mică urechiata, că şi un nume întreg, oricât de scurt , este prea lung pentru ea.
-Din limba română vine acest diminutiv?
-De fapt da, este o formă luată din limba română. Dar tu de unde ştii?
-Am crescut la o bunică româncă, care până la 75 de ani nu a reuşit să înveţe ivrit. Mi-a fost tare dragă bunica asta. Era, cum să-ţi spun, în locul mamei. Mai păstrez şi astăzi cărţile ei pe care din păcate nu o să le citesc niciodată. Va trebui neapărat să le vezi.
-Şi chiar nu ştii de loc româneşte?
-Aş vrea să-ţi spun că ştiu, dar nu pot să te mint, chiar dacă asta m-ar ajuta să te fac să mă placi. Nu, nu ştiu româneşte. Au trecut prea mulţi ani de la moartea bunicii şi am uitat şi ceea ce am ştiut.
-Ei bine, nu-i nimic! Ai avantajul că citeşti în ivrit şi în engleză. În schimb eu mă relaxez cu adevărat numai citind în limba română. Iar tu şi Pufuleţ îmi placeţi oricum, închei eu, zâmbind.
-Am ascultat cu plăcere ultima propoziţie şi aş vrea să vezi odată cărţile bunicii, poate îmi traduci tu titlurile. M-ar ajuta s-o înţeleg pe bunica chiar dacă cu întârziere, să ştiu ce a citit, ce gusturi a avut. Câteodată am impresia că tinerii nu înţeleg nimic despre oamenii din jurul lor. Până şi dragostea o înapoiază mult prea târziu.
Am ajuns acasă. Ari mi-a dus toate lucrurile până în bucătărie. Nu l-am invitat să intre, eram grăbită să încep pregătirile. M-a întrebat din uşă:
-Ai musafiri de ai cumpărat atâtea? Adică te văd la geam în fiecare seară întorcându-te cu mâinile goale. Mă gândeam că mănânci la serviciu, ca şi mine, de altfel.
-Chiar aşa este, mănânc la serviciu. Seara mă mulţumesc cu un măr sau un ceai. Dar astăzi mă vizitează fiul meu, aşa că vreau să-i pregătesc ceva bun. Ştii cum se spune, ca la mama acasă. Măcar o dată la câteva luni, în rest este şi el foarte ocupat.
-Bun, mă retrag, scuză-mă că te-am reţinut.
-Mulţumesc mult pentru ajutor!
-Cu multă plăcere, oricând ai nevoie de ceva sunt prezent pentru tine.
I-am ţinut lumina aprinsă până ce a sosit liftul. Înainte de a intra a mai întrebat în legătură cu cărţile bunicii.
-Yael, ai putea sâmbătă să le vezi? Să le aduc jos la tine?
-Nu, lasă, e prea complicat. Am să urc eu pe la ora 12. Sau când nu o deranjez pe doamna. Liftul deja pornise şi nu a auzit sfârşitul propoziţiei.
Până la urmă am reuşit să pregătesc câteva mâncăruri bune, numai că le-am mâncat singură. Dani nu a reuşit să mai ajungă la mine fiindcă a terminat foarte târziu treburile la universitate, mult peste timpul planificat. M-a sunat la ora 10 ca să-mi spună cât regretă, dar este deja aproape de Iavne. Data viitoare va veni special pentru mine. Şi ca de obicei i-am spus:
-Bine dragule, vii când poţi, că doar vii acasă, dar fără garanţie pentru frigider. Iar eu am rămas cu o mulţime de şniţele, ouă umplute şi chifteluţe de cartofi.
Stăteam tocmai la masă şi mă gândeam ce să fac cu toate farfuriile frumos rânduite în sufragerie. Am scos şi faţa de masă albă, pe care o ţin pentru zile speciale. La mijloc am pus buchetul de frezii care nu lipseşte niciodată, fiindcă în fiecare vineri îmi cumpăr singură flori şi de obicei cumpăr frezii, când se găsesc. Dilema mea consta în a arunca totul acum sau s-o las pe mâine? Dacă Dani are şi mâine o treabă pe aici şi găseşte o dată multă lumină în frigider? Bine, o să le las, deşi în sinea mea sunt convinsă că nu va veni nici mâine, nici poimâine.
Deodată aud lătrături în curte, chiar în faţa geamului meu. Mai toţi vecinii au căţei şi seara ies pe rând să-şi rezolve necesităţile biologice în iarba din faţa blocului. Deschid fereastra şi mă uit afară. Dinspre blocul de alături o zăresc pe vecina blondă cu cei doi căţei gălăgioşi, iar în lumina care vine dinspre uşa noastră văd silueta înaltă a lui Ari şi lângă picioarele lui se odihneşte în poponeţ Pufi. Probabil că şi-a terminat treburile. 
Mă aplec peste balcon şi rostesc destul de încet:
-Pufuleţ!
Căţeluşa tresare şi îşi ciuleşte urechile, după care se ridică şi începe să sară bucuroasă lătrând cu veselie spre mine. Stăpânul se întoarce să vadă cu cine conversează patrupedul lui, mă zăreşte şi ridică mâna stângă în semn de salut. Iar eu îl imit şi tot cu mâna stângă îl chem să urce. În aceeaşi clipă dispar amândoi, eu fug să aprind lumina şi să deschid uşa. Pufi aproape că mă răstoarnă de bucurie şi năvăleşte în casă de parcă nu ar fi prima ei vizită la mine. Ari se apropie mai sfios.
-Deranjăm? Spuneai că vei primi musafiri. Văd că sălbăticiunea mea ţi-a făcut deja o percheziţie.
-Hai, intră! Îl iau de mână şi îl aduc spre salon. Pufuleţ s-a instalat deja în fotoliul cel mai mare din faţa televizorului.
-Locul musafirului este deja ocupat aşa că poţi să-ţi alegi orice loc vrei, prietena ta se simte deja bine. Râdem amândoi după care Ari mă întreabă cum de a plecat atât de devreme fiul meu.
Aş putea să mint, să-i spun că a fost la ora 6 şi a plecat după ora 9, fiind grăbit să ajungă acasă. Dar n-are rost. Nu s-a întâmplat nimic, nu datorez scuze.
-Fiul meu nu a plecat devreme fiindcă nici nu a venit. M-a sunat mai devreme să-mi spună că va veni altădată, a fost reţinut prea mult timp la universitate.
-Înţeleg, se întâmplă. Deci toată masa este intactă.
-Exact. Am vrut să te întreb dacă pot să-i ofer ceva lui Pufuleţ din tot ce este aici. Dacă căţelul mănâncă îi fac lui un pachet, sau îi dai numai bonzo?
Ari mă priveşte într-un fel care mă deranjează. Adică simt că m-a dibuit, că înţelege cât sunt de singură în acest moment şi de tristă. Se ridică şi inspectează conţinutul farfuriilor. Pune două chiftele de cartofi pe o farfurioară şi începe să mănânce, ceea ce îmi face plăcere. Le înghite în picioare, lângă masă, după care mai ia vreo trei şi vine înapoi să se aşeze lângă mine. Apucă o chifteluţă şi mi-o apropie de gură.
-Ia-o tu pe asta, prima este pentru tine. Cu celelalte două mă descurc eu, sunt nemaipomenit de gustoase. Mă urmăreşte cum înghit în sila fiindcă mă deranjează nodul din gât.
-Vrei căpşuni, îl întreb eu între înghiţituri?
-Sigur că vreau, dar nu acum, când o să terminăm chifteluţele, atunci ne apucăm de căpşuni. Reuşesc o grimasă de zâmbet.
-Dar Pufi, ea ce o să servească?
-Fii liniştită, ea şi-a primit masa de seară înainte de a coborî, dar mâine va avea sărbătoare naţională. În loc de bonzo va primi şniţele de carne. Îi ajung şi pentru poimâine.
Deodată mă simt mai bine, mult mai bine.
-Yaeli, spune-mi când vrei tu  să plecăm acasă. Probabil eşti obosită.
-Nu, din contra, nu vreau să plecaţi! Adică stai cât poţi tu şi cât vrei. Doar dacă te aşteaptă doamna.
-Cine? A nu, ai crezut că… nu, sunt singur, numai eu şi Pufi. Toată familia, asta-i tot , aşa că noi putem sta oricât, doar să ne primeşti.
-Măcar sunteţi o familie, zic eu, şi regret imediat ce am vorbit. Aşa ceva dăunează imaginii mele de femeie tare, singurul bărbat de la secţia de comerţ exterior. Dar Ari nu reacţionează, nu răspunde, doar mă priveşte ciudat şi îmi pare rău că nu sunt în stare să descifrez această privire. Deodată, pe neaşteptate, el începe să vorbească.
