" Personalităti " Sigi Sonntag

 

 

 

Cuvântul autorului

 

 

În paginile ce urmează am încercat să vă prezint doar o mică parte din interviurile, portretele, reportajele realizate în decursul timpului şi publicate în diverse ziare, reviste de limba română din Israel şi România.

Numărul personalităţilor care au avut bunăvoinţa de a colabora cu mine este foarte mare. Nu am vrut să abuzez de răbdarea cititorilor cu alte interviuri realizate, de exemplu cu M. Rosene, fostul ambasador al Israelului în America şi Franţa, Palmor, fost ambasador al Israelului în România, prof. Dagan, Laureat al Premiului Apelor (identic cu Premiul Nobel), înmânat de regele Suediei, Ing. Tiberiu Roth, preşedintele comunităţii evreieşti din Braşov şi preşedinte al Uniunii Sioniştilor din România, Alexandru Arşinel, directorul teatrului Tănase din Bucureşti, prof. dr. Zvi Lron, o somitate în problema piticismului, prof. Hava Hass (biologie) şi ing. I. Guttman (aeronautică), Leibovici-Laiş, preşedintele ACMEOR, și mulți alții.

Am reunit, în paginile ce urmează, ceea ce am crezut că este mai reprezentativ pentru scrisul de jurnalist şi pentru spaţiul în care trăim. Alegând cele mai reprezentative personalităţi cu care am avut onoarea şi bucuria de a colabora, încerc să-mi exprim dragostea neţărmurită, stima, mulţumirea faţă de aceste nume, care au adus o mare contribuţie la dezvoltarea țării noastre, Israel.

Am încercat să redau ce poate impresiona retina, cugetul sau sufletul cititorului. Dacă am reuşit, măcar în parte, rămâne un mare semn de întrebare.

 

 


 

În loc de prefață

 

 

Roni Căciularu

Microbul, bată-l vina!...

– Rânduri cu și despre amicul meu
Sigi Sonntag, ziaristul –

 

 

Sigi Sonntag are un merit inconfundabil şi de netăgăduit: acela că E BĂCĂUAN! De-al meu! A trăit în acest unic şi minunat oraş al tinereţii mele timp de 25 de ani! Al doilea merit, deosebit de important, îl constituie faptul că e un om de mare omenie! Şi trebuie să recunoaştem că nu găseşti aşa ceva, cu una, cu două. E sociabil, e volubil, e deschis spre orice, se bagă oriunde e ceva interesant, ceva bun sau, dimpotrivă, unde crede că trebuie corectat ceva. Şi, în sfârşit, ajungem la una dintre trăsăturile sale esenţiale: e ziarist. Dinamic, harnic, neobosit. În plus, pe acelaşi plan, dacă nu chiar mai sus, este UN BUN EVREU! Da, în primul rând, e un bun evreu. Printre altele, merge la şil, crede în ce face el acolo, e curat faţă de el însuşi, şi ştie bine că cel mai important lucru este să dai socoteală propriei tale conştiinţe. Permanent se străduieşte, după cum îi dictează educaţia de-acasă (cei 7 ani!), să fie OM!

Şi-acum, după această mică şi incompletă introducere, trebuie să mărturisesc o întâmplare care nu se va şterge din sufletul meu decât, poate, o dată cu trecerea mea în nefiinţă. E vorba, se-nţelege, tot de Sigi. Eram la Bacău, ziarist cu nume, aflat în atenţia oamenilor, dar şi a „organelor”. De ce? Fiindcă eram singurul ziarist evreu. Fiindcă, n-o să mă credeţi poate, dar acesta-i adevărul: nu pupam şi nu lingeam. Ba chiar scriam critic, ascuţit, pe gustul cititorilor, în favoarea lor. Mă ocupam de un fel de gazetărie gen „Kolbotek” – cu sfera numită acolo „Probleme cetăţeneşti”. Articole tăioase. Puse azi cap la cap, multele articole de acest fel scrise de mine (colecţia ziarului există, mai sunt aici şi din foştii cititori băcăuani) se constituie într-un aspru rechizitoriu la adresa societăţii, dar mai ales a sistemului, a conducerii superioare. Încât nu e de mirare că „organele” mă aveau la ochi, deşi băcăuanii mă iubeau. Mă străduiam însă să nu dau niciun prilej de a fi „agăţat”. Un exemplu: soţia se ducea, de sărbători, cu regularitate, la sinagogă! Eu nu. Dar eram legat, prin ea şi copilul meu, indirect, de lumea din care făceam parte. Ei mergeau unde trebuia, încât băieţelul meu, Paulică, să se înfrupte din sevele rădăcinilor noastre. Să ştie că e evreu.

...Micuţa sinagogă de pe strada Iernii, din spatele Teatrului „Bacovia”. Un şil vechi, dar foarte central. Acolo mergeau ai mei. Seara de „Simhat Torá”. Lăcaşul – luminat feeric. Aerul sărbătoresc se simţea peste tot. E seara de nuntă a neamului meu cu Tora. Fiecare bărbat aşteaptă să fie chemat să ia în braţe „mireasa”, sulul – cu învăţătura lui unică, cu misterul divin şi înţelepciunea lui de neînlocuit, să fie cel care plimbă pergamentul în jurul podiumului din mijlocul sălii de rugăciuni. Emoţii. Soţia şi băieţelul privesc cu admiraţie din banca lor. (Bunicul fiului meu, socrul, cu care mergea la această magnifică îmbrăţişare, se pierduse.) Printre cei care merg în jurul podiumului e şi amicul Sigi Sonntag. Mândru, serios şi pătruns de importanţa clipei. Îl vede pe Paulică, alături de mama lui. Ştie bine care e situaţia. Şi, din proprie iniţiativa, se desprinde de la locul în care e, se apropie şi-l ridică în braţe pe piciul de lângă doamna sufletului meu. Îl poartă în jurul podiumului de unde, în restul anului, se oficiază lectura sfântă, şi-l ajută să îmbrățișeze sulul cu pergamentul credinţei. Sigi Sonntag mi-a sfinţit încă o dată copilul! Asta nu se uită! În ochii mei el are toate drepturile, toate calitățile.

Când am citit că ziaristul Sigi Sonntag este propus, la două categorii, pentru înaltul premiu „Ianculovici”, inima mea a tresărit de bucurie. Fie şi numai selecția lui în acest cadru distins, şi deja este o victorie pentru el. Sigur că m-aș bucura să ştiu că vorbim de o victorie în continuare!

Ca ziarist, îl ştiu mai întâi din participarea lui cu articole la ziarul regional unde lucram eu. Şi-apoi din Israel, unde hărnicia sa debordată îl face, de ani de zile, prezent în ziarul „Viaţa Noastră”, săptămânal, cu pagini întregi. Îl apreciez pentru fuga sa în căutarea (şi abordarea) oamenilor de seamă din cadrul colectivităţii româneşti din Israel, pentru tenacitatea sa de a-i determina să se dezvăluie, creând o galerie impresionantă a valorilor noastre, insuflându-ne încredere şi mândrie pentru semenii noştri, pentru aliaua noastră, pentru poporul nostru.

Aceste materiale, ca și altele, diverse tematic, cred că îndreptăţesc nominalizarea sa şi la categoria „Contribuţia alialei române la crearea şi apărarea Statului Israel”. A scris, de pildă, despre Prof. Dr. Gedeon Dagan, de la Universitatea din Tel Aviv, deținător al premiului „Apelor” din Suedia, echivalent moral, după cum se spune, cu un Premiu Nobel. Sub condeiul său au apărut, în „Viaţa Noastră”, şi alţi corifei, alte înălţimi ale bucuriei şi mândriei noastre. E vorba de Prof. dr. Zvi Laron, laureat al Premiului Israel, Prof. dr. Jean Aşkenazi, prof dr. Gabriel Gurman, Prof. dr. Hava Hass, prof. dr. Edith Gaton, Prof dr. Adrian Iaine, Prof. dr. Dan Gaton, Dr. Bruno Sigal, Dr. Anca Herşcovici. Vine la rând o altă sferă, numită de autorul nostru „Culturală şi politică”. Iată: Dr. Meir Russene, fost ambasador al Israelului în Franţa şi Statele Unite ale Americi, Dubi Zelţer (Premii Israel), I. Bodo (Premiul Teatrelor) etc. Deşi e cam plictisitoare o simplă înșiruire de nume ale celor prezenţi în scrisul lui Sigi Sonntag, ea capătă viaţă dacă ne gândim şi câtă alergătură, câtă muncă de atragere a bunăvoinţei şi încrederii celor abordaţi, câte afronturi, capricii, nazuri, prostii au fost piedici învinse de acest ziarist. Oamenii mari au şi defecte mari, au tot felul de curiozităţi, încât, atunci când vreunul se poartă complet normal, pare ceva foarte curios. Să-ți calci pe inimă, să renunți pentru o clipă la demnitatea ta de om, în favoarea celei de ziarist, nu-i lucru simplu. Nici uşor. Iar Sigi Sonntag ştie să treacă peste sine, poate chiar şi peste alţii, ca să-şi atingă scopul nobil – acela de a oferi cititorului ceea ce crede el că trebuie!

Şi-acum, după acest respiro, să continuăm cu faptul că Sigi Sonntag a scris şi despre alţi oameni de seamă din industrie şi, în general, din economie. Unii s-au distins şi peste hotare. Aşa este cazul ing. Rosenberg, deţinătorul celui mai mare Premiu al Coastei de Fildeş în domeniul construcţiilor, ing. Beno Naori, renumit constructor de centrale electrice, dr. ing. Strul Moise, ing. dr. Gutman.

Ca jurnalist – cealaltă sferă pentru care este propus a fi premiat Sigi Sonntag –, este cazul să subliniez preocuparea sa de a scrie despre întâmplări, oameni, semnificaţii din cadrul celor „petrecute” în Holocaust. Şi, să recunoaştem, în palmaresul său găsim relatări ieşite din comun, fapte de viaţă deosebite. În atenţia sa stă mereu Istoria patriei, a poporului evreu. Vorbim, de fapt, de un ziarist încercat. Mai întâi în România. Numele său a fost întâlnit şi în paginile ziarului de la Suceava, şi în „Constructorul” şi „Muncitorul forestier” (din Bucureşti) sau în emisiuni la postul de Radio Iaşi. Saltul său pe malurile Mediteranei este şi saltul spre o gazetărie superioară, depăşindu-se pe sine, prin forţă, perseverenţă, dinamism, inteligenţă. Prin conştiinţă şi entuziasm creator. Sigi Sonntag, ziaristul, omul de omenie și, în primul rând, cel care a pus Tora în braţele fiului meu, când asta n-a mai putut s-o facă bunicul lui. Pentru mine, dimensiunea lui Sigi e inconfundabilă. Şi ştiţi ce? E inexprimabilă. Să ai succes, Sigi!

Cred că se cuvine acum o scurtă convorbire cu Sigi Sonntag.

– E frumos să fii ziarist, nu-i aşa?...

Sigi: – Şi interesant.

– Şi greu!...

Sigi: – Ai să râzi (că nu trebuie să-ţi spun eu ţie), când faci un lucru din dragoste, cu pasiune, cu dorința întregii tale ființe de a fi de folos oamenilor, de a le umple inima şi mintea cu ce afli, ce semnificaţii vezi, când ai drag de hârtia ziarului, de mirosul de cerneală tipografică, de zbuciumul vieţii, de învăţăturile ei – orice efort e prea mic, şi greul e uşor. Sufletul meu, dragă Roni, zboară peste litere, şi uneori mă simt fericit că am posibilitatea de a le fi de folos conaţionalilor mei. Cu toată lipsa de recunoştinţă din partea redacţiei! În România, la Bacău, la un ziar regional, nu unul central, pe ţară, precum e ăsta al nostru de astăzi, primeam bani pe ce scriam. Aici, nici măcar „mulţumesc” nu mi se spune! Dar ce contează. Asta-i chestie de educaţie. Contează doar că am cititorii mei, de ani de zile, care urmăresc articolele şi gândurile mele, bucuriile şi tristeţile mele. Iar eu le redau pe ale lor. Contează că încerc şi reuşesc să le fiu de folos.

– Cum de-ţi veni să scrii?

Sigi: – Prin anii 1950 lucram la Rădăuţi, la o întreprindere oarecare. Încă de-atunci mă mâncau buricele degetelor să pun mâna pe creion, să scriu. Vroiam să particip mai mult la viaţa din jurul meu. Mai scriam, deci, câte un articol la „Gazeta de perete”. Mă simţeam bune că oamenii ştiau despre mine că apar acolo. Eram un pic „mai deasupra”. Tinereţea mea crudă îşi spunea cuvântul. Pe urmă a venit în întreprindere un ziarist de la jurnalul regional „Zori Noi”. S-a uitat, pe fugă, şi la Gazeta de perete. I-a atras atenţia un articolaş de-al meu. A propus înfiinţarea unui post de corespondenţi voluntari, sub conducerea tovarăşului Zighi. Şi-aşa am ajuns, cu semnătura mea, în ziarul regional. Asta de-acum era ceva cu totul excepţional. Ce să-ţi spun? Când mi-am văzut numele în ziar am fost fericit! „Microbul” era de-acum în sânge. Dar ştii, boala asta se manifestă la fiecare în funcţie de persoana lui. Specific.

– Da, e un microb care nu-ţi dă pace.

Sigi: – La un moment dat m-am gândit să îmbrăţişez meseria de ziarist. M-am înscris la o Şcoală tehnică de stenografie şi dactilografie. Cu meseria asta eram înarmat mai bine pentru activitatea ziaristică. M-am sfătuit apoi cu cineva de la „Scânteia tineretului”. Un cunoscut, chiar prieten. Clarvăzător, el m-a îndemnat, ca evreu, să mă gândesc „la altceva, mai serios”... L-am ascultat. Şi, datorită mediilor obţinute la terminarea Şcolii, am fost repartizat ca stenograf la Comitetul executiv al Sfatului popular regional Suceava. Luam parte la toate şedinţele acestui organ esenţial al puterii de atunci. Aveam toată viaţa, toată societatea în palmă. Am cunoscut mulţi directori, mulţi conducători economici şi politici. Deci, dispuneam de o bună documentare pentru noi articole. Microbul acţiona. Am publicat mai multe relatări la „Zori Noi”. Şi am avut şi norocul să întâlnesc acolo doi ziarişti, mentorii mei, care m-au învăţat meseria asta „cu linguriţa”. S-au ocupat de mine cu dragoste şi înţelegere. Le sunt dator. Mai apoi am colaborat şi cu alte ziare. Microbul se dezvoltase! Şi-mi plăcea să fiu bolnav.

– Dar eu te ştiu de la Bacău...

Sigi: – La Bacău am venit prin transfer. Tot la Sfatul popular. Şi tot am continuat scrisul la ziar. Acolo Roni CĂCIULARU era UN NUME! Te citeam cu mare plăcere. Scriai altfel decât toţi ceilalţi. Articolele tale aveau sare şi piper. Mai erau vreo doi care scriau bine...

– Ai venit în Israel, din câte ştiu, în acelaşi an cu mine, în 1983.

Sigi: – Da, şi bolnavul de scris care eram, am avut, după câţiva ani de la venire, un prilej aparte. La Casa de bătrâni din Ramat Efal l-am cunoscut pe fanaticul într-ale scrisului, pe dr. Kimhi, z.l. Deşi era farmacist, tipărea o revistă lunară intitulată EVER. O revistă care trăia din subvenţii, el fiind şi unul dintre susţinătorii financiari ai publicaţiei. I-am trimis nişte materiale despre Holocaustul românesc. Au fost bine primite, iar eu am devenit membru în Colectivul redacţional.

– Şi la „Viaţa Noastră”, cum ai apărut?

Sigi: – Simplu. Am scris. Mi s-a publicat. Azi aşa, mâine aşa, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai frecvent. De peste cinci ani public câte patru-cinci materiale mari pe lună, deţinând în permanenţă paginile 11 şi 31. Vreau să spun că ziarul acesta, împreună cu revista adiacentă „Revista Mea”, era făcut de circa 10 oameni. Acum toată această muncă o face numai redactorul-şef, Nando Mario Varga (el e „moaşa comunală”) şi o graficiană. În rest, numai colaboratorii din afara redacţiei. Nici măcar sediu nu mai există. Şi, totuşi, suntem buni, suntem competitivi.

– Înţeleg că „Viaţa Noastră” nu e prea veselă. (Eu mă ţin mai departe! Scriu, trimit, vă salut şi aşa mai departe). Acum aflu de la tine cam ce se-ntâmplă... Dar, dacă asta e situaţia, de ce continui să fii activ, număr de număr, cu pasiune, cu sete, cu dragoste chiar?

Sigi: – Ce să fac?! E vorba de „dragostea dintâi”! Microbul. Cu el voi muri. Ce? Am să-i părăsesc tocmai acum?! Şi, să fiu sincer! Scrisul meu e o replică la sfatul prietenului de la „Scânteia tineretului” care, delicat, îmi subliniase că sunt evreu, că locul meu ar fi într-o altă direcţie. Prin tot ce am făcut, am demonstrat şi demonstrez că n-a avut dreptate. Când îmi văd materialele publicate, am o satisfacţie prezentă şi retroactivă. Şi să-ţi mai spun, când primesc telefoane de la cititorii mei, de la „eroii” mei, care îmi spun vorbe de apreciere şi de mulţumire, nu-mi mai trebuie nimic. Sunt fericit. Pentru că particip la starea lor de bine. Şi-ţi mulţumesc, Roni CĂCIULARU, că ai pus reflectorul pe mine.

– Şi eu îţi mulţumesc, Sigi Sonntag.

 

 

 


 

Partea I

 

 

 

 

Israel Polak

marele filantrop

1920-2013

 

 

 

Sunt mulţi, foarte mulţi, unii dintre ei şi-au sacrificat viaţa ca noi şi generaţiile viitoare să avem o patrie, un cămin de-al evreilor și să nu fim aruncaţi de ici-colo.

Unii au luptat, au suferit pe meleagurile fostei noastre patrii, România, alţii, aici, prin munca lor, prin dragostea lor faţă de Israel, au dat viaţă unui sionism fără asemănare. Au lăsat generaţiilor viitoare un exemplu de luptă, de abnegaţie, de dragoste pentru această mică ţărişoară şi poporul său, pus, din păcate, mereu la grele încercări, în tot timpul existenţei sale.

Israel Polak z.l. este un model de sionist despre care merită să se scrie, iar noi, cei „din aliaua tăcută”, avem cu cine să ne mândrim, întrucât s-a născut, a crescut în ţara care, până mai ieri, a fost prima noastră patrie.

De altfel, pentru mine personal, Israel Polak înseamnă 30 de ani trăiţi, până acum, în Kiriat Gat. Pentru majoritatea locuitorilor din acest oraş a însemnat, cândva, baza existenţei lor, prin cele peste 5000 de locuri de muncă create de el, în ramura textilă, pentru acest oraş.

Era pe 17 martie 1983. Miezul nopţii. Aproape 25 de familii, cu mulţi copii, am sosit la aeroportul din Lood, venind direct din România. Toţi adunaţi într-o sală mare la etajul I. Jos, la parter, ne aşteptau rudele, aveam dreptul, doar, să luăm legătura telefonică. Primul lucru a fost să ne repezim la tartinele făcute din pâine proaspătă, unse cu maioneză, şi la băutura dulce, făcută din prafuri de extract de portocale.

Ne-am săturat. A început împărţirea repartiţiilor, unde vom fie „clitaţi”, la care centre de absorbţie vom fi cazaţi. Unii au venit cu un plan bine stabilit şi au cerut anumite locuri. Nu li s-au dat ce au vrut, au refuzat şi nu s-au mişcat din sala în care eram adunaţi. Ba, au rămas să doarmă pe bănci, până ce au obţinut ce şi-au dorit.

Alţii, ca mine şi familia mea, neavând nicio preferinţă, am fost repartizați la centrul de absorbţie din Atlit. Obiceiul meu de a nu lua singur o hotărâre, m-a făcut să apelez la un funcţionar de la Sohnut, ce se învârtea printre noi şi cunoştea limba română.

Când i-am spus că, din două opţiuni, Atlit şi Kiriat Gat, am ales centrul de absorbţie din Atlit, acesta a sărit în sus, parcă „ars” de ceva.

„Cum puteai să faci aşa o greşeală?! Ce-i Atlit, caravane, etiopieni? Kiriat Gat este un mare centru industrial, este marele concern Polgat, condus de unul «de-al nostru», ce mai încolo sau încoace, «câinii umblă cu covrigi în coadă»”.

M-a convins şi am intrat în biroul de repartizare, rugând să mi se modifice repartiţia şi să fiu trimis cu familia la Kiriat Gat.

Tot noaptea am ajuns la centrul de absorbţie din Kiriat Gat, „oraşul lui Polak”, cum i se mai spunea. Dimineaţa, prima întâlnire am avut-o cu paznicul, tot din România, venit de mulţi ani, Cojocaru z.l. care, în loc de bun venit, ne-a spus pe tăcute: „De ce aţi venit? Nu v-a mers bine acolo? Ce, credeţi că aici e un rai?”

Aici vreau să fac o mică paranteză şi să redau un fragment din cartea doamnei Sara Kohn, „Declarație de dragoste – o adevărată bijuterie a patriotismului noului venit în ţara strămoşească”, în care mulţi se vor recunoaşte:

„Nou sosită în Israel, îmbrăţişată de realităţile imediate, necunoscute, ale ţării în miracol zămislită, dar şi uimită prin comparaţii succesive, a ceea ce e aici cu ceea ce ştiam în locul de unde am venit şi îndeosebi uluită optimist de Neaşteptatul, care mă întâmpina la tot pasul cu ofertele sale frumoase pe atât de multe planuri, am aşternut acum doi ani această declaraţie de dragoste, care se vrea neclintită în sentimentul ei, deşi, desigur, cu zâmbetul ironic pe buze, mulţi alţii îi vor picura veninurile altor realităţi, inerente aici, atât de dureroase.

Pentru mine această declaraţie rămân în perenitate, aşa cum este legată de începuturi...” (Este vorba de o declaraţie de dragoste faţă de patria noastră).

Dar să lăsăm toate acestea în voia sorții şi să ne întoarcem la cel care a fost Israel Polak z.l., deţinător al Premiului Israel în 1990 şi a zeci de alte premii şi titluri de onoare, considerat un mare sionist, şi care se află printre cei care au contribuit mult la dezvoltarea industriei textile din Israel, creând mii de locuri de muncă, un mare filantrop pentru dezvoltarea tuturor ramurilor de activitate economice, dar şi educarea tineretului într-un spirit sionist.

Cine a fost marele sionist şi filantrop Israel Polak z.l.?

Israel Polak s-a născut la Borşa, în Transilvania, apoi părinţii, cu cei 11 copii, s-au mutat în Bucovina, la Gura Humorului. Crescut într-un mediu religios, învaţă la o şcoală cu profil textil din oraşul Cernăuţi.

Pentru a ajuta la întreţinerea familiei, lucrează la început la o ţesătorie, iar în anul 1935, la vârsta de 25 de ani, înfiinţează la Cernăuţi o mică fabrică cu profil textil.

Vin vremuri grele. După al doilea război mondial, ocupaţia sovietică, lipsa de perspectivă determină pe familia Polak să părăsească, în 1947, România şi să se stabilească în Chile – America de Sud. Aici, Israel înfiinţează un combinat textil, care va cunoaşte, în anii următori, o mare dezvoltare. Aici îşi va dedica toată dragostea ideilor sioniste. Devine un adevărat admirator al tânărului stat Israel şi visează un frumos viitor pentru ţara tuturor evreilor din lume.

Pentru activitatea sa sionistă în Chile, este ales, în 1958, președinte al Federaţiei sioniste din America de Sud, iar în anul 1961 înfiinţează prima mare școală evreiască-sionistă în capitala ţării, Santiago de Chile.

Dar inima sa bate pentru Israel, dorește să contribuie la dezvoltarea tânărului stat, să facă parte integrantă din ceea ce se numeşte Israel. Soseşte în ţară, la îndemnul lui Pinhas Sapir, pe atunci ministrul industriei şi dezvoltării, care, în toată cadenţa sa, a depus mari eforturi să aducă în Israel investitori evrei din lumea largă.

Israel Polak îi cere lui Pinhas Sapir un loc, în centrul ţării, pentru a construi un mare concern textil, dar ministrul nostru ştia cât de necesar este un astfel de concern în sudul ţării, mai ales în oraşul Kiriat Gat, şi nu în centru. Cheamă pe şoferul său (întâmplarea face să fie din aliaua noastră) şi îi dă indicaţie să pregătească maşina pentru un drum, pe care trebuie să-l facă în timp de jumătate de oră în loc de o oră, deoarece a venit un investitor care vrea să construiască un concern textil numai în centrul ţării. Ministrul dă indicaţie şoferului să fie trase perdeluţele din maşină, ca oaspetele să nu vadă cu ce viteză merge maşina şi să pornească cu piciorul bine apăsat pe acceleraţie. Zis şi făcut.

Vorbind în tot timpul mersului, oaspetele din Chile nu şi-a dat seama de distanţa pe care o parcurge spre oraşului Kiriat Gat, faţă de centrul ţării. Şi aşa se stabileşte locul construcţiei viitorului concern POLGAT în acest oraş, care avea mulţi nou veniţi şi unde lipseau locurile de muncă.

Concernul va avea 5 fabrici de producerea stofelor, confecţionarea hainelor, tricotaje, precum şi magazine de desfacere a produselor în ţară şi peste hotare. Stabilindu-se definitiv mai târziu în Israel, va avea o mare influenţă asupra dezvoltării afacerii sale, dar şi a economiei generale a Israelului.

Este cooptat în diverse foruri naţionale ale economiei şi răsplătit cu zeci de premii şi titluri de onoare pentru rodnica sa activitate. Astfel, în 1979 primeşte premiul „Hertzel” al oraşului Herzlia, pentru activitatea sionistă, în 1990 primeşte Premiul Israel pentru contribuţia sa la dezvoltarea economiei şi pentru donaţiile acordate în ramura sportivă, cultură, educaţie, pentru înfiinţarea unor case de cultură etc. În 1983 şi 1992, Universitatea din Tel Aviv îi acordă titlul onorific de doctor. În anul 1980 i se acordă onoarea de a aprinde una dintre lumânările de Ziua Naţională a Israelului, apoi Premiul „Pinhas Sapir” pentru activitatea sionistă, titlul onorific de doctor al Institutului „Waiztman” – Rehovot, „Tehnionul” de la Haifa, Ierusalim, membru de onoare al Asociaţiei textiliştilor din Anglia și multe altele.

Pentru cei din Kiriat Gat stau mărturie şi cele două palate de cultură, unul pe numele „Edith Polak” (prima soţie), al doilea „Israel şi Rahel Polak”şi alte obiective. A donat foarte mult şi Organizaţiei celor proveniţi din Bucovina-România. Într-un cuvânt, a fost un mare filantrop.

Din păcate, odată cu decesul marelui sionist Israel Polak z.l. a început să se destrame tot. Concernul cu cele 5 fabrici a început reducerea numărului locurilor de muncă. Noua conducere a plasat fabricile în alte ţări, unde mâna de lucru era mai ieftină, ca Egipt, Turcia, România și Iordania.

Marile hale şi clădiri administrative stau astăzi părăsite. Nimic nu ne mai spune că aici şi-au câştigat, cândva, existenţa peste 5000 de oameni, majoritatea din Kiriat Gat şi împrejurimi, parte chiar şi din Gazza și Hevron.

Salariile nu erau cine ştie ce, dar oamenii erau mulţumiţi că nu sunt şomeri, își pot creşte copiii, mulţi dintre ei chiar absolvind facultăţi. Aşadar, marele sionist Israel Polak rămâne mereu o amintire vie pentru tot ce a făcut şi pentru acordarea unor burse de merit pentru învăţătură, interesul pentru dezvoltarea ţării, dar mai ales pentru oraşul Kiriat Gat, unde cândva s-a simţit, în fiecare colţ, prezenţa sa, influenţa asupra activităţii multor ramuri ale industriei ţării, donaţii importante făcute unor asociații care luptă împotriva cancerului, cercetări pe tărâmul medical etc.

Israel Polak a adus cu el un „signon”, stil de sionism aparte, o căldură sufletească pentru semenii săi. Din păcate, indivizi de genul celor care se află astăzi în guvernul nostru pătează, fără pic de ruşine, ideile, lupta marilor sionişti din trecut.

Israel Polak z.l. înseamnă o dragoste deosebită şi sprijin material pentru cei ce vroiau să înveţe, să devină apoi oameni de bază pentru construcţia, dezvoltarea şi cimentarea patriei tuturor evreilor din lume.

A fost membru de bază în conducerea societăţii KLAL, o perioadă fiind chiar conducătorul societăţii, Preşedintele organizaţiei pentru colectarea fondurilor din străinătate, în vederea dezvoltării Israelului, unul dintre principalii susţinători ai Universităţii ebraice din Ierusalim, Preşedintele organizaţiei pentru dezvoltarea economiei israeliene cu numele „Pinhas Sapir“, Preşedintele „Fondului Internaţional Golda Meir” etc.; și nu vreau să omit funcţiile onorifice pe care le avea la Universităţile din Beer Sheva, Tel Aviv, Ierusalim, Tehnion din Haifa, membru în conducerea Muzeului de la Tel Aviv… Acestea sunt doar o parte dintre funcțiile şi responsabilitățile pe care le-a avut Israel Polak z.l.

Cert este că prezenţa sa în toate forurile alese a adus, de la sine înţeles, împrospătare, vigoare, un suflu nou de mare patriot, de sionist înflăcărat, încununându-se cu cea de mare filantrop.

Da, a fost cândva un mare filantrop, oricând gata să-şi dea sufletul pentru ţara şi poporul său. A fost cândva un mare concern textil Polgat în Kiriat Gat, locuri de muncă din belşug. Din toate acestea au rămas acum doar amintiri.

 

 

 

Eitan Livni

1925-1991

 

 

Când răsfoieşti sau citeşti ziarele, cărţile scrise cu ani în urmă, despre eroii noştri de altădată, atunci, vrând-nevrând, priveşti cu silă și dispreţ la mulţi dintre politicienii de astăzi, al căror singur scop este strict personal sau al unui grup de fanatici pe care-i reprezintă în societatea de astăzi.

Vreţi exemple? Sunt multe. Priviţi la înălţimea ochilor pe Arie Deri, Zahava Galon, Işai, Ben Izri şi mulţi alţii de teapa lor și atunci, sunt sigur, vă veţi alătura celor scrise mai sus.

Nu mai există eroismul, sacrificiul pentru interesul întregului popor, aşa cum au făcut zeci şi sute de eroi ai neamului în decursul timpului.

Nu voi încerca să răsfoiesc paginile cu faptele eroice ale istoriei noastre din Biblie. Încerc, doar, să vă prezint pe acei luptători, acei eroi care s-au dedicat, cu trup şi suflet, pentru ca noi, copii noştri, nepoţii noştri, generaţiile de mâine să avem o patrie de-a noastră. Să nu mai fim goniţi din loc în loc, batjocoriţi, ucişi mişeleşte, udând străzile cu sângele neamului nostru.

Zeci şi sute dintre ei au plecat în tot felul de misiuni pe câmpul de luptă, lăsând acasă copii şi soţii, unii dintre ei nu au mai ajuns să se întoarcă niciodată la căminul lor. Pentru mulţi nu se ştie, nici până astăzi, unde este locul de odihnă veşnică (Ely Cohen și alții).

Tot căutând exemple în această direcţie, am găsit multe amănunte şi despre o familie care, pe bună dreptate, este o parte din istoria Israelului şi a cărei poveste ar fi mare păcat să nu o aştern pe hârtie. Sunt convins că cel despre care voi relata mai jos este puţin cunoscut de tânăra generaţie şi poate nici nu apare în manualele şcolare.

Bunăoară, Eitan Livni z.l., tatăl actualului ministru al justiţiei. Un erou, un exemplu pentru tânăra generaţie, care are obligaţia de a cunoaşte câte ceva din viaţa unor asemenea oameni-eroi.

Eitan Livni z.l. s-a născut în Polonia. Ajunge în Palestina când avea doar 6 ani, stabilindu-se cu părinţii în Tel Aviv.

La vârsta de 19 ani îl întâlnim deja muncind din greu la „Betar Company” din Zichron Yakoob, ca agricultor şi om de securitate. Un an mai târziu a fost cooptat în organizaţia paramilitară evreiască „Irgun”, Agenţia militară naţională „EZL”, unde a activat toată viaţă, înscriind numai acte de eroism.

După finalul celui de-al doilea război mondial, Begin, conducătorul acestei organizaţii, imprimă „Irgun”-ului un caracter mai agresiv. Această perioadă este una dintre cele mai sângeroase din istoria Israelului, până la stabilirea oficială a statului evreu. „Irgun”, lupta atunci atât contra britanicilor, care aveau mandat în Palestina, cât şi împotriva arabilor.

Cea mai cunoscută acţiune a organizaţiei a fost atentatul din luna iulie 1946, cu o bombă, de la hotelul „King David” din Ierusalim, care s-a soldat cu 91 de morţi şi numeroşi răniţi, majoritatea civili.

Eroul meu de astăzi, Eitan Livni a urmat un curs destinat comandanţilor „Irgun” la Tel Aviv şi aici, mai mult ca până atunci, şi-a dovedit calităţile de lider competent. În timpul revoltei din februarie 1944, devine şef al operaţiunilor speciale ale organizaţiei şi apropiat a lui Begin. Puterea sa de a lua hotărâri decisive devine, pe zi ce trece, şi mai puternică. De altfel, el avea obligaţia de a superviza fiecare operaţiune din „Irgun”, din momentul alegerii ţintei până la planificarea şi realizarea ei.

La 4 aprilie 1946, Eitan a fost arestat pentru implicarea sa în „Noaptea trenurilor”, o vastă operaţiune de sabotaj întreprinsă, în noiembrie 1945, de Mişcarea evreiască de rezistenţă din Palestina.

Ce ştim despre „Noaptea trenurilor” şi evadarea lui din groaznica închisoarea de la Akko?