-Am vrut să-ţi povestesc despre fiul meu, ştii, şi eu am un fiu. Când vei avea răbdare cândva  ...o.
-Am să ascult cu plăcere povestea despre fiul tău, dar nu acum, Ari, te rog, nu acum! La ora asta am o dispoziţie… nepotrivită. Altădată, într-o zi mai senină. Tu doar nu pleci de la noi, cel puţin încă câteva luni.
-Nu ştiu exact, constructorii mi-au promis casa pentru septembrie-octombrie. Dar nu contează. Rămân în continuare în Tel Aviv, ba chiar în cartierul nostru. Dacă arunci o privire pe geam vei vedea la capătul străduţei de peste drum nişte blocuri noi. Da? Ei bine, în spatele lor, se construiesc nişte vilişoare.
-De genul celor de aici, de vis-à-vis? O casă pentru două familii aşa-i?
-Cam aşa, numai că eu am cumpărat ambele aripi.
-Doamne, pentru ce? Tu şi Pufulet în atâtea camere? Sau vrei să pregăteşti o aripă pentru fiul tău?
-Aş vrea eu, dar asta n-o să mai fie niciodată. Fiul meu trăiește în America şi este bine instalat acolo. Nu, nu-i vorba despre asta. M-am gândit doar că în una din aripi mi-aş deschide un cabinet medical. Sigur, la început este puţin riscant, dar imi vine tot mai greu să fac navetă până la un moșav dincolo de Kfar Saba ;  munca e prea grea.. .
-Te cred. Am observat că eşti chemat şi pentru urgenţe în ore de seară şi chiar noaptea. E pur şi simplu neplăcut.
-Ai dreptate, asta mă deranjează cel mai mult. Mai ales că în ultimul timp localnicii au început să protesteze ori de câte ori mă văd plecând acasă după orele de program. Ei au hotărât că veterinarul are obligaţia să locuiască în sat. Mi-au pus la dispoziţie şi o căsuţă cu grădină, ei, nu-i frumos din partea lor? Aşa că am convenit ca să caute omul potrivit care să fie de acord să-şi aducă familia pentru a trăi permanent între ei. Iar eu voi căuta între timp o soluţie. Să sperăm că am găsit-o.
După câteva cuvinte Ari se ridică.
-E timpul să plecăm. Trebuie să te odihneşti, adică şi eu. Mâine avem o zi grea.
În drum spre uşă îşi cheamă căţelul. Eu am pornit să-i conduc, dar am observat că Pufi nici nu se mişca de pe fotoliul ei. Mişcă coada în semn de mulţumire şi se răstoarnă pe spate, cu burtica care se oferă pentru scărpinat. O scarpin sub bărbie şi îi şoptesc.
-Repede, fugi acasă se supără tăticul tău şi pleacă fără tine.
Ari se întoarce, o ia în braţe şi îmi spune în drum spre uşă:
-Răsfeţi căţelul ca pe un copil. Până la urmă n-o să mă mai vrea deloc pe mine. Mă întreb dacă nu cumva mă inviţi aici numai de dragul căţelului. Acum a reuşit în sfârşit să mă înveselească. Îi spun râzând:
-Recunoaşte că noi doi ne-am cunoscut numai datorită lui Pufi.
-Păi eu am aranjat lucrurile aşa în ziua aceea. Am apăsat butonul liftului la etajul 10 şi am aşteptat până ce te-a adus pe tine. Apoi i-am spus lui Pufi:
-Sări pe ea şi rupe-i fusta! Nu-i aşa că s-a petrecut exact aşa?
Mă uit la el cu gura căscată şi încerc să ghicesc cât din cele auzite este glumă şi cât e serios. I se pare caraghios cum îl privesc. I se adresează căţelului:
-Spune-i frumos lui Yael noapte bună, şi o apropie de mine. Pufi mă linse pe faţă în câteva locuri atât de rapid că nu apucai să mă feresc. Scot un ţipăt şi încep să mă şterg cu ambele mâini, iar Ari se apropie din nou şi îmi spune:
-Lasă-mă să te ajut! Şi tot atât de rapid mă sărută pe locurile umezite de Pufuleţ.
?-Noapte bună, Yaeli, ai să mă mai inviţi sau îmi permiţi să vin neinvitat?
Vreau să depăşesc momentul jenant prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic. De aceea îi spun:
-Vino când vrei, nu am timp să fac invitaţii. De fapt eşti singurul meu musafir.
-Uite aşa îmi place mai mult. Pot să vin şi fără căţel?
-Întreab-o pe Pufuleţ dacă renunţă la mine. Bine, noapte bună la amândoi. Mai vorbim sâmbătă seara.
Era deja dincolo de uşă când am simţit deodată o mână caldă care îmi mângâia creştetul capului, alunecă spre obraz şi apăsă cu un deget vârful nasului într-o ultimă glumă. N-am apucat să reacţionez în nici un fel fiindcă au dispărut pe scări, bărbatul şi patrupedul său, fără a mai aştepta liftul. În acea clipă am ştiut că i-am îndrăgit pe amândoi.
Au urmat câteva zile încărcate, când plecam foarte devreme şi mă întorceam frântă, seara târziu. Uneori fugind spre autobuz îi zăream pe prietenii mei în iarbă dar nu-mi rămânea timp decât pentru un salut grăbit şi un semn cu mâna ridicată. Evident, mâna stângă. Uneori Ari venea până la marginea gardului şi, ridicând lăbuţa câinelui, trimitea răspuns la salut din partea amândurora.
Joi am primit un telefon de la fiul meu, dar fiind în mijlocul unei şedinţe, i-am şoptit secretarei să-i spună că eu am să revin ,dar seara după ora 10. Şedinţa s-a întins peste aşteptări. Am ieşit cu mult după ora 9 şi m-am îndreptat spre staţia de autobuz. Puteam, desigur, să comand un taxi, dar nu am vrut să renunţ la singura ocazie de a face puţină mişcare şi de a inspira puţin aer. Mai aveam speranţa să găsesc vreo băcănie deschisă unde să-mi cumpăr ceva de mâncare. Numai gândind la mâncare, stomacul meu a scos un sunet de revoltă ca o sirenă care anunţa o primejdie, iar eu eram într-adevăr în primejdie să leşin de foame. Mi s-a părut că observ peste drum o uşă deschisă la o pizzerie şi eram gata să traversez , când m-a oprit instinctul de autoapărare. Am simţit o primejdie şi nu ştiam de unde vine. Până la urmă am înţeles. La uşa pizzeriei se înghesuiau câţiva tineri, probabil băuţi, iar la un moment dat mi s-a părut că zăresc strălucirea unei lame de cuţit. Urgent am pornit-o în fugă spre următoarea staţie, iar stomacul meu s-a liniştit ca prin farmec. Nu mă mai gândeam la mâncare, îmi doream mai degrabă un autobuz sau un taxi care să mă ia repede din locul acela. Deodată aud un claxon, probabil un taxi, gândesc eu, care mă invită să mă urc, ceea ce şi fac fără să mai stau mult pe gânduri. Scot un oftat de uşurare şi abia atunci îl privesc pe şoferul de lângă mine, care nu este altul decât vecinul meu, Ari Braun. În clipa aceea am simţit aşa o uşurare de parcă am fost salvată de la înec.
-Buna Yaeli, te urmăresc de câteva minute şi te văd foarte speriată, ce ţi s-a întâmplat?
Îi explic toată situaţia şi aştept ca el să glumească pe seama mea. În fond a fost o prostie să fug atât de speriată. Totul s-a petrecut peste drum şi nu lângă mine, iar cearta dintre băieţi nu mă privea. Dar Ari a luat lucrurile mai în serios.
-Ce fel de serviciu ai tu de te întorci la ora asta singură? O lume întreagă munceşte 8 ore, orice femeie este acasă la 10 seara, odihnită, hrănită, în faţa televizorului sau citind liniştită o carte. Ce te goneşte pe tine din urmă să munceşti în halul acesta?
-Dar tu de unde vii atât de târziu, nu tot de la lucru?
-Aşa-i, dar am fost acasă la ora 6, după aceea s-a ivit o urgenţă. Eu răspund de viaţa unor fiinţe, n-am încotro şi merg la orice oră e nevoie ca să-i salvez. Dar de ce tu, pentru ce lupţi, pentru bani, pentru carieră?
-Dragule, cariera am realizat-o deja. Paralel cu creşterea unui copil. Am făcut ceva totuşi în viaţa mea. De ce să renunţ tocmai acum, înainte de sfârşit? Şi apoi, când te urci pe banda rulantă a carierei nu te mai poţi opri. Decât să sari din mers şi să-ţi rupi oasele. Sper că m-ai înţeles. Şi mai este ceva. Să zicem că mă opresc. Vine timpul, în curând chiar şi mă retrag la pensie. Şi după aceea? Mai există viaţă şi după aceea? Ce şi cine mă aşteaptă acasă? Ai idee ce poate să facă o femeie ca mine în ziua când nu mai este obligată să se scoale la ora 6 dimineaţa şi să pornească spre un loc unde e nevoie de ea?
-Da, să zicem că eu am idee ce poate să facă o femeie ca tine şi află că mai există viaţă după clipa când vei sări de pe banda rulantă. Şi s-ar putea să mai existe cineva care să aibă nevoie de tine acasă.
-Îmi dăruieşti tu un căţel ca Pufuleţ?
-Yaeli, acum nu glumim. Eu vorbesc serios.
-Vorbeşte, sunt gata să te ascult.
Nu draga mea, nu eşti încă pregătită să mă asculţi.Nu știi încă  cine sunt eu  Când ai să crezi tu că sunt pregătită te ascult! ,dar mai întâi explică-mi de ce n-am- ajuns încă acasă.
-Fiindcă nu plecăm acasă. Mai întâi ne vom opri într-un loc ca să mâncăm.
-Oh, ce bine, cum ai ghicit că ăsta e primul lucru de care am nevoie? Sunt leşinată de foame.
-Păi mi-am dat seama că la şedinţele tale se face orice numai nu se mănâncă. Te-am văzut când ai plecat dimineaţa şi am calculat orele. A venit timpul pentru o clipă de răgaz.
Încep să cred că tu eşti îngerul meu cel bun şi că ai întotdeauna dreptate.-Notează ora și ziua când ai recunoscut asta Este ora 10 şi 14 minute, miercuri..
-Notez şi recunosc orice, numai fă ceva ca să nu mor de inaniţie.
-Uite, s-a făcut, am ajuns. Vrei un restaurant italian sau unul românesc? Sunt alături
-Nu contează, numai să văd o farfurie plină.
-În regulă, vino după mine.
Fireşte că am intrat în restaurantul românesc.
Ari mi-a spus:
-Tu eşti specialistă, aşa că te rog, comandă!
-Pentru amândoi?
-Pentru amândoi. Am toată încredea în priceperea ta.
Am făcut o comandă atât de mare încât am atras simpatia întregului personal, inclusiv a şefului de sală care s-a prezentat de câteva ori ca să întrebe cât de mulţumiţi suntem.
Nu ştiu ce părere avea Ari, dar eu, după ce am înghiţit un muşchi uriaş în sânge, doi mici, o porţie dublă de cartofi prăjiţi şi murături, am început să văd lumea în culori superbe, locul mi se părea foarte frumos, muzica adorabilă, trezind amintiri de mult adormite. Iar partenerul meu care mă urmărea tot timpul cu o privire blândă şi glumeaţă totodată, îmi era din ce în ce mai drag. Mai ales că nu s-a referit nici o clipă la foamea mea pe care tocmai am reuşit s-o potolesc. Dar eu mă simţeam atât de bine şi de mulţumită în acele clipe încât nu m-aş fi supărat pe el nici dacă ar glumi pe seama mea. Numai că Ari era omul surprizelor. Mă întreabă deodată:
-Ai putea să-mi spui cam de cât timp ne cunoaştem noi doi?
-Mă supui unui test de memorie tocmai acum? După ce mi-ai salvat viaţa, m-ai cules de pe câmpul de luptă şi m-ai şi hrănit cu numai câteva clipe înainte de a intra în comă?
-Nu glumesc, te-am întrebat foarte serios. Dacă stomacul tău supraîncărcat îţi permite să te gândeşti la aşa ceva.
Tot mi se pare comic dar îi răspund serios, mă străduiesc să nu râd:
-Ne cunoaştem de două luni şi patru zile. Calculatorul din capul meu nu este influenţat de stomac.
-Bine, ai nimerit-o. Adică aşa ai calculat tu.
-Ce înseamnă aşa am calculat eu? Ne cunoaştem exact din ziua când am avut o conferinţă foarte importantă la Bank Leumi cu nişte parteneri, mă rog, pe care îi cunosc de mulţi ani. Şi mă grăbeam să prind un autobuz iar tu m-ai ridicat cu liftul până la etajul 10 şi Pufi a sărit să mă muşte.
-Ba te-a salutat politicos şi ţi-a spus şalom în limbajul ei. Tu ai recunoscut că este o fetiţă bine educată, de mine, bineînţeles.
-Perfect, atunci am făcut cunoştinţă cu voi doi, iar astăzi toţi trei suntem prieteni. Până aici totul s-a clarificat. Doar că n-am înţeles rostul întrebării tale. Ari    mă privi câteva clipe în tăcere. Eu aştept să aud : Nu te grăbi să răspunzi ,zise el,    .     :
-Am vrut să verific dacă m-ai recunoscut, dacă ceva ţi-a adus vreo amintire legată de mine.
-Tu vorbeşti serios? Continuă, te rog!
-E o poveste cam lungă, nu ştiu dacă e cazul acum.
-Nu-i nimic, dă-i drumul! Poate între timp o să mai mănânc ceva şi te voi asculta.
-Ba n-ai să mai mănânci nimic, chiar dacă spitalul este foarte aproape de locul în care ne aflăm. Nu te las să mănânci în neştire până ce ţi se face rău. Observi că nu comand nici desert; în nici un caz nu se poate trăi în ritmul în care trăieşti tu. Spune-mi drept, de câte ori pe săptămână te întorci acasă la fel de obosită şi flamandă ca astăzi? Şi de câţi ani trăieşti aşa?
- .Probabil că ai dreptate. Aşa trăiesc de când mă ţin minte. De când un   atac terorist mi-a răpit soțul, iar eu eram gravidă în luna a opta cu Dani. Atunci  s-a încheiat viaţa mea normală. Pe urmă am intrat pe pistă şi nu am mai coborât . La început am alergat în neştire ca să uit. După aceea am avut nevoie de bani, din ce în ce mai mulţi bani, pe măsură ce copilul creştea. Trebuia să-i ofer tot ce se oferă unui băiat într-o familie normală. Sper că am reuşit s-o fac în aşa fel încât el să nu ducă lipsuri, să nu fie mai prejos de colegii săi, să nu simtă că nu are un tată. Adică am fost mamă, tată, prietenă, meditatoare. Şi pe lângă toate m-am străduit să fiu bună la locul de muncă, să avansez. Altfel n-aş fi reuşit să mă menţin şi să câştig banii de care aveam nevoie.
-Iar colegii spuneau că ești hrăpăreaţă, carieristă şi calci peste cadavre numai ca să te ridici?
-Exact! -De unde ştii? Dar în fond nu mi-a păsat de părerea colegilor. Nici nu- am împărtăşit nimănui nimic despre mine. Nu m-am bucurat niciodată de o viaţă personală, nu mi-am permis o bucurie. În schimb am reuşit pe plan profesional şi mi-am crescut copilul cum trebuie.
-Şi care a fost preţul?-
-Cine mai vorbeşte de preţ? Ştii de ce am devenit vipera şi scorpia? Ca să îndepărtez haita de lupi însuraţi care s-au lăcomit la văduva tinerică şi singură. Acum ai înţeles?
-Dar nu te-ai gândit niciodată şi la tine, puţină fericire şi pentru tine personal?
-Dragul meu, nu există puţină fericire şi în nici un caz nu pentru mine. Ce înseamnă puţină? O oră, o săptămână sau o dată pe lună? Fericirea ori o ai, ori te ocoleşte toată viaţa. Asta-i tot. Pentru mine nu s-a ivit, iar acum nu mai regret.