În noaptea de 1 noiembrie 1945, la orele 23.00, reţeaua de căi ferate care străbătea Palestina a fost ţinta unui atac, pe cât de complex, pe atât de bine sincronizat. În numai câteva minute, 153 de explozii au paralizat, practic, traficul feroviar din întreaga regiune, distrugând cu precădere punctele de joncţiune şi podurile. Simultan, trei nave ale pazei de coastă britanice au fost scufundate în porturile Haifa şi Jaffo.

În această operaţiune au fost implicate circa 50 de comandouri ale rezistenţei evreieşti. Eitan Livni a condus atacul asupra gării din localitatea Lood (situată, astăzi, în apropierea aeroportului internaţional Ben Gurion).

Echipa lui a întârziat, aşa că britanicii apucaseră să intre în alertă. În schimbul de focuri care a urmat şi-au pierdut viaţa doi militari britanici, patru arabi şi un luptător din Irgun. Sabotorii au reuşit, totuşi, să arunce în aer trei locomotive şi mai multe clădiri.

Eitan Livni a fost capturat, cinci luni mai târziu, și a fost condamnat la 15 ani de detenţie şi încarcerat la închisoarea din oraşul Acra (Akko), o fortăreaţă considerată inexpugnabilă.

După numai doi ani, Eitan, împreună cu 41 de membri Irgun şi 15 membri ai grupului Stern-Lehi, reuşesc să evadeze din această închisoare. Asta în urma unei acţiuni considerată, chiar de britanici, drept o „capodoperă de strategie”.

Ultimul bastion cruciat din Ţara Sfântă, Acra (Akko), care era pe atunci un oraş-cetate, a devenit o adevărată legendă datorită celor întâmplate în aceea perioadă.

Zidurile de apărare ale acestei închisori, construite de cavalerii Templieri, au fost întărite, în secolul al XVIII-lea, în timpul administraţiei otomane, din ordinul lui Ahmed al Jazzar, Guvernatorul Galileei. Fortificaţiile au rezistat şi la un asediu de 2 luni al armatelor napoleoniene (1799). Într-un cuvânt, nimeni nu şi-a putut închipui că cineva va reuşi să evadeze de aici.

Sub mandatul britanic, citadela din Acra (ridicată de otomani pe ruinele vechiului bastion al Ospitalierilor), a devenit închisoare, considerată de maximă siguranţă, aşa cum am mai spus.

În primăvara lui 1947, în citadela de la Acra erau încarceraţi 400 de arabi şi 163 de evrei (printre care 60 membri Irgun, 22 Stern-Lehi, 5 Haganah etc.).

Eitan Livni era cel mai important dintre prizonierii Irgun. De aceea lui i s-a transmis informaţia că în spatele zidului din partea de vest a închisorii Acra se aud voci de femei.

Livni a concluzionat că peretele din aceea parte dădea pe o stradă din oraş. Mai ales că fortăreaţa se afla pe atunci în mijlocul oraşului locuit, sută la sută, de arabi. El a transmis mai departe informaţia către conducerea Irgun, sugerând că ar putea evada, cu mai mulţi prizonieri, dacă peretele din sud ar fi aruncat în aer.

Amichai Paglin (Gidi) a inspectat zona indicată deghizat în arab şi a considerat ideea lui Livni realizabilă. Mai era însă un obstacol: deţinuţii trebuiau să-şi croiască drum spre zidul din partea de sud. Explozibilele şi detonatoarele au fost introduse în închisoare de rude ale prizonierilor, ascunse printre fructe sau dulceaţă, în containerele de ulei etc.

Cartierul general Irgun i-a transmis lui Eitan Livni faptul că nu va putea asigura securitatea decât a 41 de evadaţi (30 membri Irgun şi 11 membri Stern-Lehi). Livni a fost însărcinat să aleagă cei 41 de candidaţi la evadare.

Explozia s-a produs duminică, 4 mai 1947, la orele 16,00. Evadaţii au primit uniforme britanice. După mai multe peripeţii, numai 27 de deţinuţi au reuşit să se salveze, 20 de membri de la Irgun şi 7 membri Stern-Lehi. Restul au fost împuşcaţi, răniţi sau prinşi.

Profitând de împrejurări, 182 de arabi au evadat şi ei. În ciuda numărului de morţi, presa internaţională a descris fuga din fortăreaţa Acra drept „cea mai mare evadare din istorie”.

Corespondentul ziarului Haaretz de la Londra nota, pe 5 mai 1947: „Evadarea şi explozia de la Acra este privită drept o serioasă lovitură dată prestigiului militar britanic. În cercurile militare, evadarea este considerată o venerabilă capodopera strategică...”.

Cum ştim, după evadarea din Acra reprezentantul URSS la ONU – Andrei Gromiko – a afirmat că ţara sa priveşte favorabil întemeierea unui stat evreu în Palestina, spre stupoarea celorlalţi delegaţi prezenţi.

Eitan Livni a fost trimis ulterior, clandestin, în Europa, pentru a organiza acţiuni împotriva unor obiective britanice. El revine în ţară la 15 mai 1948, pentru a participa la Războiul de Independență.

Mai sunt multe de scris despre cariera sa ca parlamentar, apropiat a lui Begin, ocupând o poziţie principală în cadrul partidului.

În Războiul pentru Independenţă este comandantul unităţii militare 57 Ghivati, iar cariera sa cunoaşte o dezvoltare deosebită. Îl întâlnim ca membru în parlament, între anii 1973-1984.

După „incidentul de la Altalena”, când un vapor încărcat cu arme a fost scufundat, iar mulţi membri Irgun au fost ucişi, Begin şi Livni – în numele Partidului Herut – fac o adevărată declaraţie de război împotriva lui Ben Gurion şi Partidului Mapai.

Rezultatul s-a văzut la primele alegeri din Israel, unde Herut a obţinut 11% din voturi, ceea ce a însemnat 14 locuri în Kneset.

 

 

 

 

Prof. Dr. Abraham Tal

O somitate în studiul limbii ebraice

Laureat al Premiului Israel 2010

 

 

În programul desfăşurării Ceremoniei acordării Premiului „Dan David” pentru anul 2010, din data de 9 mai, în invitaţiile primite, printre altele, suntem informaţi că, la întâlnirea cu ultimii „mohicani” ai organizaţiei sioniste „Hanoar Haţioni” din România, prof. dr. Avraham Tal, Laureat al Premiului Israel pentru anul 2010, va prezenta conferinţa cu titlul „Din Bârlad până la Universitatea din Tel Aviv”.

După o prezentare prealabilă a domniei sale, s-a apropiat de pupitru un bărbat care nu trăda vârsta reală, îmbrăcat elegant, care a încercat să cuprindă, cu o privire zâmbitoare, pe toţi cei prezenţi, mulţi trecuţi de vârsta a treia. Mai toţi foşti membri ai organizaţiei sioniste Hanoar Haţioni din România, unde apărea şi numele său. Apoi şi-a potrivit microfonul şi a început prezentarea prelegerii, în limba ebraică, dar, din când în când, a „scăpat-o” şi în limba Mioriţei, aşa de bine, de parcă n-ar fi fost în ţară de 60 de ani şi îndeletnicirea sa de bază n-ar fi studiul limbii ebraice (lingvistica limbii, editarea a zeci de tratate şi dicţionarul istoric al limbii ebraice, studii interesante şi valoroase privind tradiţiile samaritenilor etc). Toate acestea şi multe altele au contribuit la acordarea marelui Premiu al Israelului.

Modest, a terminat prelegerea, ascultată cu viu interes şi emoţie, întrucât a făcut, la un moment dat, „o întorsătură de 180 grade”, şi a depănat multe amintiri care, în afară de aplauze, au determinat ca obrajii celor prezenţi (nu puţini la număr) să fie brăzdați de lacrimi discrete. Aşa cum a apărut, aşa s-a îndreptat, apoi, cu acelaşi mers jovial şi discret, spre locul din mijlocul participanţilor.

Imediat „m-am repezit” la el, rugându-l să-mi dea textul prelegerii, pentru documentare, la o viitoare relatare în ziarul „Viaţa Noastră”.

„«Viața Noastră»??? Cunosc ziarul. Părinţii mei citeau cu regularitate ziarul, de la apariţie şi până în anii când au plecat în drumul fără întoarcere. De câte ori veneam în vizită la ei, răsfoiam şi citeam relatările”. Apoi îmi predă textul conferinţei ţinute, completând: „Şi, dacă mai aveţi nevoie de alte amănunte, mă găsiţi la Universitate, camera 402, din clădirea Rozenberg...”.

O strângere de mână, un mulţumesc pentru bunăvoinţa manifestată şi ne-am despărţit, nu fără câteva cuvinte de politeţe, de parcă ne cunoşteam de mult.

La aşa o invitaţie şi mereu avid în căutarea celor care fac cinste tribului nostru, nu poţi să stai „cu mâinile încrucişate”. „L-am atacat” imediat, „frontal”, prin intermediul internetului, şi încerc să vi-l prezint doar în linii mari. Ca să scrii tot ce am aflat din documentele cercetate, sau cele povestite de domnia sa şi de la cei care-l cunosc, ai putea înjgheba un roman cu multe pagini.

Dar să vedem, mai întâi, cine este „pricinuitul”, prin câteva date biografice.

Născut prin anii treizeci şi ceva în oraşul Bârlad, despre care ne-a povestit multe amintiri ce-i leagă sufletul prin zeci de fire, frecventează liceul din oraşul natal şi, de la vârsta de 5 ani, începe să înveţe limba ebraică, întâi la heider, dar tatăl său, fiind un înflăcărat sionist, angajează un bun cunoscător al limbii şi Abreimale învaţă, în particular, cu dl Meir Ştiţmnan, limba, pe care o va îmbrăţişa cu multă dragoste în tot restul vieţii, numind-o „iubita mea doamnă”. Mereu va purta o veşnică recunoştinţă acestui om, care a ştiut să-i „implanteze” în suflet dragostea pentru această frumoasă limbă.

Cerul României devine din ce în ce mai întunecos pentru evrei şi atunci, împreună cu familia, înghesuiți în vaporul „Transilvania”, după ani de fructuoasă activitate sionistă în prima patrie, ajunge, în anul 1950, în ţara mult visată, Israel. Îşi aminteşte cu mândrie cum „Şlihimii” (delegaţii sohnutului), care se găsea pe vapor, însoţeau călătorii, se ocupau cu repartizarea noilor cetăţeni, imediat ce vor călca pe pământul Israelului, admirau modul cum şi-a însuşit limba noii sale Patrii. O vorbire cursivă, o pronunţare ireproşabilă, Poate şi asta l-a ajutat să-şi paveze drumul spre cele mai înalte piscuri în însuşirea, cercetarea, predarea limbii Patriei noastre, Israel.

Tânăr, plin de elan patriotic, înrădăcinat încă din anii de activitate în organizaţia sionistă Hanoar Haţioni din România, lucrează, la început, un an de zile în agricultură, la VITKIN. Apoi, începe să-şi însuşească multe cunoştinţe din Sfânta noastră Scriptură, iar în anul 1954 îl găsim deja efectuând stagiul militar până în anul 1957. Urmează o perioada când predă şi împlineşte funcţia de director adjunct la şcolile „Bialik” şi „ORT” din Natania.

Păşeşte repede şi sigur. Învaţă şi obţine primul titlu universitar, în anul 1962, la Tel Aviv. Continuă studiile şi obţine al doilea titlu, la Universitatea din Ierusalim, precum şi doctoratul. Rezultatele obţinute, seriozitatea manifestată în ale învăţăturii, au contribuit, încă în perioada în care se găsea la Ierusalim, să fie cooptat de Universitatea din Tel Aviv, în funcţia de şef al departamentului limbii ebraice (1980-1995) şi Şeful şcolii de ştiinţe iudaice (1985-1988), Membru activ în Senatul acestei mari Citadele a învăţăturii. Aici îl vom găsi până la ieşire sa la pensie, pregătind sute de studenţi, scriind, în acelaşi timp, zeci de tratate, conferinţe, cărţi, dicţionare ce au îmbogăţit limba ebraică cu cunoştinţe deosebite despre istoricul ei, tradiţiile samaritenilor etc. Toate acestea au contribuit, aşa cum am mai menţionat, să fie apreciat aşa de mult, încât însuşi Ministrul Învăţământului, dl Ghidon Saar, să-l propună pentru primirea marelui Premiu al Israelului, iar toţi membrii Comisiei de decernare să voteze în unanimitate, dar şi invitat primul, din cei peste 20 de viitori premiaţi, să primească înalta distincţie.

Iată aşa, tribul nostru s-a îmbogăţit cu încă un Laureat al Premiului Israel, după ce, în anii trecuți, ne-am bucurat de decernarea aceluiaşi premiu altor doi originari din aliaua noastră, prof. dr. Zvi Laron şi compozitorul Duby Zeltzer, despre care am relatat în ziarul nostru din anul trecut.

Şi dacă recitesc lista lungă cu funcţiile deţinute, activităţile prestate mă încurc de-a binelea, ca atare voi reda doar câteva. Deci, vă rog atenţie.

În afară de Israel, prof. dr. Abraham Tal predă la Universităţile din Leeds (Anglia), Paris, Sydney, este „Visiting Fellow” la Oxford, Harvard, College de France (Paris) etc.

Participă la zeci de congrese de specialitate în lingvistică, în mai toate ţările importante ale lumii. Limbile engleză, franceză, germană şi română(ebraică în primul rând), pe care stăpâneşte destul de bine, i-au oferit prilejul să reprezinte ştiinţa şi cultura israeliană, cu onoare şi multă preţuire, şi peste hotarele Israelului.

Doctor în filosofie la Universitatea din Ierusalim, Profesor emerit în studiul limbii ebraice, Adjunct al Preşedintelui Academiei limbii ebraice, redactorul-şef al dicţionarului istoriei limbii ebraice etc.

Printre cărţile scrise găsim un Dicţionar al Aramaicii Samaritene (2 volume), o ediţie critică a versiunii Aramaice a Pentateuhului Samaritean (3 volume), o disertaţie asupra limbii versiunii Aramaice Evreieşti a Profeţilor etc. (Lista unei selecţie am găsit-o pe site-ul Universităţii din Tel Aviv). Mentorul său, prof. Zev Ben Haim, Preşedintele Academiei, iniţiatorul redactării dicţionarului limbii ebraice de la începuturile ei până în vremurile noastre, părăsind Academia, conform dorinţei sale exprimate înainte de plecare îl lasă pe prof. dr. Abraham Tal „moştenitorul său”, care lucrează, din zori şi până noapte târziu, la acest valoros studiu. Pleacă în fiecare săptămână la Ierusalim, unde are o echipă de cercetători, specialişti în diverse ramuri şi epoci ale limbii ebraice. Cu toţii lucrează, împreună, ajungând să caracterizeze fiecare cuvânt ebraic scris din anul 200 î.e.n. Cuvinte de laudă are la adresa tuturor guvernelor, ce s-au perindat în această perioadă la conducerea ţării noastre, şi nu au anulat sau diminuat fondurile necesare acestor cercetări ale limbii ebraice.

Deşi au trecut 60 de ani de când a părăsit oraşul natal, o însemnată parte a discuţiei noastre a dedicat-o Bârladului, făcând un scurt istoric al oraşului, al tradiţiilor, a oamenilor de seamă care s-au născut, au crescut aici, au plecat de aici, reprezentând cu cinste oraşul.

Ce m-a impresionat mai mult din cuvântarea sa la ceremonia din 9 mai, precum şi în discuţia noastră, în afară de activitatea sionistă, despre care vom citi mai jos, a fost pronunţarea corectă a fiecărui cuvânt în limba română, după atâţia ani plecat din România, ocupându-se de cu o totul altă limbă, care nu are nicio tangenţă cu limba fostei noastre patrii. Dar să ascultăm câteva fraze din discursul ţinut în limba română:

„În fiecare an, la 3 iulie, în comuna Valea Ursului se desfăşoară un mini-festival sub genericul «La izvoarele Bârladului». Amplasată într-o zonă de deal înconjurată de păduri, comuna Valea Ursului este locul unde s-a semnat, cu mulţi, cu foarte mulţi ani în urmă «actul de naştere» al râului Bârlad, dar şi al multor amintiri frumoase, care nu s-au şters din memoria mea. De aceea am vizitat, cu cei patru copii ai mei şi soţia, frumoasele locuri ale Bârladului şi împrejurimea sa...”.

Nu uită să sublinieze că, în anii ’40-’50, Bârladul avea 35.000 de locuitori, din care 6.000 de evrei, iar astăzi oraşul are circa 75.000 de locuitori şi niciun evreu. Scurta descriere a oraşului este legată de flacăra sionismului, care a mobilizat şi dominat sute de tineri şi tinere de aici, să viseze cu ochii deschişi cum va arăta viitoarea ţară în care trăim acum. De aici a plecat eroul meu de astăzi, la vârsta de 17 ani, încă înainte de a termina liceul, la Vatra Dornei, cu scopul de a face „Ahşara”, dar, găsindu-l prea tânăr pentru această activitate, este trimis într-un fel de cămin pentru copii.

Aici este considerat prea mare, „bătrân”. Totuşi, elanul său nu l-a părăsit şi continuă să „tatoneze terenul”, până ce este trimis la un curs de instructori, care îi va da posibilitate să conducă, mai târziu, la Paşcani, la Buzău etc., tot felul de grupuri de tineret, ce se pregăteau pentru realizarea visului lor de a ajunge în Israel. Personal face AHŞARA la Bucureşti, unde l-a cunoscut pe Dan Goldenthal, care, în Israel, devine marele filantrop Dan David. Îşi aminteşte cum acesta a condus un fel de „nucleu” alcătuit de tineri, care se pregăteau să înfiinţeze un kibuţ în Israel. Activitatea din aceste aşa-zise „comune” ale Organizaţiei sioniste Hanoar Haţioni a călit viitoarea generaţie, care astăzi (cei rămaşi în viaţă) îşi amintesc cu respect şi sunt mândri de ce au realizat, alături de cei care au trecut, pe parcurs, în lumea umbrelor, pentru dezvoltarea şi existenţa Statului tuturor evreilor din lume, Israel.

Deodată, interlocutorul meu, face o pauză, „trage un oftat” şi continuă.

„Amintiri... amintiri. Ce repede au fugit anii. Imaginea unor sionişti care au constituit un exemplu pentru mine, şi mulţi alţi, din Hanoar Haţioni, mă urmăresc până în zilele noastre. Un Iţhak Artzi (Ice) z.l., un Shilo Wohl z.l şi alţii au «zidit», au «clădit» în noi, aceea dragoste nemărginită pentru această ţară, a noastră, numai a noastră. O ţară care, din păcate, este mereu udată cu mult sânge evreiesc, pentru existenţa sa...”.

Cuvinte de recunoştinţă are pentru soţia sa, Zahava (o sabră din Natania), care-l însoţeşte la bine şi la rău, de 55 de ani, şi recunoaşte că, fără sprijinul ei moral, multe dintre realizările sale nu se găseau în centrul discuţiei noastre de astăzi.

Cei 7 nepoţi, când vin în vizită la bunici, înveselesc fiecare colţ al locuinţei lor. Deodată atmosfera de bucurie, veselie, satisfacţie luminează feeric totul, absolut totul. Este un tablou pe care ziaristul nu îl poate picta, cu litere de tipar, indiferent de ce culori ar avea la dispoziţie.

Îţi vine greu să te desparţi de acest minunat om, care duce în spatele său aşa un „rucsac” plin cu amintiri, muncă grea, conştiinciozitate, realizări, satisfacţii, ce te fascinează chiar de la bun început şi, folosindu-mă de cuvintele sale, „nu voi decepţiona pe cei din tribul nostru cu ce am realizat?”. I-am răspuns, imediat: „Sigur că nu. Ba, tribul se mândreşte cu asemenea oameni minunaţi”.

Nouă nu ne rămâne, acum, decât să ne exprimăm admiraţia şi să-i transmitem cele mai sincere felicitări, pentru tot ce a realizat şi tot ce va mai înfăptui în viitor.

 

 

 

 

Moshe (Waiss) Talmon

Se răresc rândurile eroilor

noştri de altădată

 

 

La întâlnirea „ultimilor mohicani” ai organizaţiei sioniste Hanoar Haţioni din România, care a avut loc în luna mai, cu ocazia decernării premiilor „Dan David”, cei prezenţi au păstrat un moment de reculegere, pentru a cinsti memoria celor plecaţi din rândul lor, în ultimul an, în lumea umbrelor, printre care şi Moshe (Waiss) Talmon z.l., înflăcărat sionist din organizaţia Hanoar Haţioni (România) Asir Sion. Cândva, deţinând mulţi ani funcţia de Preşedinte al Asociaţiei foştilor deţinuţi sionişti din România, aici în Israel a deţinut şi alte funcţii importante, ajutând, prin eforturile şi experienţa sa, la obţinerea unor realizări de seamă în multe activităţi, pentru existenţa şi dezvoltarea patriei noastre, chiar şi în afara hotarelor ţării.

Citirea numelui său, printre cei plecaţi în drumul fără întoarcere, m-a readus, deodată, la locuinţa fam. Talmon (Waiss) din strada Brodeţki-Ramat Aviv, unde am fost invitat cândva de soţii gazdă pentru a afla frânturi din viaţa grea, despre chinurile pricinuite lor de către organele securităţii româneşti. Maltratare, care a lăsat urme adânci, ceea ce a dus la suferinţe fără sfârşit şi aici, în ţară, mereu internări în spitale, mereu sub observaţie medicală din cauza sănătăţii șubrede.

Toate aceste suferinţe pentru idealurile sionismului au fost înjghebate de soţii Talmon într-un fel de jurnal, intitulat „Viaţa noastră”, tipărit doar în câteva exemplare care au fost date copiilor și care, aşa cum am aflat, le-au citit într-o singură noapte, fără a lăsa lectura din mână. Ei poartă, în sufletul lor, o mândrie fără margini pentru părinţii lor, eroi în adevăratul sens al cuvântului.

Ceea ce eu vreau să vă prezint, am păstrat multă vreme, doar o parte am publicat în anii trecuţi, restul este din materialul documentar ce mi-a fost pus atunci la dispoziţie, drept ghid de orientare, în ce voi scrie despre viaţa lor în viitor.

Întâlnirea noastră a fost mereu amânată din cauza stării sănătăţii lui Moşhe Talmon, care era internat în spital chiar în preajma zilei fixate. Totuşi, nici unul dintre noi nu am renunţat la ideea de a ne întâlni, şi acum, sub influenţa imaginii unui om suferind, îmbătrânit poate înainte de vreme, aştern aceste rânduri, precizând că la discuţia noastră a fost prezentă soţia sa, cea care l-a însoţit, la bine şi la rău, dar mai mult la rău, când a suferit Moşhe, când s-au cunoscut în cadrul activităţii sioniste din România, apoi când au lucrat, la început, la Legaţia Israelului din Bucureşti, continuând la Ambasada noului stat al evreilor de pretutindeni, Israel.

La început, câteva date biografice, pentru a ne introduce în viaţa soţilor Waiss-Talmon, dar mai ales a acelui dispărut în acest an.

Moritz Weiss (în Israel, Moşhe Talmon) z.l. s-a născut, în anul 1924, în fostul judeţ Târnava Mare. Din 1947 aderă la Organizaţia sionistă Hanoar Haţioni, îndeplinind, pe rând, funcţii din cele mai importante, despre care am scris la vremea lor.

Acum, vă propun să ne închipuim că suntem într-o sală de cinema, rulează un film presărat cu multe, chiar foarte multe scene dramatice. S-a stins lumina din sală şi privim spre ecran... Deci ne găsim la data de 14 aprilie 1956, mai precis cu peste 58 de ani în urmă, la Penitenciarul din Piteşti, renumit prin cruzimea şi metodele de maltratare ale deţinuţilor, dar mai ales cei politici şi sioniştii.

O linişte covârşitoare a pus stăpânire pe celulele din corpul B. Deţinuţii au terminat cu masa de prânz (o porţie de terci, un fel de apă spălăcită pe post de supă şi o felie de mămăligă). Acum mai toţi stau întinşi pe paturile lor. Unii privesc spre tavan, alţii mai schimbă câteva cuvinte. Gardianul de serviciu face rondoul, deschide vizoarele, priveşte în interior, dacă sunt certuri, bătăi etc. şi pleacă mai departe, în drumul său.

Deodată, liniştea este spintecată de nişte paşi mai apăsaţi, chiar gălăgioşi. Un gardian răsuceşte cheia la celula nr. 40 şi strigă în gura mare: „Weis Moshe şi Buby Beer ieşiţi la raport... Executarea!”

Cei doi chemaţi ies din celulă. Lumina zilei izbeşte puternic în ochii lor, încât nici nu iau în seamă că, în afară de gardian, se află în faţa lor un colonel cu o foaie de hârtie în mână, citind: „Decret al Marii Adunării Naţionale a Republicii Populare România nr... din data de...” şi în continuare face cunoscut că cei doi citaţi, care se fac vinovaţi şi au fost condamnaţi pentru înaltă trădare, instigare şi încercare de trecere frauduloasă a graniţelor ţării, sunt eliberaţi şi pot părăsi imediat Penitenciarul. Pot pleca unde vor. Li se înmânează două foi de drum pentru trenul personal clasa a 3-a.

Cu hainele vărgate pe care le purtau de aproape 5 ani, Waiss Moshe (Talmon), împreună cu tovarăşul de celulă, Buby Beer, îşi strâng câteva lucruri care le aparţin şi părăsesc închisoarea de aici, unde au stat 2 ani, din cei 20 cât aveau de ispăşit.

În drum spre gară întâlnesc nişte oameni, adevăraţi îngeri, care le dau de mâncare. Primul tren personal spre Bucureşti avea să fie după 6 ore, iar cel mai apropiat este un accelerat, pentru care trebuiesc tichete speciale.

Îngerul bun, care l-a păzit în cele mai grele clipe din timpul anchetelor, din timpul detenţiei îi aduce în cale un binevoitor, care completează foile de drum şi le cumpără tichete pentru accelerat, via Bucureşti. Ajunşi în capitala României, roagă un taximetrist să-l ducă la o adresă şi plata transportului se va face la destinaţie.

Cum a ajuns la închisoare, cum i-a fost distrusă sănătatea prin maltratare la Direcţia Generală a Securităţii Statului din România este o poveste lungă şi foarte tristă. Mă voi limita la cele mai importante clipe, secunde, minute, ore, zile, luni de anchetare, având ca autori ofiţerii de securitate Anghel Marin, Ion Aramă, Victor Bronisevschi, Gh. Muhăileanu, Iosif Crăciun, Ion Oprea şi alţii. Ei au reuşit să distrugă, prin metodele cele mai barbare de anchetare, sănătatea eroului relatării de faţă.

Îmi vine foarte greu să vă redau câteva din aceste metode de chin fizic şi moral.

La interogatoriul din 23 ianuarie 1952, Moshe Waiss este obligat să recunoască implicarea sa la ajutorarea emigranţilor, activiştilor şi fruntaşilor organizaţiilor sioniste de către Legaţia israeliană din Bucureşti, unde a fost cooptat pentru a ajuta la procedura eliberării actelor ce trebuiau predate apoi organelor competente româneşti. Informaţiile, de data aceasta, au fost obținute prin forţă şi maltratare de către ofiţerul de securitate, evreul dr. Costiner, unealtă a represiunii comuniste împotriva populaţiei evreieşti din România. Culmea naivităţii... Evreii cinstiţi l-au considerat ca pe un prieten, fără a cunoaşte cealaltă faţă a bestiei, trădător, troţionar al fraţilor săi evrei.

S-au folosit cele mai mârşave metode pentru a-l face pe Moshe Waiss să recunoască faptul că transmitea secretarului Legaţiei de atunci, Agamy, informaţii cu caracter secret, de spionaj.

Bătut cu o cravaşă în talpa picioarelor, reţinut într-o celulă de un metru pe un metru, picături de apă cădeau pe capul ras. Interzicerea de a părăsi celula, măcar pentru o oră pe zi, înfometarea etc. îl doboară şi, pe 12 martie 1952, Moşhe Waiss declară: „Mi-am început activitatea de spionaj în toamna anului 1947, când mi s-a propus să dau informaţii în legătură cu situaţia politică, economică şi militară din ţară...”.

Apoi, la ancheta din 28 martie 1952, obosit, bolnav, fără un pic de vlagă, semnează declaraţia pregătită de anchetatorul Anghel Marin, prin care recunoaşte că a primit bani de la Legaţia Israelului din Bucureşti, pentru informaţiile furnizate. Moşhe leşină, este dus la dispensar şi, cu greu, revine la viaţă. Dar anchetele vor continua.

În luna martie 1954, după mai mult de 26 de luni de anchetă, i se smulge o nouă declaraţie, prin care este consemnat că sioniştii din România acţionează împotriva politicii guvernului, împotriva clasei muncitoare etc. Ofiţerii tineri ai securităţii erau specializaţi în chinuirea celor anchetaţi, fizionomia lor l-a urmărit pe Moşhe până, poate, în ultimele clipe ale vieţii sale.

Are loc faimosul proces al celor 13 luptători sionişti: A. L. Zisu, Mişu Benveniştiu, Jean Cohen, Moti Mosacovici, Mela Iancu, Zoltan Hirsh, B. Beer, Carol Reiner, Eric Haas, Ladislau Heber, Kuhun Ştefan, Moshe Waiss, Charles P. Gyr (spion introdus).

De reţinut că, până la 24 martie 1954, cei 13 nu au ştiut cum vor fi judecaţi, cine vor fi apărătorii lor, nu au cunoscut actul de acuzare. Procesul s-a desfăşurat cu uşile închise. Avocaţii erau din oficiu. Sala tribunalului era plină se securişti şi miliţieni. Puţinii martori care se găseau acolo erau sub stare de arest. Au fost folosiţi alţi evrei, ca martori fictivi, împotriva „grupului celor 13”.

Toţi au fost condamnaţi la ani grei de detenţie, despre care am mai scris, eliberaţi după multe insistenţe, sume enorme predate statului în schimbul lor. Unii au murit, între timp, în România, şi nici astăzi nu se ştie unde este mormântul lor. Fie-le ţărână uşoară.

Anul 2010 ne-a luat, pentru totdeauna, încă un erou sionist, Moshe Talmon, ce a plătit foarte scump slujirea idealurilor sale, care, spre fericirea unora, printre care şi el, au văzut realizate visurile lor. O mică răsplată, prin crearea şi existenţa Statului Israel.

Alţii, dimpotrivă, au murit fie în închisorile României, fie în alte locuri şi, cum am menţionat, la unii nici nu se ştie unde le este mormântul.

Cândva, dr. Slomo Leibovici-Laiş mi-a relatat despre lupta Statului Israel pentru eliberarea deţinuţilor politici sionişti, modul cum organele securităţii au refuzat categoric să indice unde sunt deţinuţii sau înhumaţi luptătorii sionişti din România, şi au rămas foarte surprinşi când Mosadul, prin oamenii săi, le-au indicat, cu precizie, unde este fiecare deţinut în parte, nu însă locul unde sunt înmormântaţi cei dispăruţi în mod tragic.

Sigur, filmul pe care v-am invitat să-l vizionăm împreună, la începutul relatării mele de astăzi, are încă foarte multe secvenţe zguduitoare, acţiuni barbare ale regimului de atunci, despre suferinţele sioniştilor din România, sacrificiile lor pentru crearea şi existenţa ţării în care trăim noi acum, copiii, nepoţii şi chiar strănepoţii noştri.

Să cinstim memoria lor, iar celor puţini rămaşi încă în viaţă să le transmitem toată recunoştinţa noastră, precum şi urarea: să fie cât mai mulţi ani printre noi.

 

 

 

Mozes Gaster – o mare

somitate a poporului nostru

 

 

Într-un număr al revistei „Transilvania”, criticul literar M. Angelescu semnează o interesantă recenzie a cărţii „M. Gaster în corespondență”, ediţie îngrijită, prefaţă şi adnotată de dl Virgiliu Florea.

În cele ce urmează mă voi referi la acest mare savant român și activ sionist, Mozes Gaster z.l. În acest scop am apelat la lucrarea „Mic dicţionar enciclopedic” (Bucureşti, 1978, pag. 1301), din care citez:

„Gaster Mozes (1856-1939), născut în Bucureşti, filolog român stabilit, după 1885, în Anglia. Membru de onoare al Academiei de Studii şi Literatură română veche şi de ebraistică, a tradus, în engleză, legende şi basme româneşti”.

Atât şi nimic mai mult. Bineînţeles, nimic despre cauzele exilului, despre activitatea lui Gaster ca sionist convins. Despre toate acestea am aflat deschizând „Enciclopedia britanică”, vol. III, la pag 431-432.

Aici, adevărat, se repetă cele de mai sus, dar se adaugă:

„Mozes Gaster a absolvit, în anul 1881, seminarul rabinic din Breslau, a fost distins cu titlul de «haham» (om înţelept), a fost rabin al comunităţii evreieşti sefarde, folclorist, istoric literar, inspector general şcolar şi profesor de limba şi literatură română la Universitatea din Bucureşti.

Gaster a fost expulzat, în anul 1885, din cauza activităţii sale protestante împotriva persecutării evreilor. Ajuns în Anglia, Gaster a fost conferenţiar pentru limbile bizantine şi slave la Universitatea din Oxford, în perioada 1886-1899.

În 1887 el a fost numit conducător al comunităţii sefarde, iar în anul 1890 a apărut, în Anglia, marea sa operă, «Crestomaţia română», o selecţie de materiale menite a ajuta la însuşirea limbii române.

În acelaşi timp Gaster a fost foarte activ sionist. El a fondat «Federaţia engleză sionistă», fiind primul preşedinte al acesteia. În casa lui au avut loc multe şedinţe sioniste care au pregătit, în anul 1917, redactarea «Declarației Balfor», actul de naştere al patriei evreilor. În 1918, Gaster îşi pierde vederea, dar continuă activitatea sa ştiinţifică până în ajunul morţii sale, 5 martie 1939, la Abigdon-Anglia”.