-Poate niciodată nu-i târziu?-
Am tăcut minute în şir, până ce chelnerul a adunat toată carnea din farfurie într-un pacheţel frumos pentru Pufi. Vorba lui Ari, mâine va fi pentru ea sărbătoare naţională. Când am rămas singuri, am continuat, aparent fără legătură cu cele spuse înainte:
-Cândva am fost fumătoare. Ştii cum e la facultate, învaţă unul de la altul. Am fumat ani mulţi, până ce m-a oprit brusc : o bronşită astmatică. Ei bine, după aceea vreo doi-trei ani visam în fiecare noapte că scot o ţigară din pachet, încerc s-o aprind, dar chibritul se rupe şi repet operaţiunea cu o brichetă care nu se aprinde şi aşa mereu şi mereu eram chinuită de aceeaşi dorinţă de a fuma. Pe urmă visul apărea tot mai rar până a dispărut de tot. Așadar, totul se poate uita, până şi dragostea. Despre asta ai vrut să mă întrebi aşa-i? Ei bine nu, n-a fost niciodată nimic altceva decât muncă şi nişte ambiţii mărunte fără satisfacţii. Nu-mi pasă ce au gândit despre mine oamenii din jur. Cu atât mai puţin astăzi, când au trecut deja toate trenurile.
-Te-am crezut mai optimistă. Întotdeauna mai aşteaptă undeva un tren care porneşte la ora 4 dimineaţa.
-Da, da, cel care transportă navetiştii la muncă. Hai s-o lăsăm aşa. Mai bine explică-mi de ce m-ai întrebat mai înainte de când ne cunoaştem?
-Mi-ai răspuns, de două luni...
-Nu, ai amintit ceva despre faptul că ar fi trebuit să te recunosc, dacă am vreo amintire legată de tine. Sincer, nu ştiu despre ce vorbeşti.
-Da, mi-am închipuit eu. Vezi tu, într-un fel avem ceva comun în trecutul nostru. Ca să nu revin la toată povestea, află doar că şi eu mi-am crescut singur fiul. Numai că soţia mea este bine-merçi în America, căsătorită, cu un cont gras la bancă, dar nu asta m-a deranjat vreodată. Când m-a părăsit fiul, Uri, avea 5 ani. Era vorba de o călătorie scurtă de studii. Pe mine m-a scos de la facultate –începusem medicina, ca să muncesc ca un bărbat ce sunt pentru întreţinerea familiei. Ea între timp a absolvit Facultatea de ştiinţe economice şi a plecat în America pentru doctorat. După un an m-a anunţat că divorţează şi că îmi lasă copilul că să nu mă simt singur.
-!Dumnezeule, cum te-ai descurcat, omule?
-După cum vezi, bine. Adică a fost foarte greu, dar am scos-o la capăt.
-Şi copilul, cum ai crescut copilul?
. Am trăit amândoi modest, dar binișor  !L-am dat şcoală la vârsta de 6 ani și a mers normal; i-am pus o cheiţă la gât. Noaptea îi găteam mâncare şi îi spălam rufele. A  învățat și el să încălzească supa, să-şi facă un şniţel la cuptor, să-şi pregătească temele. Uneori mă aştepta seara ca să vorbim puţin. În zilele de sărbătoare ieşeam la plimbare amândoi, la film sau la meci. Ne-am înţeles perfect. Când a mai crescut, pe la 9 ani-a   ,   preluat și el unele activităţi în casă -Dar mama lui n-a
 venit să-l vadă s-au
 să-l ia pentru o perioadă?
-Îi trimitea felicitări şi cadouri de sărbători sau zile de naştere. Îi trimitea şi vederi din locurile frumoase pe unde călătorea.
-Şi în toţi anii nu l-a cerut niciodată măcar pentru o vacanţă?
-Nu. Asta a fost condiţia iniţială. Dacă copilul rămâne la mine, atunci nu-l va lua niciodată nici pentru o zi. Decât dacă ea va veni în ţară îi voi permite să se întâlnească câteva ore cu el şi numai în prezenţa mea. Dar ea nu a venit.
-Şi tu cum ai dus-o din punct de vedere material?
-Am muncit dimineaţa cu normă întreagă, după masa ore suplimentare. Seara şi noaptea încercam să mai învăţ puţin, fiindcă mereu am sperat să mă întorc la studii. Cei doi ani pe care îi făcusem la Medicină mi-au prins foarte bine când am luat-o de la capăt la medicină veterinară. Dar atunci băiatul avea deja 13 ani şi acum mă aştepta el cu mâncarea gătită sau punea în funcţiune maşina de spălat cu rufele lui şi ale mele.  ! ,Mai greu decât mine.ai dus-o!Vai    greu 
I-am mângâiat mâna care se odihnea pe masă lângă mine. A întors-o cu palma în sus, a prins mâna mea şi a dus-o până la faţa lui, apăsându-şi îndelung obrazul peste ea. Apoi a continuat.
-Tocmai din perioada aceea a început cunoştinţa noastră. Adică eu te-am văzut pe tine, în toate după amiezile, când lucram cu jumătate de normă la centrala telefonică. Îţi făceam legăturile telefonice şi fără să vreau mi-am dat seama că toate erau convorbiri de afaceri. Niciodată n-ai avut o convorbire intimă, niciodată nu te-a chemat un bărbat.
-Adică ascultai convorbirile mele?
-Doamne fereşte, nu! Ar fi ca şi cum aş citi o scrisoare străină. Dar cine te caută, se prezintă, se spune de obicei, „vorbeşte cutare de la banca x”, sau „Doamna Bergman, convorbire externă cu Londra”, cam aşa, nu?
Îmi plăcea momentul când ridicai receptorul şi îţi auzeam glasul cald şi plăcut, de fetiţă. Nu s-a schimbat deloc vocea ta.
-Vocea nu, dar restul?
-Toţi ne schimbăm, timpul ne trage după sine. Numai că eu te văd la fel cum erai atunci, când zburai ca şi astăzi, ca un fluturaş, că niciodată nu mergeai cu un pas normal de om liniştit. Pentru mine eşti aceeaşi după care am oftat trei ani la rând.
-Şi nu ai vorbit niciodată cu mine? De ce nu te-am văzut, unde te ascundeai?
-Eram la centrală numai în orele serii, când mai lucrau doar şefii ore suplimentare, şedinţe, întâlniri. Cum era să te acostez? Eram fericit când tu aveai nevoie de o legătură. Atunci mă sunai şi mi te adresai foarte politicos, chiar respectuos. Ţin minte că o dată mi te-ai adresat chiar cu o problemă personală şi am fost emoţionat toată săptămâna.
M-ai sunat în jurul orei 6 seara, când nu mai era aproape nimeni în afară de câteva persoane în sala de şedinţe. Am reţinut fiecare cuvânt al tău. Eu tocmai învăţam pentru examene şi am tresărit când a sunat linia de la direcţiune şi m-am fâstâcit pur şi simplu când am auzit vocea ta.
-Domnule de la centrală, scuză-mă că nu-ţi cunosc numele, vorbeşte Yael Bergman şi am o rugăminte deosebită.
-Vă stau la dispoziţie doamnă Bergman, ce pot face pentru dumneavoastră? Şi numele meu este Ari Braun, lucrez numai seara.
-Da ştiu, toata ziua este Dina. Te rog să faci ceva pentru mine. Eu sunt în şedinţă şi nu mă pot mişca de aici. O să mai dureze, dar am acasă un copil bolnav. Te rog din suflet să-l suni din când în când, îţi dau numărul, şi întreabă-l cum se simte şi dacă are vreo problemă specială. Spune-i că ima o să vină acasă până pe la ora 8. Da? Te rog tare frumos, în caz că simţi că ceva nu e în regulă strecoară un bileţel pentru mine în sala de şedinţe, dar în nici un caz să nu suni! Mulţumesc!
-Doamne, tu ai fost acela? Şi ţii minte totul, chiar cuvânt cu cuvânt?
-De ce nu? Eram teribil de îndrăgostit..., de la distanţă... Iar prietenul meu, care m-a ajutat să iau acest serviciu de seară, m-a avertizat să nu mă apropii de tine, că eşti cam… viperă etc. Mi-a spus că dacă îndrăznesc numai cea mai mică apropiere de tine o să ai grijă să mă concediezi, şi multe altele. Aşa că nu am îndrăznit, dar să nu crezi ca sunt un fricos, sau că nu puteam să lucrez în altă parte. Sincer spus am simţit că nu sunt bărbatul care poate să ajungă la nivelul tău, nu sunt eu acela care te merit. Aşa că am preferat să visez la tine încă 16 ani.
-Eşti nebun! De ce nu m-ai căutat atunci când eram atât de singură şi aveam nevoie de un bărbat adevărat şi sincer? Şi cine este ticălosul de prieten care ne-a lipsit pe amândoi de o şansă? De nişte ani de fericire! Vreau să ştiu, să-mi spui acum!