O simplă constatare, dacă „desfacem firul în patru”: cât de laconic este „micul dicţionar enciclopedic” din România şi cât de bogată este relatarea din Enciclopedia britanică. De altfel, despre această mare somitate a poporului evreu vom găsi şi în diverse lucrări care au apărut în multe ţări.

În legătură cu recenzia domnului Mircea Anghelescu, consider că primul aliniat este deosebit de interesant, de aceea îl citez:

„Obligat să plece din ţară (România n.a.) la o vârstă foarte tânără, înainte de a fi împlinit 30 de ani, când abia se afirmase cu prima sa lucrare importantă, «Literatura populară română», apărută în anul 1883, M. Gaster nu şi-a putut edifica aici (în România n.a.) acea strălucită carieră ştiinţifică şi universitară la care pregătirea şi noutatea vederilor sale i-ar fi dat dreptul şi pe care, de altfel, însăşi Hasdeu i-o prevăzuse”.

Pe lângă alte consecinţe, acest exil l-a smuls din lumea cunoscuţilor săi şi din mediul natural al preocupărilor sale de istorie literară veche şi folcloristă, exil impus de D. A. Sturza, mediocru om de ştiinţă, care nu i-a putut ierta lui Gaster faptul că a demonstrat absurditatea unor teze emise de el.

De altfel, Virgiliu Florea afirmă că în cei 50 de ani de existenţă în Marea Britanie, Gaster a trimis 75.000 de scrisori – majoritatea lor în România – şi a primit tot atâtea scrisori. Deci, în total, 150.000 de scrisori.

Printre cei cu care a corespondat amintesc pe G. Adamescu, Gala Galaction, Ion Ghica, Octavian Goga, B. P. Hasdeu, M. Sadoveanu, I. Slavici și lista poate continua.

Merită o menţiune specială corespondenţa dintre Gaster şi N. Cartojan, succesorul său la catedra universitară, corespondenţă care exprimă o înaltă preţuire reciprocă. Astfel, în anul 1922, când prof. Cartojan publică al doilea studiu despre „Alexandia”, Gaster scrie: „Te-ai dovedit un savant competent şi ai contribuit în mod esenţial la soluţia acestei probleme. Pentru mine este o satisfacţie sufletească să văz învăţaţi tineri reluând firul cercetărilor mele şi înregistrându-le pe o scară mai întinsă”.

În anul 1930, Gaster scrie lui Cartojan: „Este pentru mine o mulţumire sufletească văzând că sămânţa aruncată de mine a încolţit şi a dat roade aşa de spornice”.

La rândul său, prof. Cartojan nu a pierdut niciun prilej pentru a scrie: „Predecesorul meu, domnul M. Gaster, a pus temelia studiilor de literatură veche românească” şi „el este deschizătorul de drumuri noi în literatură veche românească”.

Din lumea liberă nu s-a pomenit niciodată vreun cuvânt. Poate cei care scriau pe atunci în presă nici măcar n-au auzit măcar de acest mare savant, M. Gaster.

Cartea lui Virgiliu Florea este începutul unui util şi interesant ciclu de lucrări şi ne-am bucura mult dacă ea ar fi reeditată în zilele noastre. Ar reprezenta un binemeritat omagiu adus memoriei savantului român-evreu Gaster, care, repet, a fost un mare sionist.

În scrisorile adresate Alianţei, savantul M. Gaster relatează aceste întâmplări, pe baza celor scrise în presă şi a corespondenţei primite din România. El recomandă publicarea comunicărilor respective în presa mondială, pentru blamarea guvernului român de atunci.

Într-o altă scrisoare a savantului, el se ocupă şi de problema emigrărilor din România, declarându-se împotriva plecării în America, în loc de Palestina. Pledând mereu pentru emigrarea spre Palestina, savantul dă expresia credinţei sale în apropiata renaştere a Statului Israel.

Nu pot neglija faptul că, în calitatea sa de preşedinte al organizaţiei sioniste din Anglia şi colaborator apropiat al dr. Theodor Herzl, dr. Mozes Gaster, a participat la multe congrese sioniste, deţinând şi funcţia de vicepreşedinte, având un rol hotărâtor în elaborarea Declaraţiei Balfor, din noiembrie 1917.

Expulzarea sa din România îl face un predecesor al multor celebri oameni de litere, artă, ştiinţă şi cultură. Sugerez asemănarea, dacă îmi este permisă, cu Albert Einstein, Sigmund Freud, Heinerich, Thomas Mann şi mulţi alţii, care, prigoniţi de nazişti, au trebuit să cunoască întregul cortegiu de suferinţă, provocat de exil.

Fie ca asemenea nenorociri să nu se mai repete niciodată.

 

 

 

Raoul Wallenberg

 

 

În cadrul acestui ciclu mi-am propus să tratez viaţa unor eroi, plecaţi demult în lumea umbrelor, dar numele lor, faptele lor pentru salvarea din gheara fascistă a confraţilor noştri, ne obligă să NU îi dăm uitării. Ba mai mult, să transmitem această nobilă sarcină şi urmaşilor noştri, pentru a le cinsti memoria.

Nu veţi găsi, în aceste relatări, exerciţii de stil căutate, metafore înaripate, tehnici de creaţie, tendinţe de literaturizare. În schimb, voi relata, în timp şi spaţiu uitat sau neştiut astăzi, substraturi şi trăsături care vor contura precis pe eroul, sau eroii, personajele pe care le „rechem” pentru împrospătarea memoriei noastre.

Despre Raoul Wallenberg am scris, tangenţial, în unele relatări, când m-am ocupat de prigoana evreilor din Ungaria şi nordul Transilvaniei. Atunci, nu aveam la dispoziţia o documentare suficientă, care mi-a parvenit zilele trecute, exact când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea sa (n. 4 august 1912 – d. 16 iulie 1947).

Raoul Gustav Wallenberg (potrivit surselor sovietice controversate) a fost un diplomat suedez, membru al unei familii influente. Ca ataşat la ambasada Suediei (ţară neutră în al doilea război mondial) la Budapesta, a salvat de la moarte mulţi evrei din Ungaria. Mai precis, a eliberat paşapoarte suedeze temporare, aşa-zise „paşapoarte de protecţie”, şi a găzduit pe mulţi evrei, salvându-i de o moarte sigură în lagărele de gazare.

De multe ori, strădaniile lui au fost zădărnicite de autorităţile NYILAS. El, împreună cu un al prieten al evreilor de la această ambasadă, pe nume Carl Lutz, au vizitat, în calitatea lor pe care o aveau la ambasada Suediei, fabricile de cărămidă din Ardealul de Nord, unde erau ghetorizaţi evreii.

Raoul, în calitatea sa de conducător al Departamentului C din Legaţia suedeză a Ungariei, a ajutat, la început, ca peste 600 de evrei din aceste ghetouri să primească cetăţenia suedeză. Au primit paşapoarte provizorii şi, în cele din urmă, au fost transferaţi în locuri sigure. Alţi zeci şi sute au primit certificate false, îmbrăcaţi deghizaţi în uniforme SS sau NYILAS, ori, dovedind că sunt creştini, le-a înlesnit fuga şi salvarea vieţii.

După 1944 mulţi evrei au continuat să primească ajutor de la el. La un moment dat, numărul paşapoartelor reale a ajuns la 4500, iar cele false la circa 10.000, eliberate cu ajutorul lui.

Aceşti evrei, eliberaţi din ghetouri din Nordul Transilvaniei, fie de pe teritoriul Ungariei, au fost cazaţi în cele 32 de clădiri protejate de Guvernul Suediei pe teritoriul Ungariei.

Aşa cum viaţa sa a fost controversată, aşa şi despre moartea sa au circulat şi circulă multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă pare să fie aceea că sovieticii l-au arestat, la 15 ianuarie 1947, sub acuzaţia de spionaj, condamnat în ţara lor şi numai în anii ’50 un prizonier, care a lucrat cu el într-un lagăr, a divulgat misterul dispariţiei acestui mare om cu suflet de aur, acest adevărat înger.

Sovieticii, când au aflat că s-a dat de urma lui şi se găseşte într-un lagăr de muncă din ţara lor, au început să lanseze zvonul că a murit în 1947, în vârstă de 35 de ani, cauza decesului fiind un atac de cord. Ce uşor să justifici decesul unui adevărat om de caracter.

Sub presiunea opiniei publice mondiale, în 1991, V. Niconov a fost însărcinat de guvernul Rusiei să cerceteze cazul şi, din cele constatate, rezultă că Wallenberg a murit, într-adevăr, în 1947, executat în timp ce era prizonier la Lubianca. Această constatare contrazice afirmaţia fostului prizonier, care a lucrat cu el împreună şi a fost eliberat mai târziu decât anul 1947.

Înainte de a relata despre faptele sale eroice pentru salvarea evreilor, voi spicui câteva crâmpeie relevante din viaţa eroului meu de astăzi.

Tatăl său, suferind de cancer, a murit cu 3 luni înainte de a se naşte Raoul. Mama s-a recăsătorit când Raoul a împlinit şase ani. Din această căsătorie s-au născut o fiică şi un fiu. Fiica, Nina, s-a căsătorit cu Kofi Annan (personalitate binecunoscută), care mai târziu va atribui sinuciderea mamei şi a tatălui ei datorită disperării de a nu-l mai găsi pe Raoul.

Urmărind firul vieţii lui Raoul, bunicul său, Gustav Wallenberg, deţinea funcţia de ambasador în Japonia. El s-a ocupat de creşterea sa, oferindu-i o educaţie internaţională, inclusiv posibilitatea să călătorească în diferite ţări din lume. Intenţia bunicului a fost ca nepotul său să-şi însuşească cunoştinţe de limbă temeinice, cunoaşterea oamenilor şi experienţă de viaţă. Printre altele îl găsim, în anul 1936, la Haifa, pentru a studia afacerile.

La Haifa a locuit într-un internat evreiesc, cu regim alimentar casher. Din cauza numărului mare de refugiaţi, populaţia evreiască a Haifei a ajuns, atunci, la peste 50.000 de evrei. Umblând printre refugiaţi a devenit foarte conştient de ameninţarea pe care nazismul o reprezintă pentru evreii europeni.

În 1939, o dată cu reîntoarcerea sa în Suedia, izbucneşte cel de-al doilea război mondial. În 1942, după ce a vizionat un film britanic despre un profesor aparent senil, care îi înşeală pe nazişti pentru a salva evrei, Raoul declară surorii sale Nina că acest lucru i-ar place şi lui să facă.

Soarta îi oferă prilejul şi, în 1944, folosindu-se de poziţia sa de diplomat în capitala Ungariei, unde trăia pe acele vremuri o comunitate mare de evrei, Raoul eliberează acte false, care dădeau dreptul purtătorilor de a fi „suedezi” care aşteaptă repatrierea lor în Suedia.

După eliberarea acestor acte false, închiria locuinţe unde-i caza, iar pe uşa de intrarea a acestor case erau fixate tăbliţe cu „Biblioteca Suediei” sau „Institutul de cercetare al Suediei”. Potrivit datelor ce se găsesc la YAD VASHEM, Raoul a convins un general german să ignore ordinele lui Hitler, care prevedeau condamnarea la moarte a ultimilor prizonieri din lagărele de concentrare de la Budapesta, cu doar o zi înainte de eliberarea capitalei Ungariei. Rezultatul: la sosirea trupelor sovietice de eliberare, în aceste două lagăre se găseau 97.000 de evrei.

Dacă, la început, aceste permise erau eliberate de el evreilor care aveau familie sau legături de afaceri în Suedia, mai târziu Raoul nu a mai ţinut seama de aceste condiţii şi a eliberat aceste aşa-zise paşapoarte şi altor persoane, fără nicio legătură cu Suedia.

Dar activitate sa nu s-a limitat numai la eliberarea acestor permise. Cu timpul, a pus bazele unei organizaţii formate din 335 de persoane şi 40 de medici, care constituiau personalul a două spitale, cantine, grădiniţe, dar mai ales 32 de aşezăminte aflate sub protecţia suedeză, unde au fost cazaţi aceşti evrei salvaţi de el.

Sigur, ca să faci aceste fapte eroice nu a fost uşor. Partidul pronazist CRUCEA CU SĂGEŢI a atacat unul dintre aceste aşezăminte, adăposturi. Raoul, plin de iniţiativă i-a îmbrăcat pe refugiaţii cu trăsăturile cele mai „ariene” în uniforme germane, postându-i în faţa clădirilor de sub patronajul Suediei.

Din surse neoficiale s-a aflat mai târziu că în aceste adăposturi erau cazaţi circa 13.000 de evrei. La sfârşitul războiului au rămas în Ungaria 120.000 de evrei unguri, dintre care, cu siguranţă, peste 20.000 au fost salvaţi de el şi colegii săi.

S-au scris sute de pagini despre eroismul său, se vor mai scrie încă multe, dar toate acestea nu pot reflecta prin cuvinte eroismul său, pericolul în care se afla, dar nu a luat seamă de nimic şi Dumnezeu a fost de partea sa, până cei care trebuia să-l ridice în rang l-au arestat sub o învinuire falsă, chinuit într-un lagăr sovietic, executat fizic şi moral.

Astăzi, amintirea sa dăinuie prin expoziţii, numele îi este dat unor străzi din diverse capitale. Chiar şi la Bucureşti a fost organizată o expoziţie, la Muzeul Ţăranului Român, având genericul „Raoul Wallenberg – Un singur om poate face diferenţa”.

Raoul a fost onorat cu construirea unor monumente ce-i poartă numele în întreaga lume, este cetăţean de onoare al Statelor Unite, Israel, Canada, Ungaria etc.

Există şi un premiu care-i poartă numele şi este conferit celor care realizează idealurile umanitare şi curajul nonviolent ale lui RAOUL WALLENBERG.

În schimbul unui rar şi însufleţitor exemplu de curaj şi sacrificiu, personal şi în numele umanităţii, din păcate aţi văzut, din cele relatate mai sus, care a fost recompensa.

Aceasta n-a fost prima şi nici ultima crimă bestială înfăptuită de Stalin şi faliţii săi.

Să-i păstrăm vie memoria.

Ca sursă de completare a celor necunoscute de mine, am folosit internetul.

 

 

 

Dr. Isac Avraham

1898-1954

 

 

La 21 martie s-au împlinit 60 de ani de la plecarea în drumul fără reîntoarcere a unuia dintre cele mai strălucite figuri ale sionismului din România, dr. Isac Avraham, care a intrat în istoria mişcării noastre naţionale prin idealul şi faptele sale.

S-a născut la finele secolului XIX-lea, în casa-cărcimioară de lângă şhilul de pe Crucii din Vaslui. Părinţii, binecunoscuţi ca oameni cinstiţi şi crezători în Dumnezeu, Menase şi Haia Avraham, au adus pe lume 5 copii, care au păstrat şi transmis cu dragoste tradiţia evreiască celor 4 fii şi unicii fiice. De mic a simţit că face parte dintr-un popor oropsit.

Bunăoară, 1903 – ecourile progromului de Chişinău, 1905 – prigoana evreilor socialişti din Basarabia ţaristă, 1907 – răscoala ţăranilor din satele învecinate, înăbuşită de armată în sânge, aţâţaţi de boieri, ca diversiune, împotriva evreilor vasluieni, şi multe altele.

Urmează cursurile primare la şcoala israelo-română „Assei-Tov” din Vaslui, condusă pe atunci de un cunoscut cărturar ebraist şi sionist, Braunştein-Mibashan, care l-a învăţat noua limbă ebraică, istoria poporului său şi noile curente politice sioniste. Îl găsim apoi frecventând gimnaziul din localitate, împreună cu un viitor celebru actor, Constantin Tănase.

Când, în timpul primului război mondial, şcoala israelită din Vaslui a fost transformată, în mod provizoriu, într-un spital militar, Isac Avraham ia iniţiativa şi organizează cursurile şcolii în sinagogile învecinate, unde va îndeplini şi funcţia de suplinitor.

Influenţat de Revoluţia socialistă rusă din octombrie 1917 şi de mişcarea socialistă de după război, iniţiază, creează şi conduce un cerc sionist socialist „Teirețion”, apoi organizează şi conduce cercul cultural sionist „Idealul-Hanetiv”. El se află, în acelaşi timp, în fruntea mişcării studenţeşti ieşene de apărarea şi combaterea curajoasă a tulburărilor studenţilor creştini antisemiţi, dezlănţuite în facultăţi şi cartierele cu deasă populaţie evreiască.

În activitatea sa din acele vremuri l-am găsit îndeplinind funcţia de director al ziarului ieşean „Tribuna evreiască” şi a scos un supliment evreiesc, în care publică, printre altele, informații asupra activităţii comunităţilor evreieşti din Iaşi, Vaslui etc., rămânând pentru astăzi preţioase documente în vederea scrierii istoriei acestor oraşe.

Activitatea sa neobosită îl ajută să fie ales preşedintele partidului evreiesc român, organizaţia ieşeană, reuşind să aleagă deputaţi locali în parlamentul ţării şi în consiliul municipal ieşean.

Având o atracţie deosebită pentru tainele medicinei, pleacă în Italia, unde îşi însuşeşte această nobilă îndeletnicire, dar, în acelaşi timp, face cunoştinţă cu fascismul mussolinian și înţelege mai bine orientarea naţional-socialismului fuhrerului faţă de evreimea din lumea întreagă.

Toate acestea îl fac să intensifice activitatea sionistă şi va renunţa la „sionismul de salon” al burgheziei evreieşti, care se mai leagănă în iluziile unei bune stări relative, propagând o luptă intensă. Prima acţiune în acest sens, este luată, împreună cu soţia şi fiica, Noemi, când emigrează în Palestina de atunci şi se stabileşte la Tel Aviv.

Aici devine partizanul haluţiutului, atât constructiv cât şi combatant, contra politicii de duplicitate a administraţiei britanice și la restrângerea permisiunilor date evreilor din Galut. Presimţind apropierea holocaustului, încearcă să emigreze, cu toate că pogromurile şi acţiunile de teroare ale naţionaliştilor arabi contra evreilor se intensifică pe zi ce trecea. Cu mari sacrificii, parte dintre ei ajung în Palestina, iar el va deveni un vajnic luptător pentru absorbţia lor, pentru apărarea, cât şi pentru realizarea idealului sionist de creare a unui stat evreiesc independent.

Devine un exemplu în sprijinirea emigraţiei clandestine evreiești din Galut se alătură Herutului şi „Irgun Tzvai Leumi” – Etzel, cu care ocazie editează ziarul „Libertatea”, în limba română.

Îl întâlnim, între anii 1947-1948, ca redactor şi cronicar al postului de radio în limba română „Vocea sionului combatant”, clandestin, sub patronajul lui Irgun Tzavai Leumi, din ţară.

Mereu activ, neprecupeţind niciun efort, neglijează starea sănătăţii sale și propagă o luptă pentru anularea mandatului britanic şi evacuarea armatei administraţiei engleze, fapt pentru care va fi arestat, sub învinuirea de agitator antibritanic, închis în lagărul de la Latrun, împreună cu mulţi alţi fruntaşi sionişti, care luptau pentru întemeierea statului Israel.

Dr. Isac Avraham este pentru o convieţuire paşnică între evrei şi arabi, fără a lua în seamă că „verişorii” noştri nu vor să trăiască în bună înţelegere cu noi. El este pentru solidaritatea întregului popor evreu din Israel şi diaspora, dar numai printr-o concentrare naţională a tuturor forţelor.

Nu se limitează numai la cuvântări și expuneri, ci îl întâlnim cu arma pe umăr, patrulând nopţile în apărarea cartierelor, precum şi ca preşedinte al Lojii Bnei Brith din Tel Aviv.

Isac îşi va convinge şi aduce în Israel întreaga familie, părinţi, fraţi, sora şi familiile lor, prieteni cu rudele lor, un adevărat „trib”, sprijinindu-i efectiv să se adapteze, inspirându-le acea dragoste nemărginită pentru patria tuturor evreilor din lume, Israel.

Absorbit de activitatea sa atât de intensă şi multilaterală, el îşi neglijează îngrijirea propriei sănătăţii. O cruntă şi, pe atunci, incurabilă boală, îi otrăveşte ultimii ani de viaţă, prin suferinţe care le suportă conştient, discret şi stoic.

La 21 martie 1954, deci cu 60 de ani în urmă, este condus de un convoi imens spre locul de veci, plâns şi stimat de popor, prieteni şi adversari de idei, pentru jertfa de sine în slujba neamului şi a patriei evreieşti.

Zelig Rosenberg, cândva locuitor al oraşului Hertzlia, povestea, cu mulţi ani în urmă, despre medicul Isac Avraham, cum venea la patul pacientului, consulta, prescria tratamentul şi refuza să primească vreo recompensă.

Darul primit din partea lui Dumnezeu a fost bunătatea sa, încrederea pe care o inspira bolnavului că se va vindeca, dându-i acea speranţă de care toţi avem nevoie în asemenea clipe. Cu figura sa luminoasă şi firea sa bună, miloasă, energică, sinceră, dezinteresată a reuşit să devină un prieten, un duhovnic al pacientului, care sorbea fiecare cuvânt rostit de el.

Da, au trecut peste 60 de ani de când a plecat în lumea umbrelor, dar amintirile despre el, despre activitatea sa înflăcărată ca sionist, mai dăinuie şi astăzi printre cei rămaşi în viaţă şi, cu nostalgie, le revine în memorie omul, sionistul dr. Isac Avraham.

 

 

 

 

 

 

 

 

Dr. Nahum Sokolov

 

 

Nu cu mult timp în urmă au luat sfârşit lucrările conferinţei internaţionale ale sionismului din România, la care au participat şi nenumăraţi originari din fosta noastră patrie, actualmente locuitori a Israelului, delegaţi din România etc.

Conferinţa a fost dedicată aniversării a 130 de la Primul Congres al Sionismului, care a avut la Focşani.

Nenumărate sunt povestirile despre mişcarea sionistă din România. Eu încerc să vă prezint astăzi două dintre acestea, cu speranţa că vor avea audienţă în rândul cititorilor noştri...

Cred că mulţi dintre noi, cei cu o vârstă înaintată, care odinioară, în tinereţe, au activat sau alţii, care ne-au povestit despre activitatea organizaţiilor sioniste, şi-au adus, cu siguranţă, în „sacul lor de amintiri”din fosta patrie şi unele legate de mişcarea sionistă din România secolului XX.

Ce vă redau mai jos am ascultat, cândva, de la un concetăţean, Shilo Woll z.l, fost asir sion.

Cum ştim, una dintre figurile proeminente ale mişcării sioniste din lume a fost şi dr. Nahum Sokolov. El făcea parte din grupa celor care se luptau pentru idealul sionist şi îşi puneau mare speranţă în crearea unui stat pentru evreii din întreaga lume.

Povestea începe astfel...

După terminarea primului război mondial, toţi fruntaşii poporului evreu, din toate colţurile lumii, în special cei din Rusia ţaristă, Polonia, bineînţeles şi din România, mai ales sioniştii se bazau pe bunăvoinţa şi înţelegerea ce ni se va acorda din partea marilor puteri occidentale, învingătoare în războiul care abia s-a terminat. Mai precis, în crearea unui stat evreiesc. De precizat, îşi puneau mari speranţe în marile puteri, nu numai poporul evreu martirizat, care de aproape 2000 de ani trăia împrăştiat în cele 4 colţuri ale lumii, cu singurul vis de a se reîntoarce pe pământul strămoşesc, ci şi alte popoare care au vrut să recapete ce li s-au smuls cu forţă, cum au fost polonezii, cehoslovacii, iugoslavii, românii, bunăoară, pentru redobândirea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei subjugate de vecini.

Pentru toate aceste revendicări, unele mai îndreptăţite decât altele, s-a hotărât convocarea unei conferinţe internaţionale de pace, sub egida unor conducători ai marilor state. În cadrul acestei conferinţe urma să se analizeze şi să se decidă justeţea acestor revendicări.

Conferinţa a avut loc, prin anii 1919-1920, la Versailles, unde toate popoarele neîndreptăţite în existenţa lor îşi trimiteau reprezentanţi, care să susţină drepturile lor de revendicări pentru a obţine un loc în „concertul” naţiunilor pământului.

După săptămâni de pledoarii şi dezbateri, în marea sală de aşteptare a conferinţei au mai rămas, aşteptând rândul, dr. Eduard Beneş, secretarul general al Consiliului Naţional Cehoslovac, şi dr. Nahumm Sokolov, reprezentantul poporului evreu.

Obosit de atâta aşteptare, dr. Beneş se plimba nervos de la un capăt la altul al sălii, frământându-şi mâinile, aruncând priviri în toate părţile. Deodată, el s-a oprit brusc în faţa dr. Sokolov şi, cu o voce tristă, i se adresă: „Domnule dr. Sokolov, eu ştiu că acum este rândul dumneavoastră de a fi primit de către Preşedintele Comisiei. Este, într-adevăr, dreptul dvs., dar vă rog să înţelegeţi în ce situaţie mă găsesc eu. De mai bine de două săptămâni, zi de zi, de dimineaţă şi până seară mă frământ şi aştept rândul ca să pot justifica, în faţa conferinţei, dreapta cerere a poporului meu, cehoslovac. Cei de acasă mă întreabă de ce se prelungeşte această aşteptare atât de mult şi de ce sunt printre cei din urmă?

Ei n-au răbdare să aştepte rezultatul intervenţiei mele. Vă rog deci, d-le dr. Sokolov, fiţi atât de înţelegător şi cedaţi-mi mie rândul dumneavoastră. Pur şi simplu nu mai am putere să aştept...”.

Doctorul Sokolov ascultă cu bunăvoinţă argumentele dr. Beneş, după care îi răspunde: „Domnule dr. Beneş, eu înţeleg prea bine nervozitatea şi nerăbdarea dvs. de a apărea cu un ceas mai devreme în faţa forurilor competente. Înţeleg că dvs. aşteptaţi de peste două săptămâni posibilitatea de a susţine revendicarea drepturilor poporului cehoslovac, dar, gândiţi-vă şi la situaţia poporului meu, care de aproape 2000 de ani aşteaptă această clipă. Pot eu oare să-mi permit cedarea rândului meu de primire?”

Chiar în acel moment al discuţiei s-a deschis uşa şi dr. Nahum Sokolov a fost poftit să între.

Despre modul cum au văzut marile puteri învingătoare problema creării unui stat evreiesc, ştim foarte bine. Au trebuit să treacă aproape 30 de ani, în care fraţii, surorile, părinţii, bunicii noştri au fost decimaţi fără milă şi, abia în anul 1948, sioniştii şi-au văzut visul împlinit.

O altă poveste despre dr. Nahum Sokolov am găsit-o într-o broşură editată de răposatul meu prieten, Dr. Iakov Kimhi z.l, editorul revistei „Ever” din secolul trecut. Şi ea începe aşa...

O personalitate importantă în activitatea bunei funcţionări a Keren HAYSUDOT (fondul de reconstrucţie al ţării noastre) a fost dr. Nahum Sokolov, care vizita foarte des România, în acest scop.

După cum ne este cunoscut, în România, dar în special la Bucureşti, funcţionau, pe vremuri, două comunităţi evreieşti, cea de rit aşkenazit şi cea de rit spaniol (sfaradit). Aceste două comunităţi activau complet separat una de alta, având fiecare conducerea sa, templul lor, cimitirele lor, situaţia mergând atât de departe încât şi o căsătorie între tineri aparţinând celor două comunităţi era considerată de evreii sefarzi o mezalianţă.

Într-una din iernile anilor 1927-1928 se anunţase din nou vizita înaltului oaspete dr. Nahum Sokolov. Spre plăcuta surprindere, în birourile organizaţiei sioniste din Bucureşti s-a prezentat dl Napoleon Arie, preşedintele comunităţii spaniole din Bucureşti, în acelaşi timp şi ginerele bancherului Berkovitz (de rit alşkenazit), pentru a întreba pe dl Strul Mibashan, directorul Keren Haysodot pe atunci, de ce comunităţile de rit spaniol nu sunt invitate când vine un asemenea oaspete marcant? Ştiindu-se foarte bine că această comunitate îşi îndeplineşte toate îndatoririle sale, de ce nu i se acordă o mai mare importanţă?

Critica a fost însuşită şi, la prima vizită a înaltului oaspete, a fost anunţată comunitatea de rit spaniol că acesta va ţine o conferinţa şi prima va fi în mijlocul lor, înainte de a merge în altă parte.

Era într-o vineri seara şi dr. Sokolov, însoţit de câţiva prieteni, au intrat în Templul Mare „Cal Grande”, cum i se mai spunea (care, din nefericire, a fost distrus de hoardele legionare, la începutul celui de-al doilea război mondial).

Incinta Templului era plină până la refuz. Imensele candelabre de cristal străluceau puternic. Toată lumea era prezentă în mare ţinută. Doamnele în balcoane, elegante şi pline cu bijuterii, care rivalizau cu strălucirea candelabrelor. Tot interiorul Templului arăta o ţinută de mare sărbătoare. Membrii comitetului comunităţii, în fracuri, întâmpinau pe înaltul oaspete. O formaţie compusă din două tinere şi doi tineri din Asociaţia tineretului sionist (A.T.S.), făcând garda de onoare, l-au condus pe dr. Sokolov până la Amvon, unde, în cinstea sa, a fost coborât steagul alb-albastru.

Dr. Nahum Sokolov a început astfel alocuţiunea sa: „Ştiu foarte bine de câtă apreciere şi consideraţiune se bucură comunitatea evreilor de rit spaniol, nu numai aici în ţară, ci oriunde, în alte centre ale lumii, în special acolo unde sunt adunaţi evrei din ambele rituri.

Ne este bine cunoscut că evreii spanioli formează grupul de elită din mijlocul poporului nostru. Voi, evreii spanioli, aţi dat, în decursul istoriei, pe Iehuda Halevi, pe Maimonide, pe Baruh Spinoza, pe Montefiori, pe Uriel d’Acosta şi pe mulţi alţi învăţaţi, mari gânditori, filozofi şi oameni de ştiinţă, care au răspândit o strălucire bogată asupra întregului nostru popor.

Acesta este un mare adevăr şi el trebuie recunoscut. Dar, Madames şi Monsieures, «Noblesse oblige» şi acest lucru trebuie, de asemenea, să vă dea de gândit”, însoţind aceste cuvinte cu gestul cu care se numără banii...

După câteva zile de la această întâlnire, directorul Keren Haysudot a putut să relateze că suma donată de comunitatea de rit sefard a întrecut orice aşteptare, şi vizita a fost de mare folos, încât însuşi dr. Sokolov a fost foarte emoţionat...

Legat de acest mare sionist Nahum SOKOLOV z.l. a fost instituit un premiu pentru cei mai valoroşi mânuitori ai condeiului din presă, radio, televiziune, care se acordă în fiecare an.

La sfârşitul anului 2O11, s-au înmânat, din nou, într-un cadru festiv, mai multe premii unor ziarişti de la ziarele „Yediot Aharonot”, „Maariv” şi postul 2 de televiziune.

Shabat Shalom poporului nostru.

 

 

 

Generalul de armată

David Marcus

Moartea tragică a unui erou

 

 

Aidoma ca în fiecare an, ziua de doliu, de comemorare a celor căzuţi vitejeşte pentru crearea şi existenţa Patriei noastre, va da locul zilei de lumină a aniversării independenţei Israelului, ca unicul stat al evreilor din întreaga lume. Patria redobândită după sute de ani de pribegie, de când am fost goniţi de aici.

Pe ecranele televizoarelor, la postul 33, vor apare ultimele nume, din lunga listă a bravilor noştri eroi căzuţi în lupta sfântă pentru această patrie şi, imediat, cerul va fi spintecat de rachete cu artificii colorate, vestind începutul sărbătoririi celei de-a 63-a aniversări a existenţei Israelului, dar numai pentru cei care iubesc această ţară.

În ziua premergătoare acestei sărbători, în toate cimitirele, unde sunt parcele ale mormintelor eroilor noştri, are loc comemorarea, cu participarea familiilor îndoliate, ostaşi, ofiţeri, reprezentanţi ai cultului, depuneri de coroane. Toţi cei prezenţi îşi apleacă fruntea în faţa celor care s-au sacrificat până la ultima picătură de sânge, pentru ca noi şi urmaşii noştri să avem această ţară, numai a noastră.

Tribul nostru are sute de eroi în rândul celor ucişi şi consemnaţi pe pietrele funerare. Adevăraţi eroi. Începând cu soldaţi şi până la cel mai înalt grad al armatei. Tribul nostru a consemnat acte de mare eroism, prin aceşti vitejii luptători, dar şi plătind scump dorinţa de a apăra ce s-a redobândit, după secolele de urmărire şi lichidare a elementului evreu.

Unii din tribul nostru şi-au părăsit casa, familia din străinătate, unde locuiau, şi au venit, fie chemaţi, fie din propria iniţiativă, să ne ajută în lupta pentru redobândirea independenţei. După acte de eroism, au plătit cu viaţa şi corpurile lor au fost transportate, pentru înhumare, spre locul de unde au venit. Sigur, această dorinţă şi-au exprimat-o înainte de a păşi în lupta atât de grea şi periculoasă cu fiarele sălbatice ale armatelor duşmane, chiar şi împotriva englezilor, care au adoptat o atitudine, aşa-zisă neutră, dar încurajând pe duşmanii, încât forţându-ne să-i rugăm a fi, în continuare, mandatarii noştri.

Una dintre paginile dramatice ale războiului pentru eliberarea ţării noastre a fost asediul şi înfometarea Ierusalimului. Trupele arabe, comasate în drumul către Oraşul Sfânt, împiedicau trecerea caravanelor cu ostaşi, alimente şi arme. Cum ştim, toate drumurile spre Ierusalim treceau prin sate arăbeşti, provocând mii de victime în rândurile ostaşilor, şoferilor noştri. Vehiculele erau atacate şi incendiate, iar însoţitorii măcelăriţi, fără milă.

Puterea mandatară britanică stătea deoparte, conform tradiţiei ei colonialiste, aşteptând evoluţia tulburărilor, efectele atacurilor teroriste, înfometarea populaţiei evreieşti.

Războiul nu se ducea numai pe liniile de foc, ci pretutindeni şi în condiţii extrem de grave (o maşină infernală în clădirea Sohnutului, alta în strada Ben Iehuda din Ierusalim, cu sute de victime), acte de sabotaj, de crime organizate aveau loc peste tot şi permanent.

În asemenea clipe grele, David Ben Gurion l-a invitat pe colonelul David Marcus z.l. (Mickey Stone), unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi militari americani, pentru a prelua comanda apărării Ierusalimului, pentru a ajuta în obţinerea unei victorii finale asupra duşmanilor ce ne înconjurau şi ameninţau existenţa noului stat al evreilor de pretutindeni.

Colonelul David Marcus z.l. era fiul unui mic comerciant din România, emigrat în America. Mama lui a rămas văduvă şi l-a îndemnat să se pregătească pentru o profesiune liberă. David avea alte inclinaţii şi, astfel, îl găsim student la Academia Militară de la West Point, pe care o termină cu brio. Se căsătoreşte cu Emma, profesoară de engleză, şi îşi construiesc un cămin fericit.

Remarcat pentru competenţa sa, este angajat la primăria din New York, fiind foarte mult apreciat de La Guardia, primarul oraşului de atunci.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial îl determină să intre în rândurile armatei, îndeplinind importante misiuni, graţie îmbinării cunoştinţelor juridice cu experienţa militară, devine adjunctul Generalului Eisenhower. În calitate de ofiţer de Stat Major, este trimis la Londra, pentru a ajuta la debarcarea forţelor aliate. Rămâne până la reuşita debarcării. Îl găsim paraşutat cu primele avioane în spatele frontului german, unde conduce grupele de patrule împotriva cuiburilor militarilor inamici.

Nu trece mult şi îl descoperim pe colonelul Marcus la Yalta, Boston, şi, în sfârşit, la încetarea ostilităţilor, la Berlin.

Revenit la căminul său din America, primeşte mesajul lui Ben Gurion de a veni în Israel, pentru a ajuta cu cunoştinţele, competenţa, capacitatea sa militară în lupta ce se duce aici pentru cucerirea existenţei. Răspunde imediat la chemare, înţelegând necesitatea unui cămin stabil pentru poporul evreu, mai ales după ce a văzut la DACHAU cadavrele şi toate atrocităţile înfăptuite de nazişti.

Colonelul DAVID MARCUS, ajungând în Israel, are întrevederi cu reprezentanţii de seamă ale armatei, primeşte informaţiile necesare, întocmeşte un plan amănunţit, obiectivul principal fiind apărarea aşezărilor izolate şi mereu atacate, luptele de la Latrun, construirea „Drumului Burma” pentru eliberarea Ierusalimului de sub teroarea asediatorilor, într-un cuvânt peste tot unde se cerea pricepere, experienţă militară.

Deţinând funcţia de comandant al regiunii Ierusalim până la Latrun, colonelul Marcus David raportează o serie de succese fără asemănare, în urma cărora primeşte gradul de General (aluf) al armatei israeliene.

Şi acum urmează marea tragedie, mai precis ultima victimă a armatei noastre înainte de armistiţiu.

Cu numai 6 ore şi 10 minute înainte de încetarea ostilităţilor, generalul DAVID MARCUS z.l., aflându-se la sediul Statului Major din Maale Hamişa, a întrat în timpul nopţii în păduricea din apropiere, pentru a se odihni, bucuros la gândul că, în curând, peste o zi, două, îşi va revedea familia. Un ostaş de gardă zăreşte o umbră, cere consemnul, probabil că generalul nu a auzit întrebarea santinelei. Acesta, neprimind parola cerută, crezând că s-a infiltrat un duşman în apropierea sediului, trage şi nimereşte drept în inima marelui erou. Acesta cade. Împuşcătura mortală l-a răpit, pentru totdeauna, la vârsta de numai 46 de ani.

La aflarea celor întâmplate, Ben Gurion, afirma: „Niciodată nu voi uita dureroasa ştire primită dis-de-dimineaţă, în ziua de 11 iunie 1948, din partea generalului Igal Alon: «Generalul nostru, ofiţerul Stone (DAVID MARCUS), a fost ucis. Nenorocirea s-a întâmplat la ora 3,50...». A fost cea mai grea lovitură primită de armata noastră, de poporul nostru din noul Israel”.

În acele zile, generalul David Marcus a fost ofiţerul cel mai distins, cel mai viteaz şi cel mai talentat îndrumător, care, primind chemarea lui Ben Gurion, n-a ezitat nicio clipă şi a venit imediat în ajutorul armatei noastre, la întemeierea tânărului stat.

El, şi nu altul, a fost comandantul suprem al Zahalului. Armata avea încredere deosebită în el. Era cetăţean american devotat, dar mare iubitor al noii patrii a neamului său.

În testamentul pe care şi l-a întocmit aici, în cazul în care va cădea în luptă, a consemnat că doreşte să fie înhumat la West Point, unde a fost educat ca ofiţer. Însoţit de Moşhe Daian, chiar a doua zi după tragedia, corpul neînsufleţit al marelui erou a fost transportat la locul de veci din West Point, de faţă fiind mult încercata sa soţie.

Aşa cum declara soţia îndoliată, confratele nostru a fost un evreu credincios tradiţiei, din toată inima lui, fără nicio împotrivire între cele două legături sufleteşti, America şi Israel.

An de an, prin intermediul ambasadei noastre din America, este depusă o coroană în amintirea marelui erou. David Marcus z.l. – unul dintre sutele de eroi aparţinând tribului nostru.

Binecuvântată fie amintirea lor.

 

 

 


 

Partea II

Oameni care ne fac cinste

 

 

 

 

Prof. Dr. Shlomo

Leibovici-Lais z.l.

Amintiri despre un om

de mare valoare

 

 

Întotdeauna mi-a făcut şi-mi face plăcere să scriu despre cei care sunt în viaţă, se găsesc în jurul nostru la bine şi la rău. O altă dorinţă ce mi-o exprim în relatările mele este când trebuie să plecăm în lumea umbrelor, la ultima staţie de tren a vieţii, să coborâm cu facultăţile mintale perfecte, să nu suferim şi nici pe alţii să nu facem să sufere din cauza noastră.

Sigur că toate acestea nu depind de noi, ca atare nu avem decât să ne rugăm şi să sperăm.

Îmi vine foarte greu să scriu despre prof. dr. Shlomo Leobovici-Laiş că nu mai este printre noi, mai ales când mă gândesc că, nu cu mult timp în urmă, am conversat la telefon şi domnia sa, cu inima zdrobită, revenea la problema găsirii unui spaţiu adecvat pentru valoroasa sa bibliotecă ACMEOR, compusă din cărţi şi documente de mare valoare. Promisiuni, promisiuni și cu ele a plecat în lumea celor drepţi.

De Shlomo mă leagă multe amintiri care mă vor însoţi până în ultima clipă de viaţă din acest labirint.

L-am cunoscut la începutul anului 1983, când, proaspăt venit, am fost chemat la Kiria din str. Kaplan Tel Aviv, pentru un interogatoriu, cum se făcea pe acele vremuri cu noii veniţi.

Într-o încăpere oarecare, o masă de birou, 2 scaune, un aparat de telefon şi o veioză. În faţa mea, un om de statură mijlocie mă primeşte cu un zâmbet, nu prea dulce, mai mult pentru a-mi da impresia că ne cunoaştem de-o viaţă. Mă întreabă ce vreau să beau şi mă pofteşte să iau loc pe scaunul din faţa sa...

Întrebări obişnuite, dar pline de înţelepciune şi tact: Am fost contactat de organele securităţii din România pentru a furniza informaţii? Cine au fost cei care m-au ameninţat că, dacă nu voi furniza informaţii privind pe colegii mei sau anumite persoane care erau în obiectivul lor, voi avea de suferit? Ce sancţiuni am primit în caz de refuz? etc.

Vorbea limba română cu un accent moldovenesc. Nu mă privea drept în ochi, făcea tot felul de linii pe o coală de hârtie. Ici-colo mai ridica capul şi mă privea drept în ochi, dar asta mai ales când am încercat să fug de adevăr.

La un moment dat, a început să-mi relateze mai multe decât eu ştiam despre mine:

„– Deci ai fost contactat la Suceava de căpitanul Constantin Crăciuni de la securitate. Ţi-a cerut să-i furnizezi informaţii despre mai multe persoane, printre care şi un medic ginecolog, în casa căruia au avut loc întâlniri, jocuri de cărţi etc.

Locul stabilit pentru întâlnire a fost lângă o biserică de pe str. Ana Ipătescu. Informaţiile trebuiau scrise şi introduse într-o cutie de chibrituri sau înmânate, discret, personal la acel loc.

Ai refuzat şi, drept sancţiune, ai fost transferat din postul stenograf-şef de la cabinetul preşedintelui Comitetului executiv al Sfatului popular Suceava, Emil Bobu, la CCH Suceava, pe un post oarecare...”.

Mă uitam în ochii săi plin de mirare; îmi spunea, aşa cum am relatat mai sus, mai multe despre mine decât eu îmi aminteam. Apoi continuă...

Transferat la Bacău în anul 1965, la sfatul popular raional, mi-a amintit că am fost contactat de maiorul Popa de la securitate. Acelaşi refuz a contribuit să fiu mereu amânat cu aprobarea de plecare în Israel...

Nu puteam să-l contrazic, totul era adevărat. Uimirea mea a fost, atunci şi mai târziu: de unde avea  aceste informaţii? O enigmă. Poate un schimb de informaţii între organele securităţii.

Mai târziu, prin anii ’90 şi ceva, începând să semnez în presa de limba română din ţară, cea mai valoroasă sursă de date a devenit atotştiutorul Shlomo Leibovici-Laiş, care, mai târziu, pentru merite deosebite, primeşte titlul de Doctor Honoris Causa de la mai multe universităţi din ţară şi din România.

Public un amplu interviu, realizat când a primit acest titlu la Universitatea din Cluj.

Veneam la el, în biroul de la un subsol de pe str. Alemby, din Tel Aviv. Îi spuneam scopul şi el, stând pe un scaun rotativ, se învârtea la stânga şi la dreapta, întocmai ca un copil şi-ţi transmitea, cu o deosebită dragoste, răspunsuri la toate întrebările.

Nu rareori, discuţiile noastre au fost întrerupte. La celălalt capăt al firului, un redactor de la Kool Israel în limba română, care se consulta cu el în anumite probleme ce urmau să fie transmise la radio.

Au trecut anii şi, din neglijenţă, rea voinţa unor organe a făcut să fie obligat să părăsească acele câteva încăperi, cu mii de cărţi şi manuscrise, fără a primi un alt spaţiu adecvat.

Aşa a plecat spre lumea celor drepţi, fără să-şi vadă visul împlinit. Ce ruga în fond?! Un spaţiu modest, unde putea să-şi vadă cărţile aranjate în rafturi şi el, învelindu-le cu privirea sa, cu dragostea sa pentru literatura de orice fel.

Adio, prieten drag!

 

 

 

Prof. Dr. Ing. Nachum Finger

 

 

Dacă, în ultimul timp, aflăm cu tristeţe şi durere în sufletele noastre ce se întâmplă cu cimitirele noastre din România, cu pietrele funerare, acele „monumente” sfinte de care suntem legaţi cu mii şi mii de fire sentimentale, totuşi găsim oameni, în sensul adevărat al cuvântului, pentru care îngrijirea, păstrarea în condiţii bune, pe cât posibil, este o preocupare vitală. Nu putem să nu aducem şi noi cele mai sincere felicitări şi urarea de ani mulţi de acum înainte pentru a duce la bun sfârşit aceasta nobilă acţiune.

Eroul relatării mele de faţă este unul dintre aceştia.

Am avut plăcerea să port o discuţie cu eminentul om de ştiinţă, respectiv prof. dr. ing. Nachum Finger, proaspătul ex-rector al Universităţii Ben-Gurion din Beer Sheva, actualmente adjunctul şefului comisiei de învăţământ superior din Israel, MALAG, comisie care direcţionează toate instituţiile academice din Israel: universităţi şi colegii academice.

Din nou am în faţa mea o adevărată mândrie a tribului nostru. Vă rog să mă credeţi că am rămas plăcut surprins de modul cum domnia sa se exprimă clar şi nealambicat, sincer şi modest, încât, la un moment dat ţi se pare că-l cunoşti de ani şi ani. Convorbirea dintre noi s-a legat repede şi fără probleme de protocol. O persoană foarte plăcută, cu un impresionant palmares de realizări, însă... La ce mă refer cu acest „însă”? Am remarcat imediat că eroul meu nu se încadrează în categoria „colecţionarilor” de onoruri, diplome şi distincţii. E caracterizat prin modestie şi omenie. Am trebuit să utilizez „forcepsul”, atunci când trebuia să vorbească despre persoana sa.

La discuţie noastră a participat şi dr. ing. Strul Moisa, iar sarcina sa a fost să-mi uşureze realizarea acestui interviu, punctând şi completând amănunte pe care prof. Finger le „scăpa”, intenţionat, din cauza modestiei sale „incurabile”.

Aşa cum veţi observa, convorbirea s-a desfăşurat pe teme diverse; ceea ce voi reda, succint, în continuare sunt numai trei aspecte mai relevante. Bunăoară: fragmente din copilărie, realizări pe plan profesional şi social. Pentru cele expuse în continuare, am utilizat discuţia atât la persoana întâia – mai ales cele exprimate de către prof. Finger Nachum –, cât şi persoana a treia, cele consemnate de mine.

Precizez că intervenţiile dr. ing. Strul Moise le voi nota cu S.M., cele ale eminentului om de ştiinţă prof. dr. ing. Nachum Finger – cu N.F şi subsemnatul – cu S.S.

Aceste fiind zise, să trecem la „treabă”.

 

S.S.: Stimate dl  prof.  dr.  ing.  Nachum Finger, cele povestite de dl dr. ing. Strul Moisa m-au determinat să „nu pierd timpul” şi să vă contactez imediat, rugându-vă să fiţi oaspetele rubricii mele, „Oameni care ne fac cinste”. Și, pentru promptitudine cu care aţi răspuns pozitiv, îmi permit să vă mulţumesc pentru bunăvoinţa manifestată.

La început, câte ceva despre locurile ce v-au lăsat amintiri ce nu pot fi şterse nicicând din memoria dvs. şi nobila acţiune de îngrijirea a cimitirului din Noua Suliță.

N. F. (prof. dr. ing. Nachum FINGER): Orăşelul în care m-am născut se numeşte Noua Suliță (la data respectivă aparţinea Basarabiei-României, actualmente Ucrainei).

În anul 1941, odată cu invadarea teritoriului, evreii din Basarabia, inclusiv cei din Noua Suliţă, au fost scoşi din casele lor şi deportaţi în lagărele din Transnistria, lagăre din care majoritatea nu au mai revenit niciodată.

Copil fiind, împreună cu familia mea, am trecut prin acel iad ce se chema Transnistria, întipărit cu durere, cu multă durere în inimile noastre. Acolo, o parte din familia mea, inclusiv tatăl meu, au fost nimiciţi. După terminarea războiului, am revenit în Noua Suliţă, doar eu – un copil, mama şi mătuşa, ambele rămase văduve. Aceste 2 surori – ambele lăsând acolo tot ce le-a fost mai scump, soţii. Ele mi-au salvat viaţa şi m-au crescut. Acest fapt m-a îndemnat ca, pe mormântul lor – aflat unul lângă celalalt la cimitirul din Ramat Hasharon – să scriu: mamele mele. Şi aici vin să mă reculeg, până în ultimele zile ale vieţii.

În anul 1946, granița româno-sovietică a fost redeschisă pentru câteva luni, spre a permite reunificarea familiilor. Astfel, noi – cei trei (eu, mama şi mătuşa), am ajuns în Siret, în calitate de repatriaţi. Am fost preluaţi de Joint şi redirecţionaţi către oraşul transilvănean Dej. Motivul era simplu: după încheierea războiului, datorită tragediei, multe case evreieşti şi din oraşul Dej au rămas libere... Ajunşi aici, eram printre puţinii copii evrei din oraş, de care se leagă şi primele amintiri. Au trecut aşa de mulţi ani, totuşi memoria de copil „nu-mi joacă feste”.

Bunăoară, o amintire ce îmi apare şi acum în faţa ochilor este că mătuşa (a doua mea mamă) îmi confecţionaseră un „costum” de purim, „Ahasveros”. Vecinul nostru, Iacob Weiss, m-a luat de mână şi m-a dus din casă în casă, unde cântam melodia tradiţională – „A ghiten piram aleh...” – şi, bineînţeles, primeam bucăţica tradiţională de zahăr. Mi-a luat timp să înţeleg atunci de ce oamenii vizitaţi plângeau, când intram în casa lor cu costumul şi urările tradiţionale de purim: desigur îşi aduceau aminte de copiii lor plecaţi, care n-au mai revenit, fiind ucişi mişeleşte în iadul de la Auschwitz.

Primele 4 clase primare le-am terminat în oraşul Dej. Am trecut cu succes dificultăţile legate de limba română – deoarece acasă, idişul era mame-luşen, în care m-am născut şi crescut.

La data de 1 ianuarie 1951 am păşit pe pământul făgăduit de Bunul Dumnezeu – Israel, Portul Haifa, Şaar Haalia, motonava „Transilvania”, fiind ceea ce rostesc mereu cu emoţie şi mândrie.

După câteva luni la Beit Haolim din Pardes Hana, în vara anului 1951 am fost transferaţi în „Maabara David”, lângă Haifa (actualmente Neve David). Aici am tranzitat din cort mobil (cu stâlp central în mijloc; în total 8 paturi pentru 3 familii), către mai bine, respectiv într-un cort fix (badon). Am locuit aici până în vara anului 1955 – perioadă în care am terminat primele 2 clase de liceu în Haifa – după care am trecut să locuim la Ramat Hasharon, în „cartierul Pecker”, cartier ce s-a ridicat din donaţiile evreilor originari din Noua Suliţă, împrăştiaţi în America de Sud şi Nord. Aceştia s-au înregimentat pentru a-i ajuta pe puţinii supravieţuitori ajunşi în Israel. Tot aici s-a ridicat şi sinagoga, având nume comemorativ al martirilor din Noua Suliţă.

Locuind în Ramat Hasharon, am terminat liceul „Bilu” din Tel Aviv.

În Țahal am servit la blindate, fiind remarcat pentru marele meu patriotism, gata oricând să-mi jertfesc viaţa pentru vechea-noua patrie a evreilor de pretutindeni.

În anul 1960, datorită conştiinţei mele, interesului de a nu precupeţi niciun efort să dau totul patriei mele, am câştigat o bursă la „Universitatea Columbia” din New York, Facultatea de inginerie, specialitatea Industrial Engineering and Management.

În SUA am rămas 12 ani, până în anul 1972, depunând eforturi susţinute să nu fac de ruşine încrederea acordată. În acest timp am terminat masteratul şi doctoratul. În paralel, am fost şi membru în Corpul academic „School of Business Administration, Rutgers University” (State University of New Jersy).

S.S.: Vă rog să-mi povestiţi unde şi cum aţi cunoscut-o pe viitoarea dvs. tovarăşă de viaţă.

N.F.: Pe Maya – soţia mea – am întâlnit-o aici. Istoria ei este similară cu a mea: a suferit, de asemenea, trauma şi infernul holocaustului. S-a născut în gheto-ul din Varşovia, şi-a pierdut tatăl într-una din acţiunile germanilor în gheto. Mama ei a reuşit s-o salveze, prin faptul că a predat-o unei mănăstiri, unde a rămas până la terminarea războiului, apoi s-a reîntregit familia.

Eu şi Maya am întemeiat familie în Israel, am crescut 2 băieţi, care au învăţat, au făcut armata şi trăiesc în Israel. Aceasta este încă o importanţă a existenţei statului Israel, vitalitatea existenţei sale: când copiii, nepoţii, strănepoţii nu părăsesc pământul făgăduit, udat cu atâta sânge nevinovat.

În anul 1972, revenind în ţară, am fost printre fondatorii Departamentului de inginerie industrială din cadrul Universităţii „Ben-Gurion” din Beer Sheva. Am văzut în înfiinţarea noii Universităţi, a unui important departament, un îndemn profesional, cât şi o misiune sionistă.

S.S.: La universitate, suplimentar obligaţiilor de profesor, aţi fost întâlnit în mai toate funcţiile academice: de la Şef de departament, Decan al Facultăţii de Inginerie, Rector (8 ani), până în anul 2002. E un record, e o mândrie pentru aliaua noastră.

N.F.: Am avut noroc că majoritatea perioadei funcţionării mele în calitate de rector au fost ani de prosperitate pentru învăţământul superior; de aceea, am putut să-mi concentrez întreaga rezervă de puteri pentru dezvoltarea Universităţii „Ben-Gurion” din Beer Sheva.

La finele legislaţiilor de rector, am fost solicitat să funcţionez în calitate de preşedinte de comisie, care a propus către MALAG introducerea procedurii de evaluare a calităţii instituţiei şi disciplinelor de învăţământ superior în Israel. Recomandările către comisie au fost adoptate şi implementate.

S.S.: În anii din urmă, aţi funcţionat şi în calitate de membru în MALAG, fiind şeful comisiei pentru evaluarea calităţii. Iar, începând din mai 2008, aţi fost desemnat în calitate de adjunct al şefului comisiei de învăţământ superior, şeful acestei comisii fiind ministrul educaţiei.

 

Aici intervine Dr. ing. Moisa Strul, care povesteşte următoarele: „L-am însoţit pe prof. dr. ing. Finger în câteva rânduri în România. Reţin momentele emoţionante, când el a vizitat fosta sa şcoala primară din Dej, Sinagoga Mare din Dej, la care mergea la heider. Faptul că prof. dr. ing. Finger a fost prezent aici, în anul 1948, la dezvelirea monumentului care simboliza deportarea evreilor către Auschwitz, aflat şi actualmente vizavi de Sinagoga Mare, i-a lăsat amintiri ce îl urmăresc mereu şi nicicând nu vor fi şterse din memoria sa”.

Referitor la relaţiile cu universitarii din România, dl dr. ing. Moisa completează: „Prof. dr. ing. Finger a fost iniţiatorul, forţa motrice şi catalizatorul acestor relaţii, atât în calitate de Decan al Facultăţii de Inginerie, cât şi, ulterior, în calitate de Rector. Şi tot prof. Finger a fost sprijinitorul proiectului în care Universitatea Ben-Gurion din Negev i-a acordat dlui Dr. Alexander Șafran z.l., fostul Șef-Rabin al României din perioada 1940-1947 – ulterior Sef-Rabin al oraşului Geneva – titlul onorific de Doctor Honoris Causa în Filosofie. În acest scop, ambii ne-am deplasat în mod special la Geneva”.

Din multele titluri onorifice voi aminti doar câteva: Universitatea „Transilvania” din Braşov i-a acordat, în anul 1995, titlul de Profesor Onorific, iar în anul 1997, titlul de Doctor Honoris Causa.

Ambii – prof. Finger şi dr. Moisa – au ţinut să menţioneze, la superlativ, modul în care Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române – prin persoana Arhimandrit Ieronim Creţu şi Preot David Pristavu – au ştiut să fie întotdeauna alături de noi, alături de universitarii din România veniţi în Israel, cu prilejul diferitelor conferinţe de specialitate.

Soţii Finger au doi copii – Shai şi Noam – şi, deocamdată, un singur nepoţel, Ori. Dar şi aici s-a dovedit „că mărul nu cade departe de pom” şi, fiecare în parte, datorită patriotismului inspirat de tatăl lor, nu-l fac de ruşine în specialităţile lor.

Şi, deoarece discuţiile au început cu Noua Suliţă, închid cercul tot cu Noua Suliţă. Iată ce mi-a declarat în continuare:

„În anul 1995 am revenit, pentru întâia oară – şi doar pentru câteva ore –, în fostul orăşel Noua Suliţă. Această primă scurtă vizită nici nu mi-a satisfăcut şi nici nu a răspuns interesului avut; această ultimă frază se referă la cele auzite acasă, atunci când eram un copil . În anul 1997 am revenit din nou la Noua Suliţă – de data aceasta „o vizită de rădăcini” –, însoțit de cei doi fii ai mei. Aceştia au avut posibilitatea să facă cunoştinţă cu importantele rămăşiţe evreieşti de acolo şi mai ales cu cimitirul. Aici am căutat 2 elemente esenţiale: groapa comună, cu cei 39 de bărbaţi tineri evrei, împuşcaţi la începutul războiului, pentru simplul motiv că erau evrei (printre aceştia aflându-se şi cei 2 unchi ai mei: Moshe şi Naftali Finger); apoi mormântul bunicii din partea mamei – Udia –, care a murit înainte de război.

Spre regretul meu, am găsit numai groapa comună, însă mormântul bunicii nu l-am găsit. De altfel, mormântul era aproape imposibil de găsit, datorită stării în care se găsea cimitirul pe atunci şi mormintele. Chiar dacă cimitirul nu a fost vandalizat, zona în care se află acesta este o zonă agricolă, iar cimitirul neîngrădit. Acest fapt permitea intrarea liberă a animalelor. Apoi să ţinem seama că inexistenţa unei comunităţi evreieşti, care să se ocupe de îngrijiri minimale, duce ca buruienile crescute să facă inaccesibil accesul la morminte”.

S.S.: Stimate dl prof. dr. ing. Finger, dl dr. ing. Moisa Strul mi-a vorbit cu multă însufleţire despre preocupările dvs. de a reda, pe cât posibil, viaţa acestui cimitir, mai ales acum, când situaţia cimitirelor evreieşti este pe cale de distrugere de către elemente duşmănoase, elemente ce vor să „şteargă cu buretele” orice urmă, că ne-am născut, am copilărit, am muncit, am creat acolo. Vă rog să vă axaţi puţin discuţia în acest sens.

N. F.: Într-adevăr, acest fapt m-a determinat să iau câteva hotărâri, respectiv să elaborez un program de activitate: îngrădire, curăţire, întreţinere, restaurarea monumentelor aflate în paragină, precum şi întocmirea unui recensământ documentat pentru viitorii vizitatori.

În acest scop a fost înfiinţată Asociaţia Originarilor din Noua Suliţă, cu membri pe tot mapamondul. Contribuţia membrilor a fost benevolă, fiecare după posibilităţi.

Actualmente, primul punct din program – îngrădirea cimitirului – a fost realizat. În continuare avem derularea şi definitivarea celorlalte puncte din programul propus.

 

Legat de acest aspect, interlocutorul meu consemnează, în continuare câteva dintre opiniile sale şi consideră că întreţinerea cimitirelor din diaspora trebuie să fie o sarcină comună a poporului evreu, a Statului Israel, dar şi a organelor locale din zona în care se află respectivele cimitire. Din păcate, în foarte multe locuri, cimitirul prezintă, de altfel, singura legătură organică dintre trecutul evreiesc în diaspora cu noi, care mai trăim, oriunde în lume. Adevărat, a cunoaşte trecutul este esenţial pentru dezvoltarea viitorului. Acelaşi trecut însă este important şi pentru localitatea în zona căreia se află respectivul cimitir evreiesc.

 

Folosesc acest prilej pentru a remarca înţelegerea de care s-a bucurat proiectul meu din partea tuturor organelor locale orășenești relevante din Noua Suliţă.

Sunt născut în România, am plecat din România către Israel. Şi nu numai datorită acestor elemente, sunt mândru că fac parte din această mare comunitate, care a contribuit la dezvoltarea Statului Israel în absolut toate domeniile.

S. S.: Iar acest „carusel al vieții” nu se caracterizează numai prin parametrii cantitativi – întindere şi diversitate – ci, mai ales, prin calitate de excepţie. Dacă toţi aceşti factorii ar fi însumaţi şi s-ar raporta la scala unitatea de timp, rezultatul obţinut poate fi calificat drept excepțional; şi, nu mă feresc a scrie, chiar de invidiat! Şi, dacă ar fi să continui în termeni tehnico-inginerești, raportul dintre cei doi termeni de referinţă – timp şi realizări – se află în raport invers proporţional: într-o perioadă scurtă de timp, prof. Finger a izbutit să materializeze lucruri de excepţie, de invidiat: atât pe plan profesional, cât şi pe plan social.

La toate acestea, orice aş aşterne eu pe această hârtie, poate fi doar palid şi fad, fără a exprima suficient de solid şi profund tot ceea ce ar trebui exprimat. Şi, totuşi, două cuvinte: cinste dvs., stimate dl prof. dr. ing. Nahum Finger.

Vă doresc multă sănătate şi încă multe şi multiple realizări, cu care noi, cei din „aliaua tăcută”, ne mândrim.

 

 

 

Prof. Dr. Zvi Hacohen

Rector al Universităţii

„Ben Gurion” din Beer Sheva

 

 

Ascult banda cu imprimarea făcută, zilele trecute, cu un alt fiu al tribului, prof. dr. Zvi Hacohen, rectorul Universităţii „Ben Gurion” din Beer Sheva, şi mă găsesc într-o mare dilemă. Nu ştiu pe cine, dintre el şi mama sa, pot numi eroii relatării de faţă.

Nu-mi rămâne decât să apelez la cititorii noştri, să hotărască cui i se cuvine prioritate, față de cine trebuie să exprimăm toată admiraţia noastră şi cu cine trebuie să ne mândrim mai mult.

 

În Cluj, în oraşul spintecat de apele Someşul, de unde au plecat aşa de mulţi evrei în lagărele morţii şi nu s-au întors niciodată, în acest oraş al luminii, ani de-a rândul obştea evreiască era condusă, cu foarte mulţi ani în urmă, de rabinii aparţinând familiei Hacohen. Deci, străbunicul şi bunicul prof. dr. Zvi Hacohen au avut această înaltă funcţie, în acest mare oraş şi împrejurimi.

Nu lipsea mult ca şi tatăl său, Iakob Hacohen, care a studiat în Frankfurd, Germania, împreună cu Iosef Burg z.l., să moştenească şi el această nobilă funcţie. Însă norii celui de-al doilea război mondial au început să întunece cerul şi, din această cauză, a revenit la Cluj înainte de a termina studiile.

În timpul războiului, luat în lagărele morţii, are norocul să supravieţuiască, datorită unui om cu o inimă de aur, care a salvat mulţi evrei de pierire, aidoma ca Shindler, salvatorul multor confraţi. Totuşi, plăteşte cu un preţ foarte mare... Soţia şi cei doi copii sunt ucişi mişeleşte, iar el se reîntoarce singur la Cluj.

În anul 1945 se căsătoreşte cu Eva Neuzmann Neumann (în Israel, Hava), din care căsnicie se va naşte, în 1947, Zvi Hacohen. Nu trece mult şi tatăl noului născut este arestat, sub diverse motive, printre care şi cel de înflăcărat sionist. Judecat de regimul comunist, condamnat la detenţie până în anul 1955 şi apoi ţinut sub observaţie atâta vreme când face parte din afacerea murdară de „vânzare a evreilor contra dolari”, ajunge şi el în Israel. Aici este recunoscut, pe bună dreptate, ca Asir Sion.

Arestat şi condamnat în 1947, nu mult după naşterea unicului fiu, Zvi nu are prilejul să-l cunoască pe tatăl său, nu se bucură de mângâierile şi grija unui părinte. Totul, absolut totul rămâne pe umerii Evei, mama, care, terminând cu brio liceul, nu a reuşit să continue studiile din cauza afurisitului război, când, împreună cu familia şi mulţi alţi evrei, a luat drumul spre cuptoarele de la Auschwitz . Astfel a devenit, aşa cum veţi citi mai jos, o adevărată eroină, dacă ţinem seama prin câte a trecut, cum a văzut moartea în faţa ochilor, cum, printr-o pură întâmplare, n-a ajuns în camerele de gazare şi cum, venind în Israel, s-a străduit să crească pe singurul copil, respectiv pe cel ce, la 1 august a.c., a „intra în papucii” noului Rector al Universităţii din capitala Neghevului.

Deci Iakob Hacohen, tatăl lui Zvi, în 1947, simţind că nu-l aşteaptă vremuri uşoare în România, după înscenarea procesului, şi ştiind că Eva vrea să plece în țara tuturor evreilor din lume, Israel, roagă o mătuşă de-a sa, în vârstă de 65 de ani, ca să accepte şi să treacă pe numele ei copilul soţilor Hacohen, întrucât a primit aprobarea să plece legal în Austria. Aceasta acceptă, cu bucurie, iar Zvi devine fiul, provizoriu, al unei femei de 65 de ani.

Pe de altă parte Eva, mama lui Zvi, începe o adevărată luptă pentru trecerea ilegală a graniţei spre Ungaria, de acolo urmând să plece în Austria, la Viena, pentru „recuperarea” fiului.

După câteva încercări nereuşite, punându-şi viaţa în pericol, Eva, plătind bani mulţi, reuşeşte, într-o noapte, să treacă graniţa şi să ajungă la Budapesta, iar de acolo la Viena. Preia cu multă bucurie şi emoţie pe Zvi şi, după o oprire la un frate din Belgia, ajunge în Israel, prin anii ’50.

Aici începe adevărata odisee a vieţii celor două suflete bătute de soartă, mama şi copilul.

Întreţinându-se ca femeie de serviciu la spălatul scărilor, curăţenie, mai târziu i se oferă posibilitatea de a primi un spaţiu la Cfar Saba sau Rehovot. Alege, aşa cum povesteşte ea, Rehovot, motivat de faptul cum spune în glumă, „dacă Preşedintele ţării, Waitzman, locuieşte la Rehovot, înseamnă că-i bine, ca atare va fie bine şi pentru noi, oraşul Rehovot”. Aici începe tot la munca de jos, la curăţenie şi, încet-încet, învaţă cu sârguinţă, în laboratorul unde făcea curăţenie, şi devine laborantă la Institutul „Vulcan” din Rehovot.