-Nu dragă, am promis că păstrez secretul. Şi în afară de asta şi-a răscumpărat vina. L-am căutat nu demult, i-am povestit că am intenţia să mă instalez în Tel Aviv şi am nevoie de o locuinţă provizorie şi apoi stabilă. Pe scurt, i-am cerut şi informaţii despre tine. A râs de mine. Mi-a zis:
-Tot n-ai uitat-o? Eu te ţin minte de băiat normal.
-Dintre noi doi eu am studiat medicina, i-am replicat, aşa că lasă-mă să- apreciez eu limitele normalului. Vreau să-mi dai toate informaţiile care să mă ajute să o găsesc.
-Păi ce informaţie vrei? A rămas tot scorpie. S-a cocoţat pe scara ierarhică până la un pas de mine. Este tot singură, că doar nu s-a născut bărbatul atât de curajos care să ia una ca dânsa. Până şi fiul ei a lăsat-o, s-o fi săturat şi el. Altceva? Adresa ţi-o comunic mâine la telefon.
-Deci aşa, asta este părerea lui Ben David despre mine. Perfect, măcar este sincer. Tot ce ţi-a spus ţie mi-a spus şi mie în faţă. Şi nici nu mă supăr. Atât el, cât şi eu ştim acelaşi lucru, şi anume că foarte curând eu am să stau pe scaunul lui. De aceea mă are la ochi, îi este frică de mine. Numai că asta i-o iert, rivalitatea este ceva normal. În schimb n-am să-i iert faptul că te-a îndepărtat de mine, atunci când m-ai vrut.
-Yaeli, m-a ajutat să te găsesc şi te vreau şi acum la fel ca atunci.
Simt că ceva mi-a intrat în ochi şi mă înţeapă tare. Dar am obligaţia să răspund. Convorbirea noastră a început plăcut, în glumă, şi acum se apropie de un sfârşit serios şi definitiv.
-Ari, dragul meu, cred că ceea ce am auzit acum este cel mai preţios lucru care mi s-a întâmplat în ultimii treizeci de ani. Aflu acum cu aşa o întârziere că un bărbat ca tine mi-a acordat atenţie. Dacă aş fi ştiut atunci, poate că vieţile noastre, a ta şi a mea, ar fi arătat altfel,mult mai bine. Nu ni s-a cuvenit  nici unuia să ne irosim vieţile.
-Ai dreptate. Mare păcat de toţi anii aceştia. Dar totuşi ne-am regăsit, suntem aici, amândoi, împreună. Suntem liberi şi stăpâni pe soarta noastră. Prietenul meu îţi zice viperă şi scorpie din invidie şi gelozie. Dar eu te cunosc cum eşti cu adevărat ; eu o iubesc pe această Yaeli.
Iarăşi vreau să plâng, dar mă mai ţin tare. Ridic ochelarii pe creştetul capului şi întorc spre el faţa dezgolită şi ochii umezi. Îl întreb:
-Uită-te la mine şi spune-mi sincer, ce vezi?
El mă priveşte cu atenţie, îmi şterge colţul ochiului din care porneşte o lacrimă.
-Văd o femeie frumoasă. Văd faţa la care am visat o groază de ani. Ce crezi tu că este de văzut în plus în afară de dragoste? Văd şi nişte ochi frumoşi care îmi transmit nişte sentimente. Corect?
-Nu ştiu Ari, nu ştiu. Poate că nu îţi dai seama încă , dar vezi o femeie  trecută de tinerețe şi obosită. Cât timp o să treacă până ce ai să înţelegi adevărul ;  să nu faci confuzii: eu sunt Yael Bergman şi în nici un caz Ingrid Bergman. Mă ridic brusc şi împing scaunul.
-Mergem acasă, Ari. Mai vorbim şi mâine. La lumina soarelui lucrurile se percep altfel.
Şi am plecat. Era trecut de miezul nopţii. Eu am intrat în locuinţa mea şi Ari a urcat să ia căţelul pentru plimbarea nocturnă. Fiindcă pachetul cu cărnuri a rămas la mine l-am pus la îndemână pe masa din bucătărie şi am lăsat uşa descuiată. Între timp mi-am aranjat patul pentru la noapte în speranţa să mai prind câteva ore de somn. La un moment dat am auzit uşa de la intrare deschizându-se. Eram aproape gata cu aranjamentele, când m-am pomenit cu Pufuleţ sărind din uşa dormitorului în pat şi de acolo în braţele mele. Începu să mă lingă pe faţă şi mă luptam să scap strigând după ajutor. Ari s-a ivit în prag, iar eu ţipam: Ia-o de aici, dă-o jos de pe mine! Nu ştiu cum reuşi el să fie atât de îndemânatic că într-o fracţiune de secundă Pufi a fost îndepărtată şi scoasă din cameră. În aceeaşi clipă în locul căţelului am simţit apăsarea pe pieptul meu a unui piept puternic de bărbat, am fost înlănţuită de două braţe ca într-un cleşte şi o ploaie de sărutări mă copleşi până la sufocare. Nu am apucat să mă zbat sau să protestez, nici nu puteam să protestez fiindcă gura îmi era mai tot timpul acoperită de gura lui care devenea din ce în ce mai insistentă şi mai lacomă. Deşi luată prin surprindere mă acomodam rapid situaţiei şi m-am lăsat docilă în voia sentimentelor şi a simţurilor. Îmi era din ce în ce mai bine, am uitat de ora înaintată şi de uşile descuiate; eram în transă când am căzut amândoi înlănţuiţi pe patul desfăcut numai pentru mine. Şi după aceea, n-a mai existat nimic, în afară de o beţie de culori şi de sunete, simfonii nescrise şi neauzite de nimeni până acum, în afara de noi doi.
Într-un târziu, când bătăile inimilor noastre s-au liniștit săruturile au devenit mai drăgăstoase, mai apăsate şi am perceput o şoaptă stăruitoare ca o întrebare retorică:
-Oare am fost amândoi în paradis? Aşa arată paradisul?
Nu aveam idee cum ar trebui să arate paradisul, am preferat să nu răspund decât prin sărutări tăcute şi prelungite. Şi numai când m-am dezmeticit am înţeles cât de cald şi de bine mi-a fost şi câţi ani mi-a lipsit momentul acesta. Am privit bărbatul frumos care dormea strâns lipit de mine, cu capul pe umărul meu şi am înţeles că numai el este singurul paradis al meu. Şi n-o să mai existe altul. Am încercat după puţin timp să ies din strânsoare, să mă strecor afară din pat, dar în aceeaşi clipă m-am simţit trasă înapoi şi imobilizată, de data aceasta cu capul sub umărul lui, unde era şi înălţimea mea firească pe lângă el. și  locul cel mai bun din lume. Aşa am adormit şi eu până am simţit primele raze de soare străpungându-mi pleoapele, împreună cu nişte sărutări gingaşe care se mutau de la un ochi pe altul.
Ne-am despărţit pentru restul zilei, pentru că viaţa trebuia să curgă înainte. Amândoi străluceam de împlinire lăuntrică şi de speranţa reîntâlnirii.
-Pe diseară!
-Pe diseară!
-Ce să-ti aduc?
-Numai pe tine!
Atât, numai pe tine. Am năvălit în lift şi am văzut-o pe Iulia Bergman cea frumoasă, tânără, radiind de fericire. Mă întreb: Cine a fost idiotul care a hotărât că dragostea aparține  numai pentru celor tineri? Cine are dreptul să hotărască limita de vârstă pentru iubire? Să vină aici, să admire împreună cu mine imaginea din oglindă!
M-am urcat urgent într-un taxi curat şi elegant ca o limuzină. Am pus capul pe geam şi m-am lăsat încălzită şi scăldată de aurul topit al soarelui de dimineaţă. Am închis ochii fredonând pentru mine un lied de Schubert, apoi am continuat cu serenada, rostind în şoaptă şi cuvintele: Leise flihen meine Lieder, durch die Nacht zu dir… Nu mi-am dat seama că maşina s-a oprit, iar şoferul m-a atenţionat că trebuie să cobor. Când i-am plătit, mi-a spus zâmbind: Doamnă, ori eşti foarte tristă, ori foarte fericită. Oricum mi-a plăcut grozav cântecul tău. Poate te duc şi mâine la lucru, mi-ar face plăcere. Nu l-am angajat şi pentru a doua zi, dar i-am zâmbit cu recunoştinţă.
La serviciu ziua a început bine, adică treburi urgente, două şedinţe înainte de prânz şi un fax în care se anunţa sosirea comisiei pentru revizia contabilă. Adică totul este O.K. nimic neobişnuit, cu zile din acestea sunt obişnuită. Nu m-ar fi deranjat nici o chemare urgentă la Minister sau o anchetă de poliţie. Orice se poate rezolva când ai acea dispoziţie sufletească pe care o aveam eu, acea dorinţă de a pluti sau de a zbura şi de a trăi clipă de clipă fiecare mişcare, fiecare respiraţie din noaptea trecută. Eram total absentă la cei din jur, zâmbeam doar tuturor, fiind complet scufundată în adâncurile oceanului din mine.
M-a trezit telefonul sunând strident şi îndelung. L-am ridicat doar în clipa când am realizat că s-ar putea să mă caute Ari. Dar era glasul secretarei:
-Yael, pe linia 3 te aşteaptă fiul de câteva minute. Vrei să răspunzi? Te-a cerut şi ieri de două ori.
Mi-am adus aminte, sigur că Dani m-a căutat şi ieri.
-Alo, fiule, hi, ce mai faci?
-Bună ima, te caut de două zile, ce se întâmplă de nu-mi răspunzi?
-Ieri am fost în şedinţă, în rest ce vrei să se întâmple? Este totul O.K. la mine. Dar ce s-a întâmplat, ai tu vreo problemă? Hai, vorbeşte, despre ce-i vorba?
-Tocmai asta-i, e vorba că trebuie să ne întâlnim şi fără amânări. Astăzi, te rog ima, e important.
Sunt deodată neliniştită. Dani nu insistă niciodată atât.
-Şi nu poţi să-mi spui la telefon, e neapărat să ne întâlnim?
-Da, neapărat. Uite ce-i, te-am sunat de câteva ori şi în timpul nopţii. Nu mi-ai răspuns, altfel veneam pe la tine chiar la miezul nopţii. Ce se întâmplă, unde ai fost?
Mă hotărăsc pe loc să-i spun adevărul. Nu obişnuiesc să mint, în nici un caz pe copilul meu.
-Dănuţ, nu am fost nicăieri, decât în dormitorul meu.
-Şi e posibil să nu fi auzit apelul telefonic? În repetate rânduri?
-Dragule am fost acasă, în dormitor. Uite ce este, nu vreau să te şochez, suntem amândoi oameni maturi şi între noi nu există secrete. Nu eram singură noaptea trecută.
-Cum aşa nu erai singură?
-Pur şi simplu aşa, nu eram singură, nu înţelegi? Am un prieten, am fost cu el e atât de greu de imaginat… aşa ceva..  ?
-Ima, tu… niciodată… dar oricum, nu e treaba mea, să-ţi fie de bine  Ba este dacă mie mi-e bine - Mămico, draga mea, cu mulţi ani în urmă te   . ,Dar …,îndemnam să-ți refaci viața.
-Acum e tot bine !Tocmai acum am întâlnit omul potrivit pe care îl vreau. Spune acum tot ce ai de zis în legătură cu problema aceasta şi încheiem discuţia.
-Ima, nu am nimic de spus, dacă ţie ţi-e bine eu mă bucur şi am terminat. Dar totuşi va trebui să vorbim astăzi despre ceva foarte important. Şi în mod personal.
-Bine Dani. Ne întâlnim în pauza de prânz şi mâncăm împreună. Dizengof Center, etajul minus 1, lângă cinematograf. Este un mic restaurant cu hrană uşoară. Vom prânzi acolo împreună la ora 14. Bine?
-O.K.
o fi supărat cu prietena şi are-necazuri !- ,, ,?
Sau îi trebuie bani pentru ceva urgent? Bun, nu mai e mult până la ora stabilită ,,şi voi afla.
Ne-am întâlnit la ora fixată sosind amândoi în acelaşi timp. Copilaşul meu a învăţat de la mine câteva lucruri bune, printre care să fie punctual şi să nu mintă. Între noi doi au existat întotdeauna relaţii de sinceritate reciprocă, din acest motiv i-am şi povestit totul despre cele întâmplate noaptea trecută. Bineînţeles fără amănunte, ceea ce nu am pretins niciodată nici de la el, deşi eram pusă în temă mereu cu toate relaţiile sale amoroase. Acest copilaş al meu are 27 de ani şi este un bărbat superb, picătură ruptă din soţul meu defunct, cu care din păcate am fost măritată doar şase luni. Am devenit puternică în clipa când Dani cel mare a murit şi a lăsat în seama mea conducerea familiei, creşterea copilului, câştigarea existenţei. În felul acesta m-am transformat în femeia-bărbat luptătoare, scorpie, viperă şi nu-mi pasă mai cum. Trebuia să răzbesc de dragul lui Dani cel mic. Dacă aş fi întâlnit atunci un bărbat cum este Ari Braun ne-am fi unit necazurile şi singurătatea, iar toată viaţa noastră ar fi fost altfel. Dar eu l-am întâlnit aşa de târziu pe acest bărbat, atât de târziu încât s-a făcut aproape prea târziu. Vreau să încerc să-i explic toate acestea băiatului meu, ca să înţeleagă că mai am dreptul să prind ultimul tren în viaţa asta uscată a mea. Pentru mine este cât se poate de important ca el să mă înţeleagă şi să fie împăcat cu situaţia în sine. După aceea sunt convinsă că Ari o să-i placă, chiar dacă numai de dragul meu cei doi o să se împrietenească.
Mă uit cu dragoste şi mândrie la băiatul meu de , înalt şi drept ca un brad, îi privesc faţa bronzată, înconjurată de o coamă de păr negru şi buclat şi în contrast cu ansamblul acesta, doi ochi verzi, strălucitori şi inteligenţi. Fiul meu, Dani Bergman, doctorand în microbiologie la Institutul Weitzman, prin meritul şi capacitatea sa, dar şi prin munca mea intensă din ultimii 30 de ani. Îl privesc în ochi, inima îmi creşte de bucurie şi admiraţie şi aştept ca el să înceapă discuţia. Sunt convinsă că primele întrebări vor fi în legătură cu prietenul meu, dar mă înşel. Dani nu face nici o referire la prieten. Îl văd puţin stânjenit, după care îşi dă drumul:
-Spune-mi imale, de ce ai uitat că de mai mult de o lună ţi-ai făcut nişte analize, la recomandarea prietenului meu, doctorul Segal?
-Păi cum să uit? Mi-ai cerut să îl vizitez şi am mers, el mi-a dat o listă de analize şi radiografii de făcut şi le-am făcut pe toate. Crezi că mi-a fost uşor să mă eliberez două zile la rând pentru asta? Doar ştii cât sunt de ocupată!
-Bine dragă, ai făcut de toate şi le-ai aruncat? Ai scos rezultatele? Unde sunt, ce-ai făcut cu ele?
-Hei, nu te enerva, am rezultatele, sunt la mine acasă pe undeva. Am să-mi găsesc timp şi o să mă programez din nou la prietenul tău ; ce-i cu tine, unde arde?
-Ei uite aici e problema, că arde chiar la tine. Pe scurt, Segal a primit copiile după rezultate şi astăzi la ora 6 ne primeşte pe amândoi.
-Dani stai puţin, explică-mi ce-i cu graba asta? Se întâmplă ceva ce eu nu ştiu?
-Vom merge la el şi îţi va explica totul.
-Până atunci îmi explici tu! Acum! Eşti competent, ai înţeles perfect situaţia, iar eu nu sunt o fricoasă. Aşa că vreau să aud!
Urmează câteva clipe de tăcere. Îl văd pe Dani al meu cum se chinuie să-şi adune cuvintele, iar eu încep să înţeleg că e vorba de ceva grav.
În sfârşit, vorbeşte:
-Mămico, amândoi suntem copii mari, aşa că încerc să nu te cruţ. Am să încerc să-ţi spun tot ce ştiu eu, iar cu doctorii vom stabili ce trebuie făcut în zilele şi săptămânile următoare ca să…
-Ca să ce, să mor ceva mai târziu?
-Ei nu, fii cuminte ima. Nu-i vorba de moarte aici. S-a găsit un nodul la sânul drept
Asta-i, ţi-am spus-o. Segal spune ca nodulul trebuie urgent extirpat printr-o mică operaţie, se face biopsie şi atât. Poate puţin tratament după asta, nişte medicamente, oricum în ziua de astăzi se ştie de un procent din ce în ce mai mare de vindecări. Te rog să nu intri în panică. Ai să vezi că o să se rezolve în bine. Am eu grijă de tine, nu las eu să ţi se întâmple ceva rău. Imale, uită-te la mine de ce priveşti în sus? Tu eşti femeia cea mai curajoasă din lume, tu m-ai născut, te cunosc ca pe mine însumi. Doar n-ai sa te sperii de atâta lucru!