Zvi, băiatul ei drag şi scump, creşte, nu simte de câte ori mama sa nu mănâncă, ca el să fie la fel ca ceilalţi copii. Să fie frumos îmbrăcat, să-i cumpere cărţi etc., să-i dedice cea mai mare parte a timpului ei pentru educare. A vrut şi a reuşit să realizeze, prin el, ceea ce ea n-a putut să înfăptuiască ca elevă emerită în Cluj (cunoscătoare a 9 limbi) şi din cauza afurisitului de război, neputând termina o facultate. De aceea a vrut, şi a reuşit, să realizeze prin Zvi ceea ce ea n-a reuşit. Mai precis, să fie un exemplu de conştiinciozitate şi stăpânit mereu de dorinţa de a ajunge la vârful piramidei în îndeletnicirea aleasă.

Eva (Hava în Israel) ia copilul, încă înainte de a începe şcoala şi, plimbându-se pe străzile Rehovotului, îl învaţă, cu ajutorul literelor din care se compuneau firmele prăvăliilor de atunci, să silabisească, să citească, să lege literele, să formeze propoziţii cursive.

Mai târziu, când Zvi venea acasă de la şcoală şi îi spunea că nu a luat nota maximă, ea lăsa ochii în jos, mai, mai să plângă. Pentru ea, Zvi trebuia să vină numai și numai cu note maxime, să fie un exemplu, mai presus de orice alt elev.

Într-o bună zi văzând că mama sa nu este mulţumită de notele aduse acasă de la şcoală, i se adresează astfel:

„– Mămico... eu văd că-ţi fac necazuri. Am văzut o firmă, în drumul de la şcoală, unde scrie că se repară copii. Vino, îţi arăt, şi du-mă acolo să mă repare, poate voi fi mai bun!”

Hava a luat copilul de braţ, curioasă, au pornit la drum, să vadă unde a citit „că se repară copii”.

Firma, într-adevăr, exista şi era scris „reparăm cărucioare-copii” (cu cratimă între cărucioare şi copii). Au urmat râsete, iar viaţa şi-a continuat mersul cu greutăţi, bucurii şi satisfacţii.

În anul 1960, Iakob soseşte în Israel, Zvi avea aproape vârsta Bar Mitzvei, şi mama i-a spus: „Acesta este tatăl tău, care a stat 13 ani în închisorile României comuniste.” Aşa l-a cunoscut! A fost o întâlnire emoţionantă, care a lăsat o traumă pentru tot ce n-a văzut copilul de la naştere.

Fiecare dintre cei doi părinţi s-au recăsătorit, între timp. Zvi a rămas, în continuare, la mama sa.

Recunoaşte că n-a fost un elev ieşit din comun. Învăţa la obiectele care-i plăceau. Făcea multe necazuri, alături de alţii, unor profesori care n-au reuşit să câştige simpatia elevilor, nu au predat disciplinele într-un mod didactic corespunzător.

Şi aici mă voi opri la un crâmpei din povestea anilor de liceu, ceea ce dovedeşte că dascălul nu are dreptul, niciodată, să impună elevului punctul său de vedere pentru viitoarea carieră din viaţă.

Prof. de matematică Herşman, din trib, proaspăt venit din România, văzând cât de neatent este la obiectul matematică, nu şi-a făcut multe iluzii cât departe poate ajunge Zvi. Deşi la examenul de matematică, pentru terminarea clasei a X-a, a obţinut, spre surprinderea dascălului, nota maximă, acesta l-a sfătuit să renunţe la alegerea ştiinţelor reale. Zvi i-a spus, mai mult în glumă, mai mult în serios, „că fiecare face ce crede că-i este mai bine.”

Au trecut 40 de ani şi, nu demult, fiind la o nuntă, a avut ocazie să-l întâlnească pe prof. Herşman, fostul dascăl în ale matematicii.

S-a apropiat şi i-a spus, zâmbind:

„– Mă recunoaşteţi, dl profesor?”

Acesta l-a privit şi, într-un târziu, i-a spus:

„– Sigur, eşti Zvi Hacohen, care mi-ai făcut destule necazuri. Apropo, ce ai învăţat, ce specialitate ai ales? Ce eşti?”

Răspunsul a venit imediat, însoţit de un zâmbet:

„– Din păcate, n-am luat în considerare îndemnul dvs., că nu sunt bun pentru ştiinţe reale şi, uitaţi-vă, am ajuns profesor universitar, cercetător în chimie organică. Vedeţi, dl profesor, de ce nu este bine să fie subapreciat un elev? Pentru că niciodată nu se poate cunoaşte suficient capacitatea sa”.

Dar să continuăm drumul în care mă însoţiţi, stimaţi cititori.

După ce termină stagiul militar, este admis la Universitate „Bar Ilan” şi declarat Licenţiat, în 1970, şi Master, în 1974, specialitatea chimie organică. Urmează Postdoctoratul la Institutul „Waitzman” din Rehovot, apoi specializarea la înalta şcoală şi, cu o bursă, porneşte în drum spre cea mai înaltă Şcoală a medicinii din lume, Harvard din America. Nici aici nu se face de ruşine în ale învăţăturii. Se evidenţiază prin conştiinciozitatea şi inteligenţa sa, prin interesul de a pătrunde adânc în toate tainele chimiei organice, obţine aici şi Postdoctoratul. Realizările, aprecierile, ofertele bune nu-i pot înlocui dragostea pentru ţară şi cei dragi.

În cursul anului 1981 este contactat telefonic de Universitatea din capitala Neghevului, cu următoarea propunere: „Am aflat că ţi-e dor de ţară, ai vrea să te reîntorci, avem vacant un post de cercetător la Institutul nostru de cercetări din Sde Boker în chimie, microbiologie, valorificarea algelor etc...

Eşti de acord???”

Emoţia l-a învins. Nu-i venea să creadă. Încurca cuvintele pentru răspunsul afirmativ. N-a stat mult pe gânduri şi a răspuns: „De acord”.

Într-adevăr, i-a fost dor de ţară. Ce i s-a propus că va face în noua calitate de cercetător, habar nu avea. N-a învăţat nici la Institutul Waitzman din Rehovot, nici la Harvard despre alge şi altele de genul acesta, dar nici nu vroia să „strice firma”, spunându-şi apoi, în gând: „Voi munci zi şi noapte şi mă voi descurca...”.

Într-adevăr, a reuşit să ajungă foarte departe. Nici lui nu-i vine a crede, acum, când priveşte în urmă drumul parcurs...

Autor a nenumărate cercetări şi invenţii, care au depăşit demult şi hotarele ţării, au adus mulţi bani Universităţii şi statului. Bunăoară, împreună cu alţi colegi ai Centrului de cercetări din Sde Boker, a adunat donaţii de peste un milion de dolari, prin care sunt distribuite burse la studenţii merituoşi, dotarea laboratoarelor etc. Publică nenumărate cărţi în limba ţării şi engleză, zeci, chiar sute, de referate ştiinţifice care, cu timpul, devin un preţios îndreptar pentru studenţii care frecventează Facultăţile de chimie, biotehnică etc.

Dacă m-aş avânta să redau titlurile câtorva din cele peste 200 de lucrări, referate ştiinţifice, cercetări, pe care secretara sa mi le-a pregătit pentru documentare, nu ar ajunge multe pagini, iar eu „mi-aş strica dinţii” să le pronunţ şi să le scriu.

Invitat în mai toate ţările lumii, începând cu Statele Unite, America de Sud, Africa, Asia, Europa, pentru a împărtăşi din cercetările şi rezultatele obţinute de chimia israeliană, se bucură de o frumoasă primire şi laude fără sfârşit.

Senatul Universităţii, Ministerul Învăţământului, factorii de bază guvernamentali nu au putut „sta cu braţele încrucişate” ca să nu-l promoveze mereu, în tot felul de funcţii universitare foarte importante, iar nu de mult să fie ales de Senatul Universităţii „Ben Gurion”, în unanimitate, ca viitorul rector al marii Universităţi din capitala Neghevului, pentru o perioadă de 4 ani.

De numele său trebuie alăturat și rolul important jucat în marea grevă a profesorilor universitari din anii trecuţi, pentru mărirea salariilor slujitorilor învăţământului superior. Din anul 2005 deţine şi funcţia de Preşedinte al tuturor senatelor universităţilor din ţară, precum şi multe alte funcţii onorifice.

Vorbindu-mi despre profesorii universitari de la „Bar Ilan”, a avut cuvinte de laudă la adresa prof. Spreher Smuel, care, îndeplinind multe funcţii în cadrul Universităţii, până şi Rector, a fost îndrăgit de studenţi, şi este hotărât să-l aleagă ca far călăuzitor în activitatea sa de Rector, întrucât a ştiut să câştige simpatia studenţilor, vorbind întotdeauna cu ei de la același nivel.

În încheiere, nu pot renunţa la câte ceva, ce am găsit scris în revista ebraică, care apare săptămânal în capitala Neghevului: „Prof. Dr. Zvi Hacohen, tatăl a doi fii, locuitor al aşezării Omer-Beer Şheva, membru în Senatul Universităţii din capitala Neghevului, Cercetător în Biotehnologie la Institutul de cercetări din deşert după numele «Blauştein», îndeplineşte funcţia de Director al colectivului de cercetători al Universităţilor din Israel.

Copil al oraşului Cluj, membru de bază al Institutului internaţional ANNAL OF MICROBIOLOGY, prin contribuţia sa ştiinţifică, Universitatea din Beer Sheva a obţinut câteva milioane de dolari şi înregistrarea multor invenţii-patente, redate în 3 volume tipărite, ultimul cu titlul SINGLE CELL OIL, care se ocupă, printre altele, şi de producerea combustibilul biologic-biofil, la bază având alge şi altele, obţinerea de acizi nesaturaţi PUFA, pentru uzul farmaceutic şi alimentar...”.

 

Se făcuse târziu, stăteam faţă în faţă, eram fascinat de simplitatea cu care mi-a redat crâmpeie din povestea vieţii sale, aşa cum îmi spunea, fără jenă, dintr-o familie săracă pe atunci, o mamă care a muncit din greu să-l crească și să-i creeze condiţii să înveţe, să-i înrădăcineze dragostea pentru învăţătură, conştiinciozitate, să ajungă cât mai departe în îndeletnicirea aleasă, a intrat la 1 august în „papucii” viitorului Rector al marii Universităţi din capitala Neghevului.

Nouă nu ne rămâne decât să-i transmitem, din toată inima, mult, foarte mult succes.

 

 

 

O somitate a ştiinţei

energetice române

Ac. Prof. Univ. Ing.

Martin Bercovici z.l.

 

 

Unul dintre „furnizorii” fideli, care, oriunde se află, fie la Paris, Roma, Bucureşti sau aici, în ţară, şi căruia când „îi cade în mână” ceva deosebit, care poate interesa pe cititorii publicaţiei noastre, repede pune într-un plic sau mă contactează telefonic... şi, uite aşa, Aby Avisar mă pune la curent cu tot felul de lucruri interesante, iar apoi are satisfacţie când apare relatarea, considerându-se, pe bună dreptate, „părtaş” la succes.

Zilele trecute am primit un plic voluminos, cu adresa expeditorului Aby Avisar, Hotelul KK, „Elisabeta”, str. Slănic, Bucureşti, conţinând 70 de pagini, scrise de 3 personalităţi române despre „părintele energeticii româneşti”, ing. Martin Bercovici z.l., membru titular al Academiei Române, inginer electromecanic, profesor universitar. Într-un cuvânt, după ce citeşti cele 70 de pagini, pot să-ţi dai seamă ce somitate a fost confratele nostru, ce contribuţie a adus el pentru cimentare şi modernizarea energeticii româneşti.

Autorii, fiind cândva studenţii defunctului, s-au străduit (şi au reuşit) să adune şi să ne redea un material documentar de o mare valoare istorică, care a văzut lumina tiparului anul trecut, sub auspiciile „Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România”.

Este locul şi momentul să consemnez că introducerea, un fel de trecere în revistă la ce va urma, este scrisă în limbile engleză, germană şi română.

Şi înainte „de a da frâu liber” celor aflate, mă simt obligat să redau câteva concluzii, la care a ajuns marele dispărut, desigur, după mulţi ani de studii, în calitate de inginer, de profesor la diverse şcoli cu profil energetic, de director, de profesor universitar, de consultant în realizarea unor mari obiective energetice din România: „Ingineria energetică, în tot ce are mai frumos, este o simbioză creatoare între concretul tehnologic, abstractul ştiinţei şi inefabilul artei. Cât priveşte ENERGETICA, ea are o triplă concepţiune: ca ştiinţă, ca ramură, ca profesie. Energetica este ştiinţa aplicată, situată la confluenţa între ştiinţele tehnice, economice, cele ale naturii, sau, mai degrabă, supradisciplină. Împrumută şi impune folosirea unui bogat arsenal ştiinţific, de concepţie, metode, instrumente şi rezultate de la ştiinţe, domenii şi disciplină...”.

Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la plecarea sa în drumul fără reîntoarcere, dar numele său se află înscris cu litere de aur în galeria marilor personalităţi ale energeticii româneşti, fiind cunoscut de multe generaţii de studenţi şi ingineri, care au avut bucuria de fi făcut studiile superioare la Politehnica din Bucureşti, ingineri, parte ce trăiesc în România, parte în străinătate, şi care duc mai departe, cu succes, cele învăţate de la marele dispărut academician, prof. univ. ing. Martin Bercovici z.l. De altfel, domnia sa a fost omagiat şi în ţara strămoşilor săi, pe care ei au părăsit-o cu peste 2000 de ani în urmă, din cauza cotropitorilor romani, reînviată prin strădania fiilor săi, răspândiţi în toată lumea.

Parcurgând paginile cărţii, ne dăm seama că, născut, crescut, trăit şi decedat în secolul al XX-lea, a avut de înfruntat furtunile provocate de două războaie mondiale, dar şi al dezvoltării ştiinţifice fără precedent. El a fost nevoit să se zbată în valurile politicianiste, a acţionat prin răspândirea culturii tehnice împotriva obscurantismului nazist, a participat la construirea României moderne după război, el fiind ctitorul, alături şi de alţi savanţi de aceeaşi talie, ca Dimitrie Leonida, C. Dinculescu, Constantin I. Budeanu etc. al energiei şi al modernizării ei în fosta noastră patrie, România.

Lecţiile predate, prin explicaţiile sale legate de sistemul energetic, transportul şi distribuţia energiei electrice, sarcinile ce trebuie să fie mereu în atenţia inginerilor au fost un model de a recruta, de a mobiliza atenţia studenţilor săi şi a-i determina să iubească îndeletnicirea aleasă.

Deşi ca tânăr inginer şi-a început activitatea la Societatea de Gaz şi Electricitate din Bucureşti, datorită conştiinciozităţii, abnegaţiei, calităţilor deosebite a fost promovat în funcţii de conducere, a urcat cu brio toate treptele spre vârful piramidei în specialitatea de profesor şi practician în energie.

Este locul şi momentul să precizez că, în timpul persecuţiilor din perioada celui de-al doilea război mondial, confratele nostru a condus Şcoala tehnică medie şi superioară numită şi „Politehnica Bercovici Bucureşti”, unde tinerii evrei au putut să-şi menţină trează dorinţa de învăţătură şi să se pregătească tehnic şi moral pentru o viaţă mai bună.

Una dintre preocupările sale de bază, după terminarea celui de-al doilea război mondial, a fost modernizarea instalaţiilor vechi, care urmau să se facă eşalonat. În această direcţie, ing. Martin Bercovici a impus înfiinţarea Institutului de Studii şi Proiectări Energetice (ISPE).

Aşa cum povestesc foştii colegi, foştii studenţi, Martin a fost un adversar al principiului de a realiza obiective energetice după criteriul rezolvării necesităţii de moment, fără a se ţine seama de perspectiva dezvoltării economice a zonei respective şi a sistemului energetic naţional.

„Cotrobăind” prin alte documente legate de numele academicianului prof. ing. Martin Bercovici, am putut afla că domnia sa a fost organizatorul, în anul 1957, primei Conferinţe Naţionale a Electricienilor din România, la care inginerii din sectorul energetic, în afară de a se cunoaşte între ei, au dezbătut probleme vitale pentru dezvoltarea regimului energetic al României. De precizat, marele succes al acestei Conferinţe a dus, mai târziu, la continuarea unor manifestări, simpozioane, sub diverse denumiri, care au devenit, cu timpul, o tradiţie în activitatea lor.

Într-un cuvânt, o adevărată somitate a energeticii române, care s-a bucurat de o deosebită apreciere a regimului, deşi apartenenţa a deranjat mult, dar nu a putut exista o putere să-l înlăture din cale.

Şi, totuşi, cine a fost, de unde provine, cum a reuşit să ajungă eroul nostru la cele mai înalte funcţii, care au adus multă cinste comunităţii evreieşti din România, Israel şi din lume.

La începutul secolului XX-lea se naşte, în oraşul Bârlad, Martin Bercovici. Secolul al XX-lea, în care se zăreşte, la orizont, cu optimism, un viitor strălucit. Se părea că totul a fost descoperit şi inventat, iar industria, în plină dezvoltare, avea să asigure o viaţă fericită locuitorilor planetei. Din păcate n-a fost aşa, lumea de atunci s-a înşelat. Două războaie mondiale şi alte zeci de frământări sociale au măcinat populaţia planetei, schimbând destinele a sute de milioane de oameni.

Da, în acest secol s-a născut, a crescut, a învăţat, s-a format viitorul academician prof. ing. Martin Bercovici z.l., provenit dintr-o casă de pe strada principală, la nr. 27, pe colţ cu strada Roşiori, din Bârlad. Trecătorii puteau vedea o firmă mare, pe care scria: „Depozitul de cherestea la Bernard Bercovici”.

La vârsta de 11 ani, elevul Martin Bercovici este ales să înfrunte un examen de admitere la cel mai important liceu, „Gheorghe Roşca Codreanu”, din Bârlad. Acest liceu era considerat unul de talie europeană. Mulţi dintre dascăli erau profesori universitari, membri ai Academiei Române, generali în armata ţării, scriitori, economişti, ingineri sau specialişti în diferite domenii. Elevul Martin Bercovici reuşeşte la examenul de admitere pentru clasa I-a.

În acest mare liceu din Bârlad, elevul Martin Bercovici obţine, în fiecare an, premii, începând cu clasa I-a până în a VII-a, fiind remarcat ca unul dintre cei buni elevi la obiectele matematică şi fizică. Mai târziu, fiind student la Bucureşti, se abonează la „Gazeta matematică” şi la „Revista de matematică” de la Timişoara, rezolvând regulat problemele publicate.

În momentul când candidatul Martin Bercovici s-a prezentat la Şcoala Politehnică din Bucureşti, existau mai multe secţiuni. El, însă, a optat pentru specialitatea de inginer, la secţia electromecanică, pe care o va frecventa şi termina după 5 ani. Ca student, a fost un exemplu, din toate punctele de vedere, fiind mult apreciat pentru seriozitatea şi competenţa sa.

Imediat după terminarea facultăţii cu brio, este angajat la Societatea generală de gaz şi electricitate din Bucureşti. Deşi remarcat pentru fructuoasa sa activitate, dar în lumina legilor rasiale, este scos din funcţie în anul 1940, fiind ţinut 5 ani „într-un lung concediu”.

În anul 1947 este numit subdirector general-tehnic la unitatea de unde a fost alungat în 1940.

Cum ştim, în baza decretelor apărute în 1940, 360.000 de evrei, cetăţeni români, au devenit parte în afara legilor. Atunci, ing. Martin Berovici va pune baza Şcolii superioare tehnică, unde au predat profesori de seamă pentru studenţi evrei exmatriculaţi de regimul Antonescu, devenind chiar directorul acestui aşezământ de învăţătură.

De reţinut „Şcoala Bercovici”, înfiinţată în anul 1940, cu un efectiv de 10 profesori şi 12 elevi-studenţi, a ajuns, în anul 1942, să aibă 50 de profesori şi 543 de elevi-studenţi.

Mulţi dintre aceştia au devenit, mai târziu, cadre de bază în industria României de după război, mulţi au ajuns în Israel sau în alte ţări, bucurându-se de o apreciere fără asemănare, pentru competenţa şi seriozitatea lor.

Sigur, în documentele şi cartea ce am primit-o, sunt foarte multe alte aspecte despre marele dispărut, dar spaţiul nu-mi permite să le evidenţiez, ca atare sunt obligat să mă opresc aici, fiind convins că am încercat, parte reuşind, să vă prezint, în succinta mea relatare de astăzi, cine a fost acest fiu al tribului nostru, care a dispărut, spre regretul nostru al tuturor, la o vârstă destul de tânără.

 

 

 

Beno Naori

Valoarea unui OM adevărat

 

 

 

Cu ani în urmă, în cadrul unei discuţii amicale, cu dr. Bruno Sigal, directorul clinicii de chirurgie, proctologie, laparoscopie, circulaţia sângelui, varice etc., din str. Sprinţak, Tel Aviv, acesta mi-a vorbit, în linii mari, despre un prieten, inginer, care a deţinut funcţii foarte importante la Societatea de electricitate a ţării şi merită să-l cunosc, să scriu despre el, întrucât „a pornit de jos” şi a ajuns la cea mai înaltă treaptă pe care şi-o poate dori un adevărat patriot. În acelaşi timp, mi-a atras atenţie să nu mă avânt în discuţii politice, că este un mapainic înflăcărat, dar ceea ce îl mai caracterizează, în mod deosebit, este că are o inimă bună, a ajutat şi ajută pe semenii săi, mai ales pe cei proveniţi din România.

Sigur, propunerea venind de la un membru al tribului nostru şi viitorul erou al relatării mele, fiind din acelaşi trib, nu mi-a rămas decât să-l contactez, telefonic, să-l rog să colaborăm pentru realizarea unei interviu sau articol, despre viaţa sa, despre eşecurile, despre realizările sale etc.

Cu multă tactică a încercat „să mă îndepărteze din calea sa”, motivând că nu crede că este cel mai adecvat om să scriu despre el, că sunt alţii cu realizări mai mari, întrucât, fiind de peste 50 de ani în ţară, a uitat aproape limba română etc.

Dar, întâlnindu-mă, nu pentru prima oară, cu astfel de oameni din tribul nostru, modeşti, care sunt mulţumiţi „să îi lăsăm în voia lor”, nu se consideră mari eroi, dar în realitate sunt, susţin că tot ce au făcut pentru Patria noastră este o obligaţie morală, de mare patriotism etc., m-a determinat, totuşi, să insist, să nu renunţ de a-l cunoaşte. După multe amânări, zeci de pretexte, a venit şi rezultatul. Mi-a programat o întâlnire, la o cafenea din str. Nahalal Beniamin, Tel Aviv.

La ora fixată, am fost la locul indicat. Mă aştepta pe stradă un om trecut de prima tinereţe, slab, o privire mai mult curioasă decât binevoitoare, cu un teanc de foi de desen în mâna stângă. Ne-am aşezat la o masă, am pregătit reportofonul şi l-am poftit, fără multă introducere, să vorbească, să povestească, să am eu ce scrie pentru cititorii noştri.

M-a privit destul de mirat că am intrat direct în subiect. Introducerea sa a fost: „Vă rog să mă iertaţi dacă voi face greşeli în exprimare, dar de peste 50 de ani sunt în ţară şi limba română am folosit-o foarte rar”.

Aiurea, vorbea foarte bine, nu se încurca în limba Mioriţei, şi a început „să descarce tolba”, cu frânturi din viaţa sa de până acum, dar evitând mereu cuvintele „eu am făcut, datorită mie s-au realizat, la aceste obiective se găseşte amprenta mea etc.”.

Şi, iată, omul care încerca să mă convingă că este de peste 50 de ani în ţară şi nu vorbeşte bine româneşte, scrie un roman, din care s-au publicat fragmente în ziarul „Viaţa Noastră”. Acum, publică, cu regularitate, relatări interesante, în „Revista Mea”. La început a refuzat, un timp, să fie semnat cu titlul „Ing. Beno Naori”, doar numele său, fără titulatură. „Modestia, bat-o vina!”

Ziarul „Viaţa Noastră” a descris despre drumul parcurs, ce realizări sunt legate de numele său. Ne vine greu să credeam că, într-adevăr, acesta şi nu altul a venit în ţară fără să cunoască bine limba, şi-a completat studiile la Tehnionul din Haifa, a învăţat limba ţării, şi-a perfectat cunoştinţele în practicarea limbii engleze şi franceze. Este trimis de Tehnionul din Haifa, unde şi-a completat studiile întrerupte în România, ca inginer stagiar în construcţii, pentru o perioadă de practică, la un şantier al Societăţii de electricitate din ţară şi rămâne la această mare unitate până la pensionare. Urcă şi urcă toate treptele, până şi devine „o putere”, un far călăuzitor în executare, în supravegherea a tot ce se mişca, între anii 1964-1998, în marea Societate de electricitate a ţării (Hevrat haşmal).

Cine este ing. Beno Naori???

Poate unii, cunoscându-l personal, ştiu valoarea sa, alţii, citindu-l în paginile publicaţiei noastre, se întreabă cine este, totuşi, el, în realitate?

Ing. Beno Naori (Focşăneanu, până la venire în ţară) s-a născut la Bacău, într-o modestă căsuţă din fosta str. Lecca. În trei camere locuiau părinţii, bunica şi cei şapte copii, printre care şi Beno. Casă grea de întreţinut, dintr-o prăvălioară-cârciumă.

În timpul celui de-al doilea război mondial, tatăl, capul familiei, este luat la muncă obligatorie şi totul, absolut totul, rămâne în sarcina mamei. Să hrăneşti şapte copii, să le procuri haine, să îi trimiţi la şcoală, să îi înveţi să se mulţumească cu ce au, să nu fie invidioşi pe alţii care au mai mult decât ei, nu era chiar aşa de uşor de înfăptuit.

Trece timpul, cu zile înnourate şi cu puţine zile însorite. Copiii cresc şi fiecare pleacă, pe unde poate, pentru a-şi face un rost în viaţă. Dacă nu erau destule necazuri în familia lui Focşăneanu, mai vine una mare şi Beno se îmbolnăveşte de o boală care lasă urme pentru tot restul vieţii. Dar el consecvent, hotărât, porneşte o luptă aprigă împotriva urmărilor acestei boli şi o învinge. Da, o învinge, pe cât este posibil, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, cu ajutorul unor medici buni, dar mai ales cu marea sa voinţă.

Ajuns în ţară cu soţia sa, tovarăşa sa de viaţă la bune şi mai puţin bune, prin anii ’60 ai secolului trecut, trec printr-o filieră grea, de absorbţie, de adaptare, aidoma ca mulţi dintre noi.

Este bine ştiut că, în procesul de adaptare, israelianul de origine română depune eforturi mari, munceşte cu mult avânt. Mulţi dintre aceştia realizează lucruri foarte importante, în toate domeniile de activitate, pentru existenţa şi dezvoltarea Patriei noastre unice, Israel, dar nu totdeauna apreciaţi la valoarea lor reală. Adevărat, în dorinţa de a se vedea egali cu ceilalţi israelieni, originarul din România renunţă, uneori cu dibăcie, dar şi cu încăpăţânare, la identitatea anterioară, la limbă, la cultura pe care a căpătat-o în fosta sa patrie. Şi munceşte, şi munceşte din greu ca să-şi câştige, într-un mod cinstit, existenţa.

Dar alţii, de seama lui Beno Naori, nu se mulţumesc cu cât realizează şi, avizi, vor şi mai mult, şi mai mult să facă pentru Patrie, iar, în final, vor reuşi să ajungă sus de tot, în vârful piramidei, pe specialitatea lor. În cazul de faţă, inginer constructor în ridicarea de uzine electrice şi cele aferente, consultant în tot ce era legat spre binele unităţii.

În paginile ziarului „Viaţa Noastră”, care, spre regretul nostru, a încetat să apară la începutul anului 2011, analiza probleme legate de obiectivele cu mare importanţă ale Societăţii de electricitate din ţară, care poartă amprenta sa, lucrări de construcţii de mare anvergură, din Haifa, Hedea, Ashdod Ashkelon etc. Ajunge să conducă un şantier de peste 1500 de oameni, are un cuvânt hotărâtor de spus în contractarea, din străinătate, a unor utilaje pentru societate, este trimis peste tot, începând cu îndepărtata Americă, Canada şi terminând cu Franţa. Este coautor la întocmirea bilanţului, acordă consultări tehnice de mare valoare, pentru bunul mers al societăţii etc.

Dar, peste toate acestea, este un om, în adevăratul sens al cuvântului. Îmi este interzis să scot în evidenţă cum a ajutat şi cum ajută oameni, neuitând nicio clipă de greutăţile în care a crescut, a învăţat şi s-a adaptat în noua veche patrie a poporului nostru.

Îmi vine greu să închei relatarea mea de astăzi şi să fiu obligat să nu redau, în slove scrise, cine este adevăratul OM, ing. Beno Naori, în special cum a ajutat şi cum ajută pe cei ce se luptă, uneori, cu multe greutăţi, sigur un loc de frunte ocupând cei din tribul nostru.

De altfel, auzind de toate acestea, m-a determinat să scriu cele de mai sus, despre cel care, cu mai bine de 4 ani în urmă, l-am întâlnit la o cafenea din Tel Aviv şi n-am putut ghici ce „tolbă” mare de realizări şi fapte bune duce pe spatele său şi cine este cu adevărat un OM, în sensul larg al cuvântului.

Pentru cititorii noştri, vreau să completez imaginea relatării cu câte ceva despre cealaltă faţetă a ing. Beno Naori, şi anume aceea că vorbeşte şi scrie perfect limba engleză, franceză, ebraică, română. Este deţinătorul unei biblioteci de mare valoare, unde găsim cărţi din secolele trecute, ale unor autori ce au făcut şi fac cinste literaturii universale.

În fiecare dimineaţă, cu excepţia zilei de sâmbătă, îl poţi întâlni la bazinul de la hotelul HILTON, înotând câte 2 km. Apoi, exerciţiu obligatoriu de mers pe jos, pentru menţinerea sănătăţii. De aici o porneşte spre Casa de rugăciuni a rabinului Efraim GUTTMAN, Sinagoga originarilor din România, unde este onorat cu citirea rugăciunii de dimineaţă.

Aţi citit până acum de unde a pornit, ce a realizat, să sperăm că Bunul Dumnezeu l-a înscris pentru un nou an de viaţă cu sănătate, întrucât merită. Asta nu este părerea mea, ci a celor care simt mereu ajutorul său moral şi material. Acum, în aceste clipe grele, avem nevoie de astfel de oameni, dat fiind că suntem înconjuraţi de fiare sălbatice, de egoişti.

Zilele trecute, când am contactat telefonic pe dr. Bruno Sigal ca să-i mulţumesc că mi-a recomandat pe ing. Beno Naori să scriu despre el şi i-am spus, mai mult în glumă, „m-am întâlnit cu filantropul recomandat de dumneavoastră”, imediat m-a corectat: „nu filantrop, este un ŢADIC” (un sfânt).

Cine ştie???

 

 

 

Generalul în rezervă

Aharon Zeevi Farkash

 

 

„Am avut ocazia să colaborez cu Farkash la câteva proiecte, despre care nu e cazul să dau amănunte. Pot spune, însă, că Farkash este unul dintre creierele cele mai înzestrate ale Israelului” (Marele industriaş Eitan Wertheimer).

 

Sunt mulţi membri ai originarilor din România, care, datorită voinţei, efortului, uneori supraomenesc, au ajuns la cele mai înalte trepte în îndeletnicirea lor.

Auzim de ei, îi vedem la televiziune, comentând cu multă competenţă, cu multă răspundere, sunt apreciaţi pentru tot ce au făcut şi fac în interesul existenţei şi prosperităţii Patriei noastre, Israel.

Mulţi dintre noi, auzind numele lor, imediat tresărim şi, cu un zâmbet pe buze, cu o licărire de bucurie în suflet, ne grăbim să afirmăm: „Este din tribul nostru, cinste lui”.

Şi cum altfel am putea reacţiona, dacă nu cu mare mândrie şi bucurie?

Pe eroul relatării mele de astăzi nu cred că mai există cineva, dintre noi, care nu l-am văzut, măcar o singură dată, comentând, la posturile noastre de televiziune, la radio, în presă, cu privire la problemele de apărare ale ţărişoarei noastre, Israel.

Ca să fiu sincer, din biografia sa m-a atras, în mod deosebit, atenţia, figura cea scumpă a mamei sale, supravieţuitoare a selecţiei lui Mengele din Buchenwald, pentru a rămâne în viaţă s-a sacrificat sora în locul ei.

Povestea o voi începe în târgul natal BECLEAN şi ambiţia mamei sale Hana (Rozalia) Farkash de a lupta cu toate eforturile, chiar şi supraomeneşti, pentru a realiza ce a dorit. Un singur exemplu: întoarsă din lagărul de la Buchenwald o umbră de om (32 de kg.), căsătorindu-se, a rămas apoi însărcinată. Medicul i-a recomandat imediat să avorteze. A refuzat, cu încăpăţânare, şi aşa l-a născut pe cel care astăzi este oaspetele de onoare al ciclului meu, despre oameni de seamă ai tribului nostru, mai precis Generalul (r) Aharon Zeevi Farkash.

Aharon Zeevi Farkash s-a născut într-un orăşel de munte de la poalele Carpaţilor, cu numele Beclean. În acest orăşel trăiau cândva mulţi evrei habotnici, parte exterminaţi de nazişti, parte emigrând în Israel. Mama lui Aharon, Hana Friedman, după tragedia trăită la Buchenwald, se întoarce în localitatea de unde a fost evacuată cu toată familia, dar din care au rămas foarte puţini, restul fiind exterminaţi în lagărele morţii.

Descriindu-şi mama, Aharon o prezintă drept o femeie blândă, dar ambiţioasă, credincioasă, dar pasionată de literatură şi optimistă.

În 1951, familia Farkash a depus actele de emigrare în Israel, întrucât aceasta a fost convingerea mamei sale şi nu putea fie contrazisă.

Oficialităţile s-au opus, fără explicaţii plauzibile. Dar mama cea ambiţioasă (Hana-Rozalia) nu s-a lăsat intimidată şi a reînnoit mereu cererea, până ce membri familiei au primit aprobarea şi, în anul 1962, sosesc cu toţii în Israel.

Aharon împlinise tocmai 14 ani. Părinţii, cu cei doi copii, au primit un ţrif la Tzfat. Tatăl a găsit cu greu de lucra la Keren Kaiemet, dar mai câştiga un ban în plus la smulsul penelor de găină, la un abator din localitate, pentru a face faţă necesităţilor elementare ale familiei.

Mai târziu, îl găsim pe Ahron învăţând la o ieşivă (şcoală cu profil religios) din Cfar Haroe, iar în timpul liber, pentru a ajuta familia, făcea tot felul de munci necalificate. Purta cu mândrie chipaua primită de la mama sa iubita. Ba se şi credea că va urma o carieră teologică. A fost o părere greşită. Vârsta milităriei, văzându-se paraşutist, a schimbat orientarea sa. Încorporat la aviaţie, urmează mai bine de un an un curs de ofiţeri. Deşi a vrut să treacă la blindate, a ajuns la MODIIN, un fel de „rampă de lansare” spre locul unde a ajuns. Devine direct răspunzător în problemele de tehnologie ale armatei Israelului (domeniu de care depindea sectorul contrainformaţiilor).

Aharon Zeevi Farkash a călătorit foarte mult peste hotare, dar două din aceste călătorii nu le va uita niciodată. Cea din Polonia, împreună cu o delegaţie de ofiţeri superiori, condusă de fostul său şef, Shaul Mofaz. Aici a avut ocazie să vorbească despre mama sa, cu suferinţele ei din lagăr, lăsând înmărmuriţi pe camarazii şi pe cei ce au întâmpinat pe oaspeţii din Israel. A doua călătorie cu amintiri a fost cea legată de târgul său natal din România, BECLEAN. Aici a găsit acelaşi peisaj pastoral, orăşelul pitit între munţi, a revăzut casa în care a locuit, a vizitat sinagoga, care a rămas intactă. Cea mai plăcută surpriza a fost întâlnirea cu medicul care l-a tratat, cu aspirină şi ceaiuri calde, când era copil şi era răcit.

Dar localitatea i-a readus în memorie ziua când Aharon a fost pionier, când purta cu mândrie cravata roşie, ştia pe din afară citate întregi din „Capitalul” lui Marx... Excelase la învăţătură, drept pentru care a fost trecut pe lista celor 5 evidenţiaţi care urmau să primească nişte medalii, într-un cadru festiv. Dar, la festivitate, Aharon a fost uitat pe lista celor ce primeau aceste distincţii. A plâns, dar buna sa mamă (care înţelegea cauza) l-a încurajat: „Ai să vezi, când vom fi în Israel, te vor primi în armată şi vei primi medalii”. Tatăl său dădea din cap, ca semn de aprobare. Vorbe profetice.

Tot cutreierând străzile orăşelului natal, şi-a amintit şi de unele ieşiri antisemite la care a fost supus. Bătaia de la feciorul preotului, alţii i-au tras ghionturi, însoţite de cuvântul „jidan”, dar Ahron nu s-a lăsat mai prejos, a ştiut să se apere, iar fiul preotului şi fiul secretarului de partid din localitate au simţit pumnii săi.

Cu toate acestea, ştiind cât de mult a suferit minoritatea de evrei în România, el a declarat, nu o dată, că: „Populaţia minoritară trebuie înţeleasă bine. Omul trebuie să se gândească cu inima, acesta fiind secretul succeselor unui regim. M-am străduit întotdeauna să înţeleg populaţia arabă din ţară şi, totodată, ştiu ceea ce ne trebuie nouă, statului nostru mic, dar puternic şi sigur pe sine.”

Aharon Zeevi Farkash, după absolvirea unor cursuri din ţară, a studiat, la Universitatea Harvard, ştiinţe militare. Pentru obţinerea titlului de Master şi-a ales ca temă pentru teză „Exerciţiile amăgitoare ale egiptenilor în războiul de Yom Kipur”, subiect care l-a preocupat practic în mod deosebit şi l-a simţit pe propria sa piele, cum spune el, în timpul acelui război, când a fost un tânăr ofiţer cu grad de căpitan, într-o unitate de informaţii (modiin).

Aici este locul şi momentul să redau o previziune de-a sa care, din păcate, nu a fost luată în seamă. În preajma războiului de Yom Kipur, a informat pe superiorii săi că ar putea izbucni un război cu ţările vecine, în jurul datei de 3-4 octombrie. Avertismentul său nu a fost luat în considerare, iar rezultatul îl ştim.

În alte documente cercetate, întrucât eroul meu este zgârcit în vorbe („modestia, bat-o vina”), am găsit că, la ceremonia primirii titlului de general, au asistat şi părinţii lui. Lacrimile ce au brăzdat obrazul mamei sale, aflată în tribună, observate de el, poate au fost şi motivul pentru care generalul să-şi descarce, în public, sufletul, şi să povestească despre copilăria şi anii adolescenţei petrecuţi în România, ţara natală, previziunea mamei sale că: „în armata din Israel va primi funcţii şi medalii”.

Sigur că sunt multe de scris despre funcţia primită cu ani în urmă în calitate de comandant al Departamentului de contrainformaţii, ajungând astfel la vârful piramidei în armata noastră.

Adevărat, au fost mulţi care s-au bucurat de această numire, dar poate tot aşa de mulţi erau scepticii, care s-au întrebat dacă nu cumva generalul Zeevi Farkash nu-i o fire prea delicată pentru o astfel de funcţie, mai ales în acele zile, şi într-un aşa post-cheie pentru ZAHAL, cunoscându-se că transilvăneanul Farkash s-a remarcat dintotdeauna prin firea lui umanitară şi totdeauna categorică în susţinerea punctului său de vedere.

Are amintiri frumoase despre Shaul Mofaz, care i-a fost superior, se cunosc de mulţi ani. Au învăţat împreună la cursul superior pentru comandaţi de unităţi, ambii lucrau, cu mulţi ani în urmă, la Direcţia de tehnologie şi logistică, subordonată Departamentului de contrainformaţii.

Dacă răscolesc în biografia sa voi găsi că a fost responsabilul unui proiect de informaţii pentru securitatea naţională INSS.

Acum deţine funcţia de preşedinte de onoare al organizaţiei de tineret „BEN YAKAR” din localitatea KFAR HAROE, unde Aharon şi-a petrecut o parte din adolescenţă.

Nu pot trece cu vedere că, în cei peste 40 de ani serviţi în armata noastră, a deţinut multe funcţii de importanţă superioară, a luat parte la diferite acţiuni vitale, care s-au încheiat cu rezultate strălucite.

Din anul 1966, după absolvirea unui curs de piloţi militari, a fost încadrat în serviciile de informaţii ale forţelor aeriene şi apoi în Corpul de informaţii al AMAN.

Între anii 1976-1990 a îndeplinit diferite funcţii de comandă în cadrul Corpului de informaţii. A absolvit cursuri postuniversitare de teoria sistemelor pentru comandanţi de brigadă şi divizie.

În această perioadă a participat la Războiul de uzură 1968-1970, războiul de Yom Kipur 1973, războiul din Libanon 1982. A participat la pregătirea operaţiunii ENTEBBE 1975. Între anii 1990-1993 a comandat Unitatea 8200, responsabilă cu interceptarea semnalelor şi descifrarea codurilor. În 1998, odată cu avansarea în grad de general, a fost numit ca şef al Departamentului Tehnologic şi logistic ATAL, funcţie pe care a deţinut-o până în anul 2001. Conduce direcţia de informaţii militare AMAN 2001-2006.

La 5 ianuarie 2006, trecut în rezervă, nu trece la o viaţă sedentară, continuă să muncească cu acelaşi avânt. În prezent, îl putem găsi ca Şef al Programul naţional de apărare şi informaţii din cadrul Institutului pentru studii de securitatea naţională INSS la Universitatea Tel Aviv. De remarcat că el a fondat şi este preşedinte-director general al FST21 Ltd., îndeplineşte funcţia de director la o societate (HAITEC D&A) care se ocupă de informaţii economice, la Universitatea ebraică din Ierusalim BOARD.

Lista funcţiilor, decoraţiilor, aprecierilor, realizărilor este foarte lungă şi spaţiul nu-mi permite să le înşir pe toate.

Este căsătorit, pentru a doua oară, cu Li, au 5 copii şi o nepoată, care, atunci când vine în vizită, bucuria pe care o produce bunicilor este de nedescris.

Mereu îl putem vedea pe ecranele televiziunii israeliene, pentru explicarea unor fenomene legate de situaţia securităţii statului nostru, oferind explicaţii competente şi binevenite. Marţi 23 noiembrie a.c., l-am reîntâlnit pe micul ecran, la postul 1, comentând, cu mare răspundere şi competenţă, situaţia din Egipt, Siria, Iran etc.

Prezentându-vă crâmpeie din viaţa acestui fiu al originarilor din România, mi-am amintit de un fragment din cuvântarea prof. dr. Reuven Feurştein, la primirea Premiului Israel în 1992: „Noi, originarii din România, suntem mândri pentru ce am dăruit ISRAELULUI: muncă, talent, inteligenţă şi foarte, foarte mulţi eroi, care şi-au jertfit vieţile în apărarea şi dezvoltarea statului, la înfăptuirea idealurilor de pace ale patriei noastre”.

O adevărată mândrie este pentru noi şi eroul relatării de faţă. Priviţi de unde a pornit, lupta cu greutăţile inerente, adaptarea şi apoi urcarea, încet şi sigur, pe toate treptele, spre vârful piramidei.

 

 

 

Colonelul în rezervă

Jack (Nelu) Grinberg

 

 

Într-un timp, a publicat în revista magazin „Revista Mea” un colaborator, care semna cu numele de Jack (Nelu) Grinberg. Publica diferite nuvele originale sau traduceri din engleză, care erau gustate cu multă plăcere de către cititori.

Unii dintre ei sunt curioşi să ştie cine se ascunde în spatele acestui nume, adresându-se revistei cu rugămintea de a „face lumină în sat” privind personalitatea autorului.

Ca să-l găsesc pe „misteriosul” autor nu mi-a fost uşor. Acum, după discuţia purtată cu domnia sa, pot spune că nu-mi pare rău că am depus efort să-l găsesc. Mulţi ne-am dori să ajungem la 88 de ani şi să nu ne trădăm, prin vârstă, prin comportare, să ne păstrăm facultăţile mintale perfecte, să nu „încurcăm borcanele” când avem în faţă un interlocutor necunoscut.

În faţa mea s-a prezentat jovial: colonelul de rezervă Jack (Nelu) Grinberg, care, timp de 30 de ani, a deţinut diferite funcţii în cadrul poliţiei noastre, fie în nordul sau centrul ţării, obţinând rezultate deosebite, fie ca un simplu agent de stradă, fie ca anchetator, cu peste 60 de oameni în subordine, subofiţeri, ofiţeri, apoi ca şef al postului de poliţie din oraşul Dir-El-Balah etc.

Cine este?

„Niţică răbdare şi veţi afla”.

Născut la Bucureşti, cu mult înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Tot aici urmează cursul primar, la şcoala comunităţii spaniole de pe str. Epureanu din Capitală, unde s-a predat şi limba ebraică, prilej de a intra în tainele acestei limbi, destul de grele.

În continuare, îl întâlnim la Liceul „Matei Basarab”, pe care l-a absolvit cu brio. Cursurile universitare nu a putut să le urmeze, din cauza epocii fasciste din România. În anul 1942, când trebuia să înceapă cursurile universitare, era în plină desfăşurare cel de-al doilea război mondial. Este anul când evreii sunt scoşi din casele lor, strămutaţi în alte locuinţe, când evreii sunt trimişi în lagărele de muncă sau, parte, în iadul numit Transnistria.

Nelu, împlinind vârsta de 18 ani, ca să nu fie considerat fără ocupaţie şi trimis într-un astfel de lagăr, se angajează la o întreprindere din Bucureşti. De aici, de altfel, după război, demisionează, cu speranţa că va reuşi să fie primit la învăţământul superior. Întâmpinând greutăţi, fie materiale sau morale, renunţă, pentru moment, iar la vârsta de 21 este chemat pentru efectuarea stagiului militar. Aşa mai trec 2 ani din tinereţea sa.

Soarele începe să răsare pentru el abia când se proclamă înfiinţarea Statului Israel. Atunci nu mai aşteaptă alte evenimente şi se înscrie, printre primi solicitanţi, pentru plecarea în patria tuturor evreilor din lume.

Ne găsim în anul 1950, când devine cetăţean al statului Israel, patria strămoşilor noştri, şi va începe o viaţă nouă. Adevărată viaţă a unui evreu.

Fratele său, care se găsea deja în ţară şi era angajat la poliţia statului, îl îndeamnă să-i urmeze calea. Ceea ce şi face. Cunoscând puţin limba, din cele învăţate la cursul primar de la şcoala comunităţii spaniole din Bucureşti, i-a venit mai uşor să se încadreze în societate, să-i treacă mai repede şi perioada de absorbţie.

Elanul cu care a pornit în noul drum, în noua Patrie, îl ajută să fie remarcat foarte repede şi trimis, după 6 luni de activitate în poliţie, la un curs de anchetatori din oraşul Kiriat Ata. Deci, din simplu agent de stradă pe K. Bialik, îl întâlnim deja pe băncile şcolii de poliţie din K. Ata.

Emoţiile au fost mari. Cu ebraica pe care o ştia i-a fost frică de examene, la care luau parte, pe atunci, judecători din regiunea Haifei, profesori din elita învăţământului, la care un loc principal ocupa jurisdicţia. Dar şi aici zâna cea bună i-a venit în ajutor. A întâlnit, la această şcoală a poliţiei, un profesor originar din România, care l-a ajutat foarte mult, i-a tradus în limba română cuvintele judiciare întâlnite în cărţile de învăţătură şi lecţiile predate.

O adevărată mană venită din necunoscut.

Este bine ştiut că la bază legislaţiei israeliene stă cea britanică, care are multe deosebiri faţă de cea europeană, numită şi „Codul Napoleon”. În Israel, ca şi în Anglia, anchetele penale sunt efectuate de personalul de poliţie specializat, şi nu de procurori sau judecători de instrucţie, cum se întâmplă în legislaţia europeană. Toate acestea trebuia să le înveţe eroul meu de astăzi şi vă spun că, după cele auzite, n-a făcut de ruşine aliaua română. A urcat repede, dar cu paşi siguri, până la gradul de colonel în anchetarea delincvenţilor în toate domeniile, având în subordine un colectiv, cum am menţionat şi mai sus, cu 60 de ofiţeri şi subofiţeri. Ba chiar subunităţi de anchetatori.

Dar, cum fiecare început are şi un sfârşit, vine anul 1980 când, după 30 de ani efectivi prestaţi în poliţie, majoritatea la cele mai complicate anchete, cu cei mai mari infractori, iese la pensie. Începe să scrie, dar abia în anul 2010 vede lumina tiparului cartea de căpătâi, „Note din carnetul unui poliţist”, care cuprinde, în afară de note biografice, însemnări, mai mult sau mai puţin picante, despre anchete penale.

Partea a două a cărţii este scrisă de soţia sa, Paula Grinberg z.l., care i-a fost tovarăşă de drum la bune şi mai puţin bune până anul trecut, când a trecut în lumea umbrelor.

Ceea ce a insistat să consemnez este chiar foarte interesant. În primii ani trăiţi în ţară, reîntâlneşte doi prieteni din tinereţea sa petrecută în România. Aceştia o prezintă pe sora lor. Între ei, după primele întâlniri, se naşte o dragoste, ce se termină printr-o căsnicie fericită până în ultimele zile ale vieţii alesei inimii sale.

Ea, şi nu alta, a fost pentru el soţie, soră, prietenă, tot ce a avut mai scump în viaţă. Scriau împreună în presa română din Israel. Cartea, tipărită în anul 2010, este semnată de amândoi.

Acum, la anii unui octogenar, singur, trăind cu frumoasele amintiri din căsnicie, din cariera profesională, îşi petrece viaţa într-o casă destinată celor în vârstă, unde, de altfel, l-am întâlnit pentru „un pahar de vorbă”.

Stăteam faţă-n faţă cu un om cu care poţi spune că nu te plictiseşte când începe să-ţi povestească frânturi din viaţa sa, din căsnicia fericită, aşa de bogată în realizări, dar şi de clipe mai puţini fericite petrecute în România şi aici, când Paula s-a îmbolnăvit şi l-a părăsit pentru totdeauna.

Citind cartea din scoarţă în scoarţă, fără să mă plictisească, ba îndemnându-mă mereu să văd ce urmează, m-am oprit în mod special la partea a doua, unde am găsit ce scria Paula despre soţul ei, intitulat sugestiv „SOŢUL SCRIITOAREI”.

„Într-o zi, m-am gândit că ar fi bine să aştern pe hârtie unele mici întâmplări, mai mult sau mai puţin nostime, căci cele triste pe cine interesează?

Chestii care s-au întâmplat altora şi mie...

Încurajată de soţul meu, care deşi ştie că-mi lipsesc studiile necesare urmate cu diplomă de care are nevoie un eventual scriitor, am luat în mână stiloul şi prima hârtie pe care am găsit-o în casă şi, fără înflorituri, fără figuri de stil şi fără exagerări, am scris nişte întâmplări fără importanţă. Au urmat altele. Se spune că, scriind, creierul se antrenează. Deci, încep să scriu. Prin casă se învârteşte soţul meu şi priveşte peste umărul meu. «Ce, tot la asta te ţii???» Mai greu de suportat decât persoanele care citesc ziarul, peste umărul tovarăşilor de călătorie, în autobuz. Trece mai departe.

Când vine acasă, la ora prânzului, priveşte spre masa pe care-i pregătesc poşta primită şi scrierile mele. «Ce, azi nu ai scris nimic?»

După masă, se decide să coboare din pat după pauza de prânz.  Din colţul îndepărtat al salonului în care se află televizorul, aud deodată diferite zgomote. Soţul scriitoarei caută un program interesant la televiziune. Mă rog în gând să nu găsească, pentru a putea să mă concentrez la scris. Da, există un Dumnezeu al scriitorilor, nu a găsit nimic interesant, a închis televizorul. Iese pe uşă fără să spună «Bye», înseamnă că nu se duce departe. Afară, în stradă, îl aşteaptă marea lui iubire, maşina cea nouă. Poate îl ţine mai mult lângă ea, căci altfel pleacă inspiraţia mea.

În altă după-amiază pleacă să se plimbe. Se înapoiază destul de repede acasă. Intră pe uşa ţinând în mână un pachet. Eu casc ochii, iar pe faţa mea se aşterne un zâmbet fericit. Probabil mi-a adus ceva care să înlocuiască premiul pentru literatură pe care nimeni n-o să mi-l dea niciodată. Îmi întinde pachetul şi-mi spune: «Ţi-am adus hârtie, ca să ai pe ce scrie!»

Margaret Mitchell a scris o singură carte, «Pe aripile vântului», în urma căreia s-a îmbogăţit. Am încetat să mă întreb de ce nu a scris şi altele. Probabil că şi soţul ei, fiind pensionar, se învârtea prin casă, deranjând-o de la scris.”

Mai avea multe de povestit, dar se apropia ora când aceşti locuitori sunt chemaţi la masă, ca atare ne-am despărţit cu speranţa că ne vom mai reîntâlni.

Am plecat cu satisfacţia că am întâlnit încă un om ce mi-a demonstrat că şi vârsta a treia merită trăită, sigur, dacă Cel de Sus nu-şi va bate joc de noi, prin degradarea fizică, încât să devenim, pentru noi şi alţii, o povară.

 

 

 

 

 

 

 

Un om – o legendă

Dr. Yosef Govrin

 

 

De obicei, găsesc pe eroii relatărilor mele prin ziare sau cărţi, fie în limba română, fie în ebraică. De data aceasta, însă, cel despre care veţi citi mai jos mi-a fost recomandat de Uly Vălureanu, fostul redactor-şef al emisiunii „Bună dimineața, Israel”, asigurându-mă că voi avea o mare plăcere să conversez cu această mândrie a tribului nostru.

Dar cum ştim, pentru un tango sunt necesar doi parteneri, „mi-am luat curajul în dinţi” şi am contactat telefonic pe dl dr. Yosef GOVRIN, un om, o legendă, care a deţinut mai multe funcţii de mare importanţă în cadrul Ministerului nostru de externe, dintre care cele mai însemnate fiind de prim-secretar al ambasadei noastre la Moscova, ambasador al Israelului în mai multe ţări, printre care Austria, Slovacia, Slovenia, în România, pe vremea lui Ceauşescu, și în cadrul unor secţii ale ONU de la Viena etc.

Ieşind la pensie, „nu depune armele”, devine cercetător la Universitatea ebraică din Ierusalim, membru de onoare al mai multor foruri, în cadrul relaţiilor externe cu mai toate ţările din lume, se dedică scrisului şi scoate de sub lumina tiparului câteva lucrări literare, unde întâlnim un om cu suflet larg, îmbibat în amintiri triste ale sale şi ale poporului nostru.

Cum aş putea să vă relatez despre acest patriot, slujitor credincios al intereselor Israelului, fără a nu vă oferi, mai întâi, câteva date biografice.

Yosef Govrin s-a născut la Cernăuţi, fosta capitală a Bucovinei. Între anii 1941-1944 este evacuat, împreună cu întreaga familie, la Moghelev-Transnistria. În acest timp, tatăl său este ucis mişeleşte de soldaţi români, astfel mama va deveni capul familiei, muncind din greu pentru a asigura o existenţă modestă.

După anii grei petrecuţi în Ghetoul Moghilev, tânărul de 15 ani are un singur ţel: să ajungă în Palestina, locul destinat tuturor evreilor din lume.

Reuşind să părăsească România, împreună cu alţi tineri, îl găsim întâi, împreună cu mama sa, în lagărul din Cipru. Apoi reuşeşte să ajungă pe pământul viitorului stat al evreilor. Urmează mobilizarea în armată, îşi completează studiile, obţinând diploma de bacalaureat. Aici este momentul şi locul să subliniez că, deşi elev extern, la liceul din Hertzlia, obţine diploma de bacalaureat cu menţiunea de BRIO.

În armată, văzându-se seriozitatea şi competenţa sa, patriotismul său, după scurt timp devine ofiţer cu misiuni speciale în Peninsula Sinai şi Ramat Hagolan.

În acest timp continuă, cu abnegaţie, să urce treaptă cu treaptă, spre vârful piramidei. Termină, tot cu BRIO, Facultatea de Istorie contemporană a poporului evreu şi Relaţii internaţionale de la Universitatea din Ierusalim, obţinând şi titlul de doctor în filosofie.

Nu trece multă vreme şi este cooptat să lucreze în cadrul Ministerului de externe, unde-l vom găsi între anii 1953-1995. Aici va deţine multe şi însemnate funcţii, cum am arătat mai sus, care-i aduc numai apreciere şi primirea a nenumărate recompense morale, printre care şi Premiul Israel.

Este autor a 48 de tratate legate de poporul nostru, printre care despre antisemitismul în Europa răsăriteană, relaţiile Israelului cu multe ţări ale lumii.

În palmaresul său vom găsi multe conferinţe ţinute, lucrările sale fiind publicate în Rusia – editura PROGRES, Anglia – editura FRANK CASS, România – editura BABEŞ BOLYAI etc.

Un alt capitol din activitatea sa, care ne obligă să ne oprim, este perioada când relaţiile Israelului cu ţările din Europa răsăriteană au fost întrerupte din cauza Războiului de 6 zile (Uniunea Sovietică, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia etc).

Atunci numele său a fost menţionat în multe întâlniri secrete sau oficiale despre care noi, muritorii de rând, nu ştiam mai nimic.

Autor al unui studiu privind anii întunecoşi petrecuţi în Transnistria, apărut sub egida lui Yad Vashem, lucrarea este premiată de o comisie specială a Ministerului Învăţământului, clasându-se drept cea mai bună dintre cele 35 prezentate la concurs.

Vorbitor al limbilor engleză, spaniolă, rusă, română, idiş și, bineînţeles ivrit, i-a dat posibilitatea de a deschidă multe uşi ale diplomaţiei internaţionale, calificându-se ca un sol de mare valoare al Statului Israel în lume.

Câteva cuvinte despre familia eroului meu de astăzi. Soţia, doamna Hana Govrin, este doctor în chimie, cotată cu o rodnică activitate în specialitatea sa. Fiica sa, Liora Govrin, este o avocată binecunoscută, iar fiul, David Govrin, a dovedit că „mărul nu cade departe de pom” şi a îmbrăţişat cariera diplomatică, ocupând un loc de seamă în cadrul Ministerului de externe.

Biografia sa este atât de bogată încât, sincer să fiu, nu ştiu ce să scot mai repede în evidenţă. Realizări... realizări care se înşiră şi, fiecare din ele, vor să fie primele, pentru a nota cine este acest fiu al tribului nostru.

Într-un cuvânt, pot să afirm (şi sunt sigur că vă veţi alătura la justeţea titlului relatării de faţă): „Un om – O legendă”, despre care s-ar merita a se vorbi mai mult, ba chiar numele său ar trebui să se găsească în manualele şcolare, pentru ca tânăra generaţie să ştie cine sunt adevăraţii eroii ai neamului, patrioţi gata să se sacrifice pentru ţara noastră, a copiilor noştri, a generaţiilor viitoare.

Îmi stau la dispoziţie nenumărate documente, unele scrise de oameni de seamă, profesori universitari, scriitori, care relevă despre personalitatea sa. Spaţiul rezervat îmi este prea mic ca să vă relatez despre toate aflate şi legate de această mândrie a tribului nostru.

Ceea ce nu pot trece cu vedere, la încheiere celor de mai sus, a fost buna impresie ce mi-a făcut-o, vorbindu-mi cu frumoase cuvinte la adresa activităţii dl Edward Iosiper, care a reprezentat, timp de 6 ani, cu cinste şi multă apreciere România, în Israel.

O adevărată apreciere, exemplificată cu multe fapte lăudabile.

Sigur că dl dr. Yosef Govrin mi-a dat dovadă, prin discuţia purtată şi documentele găsite legate de acest nume, că este o adevărată enciclopedie, care aduce multă cinste tribului nostru.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sandu Mazor,

fost ambasador al Israelului

în România

 

 

De data aceasta nu pot realiza un interviu, cum v-am prezentat până în prezent. Găsindu-mă în faţa unuia dintre cei mai importanţi ofiţeri de cercetare ai poliţiei israeliene, generalul în retragere Sandu MAZOR, cu aprobarea domniei sale, vom da o altă nuanţă discuţiei noastre, încât veţi avea impresia că ne aflăm la o cercetare, un fel de interviu-anchetă, unde eroul meu de astăzi şi-a pus pecetea, în multe acţiuni de mare importanţă ale poliţiei israeliene. Dar, în acelaşi timp, vom afla cum a ajuns să reprezinte, în calitate de ambasador, ţara noastră în România.

Sigi Sonntag: În primul rând, pentru ca cititorii noştri să vă cunoască, v-aş ruga să ne spuneţi câteva date biografice despre dvs.

Sandu Mazor: M-am născut la Bucureşti. Am studiat la Ploieşti, la Liceul nr. 6. Tatăl meu era gestionar la magazinul UNIVERSAL din Ploieşti, iar mama era stenodactilografă la SOVROM PETROL Ploieşti.

Sigi Sonntag: În Israel aţi făcut alia împreună cu familia? În ce an se întâmpla şi unde aţi fost repartizaţi?

Sandu Mazor: Alia am făcut împreună cu părinţii, în anul 1964, şi am fost repartizaţi în Kfar Ata.

Sigi Sonntag: Aţi fost nevoit să vă schimbaţi numele? Odată cu obţinerea funcţiei din poliţie, s-au îndepărtat prietenii de dvs.?

Sandu Mazor: Da, a fost indicat, în cadrul cursului de ofiţeri, să îmi schimb numele din Sandu Mosescu în Sandu Mazor. Prietenii mi-au fost alături mereu, inclusiv după intrarea mea în poliţie, în schimb eu m-am abţinut de la relaţii cu oameni de afaceri sau politicieni.

Sigi Sonntag: Ştiu că, după sosirea în ţară, v-aţi continuat studiile, la finalul lor obţinând titlul de general.

Sandu Mazor: Este adevărat. Am urmat toate cursurile posibile: un curs de ofiţeri, combinat cu Institutul de drept penal şi criminologie, apoi un curs de ofiţeri superiori. A urmat un curs de management la Universitatea din Tel Aviv. Sunt absolvent al Colegiului de Apărare Naţională şi am B.A. în ştiinţe politice de la Universitatea din Haifa.

Sigi Sonntag: Cu ce v-aţi ocupat înainte de a vă începe activitatea în cadrul poliţiei?

Sandu Mazor: Am studiat ebraica în cadrul Ulpanului intern al poliţiei la Ierusalim (9.1964-6.1965).

Sigi Sonntag: Angajarea dvs. în poliţie s-a făcut pe baza unui concurs?

Sandu Mazor: Nu. S-au dat examene psiho-tehnice şi sociometrie. Majoritatea concurenţilor erau „olimi” din România şi Africa de Nord.

Sigi Sonntag: Povestiţi-ne, vă rog, câteva aspecte din activitatea dvs. de poliţie şi drumul parcurs până aţi devenit şeful biroului de cercetări.

Sandu Mazor: Primii doi ani i-am lucrat ca simplu poliţist sau sergent de ordine publică şi circulaţie. Apoi am fost, vreme de 3 ani, sergent la serviciul de anchete.

25 de ani am ocupat funcţia de ofiţer de anchetă. Am început cu gradul de inspector, până am ajuns general. În acest interval am ocupat diferite posturi ca, de exemplu şeful secţiei de interogări în cadrul unităţii centrale din Tel Aviv. Am fost şeful departamentului de anchete regional Merkaz, adjunct la unitatea naţională de anchete, înşelăciuni şi corupţie.

De asemenea, am fost şef la unitatea de anchetă a delictelor grave şi internaţionale. Tot atunci m-am ocupat şi de completarea dosarelor naziştilor.

A urmat funcţia de şef a departamentului de suport logistic în cadrul inspectoratului general al poliţiei. Am fost şeful departamentului de anchete în cadrul inspectoratului general al poliţiei şi, apoi, adjunctul inspectorului general al poliţiei israeliene, post din care am ieşit la pensie din motiv de vârstă – 55 de ani.

Sigi Sonntag: Impresionant. Ne puteţi da câteva exemple de cazuri pe care le-aţi cercetat?

Sandu Mazor: Pot, dar nu am de gând s-o fac, pentru a nu readuce aminte persoanelor relevante de o perioadă pe care, fără îndoială, doresc s-o uite. Pot doar să spun că nu există paragraf din codul penal omis în cercetările făcute asupra bănuiţilor sau delincvenţilor în cazurile de furt, înşelăciune, fals, spargeri, jafuri armate, violuri, trafic de droguri şi persoane, crime, spionaj etc.

Sigi Sonntag: Puteţi măcar să ne daţi câteva exemple de persoane cercetate pentru diverse acuzaţii? Care a fost relaţia dvs. cu procuratura, pe perioada anchetelor?

Sandu Mazor: Din păcate, vă reamintesc, prefer să nu dau nume. Pot sublinia că, de-a lungul timpului, am cercetat de la cetăţeni simpli, până la ofiţeri din poliţie, penitenciar sau ofiţeri de armată, oameni de afaceri, politicieni, membrii ai parlamentului, miniştri sau chiar primul ministru.

Colaborarea mea cu procuratura a fost una excelentă, dar, uneori, conflictele sunt inevitabile, când se apreciază calitatea probelor sau recomandarea referitoare la „soarta” dosarelor.

Sigi Sonntag: Aţi fost nevoit, în activitatea dvs., să vorbiţi limba română cu cei anchetaţi?

Sandu Mazor: Cu delincvenţii, în pofida faptului că unii erau de origine din România, nu, dar cu anumite victime sau martori, da.

Sigi Sonntag: De-a lungul anilor, aţi întâlnit oameni proveniţi din diferite locuri ale lumii. Puteţi să ne spuneţi dacă românii erau majoritatea celor care comiteau diferite delicte?

Sandu Mazor: Dimpotrivă. Românii erau clar în minoritate. Interesant, poate, este şi faptul că muncitorii din România (deci nu cetăţeni israelieni), comparativ cu muncitorii veniţi din alte ţări, erau în majoritate numerică, dar o minoritate în ceea ce priveşte implicarea în delincvenţe.

Sigi Sonntag: Povestiţi-ne un caz mai special la care aţi participat.

Sandu Mazor: Nu-l povestesc, dar îl pot aminti. Mă refer la cazul special când a trebuit să anchetez un delict săvârşit pe teritoriul României, în perioada când legea interzicea israelienilor întâlniri şi discuţii cu membrii ai P.L.O.

Sigi Sonntag: În bogata dvs. carieră, aţi fost la un moment dat şi Ambasador în România. Cât timp aţi fost ambasador şi cum au decurs relaţiile cu Federaţia Evreilor din România?

Sandu Mazor: În anul 2000 am acceptat propunerea ministrului de Externe, prof. Ben Ami, şi, vreme de doi ani (2001-2003), am fost ambasador. După acest mandat, am fost întrebat dacă mai doresc, dar am refuzat să mi se prelungească contractul.

În acest interval, sarcinile mele au fost vaste: de natură politică, adică întreţinerea, coordonarea şi susţinerea în anumite activităţi bilaterale sau multilaterale, inclusiv şedinţe periodice consultative sau de analiză cu conducerea ministerului de afaceri externe a României, în toate domeniile de activitate ale ambasadei. De asemenea, au fost sarcini de natură economică, cum ar fi acordul de anulare a taxelor de import/export, inclusiv graduat, la produsele agricole. S-au făcut vizite cu delegaţi la primării din ţară. Au trebuit organizate vizitele reciproce ale personalităţilor sau oficialilor, m-am ocupat de organizarea festivităţii de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti actualului preşedintelui, Shimon Peres.

În schimb, relaţia mea cu Federaţia a fost doar de natură consultativă, pentru că nu am dorit implicarea Israelului în problemele interne ale României.

Israelienii au avut parte de sprijin din partea secţiilor comerciale sau consulare, în funcţie de necesităţile lor sau atunci când erau aspecte de natura „incorectă”.