Eu continuu să privesc faţa de masă şi nu reuşesc să ridic mâinile. Adică nu vreau să vadă băiatul că degetele mele tremură şi nu sunt capabilă să ridic paharul cu apă minerală pentru a-l da pe gât.
Ciudat lucru, nu m-am speriat de operaţia care mă aşteaptă. Din primul moment de când Dani a început să vorbească, mă gândeam numai la Ari. Ce am să-i spun lui, cum am să i-o spun? Eram atât de fericiţi amândoi numai cu câteva ceasuri în urmă!
-Dumnezeule mare de ce m-ai lovit tocmai azi? De ce nu cu un an în urmă, de ce nu luna trecută? Atâta tot mi se cuvine mie, o singură noapte pentru o viaţă întreagă?
Dar el, el ce vină are ca să fie aruncat atât de brutal numai după câteva ore de când a obţinut ceea ce şi-a dorit atât de mult. El este atât de gingaş, atât de bun, de ce i se cuvine lui?
Dani mă priveşte în tăcere, apoi se ridică puţin şi peste masă reuşeşte să mă sărute pe frunte şi apoi pe obraz.
-Ima, încetează cu figura asta sinistră. N-a murit nimeni şi nici n-o să moară. Trezeşte-te şi revino-ţi în fire, te rog!
Şi atunci mi-am dat drumul. M-am uitat drept în ochii lui şi am văzut un prieten preţios şi apropiat. În zece minute i-am povestit totul despre Ari Braun: cum m-a văzut şi m-a îndrăgit cu mulţi ani în urmă fără ca eu să ştiu, apoi cum m-a regăsit cu ajutorul unei informaţii primite la Ben David, cum s-a mutat la noi în bloc şi m-a cucerit cu răbdare şi blândeţe. I-am povestit totul despre ultima noastră noapte, adică singura noapte, ca o pilulă concentrată de iubire de care am fi putut să ne bucurăm aproape 20 de ani ,irosiţi însă datorită răutăţii unui om. Sau aşa ne-a fost sortit nouă.
-Spune-mi acum ce-i de făcut Dănuţ? La el mă gândesc. Mă va aştepta diseară?
Dacă nu voi veni la ora 6 mă aşteaptă până la 12, până dimineaţa. Tu înţelegi am întrebat  ce anume a văzut la mine omul acesta, de ce mă iubeşte atât? Sunt mai în vârstă decât el cu cu patru  ani. Sigur, mă cunoaşte de când am fost mult mai tânără. Probabil am devenit o obsesie pentru el. E constant şi încăpăţânat, este gingaş şi bun şi iubitor. Înţelegi de ce a devenit o ispită atât de mare pentru mine? Aseară am înţeles că şi eu îl iubesc, că amândoi am trăit prea mult timp singuri şi avem nevoie unul de celălalt.
Dani mă ascultă cu atenţie şi mă privi tot timpul de parcă mă vedea pentru prima oară în viaţă. Normal, îmi zic eu, el a cunoscut o mamă iar acum cunoaşte în sfârşit femeia care sălăşluieşte în această mamă. Pe de altă parte eu îi vorbesc astăzi nu lui ,,băieţel floricel,, ci unui bărbat – prieten de la care aştept un sfat. -Ascultă ima, cred că e cazul să auzim mai întâi ce spun doctorii despre situaţia ta.
Deocamdată nu e cazul să-l alarmezi pe Ari, dar nici să-l părăseşti.
Mi-ai povestit lucruri prea frumoase despre el, acum îmi pare rău de nefericirea lui şi a ta. Mă doare pur şi simplu pentru voi doi. Dar să nu ne grăbim. Timpul aduce soluţii.
Ne-am oprit aici cu toată discuţia. Am înţeles că până la urmă eu şi numai eu voi fi aceea care va lua hotărârea.
La ora 6, doctorul Segal mi-a confirmat tot ce a spus Dani. Mai mult, mi-a făcut o programare pentru a doua zi, ca să mă spitalizeze vreo două zile pentru analize, apoi operaţia pentru biopsie prin extirparea nodulului. Adică totul era deja aranjat de câteva zile, de aceea Dani mă căuta cu disperare. Doar întâmplarea a făcut ca eu să aflu în ultimul moment.
Am plecat acasă ca să-mi adun câteva lucruri, fără să ştiu încă cum voi proceda cu Ari. În nici un caz nu doream să mă simt umilită de prezenţa lui în spital. Îmi treceau fel de fel de gânduri. De pildă că el este prea bun ca să se retragă după cele petrecute între noi, deşi n-are nici o obligaţie. Încă nu am apucat să-i ofer nimic, niciodată, ca să-l trag după mine în necazuri de boală şi bătrâneţe. Şi nici nu vreau ca el să mă vadă mutilată după operaţie şi legată cu diferite fire de aparatele de infuzii. Mai bine mor imediat. Ce să fac, Dumnezeule mare, cel puţin dacă necazul acesta ar fi venit cu o zi mai devreme, înainte să-i fi spus: Dragule, te iubesc! Sau să nu fi auzit şoapta lui: Am fost amândoi în paradis. Ce simplu ar fi fost atunci să plec pentru o lună în interes de serviciu, salutându-l doar cu o ridicare a mâinii stângi. Însă Dumnezeu mi-a auzit ruga. Când am intrat în casă, am găsit un bilet pe masă: Draga mea, regret, regret că noaptea aceasta nu pot fi acasă alături de tine. Am trei urgenţe, care fără îndoială o să mă ţină în moşav până dimineaţa. Culcă-te şi visează despre noaptea trecută şi despre multe, multe altele care vor fi în viitor. Şi odihneşte-te bine! Te sărut dulce pe ochişorii cei frumoşi! 
Am stat mult timp cu biletul în mână, l-am citit şi l-am recitit, iar lacrimile mă ardeau.
Până la urmă am scos o hârtie şi i-am răspuns: Iubitul meu şi eu trebuie să plec pentru o perioadă mai lungă. Nu ştiu nici eu când mă voi întoarce. Trebuie să fiu la fiul meu unde s-au ivit nişte necazuri. Adică într-adevăr, necazuri mari. Am să mă gândesc la noaptea petrecută cu tine ca la bunul meu cel mai de preţ. Pentru tine a fost paradisul – sau chiar pentru amândoi – iar pentru mine a fost minunatul vis al unei nopţi de vară. Vreau să mă crezi că din partea mea tot ce s-a petrecut a fost sincer şi adevărat. Singurul moment de fericire pe care mi l-a dăruit viaţa. Dar tocmai fiindcă te iubesc aşa cum te iubesc, nu pot să te trag după necazurile mele. O singură clipă am crezut că şi eu pot primi ceva bun de la viaţă, iar tu eşti tot ce poate fi mai bun, dar a fost doar o iluzie, născută din dorinţă. Încerc să cred că ţie ţi se cuvine într-adevăr o femeie tânără, frumoasă şi bună, cu care să iei viaţa de la capăt. Mai ai ani mulţi în faţă. Deşi e dureros pentru mine, ţi-o doresc din toată inima. Fiindcă mi-eşti tare, tare drag.
 Yael
P.S. Şi un pupic pe urechiuşele cafenii şi pe boticul alb.
Am pus scrisoarea într-un plic şi am hotărât rapid s-o pun în cutia lui poştală. N-am vrut s-o recitesc, nici s-o trimit mâine, ca să nu mă răzgândesc.
A doua zi totul a început conform programului. În ciuda lui Ben David am intrat în concediu medical prelungit. În spital s-a dovedit că cel puţin jumătate din personal erau prietenii fiului meu. Am trecut prin momente grele, dar toţi au fost deosebit de buni cu mine. Iar eu am fost o pacientă model. Adică i-am ascultat pe toţi şi am executat ordinele, am suportat eroic momentele grele când mi s-au introdus ace în sân pentru teste şi apoi încă o dată cu o oră înainte de operaţie pentru a se indica locul nodulului. De fapt s-a dovedit până la urmă că erau două. După operaţie am plecat la un hotel pentru recuperare, iar când m-am întors am aflat şi rezultatele analizelor. În concluzie, am rămas încă trei săptămâni în spital pentru tratament. Despre perioada aceasta nu vreau să-mi amintesc  amânunte. .
Dani era permanent lângă mine. S-a mutat acasă pentru a putea veni zilnic la spital, uneori chiar de două ori . L-am rugat să plece deja înapoi la Iavne, să nu piardă atâta timp cu mine, dar nu m-a ascultat. Zicea că și-a adus lucrurile acasă-acasă, adică în Tel Aviv, în camera lui din copilărie şi învaţă în linişte seara şi noaptea fără a fi deranjat.