Tot în această perioadă am avut discuţii cu Ministrul Educaţiei de la acea vreme, dna Andronescu, pentru a spori numărul de ore incluse în manualele de istorie dedicate perioadei Holocaustului.

Sigi Sonntag: Aţi participat, pe perioada şederii în România, la diverse acţiuni sau conferinţe speciale?

Sandu Mazor: În anul 2002, a fost organizat un eveniment special, cu ocazia Zilei Independenţei. Tot cu această ocazie, în 2003, s-a organizat un eveniment la Teatrul Naţional. Aceste două evenimente au fost transmise Tv.

Am răspuns invitaţiilor făcute de televiziuni şi radio, dar am acordat şi interviuri în presă. Preşedintele României m-a decorat pentru activitatea şi aportul adus în dezvoltarea relaţiilor dintre România şi Israel.

Sigi Sonntag: Aţi împărtăşit din experienţa dvs. colegilor din alte ţări?

Sandu Mazor: Din experienţa mea am împărtăşit colegilor din U.S.A. (FBI şi NYPD), Brazilia, Columbia, Uruguay, Argentina, China, Thailanda, Taiwan, Germania, Belgia, Rusia, Ucraina şi, desigur, România. Separat, am participat la întâlniri organizate de Interpol şi am organizat, în Israel, o întâlnire cu ocazia aniversării a 50 de ani a Israelului, la care au participat zeci de inspectori din poliţia israeliană.

La rugămintea Ministrului Administraţiei şi Internelor din România (dl. Dudu Ionescu), am efectuat, însoţit de trei subalterni, o vizită de lucru în diferite formaţii ale poliţiei române, cu scopul de a depista aspecte care necesită, după părerea noastră, o analiză mai amplă. Scopul acestei vizite a fost ameliorarea diferitelor linii de activitate (organizatorică, operaţională, resurse umane, buget etc.). La sfârşitul acestei vizite am prezentat, împreună cu ceilalţi membri ai delegaţiei, un raport, în prezenţa ministrului şi a personalului de conducere al inspectoratului general al Poliţiei Române.

În ziarele „Haaretz” şi „Israel Hayom”, am publicat diverse articole cu caracter criminalistic. Am conferenţiat în cadrul diverselor întâlniri, inclusiv cele cu caracter comun judecătorilor sau avocaţilor.

Sigi Sonntag: Acum, că ne-aţi vorbit despre pasiunea dvs., munca în poliţie, vorbiţi-ne şi despre familia dvs., care vă susţine în tot ceea ce faceţi.

Sandu Mazor: Da, familia mi-a fost mereu alături. Soţia mea, Liza, absolventă a facultăţii de matematică a universităţii Tel Aviv, a fost profesoară şi, actualmente, conduce propriul birou de audit. Împreună, avem doi copii, Oded şi Rachel, şi patru nepoţei. Rachel, care este avocat, mi-a urmat exemplul şi este căpitan la secţia de anchete de înşelăciuni din regiunea Tel Aviv.

Sigi Sonntag: Acum, că aţi ieşit la pensie, cu ce vă ocupaţi?

Sandu Mazor: Acum am timp pentru lectură, sport, excursii cu familia şi prietenii, şi merg, cu mare plăcere, la diverse spectacole.

În paralel cu aceste hobby-uri ale mele, am o activitate intensă în cadrul clubului de generali în retragere şi activez, ca director din partea publicului, în conducerea unei societăţi de asigurări, inclusiv comisia de control şi la comisiile de achiziţionare/dotare al Kupat Holim-ului Klalit.

Sigi Sonntag: Din păcate, în ultimul timp, în ţară a crescut numărul delictelor. Ce propuneţi dvs., pentru a sista creşterea numărului de crime în familie, între delincvenţi? Credeţi ca cei din aliaua din Rusia sau Etiopia au contribuit la ridicarea nivelului de delincvenţă?

Sandu Mazor: Este dificil de a micşora şi imposibil de a sista crimele în familie, datorită faptului că ele nu sunt de natură instrumentală, ci emoţională.

Referitor la crimele între delincvenţi, s-au luat măsuri în domeniul legislaţiei (sunt noi legi care interzic sau pedepsesc activitatea criminală organizată sau spălarea banilor) şi organizatoric (s-a înfiinţat unitatea 433, numită şi F.B.I. israelian).

Noii veniţi din Rusia sau Etiopia, pe lângă aportul considerabil la efortul comun de a ameliora situaţia socio-economică a Israelului, au, print-o minoritate neglijabilă, şi influenţă asupra nivelului infracţional.

În urma ultimelor statistici, s-a constatat că numărul dosarelor penale înregistrate anual este în scădere din 2006, numărul dosarelor rezolvate este în creştere; de asemenea, şi numărul victimelor care decid să se adreseze poliţiei.

Sigi Sonntag: Vă mulţumim pentru bunăvoinţa de a ne fi acordat acest interviu.

Sandu Mazor: Şi eu vă mulţumesc.

 

***

Deci am parcurs, cu ajutorul slovelor scrise, crâmpeie din viaţa unui om de valoare, încă o mândrie a tribului nostru, care ne onorează, şi pe bună dreptate.

Desigur, cu aceste rânduri aş fi putut încheia „interviul-anchetă” de mai sus, dar etica mă obligă să fac nişte precizări ce nu pot fi omise.

Contactându-l telefonic pe generalul în retragere SANDU MAZOR şi fost ambasador al Israelului în România, mi-a demonstrat, de la bun început (ceea ce nu mi se întâmplă totdeauna), că este dispus să colaboreze cu mine în vederea realizării unui interviu. Dar, cum eroul meu are în sânge suspiciunea, curiozitatea unui ofiţer de anchete, prima întrebare a fost:

– Dar în ce scop doriţi să comentăm despre cariera mea din trecut?

– Întrucât n-aţi făcut de ruşine tribul nostru. Aţi urcat, încet şi sigur, spre vârful piramidei în activitatea desfăşurată în cadrul poliţiei israeliene şi apoi, ca reprezentantul de seamă al Israelului în România, pentru o perioadă destul de importantă.

Dintr-o rugăminte şi o promisiune, iată „actul de naştere” al celor relatate mai sus, pentru care transmit eroului meu de astăzi sincere mulţumiri pentru bunăvoinţa manifestată.

 

 

 


 

Partea III

Despre mari artiști

 

 

 

 

 

Constantin Anatol

Prinţul neîncoronat

al scenei transilvănene

 

 

Aşa cum am menţionat nu o dată în relatările mele, cea mai mare satisfacţie o am nu numai când îmi văd publicate consemnările, hrana mea sufletească în ale scrisului, ci mai ales când sunt contactat de oameni din „crema societăţii noastre”, care sunt dornici să povestească, şi prin mine să împărtăşească celor ce ne mai delectăm cu slova românească, crâmpeie din viaţa lor, despre locul de unde au luat „startul”, cum au învins greutăţile inerente întâlnite pe parcursul vieţii, cum au îmbrăţişat satisfacţiile, realizările. De aceea nu le dau voie, când îi ascult, să-mi spună, să pronunţe cuvintele: „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece”.

Cine din generaţia noastră nu a auzit, nu a avut ocazie să vadă piesele de teatru, unde de multe ori interpretarea rolului principal a fost rezervată, încredinţată cu sfinţenie lui Constantin Anatol (Ludwig Friedman), marele, neîntrecutul artist şi regizor, fie al scenei Naţionalului de la Cluj, al teatrelor din Bucureşti, Tg. Mureş, Timişoara şi, la vârsta a treia, la cel din Beer Sheva şi Haifa etc., dascălul care a învăţat pe Teofil Vâlcu, Giurumia, Nuţescu, Munte etc. îndeletnicirea de a sluji, cu credinţa nobilă, şi mult preţuita artă a Thaliei.

Scriu aceste rânduri sub influenţa emoţiei pe care am trăit-o şi o trăiesc amintindu-mi cum zilele trecute telefonul sunase îndelung şi, ridicând receptorul, am auzit la celălalt capăt al firului o vocea sobră, prezentându-se simplu şi onest: „Constantin Anatol şi vreau să vă povestesc crâmpeie din viaţa mea, întrucât Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece”.

Observând emoţia mea la auzirea numelui, m-a asigurat că, într-adevăr, el este cine bănuiesc a fi. Apoi, pentru a linişti „spiritele”, mi-a promis că-mi va trimite şi cartea sa, „Vânător de fluturi”, pentru a-mi veni în ajutor, să-l cunosc mai bine, să văd că nu m-am înşelat asupra interlocutorului de la telefon.

Nu a trecut multă vreme şi iată-mă în posesia cărţii, în posesia biografiei unui om pe care zâna ce bună, numită la început Dina COCEA, şi apoi mulţi alţi mari artişti, regizori, scriitori l-au însoţit peste tot, i-au pavat drumul până şi în zilele de astăzi, acolo la Haifa, unde locuieşte şi „se hrăneşte” împreună cu scumpa sa tovarăşa de drum, Iudit, cu amintirile frumoase despre cariera sa, despre satisfacţiile ce i le-a oferit munca sa, despre căsnicia fericită, despre tot ce este legat de familia sa.

Ea şi nu alta l-a ajutat foarte mult ca să ajungă la cea mai înaltă treaptă în nobila sa îndeletnicire, pecetluită de peste 60 de ani de viaţă, de căsnicie fericită.

Culoarea coperţii, într-un albastru închis, seamănă cu culoarea cerului de la răsărit şi până la apus de soare. La început o răsfoiesc, apoi încep s-o citesc şi nu-mi permit să lecturez din ea mai mult de 10-20 de pagini, zilnic. Atât şi nu mai mult. Nu vreau ca visul început prin citirea scrierii sale să se termine şi să mă trezesc frustrat de un bun, ce nu-l întâlneşti de multe ori în viaţă. De aceea şi considerându-mă, acum, mai mult decât fericit că pot să cunosc, pe cât posibil, acest gigant al scenei în interpretare, în regie – Constantin Anatol, recte Ludwig Fridman, evreu cu frica lui Dumnezeu, despre care marea doamnă a teatrului românesc Dina Cocea, scria cândva: „Pot fi mândre acele teatre din ţară care găzduiesc o personalitate artistică ca aceea reprezentată prin CONSTANTIN ANATOL.

Urmărindu-i cariera, de la debutul său în Bucureşti, la «Teatrul Nostru», unde mi-a fost şi partener în «Discipolul diavolului» de B. Shaw, în «Reţeta fericirii» şi până la cele mai recente creaţii la teatrul din Târgu Mureş şi la teatrul Naţional de la Cluj, ca actor şi regizor, regăseşti, de fiecare dată, confirmate însuşirile de bază ale acestui artist, inteligenţa incisivă, bogăţia sentimentelor lăuntrice, rafinamentul mijloacelor de expresie. Dozate savant, toate aceste însuşiri i-au prilejuit numeroase interpretări de mare clasă. Astăzi, la vârsta maturităţii, Constantin Anatol are în urma lui un bogat palmares artistic. Creaţiile lui poartă, toate, pecetea lucidităţii sale, ceea ce şi explică varietatea soluţiilor compoziţionale, la care aderă caracterul analitic şi precizia cu care îşi construieşte personajele.

Ca regizor, Constantin Anatol are meritul de a nu se supune nici unei mode. Slujeşte cu credinţă textul dramatic şi îi oferă soluţia potrivită – în spiritul textului şi nu împotriva lui. În munca de îndrumare a actorului – actor el însuşi de mare probitate profesională –, ştie să creeze climatul favorabil ca acesta să se exprime nu ca meşteşugar, ci ca artist...”.

Cartea pe care o am în faţă vrea să fie, şi, în realitate, chiar este, o cronică romanţată despre teatru, oameni şi nu numai.

Aşa cum spune însuşi autorul la începutul cărţii „Vânător de fluturi”: „Multe lucruri contribuie la formarea şi dezvoltarea unui om. Multe i se întâmplă, multe căşunează altora, cunoaşte mulţi oameni, locuri fără sfârşit. E greu de spus începutul a fost atunci. E greu de spus încotro s-ar fi dezvoltat acest ÎNCEPUT...”.

Lumea de atunci, din anul 1925, când avea aproape 5 ani şi lua parte la sărbătorirea rabinului oraşului transilvănean, care împlinise 80 de ani. Mama l-a învăţat o poezie a lui Moriss Rosenfeld şi, rostind-o în faţa celor prezenţi, a fost mult aplaudat. Poate de atunci s-a „cuibărit” în el dragostea pentru scenă. De altfel, la 16 scrie prima piesă de teatru în 5 acte, „Moshe”. Lumea de atunci nu se aseamănă deloc cu lumea de astăzi, în anii celui de-al treilea mileniu.

Adevărat, fiecare om este predestinat pentru ceva anume. Nu există om fără talente. Nu toată lumea îşi descoperă (sau i se descoperă) talentele, dar ele zac în fiecare fiinţă umană, în fiecare creatură a Domnului.

Sigur, un rol important în formarea noastră, în cultivarea talentului o au părinţii, rudele apropiate, prietenii, societatea.

Dacă părinţii eroului meu de astăzi nu ar fi fost cum erau, nu l-ar fi trimis din Sibiu într-un internat foarte bun la Timişoara, să înveţe, toată viaţa sa, toată calea sa, toate gusturile sale, tot EUL s-ar fi dezvoltat altfel şi nu ajungea unde a ajuns, ducând acum pe spate un bagaj plin cu realizări, cu satisfacţii, cu aprecieri. Un om ce face cinste tribului nostru, dar prea puţin se ştie sau puţini vor să ştie cine este această mândrie a originarilor din România, care la 28 martie împlineşte 91 de ani. Mazal Tov, Maestre!

Avea doar 11 ani, când îl găsim deja frecventând „Liceul israelit” din Timişoara. Deşi, la vârsta aceasta era un gest crud şi greu de înţeles să îndepărtezi un copil din casă, să-l trimiţi departe, singur printre străini, să înveţe. Dar astăzi, mai mult ca oricând, îşi dă seamă ce importanţă a avut această hotărâre a părinţilor şi cât de mult l-a ajutat în viaţă.

Au trecut anii şi urmează discursul lui Hitler, înainte de a ajunge la putere, şi începe să înţeleagă, după chipurile triste ale părinţilor, că ceva foarte rău se apropie. Influenţa negativă s-a simţit şi în fiecare zi. Frecventarea unui liceu, a unei facultăţi devine din ce în ce mai dificilă pentru un evreu, toate din cauza furtunii ce s-a abătut odată cu nazismul. În toată Europa începuse să sufle un vânt xenofob. Antisemitismul nu se născuse nici atunci şi nici deodată.

Dacă aş vrea să consemnez, în relatarea de faţă, primul contact cu teatrul, cu admiraţia pentru această nobilă îndeletnicire, atunci o voi lega de primul spectacol văzut de el, cu numele de „Muşcata din fereastră” de Victor Ion Popa, apoi vizionarea de multe alte spectacole. O amintire ce nu poate fi ştearsă din memoria sa sunt spectacolele văzute cu Sidy THAL, care juca în idiş şi a câştigat publicul nu numai cu talentul, dar şi cu amabilitatea ei. Dar, vorbind de această mare artistă, îi apare în memorie că, la un spectacol, prezentat la Timişoara, după ce publicul a aplaudat-o îndelung în picioare, a căzut dintr-un balcon ceva care părea să fie o poşetă de damă. A urmat un pocnet puternic şi, după el, o explozie, foc, ţipete, răniţi, sânge.

Dacă alţii au avut parte de o tinereţe liniştită, lipsită de griji, Constantin Anatol, ca să ajungă la peste 120 de piese regizate în peste 55 de ani, consecutiv de joc pe scenele teatrelor din România, deţinerea rolurile principale din teatru şi film, regia ieşită din comun, a fost nevoie de o muncă supraomenească, zile, săptămâni, chiar luni a trebuit să fie departe de credincioasa sa tovarăşa de viaţă, Iudit. Nopţi şi zile petrecute la diferite gazde, departe de căminul conjugal, totul, absolut totul de dragul şi pentru teatru, pentru scenă, pentru culise, pentru ridicarea şi coborârea cortinei, pentru aplauze binemeritate, ridicarea în picioare a publicului, pentru joc pe scenă.

Poate pentru unii ar fi ceva incredibil, şi pe bună dreptate, dar nu puţine au fost cazurile când, terminându-se spectacolul, iubitorii de o adevărată artă îl aşteptau să iasă pe stradă, spre casa sa, aplaudându-l, punând mâna pe el, să se convingă că-i viu şi natural.

Da, au fost cazuri când publicul său nu a luat în seamă orice risc, la nevoie s-au spart şi uşile de intrare, ferestrele de la sălile de spectacole, pentru a-l vedea interpretând rolul lui Akim din „Contele” de Victor Eftimiu (1945), Traian din „Titanic Vals” de Muşatescu, Tranio din „Femeia îndărătnică”, Maiorul Swindon în „Discipolul Diavolului” de C.B. Shaw, la „Teatrul Nostru”, sau pe Bosc, în „Nana”, la teatrul Modern.

În perioada 1946-1952 îl întâlnim la Teatrul Secuiesc din Târgu Mureş, dând ce poate da un bun artist în „Fiul meu”, în „Revizorul”, în „Azilul de noapte” etc. Continuând drumul, fiind solicitat, între anii 1952-1964, îl găsim la Teatrul Naţional din Cluj, devine de neîntrecut în Higgins din „Pygmalion”, unde a semnat şi regia (s-a jucat în 5 stagiuni), Hamlet (în 4 stagiuni), apoi în Miroiu din „Steaua fără nume”, în „Viforul”. După „Procesul Horea”, primeşte premiul întâi la un concurs unde iau parte 40 de teatre din ţară.

Dar cum artistului îi stă bine cu drumul, în perioada 1964-1969 Constantin Anatol câştigă simpatia publicului timişorean, jucând la Teatrul Naţional din localitate. Aici ajunge la apogeu ca Malvolio, „Cum vă place” de Shakespeare, „Pygmalion” de Shaw, Manuel din „Insula” de M. Sebastian.

Între anii 1961-1980 se reîntoarce la Teatrul naţional din Târgu Mureş, secţia română, şi primeşte iarăşi şi iarăşi aplauze pentru interpretarea „Omului în roabă” din „O asemenea dragoste”, contele Ianovici din „Procesul Horea”, Profesorul din „Unchiul Vanea”, Şeful din „A cincea lebădă” de P. Everac şi multe alte personaje, care s-au bucurat de o foarte bună critică în presă şi în rândul colegilor de breaslă, fără să nu amintim de public, care s-a ridicat în picioare pentru a răsplăti talentul său...

Dar cum aş putea trece cu vedere bogata sa activitate ca regizor, la Teatrul Naţional din Cluj, la Teatrul maghiar şi la Teatrul naţional din Timişoara, la Teatrul din Târgu Mureş, secţia română şi maghiară etc., iar în Israel, la filmele „Zborul 016” şi „Ziua norocoasă a lui David”, precum şi numeroase filme şi seriale de televiziune.

 

***

 

În anul 1950, părinţii părăsesc România, în favoarea noului cămin evreiesc, Israel, după ce au suferit mult din cauza regimului antonescian şi apoi cel comunist. Alte rude fac acelaşi drum, spre ţara străbună. Eroul meu de astăzi se va reuni cu familia abia după mai bine de 30 de ani. O întârziere, mai mult de frică că nu-şi va putea însuşi limba, în aşa măsură ca să apară în faţa spectatorilor. El, pentru care scena, aplauzele spectatorilor înseamnă aerul şi lumina, înseamnă viaţa de toate zilele.

Adevărat, aceşti peste 30 de ani trăiţi în România, datorită muncii sale de zi cu zi, noapte cu noapte, i-au oferit tot ce-şi poate dori un artist. Este apreciat. Se nasc cei doi copii, care îmbrăţişează o carieră frumoasă, se nasc nepoţi şi atunci trebuie luată o hotărâre: cu cine vor creşte, care va fi viitorul lor.

Zarurile au fost aruncate, hotărârea este luată şi, în anii ’80, soseşte în ţara tuturor evreilor din lume. La început puţin speriat, dar apoi, de dragul copiilor, al teatrului, ia hotărârea că trebuie să învingă greutăţile „oferite” de noua patrie şi învinge. Da, învinge, aşa cum a fost obişnuit dintotdeauna...

Nu poate renunţa la dragostea sa faţă de teatru, ceea ce îi dă un imbold mai mare ca să înveţe limba ţării; cât ştia din România, când a învăţat în liceul israelit, era aproape nimic sau cel mult ceva minor. Este bine ştiut că cine cunoaşte câteva limbi, ca Anatol (română, maghiară, engleză, franceză, germană), învăţarea altei limbi vine mai uşor, dar nu şi în cazul ivritului, care este o limbă aşa de grea şi complicată.

Puţin vor fi aceia care vor crede că sârguinţa sa n-a dat repede roade. Începe să vorbească limba ţării, după zile şi nopţi de învăţătură a acestei limbi atât de complicată. Soarele răsare din nou pentru el şi, între anii 1981-1998, Constantin Anatol va apare pe scenă, se va simţi în largul său fie la teatrul din Beer Sheva, unde apare împreună cu O. Kottler, Tel Aviv, dar în special la cel din Haifa, unde-l admirăm, printre altele şi în Don Antonio din „Sâmbătă-Duminică-Luni”, regizat de O. Kottler, Comandantul în „Cercul de cretă caucazian”, Generalul în „Platonov”, Dr. Dorin în „Pescăruşul” etc.

Aproape 17 ani joacă pe scenele din ţară, cu teatrul din Beer Sheva, Haifa etc., fiind admirat şi aplaudat, dar cum îmi spunea: „Vârsta înaintată e superbă, dar e greu imaginabilă fără kupat holim lunar sau poate mai des...”. Adevărat.

Câte nu mi-am notat să le aştern pe hârtie din cele auzite de la interlocutorul meu de astăzi, dar spaţiul ce mi-a fost rezervat a fost demult depăşit, ca atare mă opresc aici, promiţând cititorilor că, în viitor, voi mai reveni cu diferite povestiri ale lui Constantin Anatol, despre viaţă, scenă, prieteni, colegi de breaslă, egoism, invidie, răutate...

 

 

 

Iancale Bodo –

60 de ani pe scenă

Mic de statură, dar mare în fapte

 

 

Am scris şi mulţi alţi au scris despre el, totuşi, de câte ori vedem un afiş nou, o reclamă la televiziune, şi găsim numele de IACOB BODO, eu sunt tentat, sunt influenţat de tot ce a realizat până acum, pentru păstrarea cu sfinţenie a limbii idiş, să scriu din nou. Mă aşez la computer şi literele, propoziţiile, frazele pornesc fără mare efort, se aşează una după alta, pot spune se întrec între ele, care mai de care, să ajungă prima pe ecran şi să evidenţieze cine este el, ce a realizat şi ce realizează de câte ori i se încredinţează un rol pentru scenă.

De altfel, cine a urmărit jurnalul de actualităţi, vineri 30 noiembrie, la postul 1 de televiziune din ţară, s-a bucurat, la fel ca mine, văzându-l cât de sprinten este, glumele sale bine gustate, privirea aţintită spre cei din sală, dar mai ales spre familia sa care, ca întotdeauna, este alături de el pentru a se bucura de marea apreciere a publicului ce-i este credincios şi nu se satură admirându-l pentru neîntrecutul său talent.

Vorbe înţelepte rostite de el, care nu pot decât să ne bucure pe de o parte, iar pe de altă parte să ne întristeze, când le-am auzit: „În Israel, limba idiş nu a murit, a fost doar ascunsă într-un dulap”.

Cum se poate spune o glumă, povestită cu har, să înveseleşti pe cineva decât în limba idiş, cu care ne-am născut, crescut şi ne bucurăm s-o păstrăm.

Iancale Bodo este dotat cu acest talent şi se poate folosi, când vorbim despre el, afirmaţia marelui umorist evreu-american Woody Allen, care spune: „Dacă vrei să faci cu adevărat un bine umanităţii, povesteşte-i o glumă bună”.

Şi cine o povesteşte mai bine decât Iancale Bodo.

Atunci punem întrebarea „ascunsul într-un dulap al limbii idiş în Israel” a fost cu bună intenţie??? De altfel, cu o altă ocazie am relatat cum s-au aplicat, cu mulţi ani în urmă, amenzi teatrului şi artiştilor care foloseau limba idiş.

Nu pot uita, la una dintre întâlnirile noastre, sorbind dintr-un „pahar de vorbe”, cum l-am întrebat, la sfârşitul discuţiei, ce ar vrea să se scrie, peste ani, pe piatra sa funerară?

Mi-a răspuns, simplu şi coincis: „Decedat înainte de vreme”.

Adevărat, cum se poate gândi cineva că Iancale Bodo poate să ne părăsească pentru totdeauna. Mereu plin de energie, mereu pus pe o glumă reuşită, mereu apreciat pentru talentul şi conştiinţa sa în a întruchipa întocmai ce i se încredinţează, în ale teatrului, ca să ne transmită prin talentul său, să ne înveselească sau, după rol, să ne întristeze... BODO rămâne tot Bodo.

Sigur, este foarte greu să redai titlurile pieselor în care a jucat, mai ales cele scrise de Shalom Alehem, Pereţ, Bashrvis Singer, Iţik Manger etc.

Cert este că, pe toate scenele din lume unde a apărut, a reuşit să câştige simpatia şi admiraţia publicului prin jocul său original şi elegant.

În septembrie 2010, la recitalul care l-a susţinut pe scena Teatrului Evreiesc din Bucureşti, a fost atracţia nr. 1. Mereu înconjurat de admiratori mai vechi sau mai noi, Bodo strălucea de bucurie şi satisfacţie pentru marea simpatie ce i-a fost acordată cu această ocazie.

Anul acesta a fost mai bogat ca oricând în activitatea artistică pe scenă. Ultima apariţie a fost în HERSHALE OSTROPOLIER, unde joacă alături de un alt star al „mameluşen”, Mike Burstein, cu care sărbătoreşte 60 de ani pe scenă, ca mesageri devotaţi ai limbii idiş.

Piesa este scrisă, cu mulţi ani în urmă, de dramaturgul Moshe Ghershensohn, care se bucură de o mare audienţă în rândul spectatorilor, iar nouă ne-a însoţit copilăria şi tinereţea. Povestirile despre isprăvile lui Hershale, au fost şi au rămas un dar de mare valoare al folclorului evreiesc. Evreul vesel şi trist, evreul şmecher şi pus mereu pe fapte ce te fac să râzi în hohote, evreul considerat o adevărată figură mitologică.

Cine dintre noi nu-şi aminteşte câteva din cele ce le-am auzit pe vremea copilăriei noastre despre acest Hershale, rupt din imaginea evreului pribeag din galut. Flămând sau sătul, vesel sau trist, el trece pe lângă viaţa noastră, a celor care am trăit cândva departe de adevărata noastră ţară, şi niciodată nu se va pierde în van.

În decursul anilor, mai toate scenele importante ale lumii au găzduit această piesă, şi a obţinut succese la Moscova sau în Polonia, în America sau Canada etc.

Noul an îl va începe cu participarea sa la câteva apariţii în cadrul „Romaniadei”, care va avea loc la Eilat, împreună cu un buchet de artişti şi cântăreţi din România. Agenda sa de apariţii la Idispil este bogată şi pentru 2013. Face intense repetiţii pentru rolul încredinţat în piesa „Shalom Grip” a lui Hanoh Lavin, tradusă în idiş pentru prima dată în lume.

Iancale Bodo este unul dintre acei artişti ai tribului nostru care, oriunde se află pentru primirea unor premii drept răsplată a talentului său, a sârguinţei sale de a fi mereu primul, mă face să mă simt obligat să fiu prezent, să iau parte la bucuria sa.

Îl privesc din unghiul meu, cum urcă spre scenă să primească premiul, cu mersul său elegant, încercând să ne înşele că cei peste 80 de ani nu au trecut peste el. Adevărat, chelia se măreşte, dar el este mereu tânăr şi bine dispus, când ştie cum noi, spectatorii săi fideli, îl iubim şi ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ni-l păzească cât mai mult, ca să fie în mijlocul nostru.

Ultima dată am fost prezent în sala Cinematecii din Tel Aviv, cu ocazia decernării Premiului „Slomo Kupershmid”, acordat de ACEMOR – limba idiş, Bodo adăugându-l alături de cel cu „Israel şi Edith Polak”, „Lerner”, „Meier Margalit”, „Premiul pentru întreaga activitate teatrală” etc.

Cine nu savurează cu plăcere clipele când stăm în fotoliul de la teatru şi-l vedem interpretând dintre cele mai simple până la cele mai complicate roluri, fie de comedie sau tragedie. Trăieşti mereu cu impresia că la Iancale Bodo nimic nu s-a schimbat. Demonstrează mereu că este un artist desăvârşit, deşi a intrat, nu de mult, în rândul octogenarilor. L-am întâlnit pe scenă, în filme, la televiziune, din 1992 la Idispil şi mereu ni se pare că Iancale Bodo este întocmai ca pasărea phoenix, care renaşte din propria cenuşă.

Om corect, nu pot uita când, în anii trecuţi, m-a contactat telefonic, exprimându-şi indignarea faţă de emisiunile „Eretz Neideret”, care i-a denigrat pe muncitorii români ce lucrau în Israel, imitându-i cum vorbesc, cum se comportă etc. A protestat şi în faţa conducerii postului 2 de televiziune, care patronează această emisiune. Plin de revoltă, îmi spunea: „Cum se poate, bieţii oameni vin aici să muncească să-şi câştige o bucată de pâine în mod cinstit, ne ajută să construim ţara, lasă copiii, soţiile, casa, obiceiurile şi găsesc nişte iresponsabili prin asta subiecte de ironie... Nicicând nu voi uita, poate şi foarte mulţi dintre noi la fel, de prima noastră patrie, pe care o vom iubi mereu, împreună cu poporul său. Cu bunicii lor, părinţii lor am crescut împreună la bine şi la rău, iar acum să admitem ca un mănunchi de oameni, care n-au nimic comun cu România, să procedeze astfel...”.

Mereu, când am avut ocazia, am scris despre Iancale Bodo (Bodoagă), „made Ştefăneşti-Botoşani”, despre debutul său, despre sosirea în ţară, adaptarea, urcarea treaptă cu treaptă, până ce a ajuns sus de tot în arta Thaliei.

Pentru mine, Iancale Bodo înseamnă interpretarea ireproşabilă în piesa „Strachina de lemn”. Deşi refuză mereu să joace roluri de bătrân, în această piesă ne-am întâlnit cu un artist rafinat, care ştie să fure pe drept lacrimile spectatorilor, să-i ridice în picioare, să-l aplaude fără întrerupere. Cine a văzut această piesă, în care joacă rolul bătrânului tată scos din casa sa de către copii şi „aruncat” într-o casă de bătrâni, ne obligă să plângem fără a lua seama de cei din jur, care şi ei nu se pot abţine. Stăteam şi-l priveam cu toată atenţie, îl admiram din tot sufletul, cu coada ochiului mă uitam la cei de alături. Oricât au vrut să se abţină, n-au putut opri şiroaiele de lacrimi ce le brăzdau obrajii, şi le ştergeau cu discreţie, şi-l aplaudau.

Nu pot spune că întotdeauna drumul pe care calcă este pavat numai cu satisfacţii. Bunăoară, se pregătea aşa de mult pentru a-l interpreta pe Napoleon în piesa cu acelaşi nume dar, din cauza unei fracturi a fost nevoit, cu durere în suflet, să cedeze rolul lui Gaby Iaghil. Dar Bodo ştie că nimic nu se poate face împotriva soartei. Întotdeauna s-a împăcat cu ce i-a hărăzit soarta şi îngerul său păzitor „şi-a făcut datoria” aşa cum se cuvine.

Să scriem despre marele nostru Bodo ai nevoie de mult spaţiu. Să vezi de unde a pornit, din localitatea Ştefăneşti, unde, cum susţine, trăiau circa 3000 de locuitori, dar erau 5000 de vorbitori ai limbii idiş. „Dădăcit” de mic cu numele de Iancale, este considerat mai aparte de părinţii săi. De aceea nu avea voie să cânte la acordeon că, ferească Dumnezeu, să nu-şi rupă spinarea. Nu avea voie să cânte la vioară, ca să nu piardă auzul, cât priveşte limba română nu ştia că există, până când a început şcoala primară. Bunicii din partea mamei au plecat în Palestina încă în anul 1934, iar cele două surori ale sale au ajuns în Palestina prin anii 1944-1946. El, cu părinţii, au rămas în România până în anul 1950, când, cu vasul Constanţa, familia Bodoiagă se reuneşte în Ţara Sfântă.

Cariera sa de artist o datorează bunului său prieten Tomy Heşkovitz, care, având o formaţie artistică la Botoşani, îl cooptează şi, astfel, este semnat actul de naştere „Iancale ca artist”.

Despre cariera sa din Israel, despre marele regizor Milo de la teatrul din Haifa, care l-a lansat „pe orbita teatrului israelian” am scris şi nu-i cazul să repet. Întocmai ca şi despre inegalabilul succes obţinut de el, la începutul carierei sale de aici, cu spectacolul „Moshe ventilator”.

Nu-mi rămâne decât să închei cu rugămintea la Bunul Dumnezeu să-i mai dea mulţi ani cu sănătate, împreună cu cei dragi, să ne mai înveselească zilele îmbibate cu tot felul de necazuri inerente, să fie mereu un demn mesager al Mameluşen, cu care ne-am născut, crescut şi pe care, peste ani, o vom lua cu noi spre locuri fără întoarcere.

 

 

 

Să ne amintim de

Jeny Kessler z.l.

 

 

Sincer să fiu, mai întotdeauna m-am ferit, în relatările mele, să tratez problema iubirii, care leagă două fiinţe pentru un viitor îndelungat. Totdeauna am considerat acest subiect ca o „cutie magică”, închisă ermetic, şi cheia aparţine numai celor în cauză.