Spre sfârşitul perioadei ieșeam zilnic să mă plimb în grădină spitalului şi mă simţeam tot mai bine. Dani venea zilnic, pentru a sta cu mine după tratament. După aceea mă descurcam foarte bine singură. În ultima zi, s-a hotărât că se va face tratamentul de dimineaţă, iar pe la ora 2 să fiu eliberată din spital. În sfârşit, mă bucuram să-mi recapăt libertatea. Bineînţeles aveam obligaţia să iau nişte medicamente şi să mă prezint periodic la control. Cel mai mult mă bucuram că peste zece zile puteam să-mi reiau activitatea la serviciu, chiar dacă la început numai pentru patru ore. Am vorbit despre toate acestea cu Dani şi am făcut diferite planuri cum să-mi organizez viaţa în prima perioadă după ieşirea în lume.
Într-una din ultimele zile, când stăteam pe o bancă în grădină, Dani mă întreabă deodată:
-Ima, ştiai că prietenul tău Ari Braun şi-a crescut şi el singur fiul, după ce soţia l-a părăsit?
Am tresărit puternic, ca trezită brusc dintr-un somn din care mă străduiam să nu mă desprind.
-Dar tu de unde ştii, ai vorbit cu el, i-ai spus ceva despre mine?
-Nu dragă, dar lumea e mică de tot. Închipuie-ţi că prietenul Segal îl cunoaşte de mulţi ani, de la nişte cursuri speciale. Adică Braun a început mai întâi cu medicina generală, ar fi putut fi şi el un chirurg excelent. Când s-au cunoscut, Segal era un student tânăr la medicină, iar Braun era cel mai în vârstă din grupă. Toţi ştiau că avea un copil pe care îl creştea cu multe sacrificii după ce soţia a fugit în America. Pe urmă a urmat o criză în viaţa lui. Adică băiatul crescuse şi aparent totul era deja aranjat, în sensul că studiile lui mergeau bine, paralel cu vreo două locuri de muncă din care îşi scotea necesarul pentru existenţă şi pentru taxele de facultate. Dar când băiatul a împlinit 16 ani, doamna soţie şi-a făcut apariţia şi a convins copilul să plece cu ea în America. L-a momit cu bani mulţi, cu care îşi putea permite să-l ţină la o universitate bună la New York, sau oriunde şi-ar fi dorit. Când Ari a avut o discuţie cu băiatul i-ar     fi spus ceva în sensul că deşi îl iubeşte pe taică-său, este conştient că are şi o mamă care îi oferă o şansă unică de a studia în America. Iar tatăl abia se descurca cu propriile taxe şcolare. Acestea fiind zise el nu s-a mai opus, a insistat din mândrie prostească să-i cumpere biletul de avion băiatului din banii lui (greu munciţi de altfel) şi cu asta s-a terminat, a rămas omul singur.
Eu ascult, aparent absentă, dar când Dani se opri l-am îndemnat să continue:
-Atâta tot ştii, nimic în plus? Până aici ştiam şi eu, mai mult sau mai puţin.
-Păi Segal spune că de atunci a dispărut de la cursuri, dar a aflat de la o colegă că omul a avut o criză de inimă şi a trecut printr-o operaţie destul de grea pe cord deschis, iar după vreo 2-3 ani şi-a reluat studiile la medicină veterinară. Segal l-a întâlnit o dată şi a glumit pe seama lui. L-a întrebat de ce a părăsit oamenii în favoarea vacilor şi a căţeilor, iar el i-a răspuns:
-Vacile şi căţeii îţi răspund cu dragoste când îi vindeci, ceea ce n-aş putea spune şi despre oameni.
Povestirea aceasta Dani mi-a aruncat-o probabil fără nici o intenţie, dar mie mi-a deschis  o rană care nu era închisă încă, și pe măsură ce mă pregăteam să mă întorc acasă mă preocupa din nou gândul cum o să dau ochii cu el. Şi fiindcă Dani mi-a trezit amintirile am reluat iarăşi şi iarăşi toate momentele ultimei nopţi şi mi-a răsărit un gând că de fapt ştiam ceva despre operaţia cu pricina. În timp ce răspundeam la potopul de sărutări în noaptea cea unică, am întâlnit o asperitate ce se întindea de la gât spre piept, ca o cicatrice, am sărutat-o chiar de mai multe ori, neștiind ce este asta. Aveam intenţia să întreb mai târziu, numai că n-am mai apucat fiindcă pentru noi nu a mai existat un mai târziu.
Şi aşa am ajuns la ultima zi: Mi-am făcut bagajul, iar la ora 9 am mers la tratamentul de raze. Ultimul, slavă Domnului! La nouă şi jumătate am ieşit în grădină şi m-am aşezat pe banca obişnuită, aşteptându-l pe fiul meu. Eu eram cam ameţită, ca de obicei, dar ştiam că îmi trece cam într-o oră, iar de foile de eliberare şi reţete se va ocupa Dani. Aşa că stăteam liniştită pe bancă, legănată de ameţelile zilnice care nu mă mai deranjau ştiind că o să mă lase în curând.
Dacă Dani n-ar fi întârziat l-aş fi trimis după o băutură. Numai că eram singură şi nu aveam încă curaj să mă ridic, prea se rotea toată curtea cu mine. Aşa că preferam să nu mă ridic, nici să nu mişc capul. Priveam vârful pantofului şi aşteptam ca dansul acesta dement să se potolească.
Deodată răsare în faţa ochilor mei o sticluţă de Diet Cola aburită, proaspătă şi sunt convinsă că în sfârşit Dani a venit. Nu ridic capul, încă nu sunt sigură de el, dar iau sticluţa cu recunoştinţă şi îmi răcoresc mâna de suprafaţa ei rece şi umedă. Şi aud o voce calmă şi blândă:
-M-am gândit să bem împreună o Cola. Ai ameţeli?
Cu riscul de a mă clătina ridic capul şi privirea mi se limpezeşte. Ari stă lângă mine şi mă îndeamnă să beau. Eu îl ascult, beau lichidul rece şi devin din ce în ce mai conştientă că văd bine şi îmi place grozav ceea ce văd. Este el, dragul, iubitul, prietenul meu. Calm ca de obicei pune de o parte sticla lui, se apropie, mă trage spre el, mă lipeşte de pieptul său iar eu îi pun capul pe umăr în timp ce lacrimile mi se preling în linişte, fără suspine. Simt că am scăpat de o mare greutate de zeci de tone care mă apăsa de mult timp. Iar braţul lui mă adună spre el şi duce departe durerile care îmi zdrobesc inima. Într-un târziu îl întreb:
-Îl aşteptăm pe fiul meu?
-Nu, el nu va veni astăzi. A plecat spre Rehovot.
-Dar nu m-a anunţat!
-Mi-a cerut mie să te anunţ şi să te aduc acasă.
-Am crezut că n-ai să mai vii niciodată!
-Poate n-aş fi venit niciodată dacă tu n-ai fi comis greşeala să-mi scrii că mă iubeşti.
-Şi ce-i cu asta?
-Păi nu înţelegi? Cum era să te părăsesc din momentul ce am ştiut că mă iubeşti?
Aşa că l-am găsit pe Dani, am aflat de la el în fiecare seară toate veştile despre tine, iar astăzi el mi-a permis să vin în locul lui.
-Adică tu şi Dani…?
-Da, eu şi Dani suntem prieteni. Este un băiat minunat, el mi-a menţinut moralul tot timpul. Altfel aş fi năvălit de mult aici.
-Adică nu eşti supărat pe mine?
-Nu sunt supărat, dar am de pus o condiţie: să nu-mi mai dispari niciodată. Ţi-a fost frică să mă tragi după necazurile tale? Află că necazurile sunt mult mai uşoare când le împarţi în două. Clar? Și  toate care vor mai fi în anii care urmează. Mergem acasă!
-Bagajul meu şi scrisoarea de eliberare…
-Bagajul este deja în maşină. Scrisoarea o pregăteşte doctorul Segal şi am s-o iau mâine.
-Bine atunci. Unde este maşina ta, o aduci aici?
-Nu. Maşina este parcată pe strada paralelă, avem numai 10 minute de mers.
-Aşa de departe? Nu s-ar putea…?
Nu, nu s-ar putea. Ia-mi braţul şi porneşte.,  te conduc eu. Ai  încredere, eşti cu!
 mine
.....................................................................................................................