Dar povestea dragostei ce depăşeşte limitele imaginaţiei noastre, a unui om ce face tot ce-i stă în putinţă, de multe ori chiar supraomenesc, pentru a păstra imaginea fiinţei iubite, plecată pentru totdeauna. Încearcă, ba şi reuşeşte, să ţină facla aprinsă şi în rândul celor care au cunoscut-o, au iubit-o, au apreciat-o la valoarea ei reală, m-au determinat „să-mi calc jurământul” şi să vă prezint pe Tinel Bercovici, soţul celei care ne-a părăsit pentru totdeauna, lăsând un mare gol în sufletele familiei, dar şi ale noastre, care am avut ocazia să fim contemporani cu marea doamnă a muzicii de operă, a scenei româneşti şi israeliene, Jeny Kessler z.l

Despre Jeny Kessler z.l. s-a scris, s-a vorbit, se va mai discuta, se va mai scrie şi asta numai şi numai datorită lui Tinel, soţul ei, pentru care Jenica trăieşte şi acum, în orice colţ al casei, în sufletul său, vorbeşte cu ea curent, deşi nu-l poate asculta, nu-l poate auzi, nu-l poate vedea, dar el continuă să vorbească cu ea, ne determină şi pe noi, cei care am cunoscut-o, să-l credem că umbra ei se află în casa lor, se află printre noi.

Nu de mult am primit un plic voluminos. Expeditor Martin Bercovici, Ghivataim, cu tot felul de extrase din ziare, crâmpeie din biografia celei care i-a fost tovarăşă de viaţă fericită, timp de aproape 60 de ani, însoţit de un buchet de amintiri personale, care nu te poate lăsa pasiv şi trebuie să te găseşti în preajma sa, să trăieşti alături de el tot ce-ţi povesteşte, cu lacrimi în ochi, despre cea plecată în lumea umbrelor, luând cu ea o parte din viaţa sa.

Fiecare în parte a redat, în scris sau cu ocazia diverselor evenimente organizate de el, fragmente din viaţa dispărutei, s-au ocupat de localitatea natală, anii de şcoală în oraşul Dorohoi, după reîntoarcerea din blestematul lagăr al Transnistriei. Chiar de atunci, „zâna cea bună” a început să-i călăuzească calea, fiind mereu în umbra ei, purtând-o din succes în succes.

În 1948, o comisie de specialişti de la Conservatorul de muzică şi teatru din Iaşi cutreiera oraşele Moldovei, în depistarea unor tinere talente ieşite din comun. Jeny se prezintă în faţa acestei comisii şi, cu vocea ei de privighitoare, cucereşte pe cei care o ascultă, astfel este imediat cooptată pentru cursurile de canto şi actorie, împreună cu alţi candidaţi din plaiurile Moldovei.

Deci asta a fost prima „ispravă” a zânei bune. Printre colege de seamă s-au numărat viitorii artişti de mare valoare, ca Tamara Buciuceanu, Tatiana Iekel etc.

Se bucură de profesori cu renume, ca Tarnawsky, Ana Groza, Bădulescu şi Ulicean (ultimii solişti ai Operei de stat din Bucureşti). Jeny a avut noroc şi să lucreze sub bagheta unor mari regizori ca Nicuşor Constantinescu, Jean Ranzescu, Hero Lupescu etc.

Teatrul evreiesc din Iaşi este în căutare de artişti talentaţi, Jeny se prezintă la examen de admitere, este primită cu braţele deschise Şi aici are norocul să primească învăţămintele de bază de la binecunoscutul regizor Iso Shapira. Rezolvând astfel problema condiţiilor de existenţă, întrucât, aşa cum am arătat, concomitent urmează cursurile Conservatorului, pe care le va încheia cu brio.

Primul spectacol în care Jeny s-a întrecut pe sine la teatrul evreiesc din Iaşi a fost în „Comoara” de Shalom Alehem, unde a jucat în rolul băieţelului Iţik. Cu această ocazie, Jeny a reuşit să câştige, pentru prima dată, aplauzele spectatorilor, care drept apreciere s-au ridicat în picioare pentru a o felicita.

Mai târziu, prin anul 1950, vine din Fălticeni, la Iaşi, „să-şi încerce norocul”, tot la TES, Martin Bercovici, plecat forţat din oraşul natal, unde a fost cotat ca fiu de mic burghez; o întâlneşte pe divă la TES din Iași, pe Jeny Kessler, de care se îndrăgosteşte la prima vedere. Dar cum ştim, pentru un tango trebuie doi dansatori şi Jeny nu s-a grăbit să-i răspundă imediat invitaţiei, ţinându-l, un timp, la distanţă. Martin nu se lasă bătut şi insistă, reuşeşte s-o convingă că este un băiat serios şi merită încrederea ei, eliminând astfel din „competiţie” pe ceilalţi îndrăgostiţi de Jeny.

Jeny vede, după un timp, că Martin este, într-adevăr, un băiat serios, inspiră încredere, are gânduri serioase, abia atunci acceptă prietenia lui şi, în final, îi vom întâlni în faţa ofiţerului de stare civilă, fiecare spunând, în grabă şi cu bucurie, „DA”.

De atunci şi până ce a plecat în lumea umbrelor, familia Bercovici-Kesler a trăit într-o înţelegere şi iubire fără asemănare, devenind chiar un exemplu pentru cei din jur.

Jeny este solicitată în mai toate piesele TES-ului din Iaşi. O întâlnim în „Citadela sfărâmată”, „Rapsodii de iarnă”, „Rapsodii de vară” etc., dar excelează în piesa „Stele rătăcitoare”, prelucrare după Shalom Alehem. Este marele succes, drept care se va prezenta şi la Primul Concurs Naţional al Tinerilor Talente din România. Preşedintele juriului fiind, pe atunci, marele Ion Manolescu, va obţine premiul trei.

În 1956, înfiinţându-se la Iaşi Opera de stat, Jeny se prezintă cu vocea ei de privighitoare şi reuşeşte la concurs. Astfel, îşi vede realizat o parte din visul ei de totdeauna, să fie distribuită într-un for superior de muzica de înalt nivel.

Dacă la început o întâlnim cântând doar la cor, datorită vocii ei de aur, a talentului, este distribuită în Suzănica din opereta „Lăsaţi-mă să cânt” de G. Dendrino, apoi în „Ana Lugojana”, „Casa cu trei fete” etc.

Apogeul, dacă se poate spune aşa, fără reţinere, a fost rolul Adelei din „Liliacul” de Strauss. A ridicat spectatorii în picioare, aplauze furtunoase fără oprire, lacrimi de bucurie au brăzdat obrazul celor care au cunoscut-o, datorită drumul ce l-a parcurs ca să ajungă la cea mai înaltă treaptă a perfecţiunii.

Ajunsă cu întreaga familie în Israel, şi aici este primită cu multă simpatie şi încântă publicul cu vocea ei, fără asemănare, astfel şi israelienii o adoptă cu multă dragoste, o aplaudă cu entuziasm la orice apariţie pe scenele ţării.

Opera israeliană, în aceea vreme, a fost particulară; află despre greutăţile ce întâmpină această instituţie şi atunci îşi îndreaptă paşii spre teatrul idiş, cu care, oricum, era familiarizată. Prima apariţie o va avea în premierea „Ich wil a kind” (Eu vreau un copil), având ca partener pe binecunoscutul artist şi, actualmente, scriitor, Carol Feldman.

Spectacolul a avut un mare succes, fiind cap de afiş peste 4 luni de zile. Pe aceşti doi actori i-am mai întâlnit împreună în drama „Der Weigtzum Gliik” şi în muzicalul „Kabaret”.

Dar diva noastră nu se mulţumeşte numai cu succesele obţinute în ţară şi face turnee cu diverse formaţii în: Statele Unite, Brazilia, Venezuela, Mexic, Guatemala, Columbia, Trinidat-Tobago, Panama, Costa Rica, Africa de sud etc., câştigând mereu aplauze furtunoase şi ridică publicul în picioare.

După 53 de ani de carieră fructuoasă, Jeny „depune armele” şi spune DESTUL, ducând, în continuare, o viaţă liniştită, în gospodărie, şi o ajută pe fiica ei, Renata, la creşterea nepoţilor.

Într-una dintre zilele de toamnă ale anului 2008, când frunzele îngălbenite se desprind de crengile copacilor, Jeny închide, pentru totdeauna, ochii ei frumoşi, spunând ADIO la viaţă, ADIO la familie, ADIO nouă, cei care am cunoscut-o. A fost o pierdere mare.

Ziarele, radioul din ţară şi de peste hotare au consemnat acest eveniment trist şi dureros...

Şi cum fiecare început are un sfârşit, din păcate sfârşitul ascensiunii lui Jeny Kesler a venit prea repede, lăsând familia şi pe admiratorii ei cu un mare gol în inimă.

„A căzut o stea”, scria cândva un coleg de breaslă, când Jeny a plecat în drumul fără întoarcere. Da, într-adevăr a căzut o mare stea a operei, a teatrului, o credincioasă slujitoare a zeiţei THALIA, care s-a ridicat prin propriile puteri, a urcat încet, dar sigur, fiecare treaptă spre înălţimea ce-şi poate dori un artist, un cântăreţ de operă.

Şi de atunci, când Jeny ne-a părăsit, Martin, soţul ei neconsolat, colindă oraşele ţării, adunând pe admiratorii ei, prezentându-le, cu ajutorul unei casete video (pe care le şi împarte), crâmpeie din viaţa scumpei sale soţie, apelează la cunoscuţi, care perindă pe podiumul scenei, să povestească despre cea dispărută. Oratorii îşi exprimă, prin puţine cuvinte dar cu multă căldură şi regret, felul cum au cunoscut-o pe JENY KESSLER, înfăţişarea ei de păpuşă, cum, copil fiind, avea deja o voce de privighetoare. Se deapănă amintiri din vremurile ei de glorie, iar Tinel ascultă, ascultă, parcă vede cum, pe un ecran, se derulează în faţa ochilor şi retrăieşte un vis cu ochii deschişi, pierdut cu gândul la anii fericiţi ce i-a oferit cea dispărută. Fie la Ghivataim, la Haifa, oriunde a fost, este gata să poposească pentru a ţine vie amintirea lui JENY, convins că îl vede din ceruri şi-i mulţumeşte pentru tot ce face legat de numele ei, de căsnicia fericită, de dragostea ce-i poartă până în ultimele zile ale vieţii sale.

La una dintre comemorările de la dispariţia lui Jeny Kessler, un coleg de breaslă îmi povestea cum sala teatrului de la Ghivataim a fost plină până la refuz.

Au fost prezenţi oameni de artă şi cultură, scriitori, artişti, foşti colegi de scenă, remarcându-se printre ei: Lya Koeni, Bodo, Moti Ghiladi, Carol Feldman, Hana Riber, Arie Laiş, Jery Klein etc., scriitorii Paul Leibovici, Sonia Palty, Francisca Stoleru, Madeleine Davidsohn etc...

Nu puţini au fost în sală care au lăcrimat ascultând şi amintindu-şi de frumoasa ei carieră, căsnicie fericită, lăsându-ne amintiri ce nu pot fie şterse.

Cuvintele rostite de fiica ei, Renata, au pătruns adânc în sufletul celor prezenţi, abia atunci se putea vedea mai bine cum batistele ştergeau, cu discreţie, lacrimile multora din sală.

Fie-i veşnică amintirea!

 

 

 

Dan Condurache

Omul, artistul şi prietenul nostru

 

 

ProTv a reluat difuzarea unor seriale care au avut mare audienţă în rândul nostru, cei care trăim departe de România, dar sufleteşte suntem mereu aproape.

Reluarea difuzării serialului „Regina” m-a readus cu mulţi ani în urmă, când acest serial s-a bucurat de o audiență foarte mare, aproape 55% raiting.

În relatarea de faţă vreau să vă prezint pe eroul principal, Dan Condurache, cu care am avut ocazia să realizez un interviu.

Atunci nu m-am ocupat de fragmente din viața sa, lăsând pentru o altă ocazie continuarea.

Reluându-se serialul „Regina”, încerc să vă prezint, în mare, câteva evenimente din viaţa eroului meu de astăzi, despre care n-am scris.

Dan Condurache, în telenovela „Regina”, ne dă un personaj dinamic, perfect elaborat, scoţând treptat în evidenţă tot ce ţine de firea omenească. Omul realizat de domnul Condurache este OM, căci duce cu el tot ce cuprinde firea omenească, bine şi rău, ură şi iubire, prietenie, devotament, onoare, fără a fi şocat de ideea unei crime, dacă este necesară. Reuşeşte să ne convingă că oamenii se pictează nu numai în alb şi negru, ci cu toată paleta de culori. Dan Condurache se întrece pe sine însuşi, creând din personajul său un veritabil „hoţ şi gentleman”. Don Luciano (rolul interpretat) este un ţigan neşcolit, dar cu o vastă şcoală a vieţii, care în momente bune sau dramatice se „îmbată” cu muzica lui Puccini. În realitate este, de fapt, un nefericit şi nerealizat. Îşi iubeşte copiii, toţi nereuşiţi, femeile îl părăsesc, partenerii de afaceri şi oamenii de încredere îl trădează.

Domnul Condurache a reuşit, în mod magistral, să realizeze acest personaj complex, căruia i se cuvine un meritat premiu pentru interpretare...

Mă simt obligat să-i informez pe cititorii noştri, că nu a fost deloc uşoară, pentru mine, contactarea maestrului Dan Condurache (convorbiri telefonice cu postul ProTv, corespondenţă cu Teatrul Mic din Bucureşti, intervenţia unui bun prieten pentru obţinerea nr. său de telefon etc.). Dar când, în sfârşit, am reuşit să-l aud la telefon, să-i exprim rugămintea, să accepte să colaboreze cu mine, trezindu-mă cu o voce caldă, prietenească, la celălalt capăt al firului, atunci mi-am spus, în gând, bucuros şi satisfăcut: „merită efortul depus timp de două luni de zile”.

Fără niciun protocol, fără nicio rugăminte deosebită, fără insistenţă, maestrul Dan Condurache mi-a răspuns.

„– Trimite, te rog, întrebările şi, în limita timpului disponibil, voi da răspunsurile. Mă bucur că am adus şi aduc în casele telespectatorilor din Israel puţină destindere în mai toate clipele tensionate în care trăiţi, uneori. Încă din liceu şi de la Institut am avut colegi evrei. Chiar şi prima mea simpatie, din copilărie, a fost Cherbis Bianca, dar nu i-am spus niciodată până acum, când îi transmit, prin intermediul dvs., dacă mai trăieşte, sărut mâna şi iertaţi-mă, că nu v-am spus atunci”.

Dacă m-aş fi luat numai după ce scrie în internet despre eroul meu de astăzi, aş fi păcătuit de mai multe ori. O dată faţă de frumoasa sa carieră de până acum, despre care se scrie acolo foarte puţin, apoi faţă de cititorii mei, care vor să ştie cât mai multe despre domnia sa. Și, în altă ordine de idei, dragostea sinceră faţă de coreligionarii noştri, cu care a crescut împreună la bine şi la rău, în Dorohoi, oraşul natal, sau în alte oraşe ale României.

Sincer să fiu, aşternând cele de mai jos, eram în derută. Pe de o parte aş fi dorit să vă prezint un interviu realizat, atunci, cu domnia sa, iar pe de altă parte, mi-a redat, aşa de frumos, frânturi din povestea vieţii sale, încât, în unele locuri mă simt obligat să vă las să vă delectaţi singuri, ascultându-l cu ce simplitate, cu ce sinceritatea și cu ce modestie încearcă să ne cucerească, nu numai de pe scenă, nu în film, nu la teatrul radiofonic, ci prin slove simple, scrise din toată inimă, pentru toţi cei care-l stimează, îl apreciază la valoarea sa reală.

Vă rog, citiți-l prin intermediul meu şi vă veţi bucura aidoma cum m-am bucurat eu:

„M-am născut pe data de 26 iulie 1952, în oraşul Dorohoi, din părinţi intelectuali, care au ştiut să-mi inspire, din frageda copilărie, dragostea faţă de învăţătură, dragoste şi respect faţă de cei cu care am împărţit clipe frumoase în copilărie, adolescenţă şi chiar mai târziu, cu cei ce fac parte din poporul ales de Bunul Dumnezeu.

Nu de mult m-a vizitat familia Lora şi Froim Cohn din Israel, buni prieteni. Timpul nu mi-a permis să îi întreb şi de alţi prieteni ai mei din tinereţe, cum ar fi Solomon Smilovici, coleg de clasă şi fostul portar al echipei de handbal din Dorohoi.

Cu mulţi dintre ei, pe care bunul Dumnezeu i-a binecuvântat cu ani de viaţă, sunt şi acum în legătură, unii mă vizitează, alţii m-au primit cu o deosebită bucurie când am fost în Israel, cu spectacole, împreună cu alţi colegi de breaslă.

Şi «cotrobăind» prin capitolul «amintiri», vreau să consemnez că am absolvit liceul nr. 2 din Dorohoi, în permanentă rivalitate cu liceul nr. 1, resimţită în toate disputele la handbal, volei, concursuri de «artistărie». La baschet eram cu toţii îndrăgostiţi de echipa de fete a liceului nr. 1. Dragostea tinereţii bat-o vina.

Voi purta o veşnică recunoştinţă dascălilor mei, oameni admirabili, păcat că târziu de tot ne-am dat seamă cât de mult au însemnat ei în educaţia noastră. Din păcate seriozitatea, disciplina, conştiinţa elevului de atunci s-a destrămat aşa de repede în generaţiile următoare şi iată unde am ajuns acum.

Copilăria, cea mai frumoasă parte a vieţii mele, mi-am petrecut-o în orăşelul Dorohoi. Oraş mic, plin de tei şi castani. Dacă mă opresc asupra unor oameni minunaţi, slujitori ai medicinii, slujitori credincioşi ai jurământului făcut la terminarea facultăţii de medicină, nu vreau să omit de a aminti numele a câtorva, cărora, mulţi dintre noi le suntem recunoscători pentru conştiinciozitatea lor în respectarea jurământului lui Hipocrate. Aici e cazul şi momentul să amintesc pe dr. Sopcaru, pediatru, dr. Kreisler, chirurgul (lui îi datorez că mi-a salvat mâna arsă la portiţa sobei), dr. Goldman, radiologul (care tot timpul trimitea naşului meu cafea veritabilă, ca să scăpăm de «nechezol»). Directorul spitalului din Dorohoi, dr. Danilov, care a salvat sute de oameni, redându-le posibilitatea de a fi din nou sănătoşi în mijlocul familiilor lor, printre care şi pe bunica mea. Dr. Danilov a fost o mândrie pentru noi, dorohoienii, în ale ştiinţei medicale. Şi cum să uit că a fost şi tatăl a două fete superbe, Anda fiind «rivala» mea la şcoală.

Mari actori ai vremii mi-au mângâiat viaţa, din fragedă tinereţe, cu glasul şi talentul lor, în emisiunile de la «Teatrul radiofonic». Ce frumoase au fost emisiunile cu «Noapte bună, copii», unde i-am auzit cu toţii iar eu pentru prima oară vocea marelui Octavian Cotescu, mai târziu am avut şi norocul să-mi fie profesor la Institut. Împreună cu dl prof. Ovidiu Schumacher, şi alţi artişti de mare valoare mi-au fost dascăli şi oricând le voi purta veşnica recunoştinţă. Poate toate acestea şi altele m-au determinat să îmbrăţişez arta Thaliei.

Mereu îmi răsună în urechi cuvintele acestor geniali dascăli ai mei, care afirmau, de câte ori era cazul: «Se pot face actori dintr-o trestie, cu condiţia, ca trestia să fie gânditoare» sau «Actoria este o meserie îngrozitoare, dar dacă o slujeşti cu credinţă, munceşti cu toată dragostea ta, cu multe eforturi, chiar uneori supranaturale, vei culege apoi aplauze furtunoase, publicul se va ridica în picioare, se va înclina în faţa ta şi te vei emoţiona până la lacrimi...».

La admitere, printre alte «capete încoronate cu renume în ale actoriei» se afla şi Beate Fredanov. Am spus ce am pregătit. Inima îmi bătea în piept gata, gata să iasă din locuşorul ei şi, apoi, auzeam parcă prin vis «Ești liber». Am luat-o, într-o fugă, spre spatele scenei, era zid jur împrejurul meu şi zidul privirilor celor din comisie şi iarăşi vocea «Îngerului meu păzitor», d-na Fredanov, mi-a spus «pe aici». Am coborât câteva trepte şi m-am trezit «admis» şi aşa, în 1975, am ajuns actor. De aici începe durerosul drum al «libertăţii scenice».

În timpul anilor de studii am cunoscut şi pe viitoarele artiste (astăzi în Israel) Rozina Cambos, din păcate ne-a părăsit pentru totdeauna, plecând, poate, spre o lume mai bună. Tatiana Olier-Canelis etc., împreună cu alţi colegi din clasa profesorilor Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher. Am jucat o stagiune întreagă la Studioul «Casandra», bucurându-ne, în permanenţă, de săli pline şi o critică foarte bună din partea specialiştilor, printre care şi Valentin Silvestru, un alt nume de mare rezonanţă, care a plecat în drumul fără întoarcere. Directorul Teatrului Mic, din aceea vreme, precum şi regizorul Nedeleanu mi-au înlesnit să fiu distribuit, la început în «GALILEO GALILEI», rolul călugărului 1,2,3... etc. Apoi apar ca un tânăr neliniştit şi cu probleme în piesa lui Paul Ioachim, «Nu suntem îngeri», alături de Mihai Dinvale, Maria Potra, Boris Ciornei, Dinu Ianculescu (primul meu rol de tată de pe scena domnului Constantin Codrescu)...”.

 

În anii ’80, în regia Cătălinei Buzoianu, unde în rolurile principale întâlnim pe Valeria Seciu, Ştefan Iordache, Octavian Cotescu, Ioana Pavelescu, Florin Călinescu apare şi Dan Condurache, împreună cu Gheorghe Visu, în piesa „Maestrul şi Margareta” (1982), obţinând un frumos succes. Atunci s-a lansat cuplul de actori Dan Condurache şi Gheorghe Visu, devenind colegi de scenă şi buni prieteni pentru o viaţă.

Datorită seriozităţii, abnegaţiei şi talentului său, Dan Condurache este întâlnit şi mai târziu, jucând alături de marii actori ai scenei româneşti ca Olga Tudorache, Leopoldina Bălănuţă, Mitică Popescu, Tudorel Popa, Vasile Niţulescu, Ştefan Iordache, Valeria Seciu (soţia îndrăgitului său profesor, de pe vremuri, Octavian Cotescu) etc.

Pierdut pe gânduri, visând cu ochii deschişi, îmi spune:

„Toţi aceştia amintiţi, cu care am jucat şi joc, nu au fost pentru mine doar exemple de interpretare ci, au fost şi vor rămăne adevărate ICOANE”.

O amintire de care nu se poate despărţi mi-a relatat-o astfel:

„Intrând într-un local din Tel Aviv, când am fost împreună cu George Constantin, lui i-a fost foarte cald, şi a simţit nevoia de a consuma o băutură răcoritoare imediat au fost «depistaţi» de vânzător, că vorbim româneşte. Imediat se încinge o discuţie şi vânzătorul, provenit din România, degajat ne întreabă pe limba Mioriţei: «Ce mai face Ceauşescu, Vâlcu, Maurer şi alţi din nomenclatura de atunci?» Cei doi mari actori au făcut feţe-feţe şi au vrut s-o şteargă rapid. Atunci Ion Caramitru a mai apucat să întrebe pe «interesatul vânzător»: «Când ai plecat dumneata din România?» Acesta s-a grăbit să-i răspundă: «la timp». Atunci Ion Caramitru îi spune, privind jur împrejur: «Alde mine unde să plec, n-avem unde, am ales, ca mulţi alţii, o sinucidere lentă, anesteziată... mai distribuit într-o piesă, într-un film... şi uite aşa au trecut anii. Dar important e că am rămas în viaţă...»”.

Cât de modest a vrut să se înfăţişeze în discuţia noastră, totuşi, vreau să subliniez că participarea sa permanentă la emisiunile de la Teatrul Naţional radiofonic a fost, pentru domnia sa, în afară de scenele teatrelor din ţară, o mare şcoală, o mare şansă, fiind întâlnit în aproape 200 de piese. Spaţiul limitat nu-mi permite să înşir multe dintre ele, amintind doar: „Cezar şi Cleopatra”, „Cimitirul păsărilor”, „Cocoşatul din Notre-Dame”, „Doi pe un balansoar”, „Harap alb”, „Ioana pe rug” etc.

Aici, în această „şcoală” cum o numeşte, Teatrul Naţional radiofonic, a avut prilejul să lucreze cu mari regizori ca Titel Constantinescu, Cristian Munteanu etc., iar ca şi colegi actori voi aminti pe Colea Răutu, Ion Lucian, Corado Negreanu, Mircea Albulescu, Florin Pitiş şi mulţi alţi. Îl întâlnim pe platourile de filmare cu mari regizori ca Dinu Tănase, Dan Pita, Mircea Veroiu etc.

Ca să vă faceţi un tablou mai complet despre eroul meu de astăzi, vă rog să citim împreună ce se scrie în România despre domnia sa:

„Este un carismatic june prim de ţinută, actualmente virtual bărbat fatal convertit la un comic burlesc, în ciuda resurselor bogate de elevat tragism, relevate nu o dată, în mari creaţii memorabile... Dar prea rare”.

Pentru domnia sa, un an în plus nu înseamnă nimic. Nu-şi aniversează zilele de naştere, din propria iniţiativă. Întrebat dacă înaintarea în vârstă i se pare o povară, Dan Condurache răspunde, flegmatic: „fifty-fifty, jumătate da, jumătate nu”. Apoi adaugă: „Prin clasa a noua de liceu am auzit o metaforă de care îmi amintesc şi astăzi: Îmbătrânesc copacii, îmbătrânesc casele, darmite oamenii...?”

Câte nu s-ar mai putea scrie despre maestrul Dan Condurache? Vreau să sper că admiratorilor săi din ţara noastă, care au dorit să ştie cât mai multe despre domnia sa, le-am satisfăcut, tangenţial, curiozitatea.

Aici e cazul să mulţumesc şi fiului său, Sebi Condurache, care mi-a dat o adevărată „mână de ajutor” în transmitere, pe computer, a tot ce am solicitat, în realizarea relatării de mai sus, nu fără a menţiona următoarele cuvinte rostite de el cu mândrie: „Tatăl meu este un om care a fost totdeauna corect cu meseria şi cu el însuşi, de aceea îl respect şi îl iubesc pentru tot ceea ce este...”.

Dar şi noi, admiratorii lui Dan Condurache.

 

 

 

Unui fiu al tribului nostru

Maestrului Duby Zeltzer

 

 

Ce satisfacţie şi bucurie mai mare poate avea un ziarist când află că unii din eroii săi, ajungând la cele mai înalte trepte în activitatea lor profesională, a fost acela care, după „chinuri” şi amânări, plus refuzuri a reuşit, totuşi, să-i determine „să-i deschidă gura” şi să vorbească despre realizările, eşecurile, mai bine zis tot drumul parcurs pentru a ajunge în „vârful piramidei” în specialitatea sa.

Vă rog să mă credeţi, aşa cum am mai subliniat, nu mi-a fost uşor să obţin consimţământul şi colaborarea din partea celor ai alialei noastră, ca să scriu despre ei, numai şi numai din cauza modestiei specifice celor veniţi din România și am ajuns până acolo încât să mă „milogesc”, să mă rog, să insist, să aduc zeci de argumente în ajutorul meu, dar niciodată, niciodată nu am putut să renunţ, „să mă dau bătut”.

Ce reproşuri, ce regrete mi-aş fi făcut acum dacă nu insistam, dacă nu mă rugam de marele compozitor cu renume internaţional Duby Zeltzer, să colaboreze cu mine pentru a scrie despre el şi despre tot ce a realizat în decursul anilor, fie ca înflăcărat sionist în organizaţia Hasoner Hatzair din Iaşi, fie ca pianist la 5 ani, compozitor pentru Teatrul de copii din Bucureşti la 14 ani.

Apoi, în 1948, la venirea în ţară cu Aliat Hanoar şi drumul parcurs în decursul anilor, bogata sa activitate în domeniul compoziţiei şi aranjamente muzicale sau primirea atâtor premii încât şi el a uitat numărul lor.

Eu am avut bucuria şi satisfacţia, după ce m-a „chinuit” cu amânările, să-mi dea prilejul să relatez despre primirea Premiului Ministerului Învățământului și Culturii (50.000 șhekeli), cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani de viaţă şi peste 60 de ani de activitate în compoziţie muzicală, recunoscut drept cel mai mare compozitor din țară, dar şi în afara granițelor sale, iar mai târziu să fie declarat Laureat al Premiului Israel pe anul 2009.

Acum, aflând cu bucurie şi satisfacţie, că marele Duby Zeltzer, eroul meu, a primit pe 12 septembrie 2014, Premiul special pentru realizări excepționale în bogata sa activitatea de compoziție şi aranjamente muzicale, slujitor credincios al cântecului israelian, luptător pentru renaşterea limbii idiş şi ladino în muzica ţării, m-am grăbit să-l contactez telefonic, să-l felicit şi, bineînţeles, şi să-l rog să-mi dea voie să scriu, din nou, despre domnia sa, ca să ne bucurăm cu toţii. Cum altfel, mai ales că este un fiu al alialei noastre?

După mulţumirile de rigoare pentru felicitare, îmi spune prin telefon: „Bine, domnule Sonntag, dar eu mă găsesc la Roma (Italia) şi mă reîntorc în Israel abia după Paşti...”.

„– Foarte frumos. Petrecere plăcută, dar eu ce fac?”, îl întreb cu toată naivitate.

„Lasă că nu am timp să te compătimesc, ai destul material documentar, pe care ţi l-am furnizat în trecut, mai caută ici şi colo, mai întreabă-mă şi apucă-te de lucru...”.

Aşa am şi făcut...

Punct și de la capăt:

Să scrii despre marele Duby Zeltzer, ai nevoie de mult spaţiu. Cine-l cunoaşte sau a avut ocazia să vorbească cu el, să „pătrundă”, pe cât este posibil, în labirintul vieţii sale, va afirma, va confirma că este o adevărată mândrie pentru noi, cei veniţi din România, în special, dar şi pentru întreaga ţară şi poporul său.

Vestea că confratele nostru Duby Zeltzer va primi, de Ziua Independenţei Israelului, cea mai însemnată distincţie a ţării, Premiul Israel pentru anul 2009, acum Premiul Special al Teatrului Israelian, s-a răspândit cu iuţeală pe uliţa alialei noastre. Nici nu-i de mirare. Posturile de radio şi televiziune, mai toate ziarele şi alte mijloace de comunicare, au relatat cu un lux de amănunte Hotărârea Comisiei pentru decernarea marelui premiu, formată din Lya Koenig, Miriam Zohar, Smuel Omer, David Alexandert și Yarom Sadan, că au votat în unanimitate ca Duby Zeltzer să primească distincția specială, pentru bogata sa activitate componistică, aranjamente muzicale etc.

 

***

 

Sosit în ţară în anul 1948, cu Aliat Hanoar, îl vom găsi la început în kibuţurile Beit Zara, Mismar Haemek, muncind şi completându-şi studiile. În timpul efectuării stagiului militar, va pune bazele formaţiei artistice Pikud Hanal, unde va compune toate melodiile, multe din ele devenind şlagăre, care au însoţit nenumărate generaţii.

Marele Frank Peleg şi Mordehai Sahar, care în afară de mentorii săi au fost primii profesori în compoziţie şi executare, i-au „pavat” drumul spre Conservatorul de muzică din Tel Aviv, ajutându-l să obţină o bursă.

Mereu preocupat să fie cel mai bun dintre cei buni, pleacă în America, pentru a-şi însuşi toate tainele în munca de compoziţie şi aranjamente muzicale. Aici, datorită sârguinţei sale, va absolvi cu succes Colegiul Mannes, precum şi un master în muzică la Universitatea din New York.

Întors în ţară, după un turneu făcut în America şi Europa, începe adevărata sa activitate pe tărâmul compoziţiei şi aranjamentelor muzicale, înregistrând, până în prezent, peste 500 de melodii, care au cucerit generaţii întregi.

Este şi compozitorul muzicii pentru 40 de filme de mare succes. Nu avem o traducere adecvată în româneşte pentru titlurile cântecelor, ca atare mă voi folosi de numele lor în ivrit: „Ieşi makom”, „Le haiai ha am haze”, „Col hakavod”, „Roza”, „Lo naspik la sir”, „Be lev ehad”, „Beit Avi”, „Ultimul război” etc.

Un deosebit succes a înregistrat cu lucrarea Meghila, a lui Itzhak Mangher – şi el ieșean la origine.

Nu putem trece cu vederea frumoasa muzica scrisă pentru peste 40 de filme, dintre care amintesc: „Cazablan”, „Laik Maik”, „Ani ierusalmi”, „Mivtza Iohanan” [eliberarea ostaticilor de la Entgebe] etc. Lista e lungă şi majoritate au devenit moşteniri scumpe pentru generaţiile viitoare.

Scriu şi nostalgia pune stăpânire pe mine. Ce repede au trecut anii. Ce repede trec zilele (poate o să râdeţi, dar în fosta noastră patrie, parcă zilele erau mai lungi. Abia aşteptam să se facă duminică. Aici, cum a trecut ziua de marţi, a trecut şi săptămâna), luându-ne pentru totdeauna frumoasele amintiri, la fel şi multe din frumoasele sale compoziţii ce ne-au călăuzit anii de a rândul şi, cu regret, întoarcem privirea înapoi căutând, în zadar, trecutul... mai ales cel frumos...

Duby Zeltzer semnează muzica pentru marele Itzhak Perlman, pentru Filarmonica israeliană, condusă de Zubin Metha, cândva şi pentru lordul Iehudi Menuhim z.l., apoi „Poema simfonică”, la comemorarea a 500 de ani de la izgonirea evreilor din Spania.

Împreună cu textierul francez Jaques Rampel, a scris muzica pentru opera „Esmeralda” (care are la baza romanul lui Victor Hugo – Cocoşatul de la Note Dame), obţinând o bună critică din toate colţurile lumii.

Uciderea lui Itzhak Rabin găseşte un puternic ecou în sufletul său de sionist şi va compune muzica pentru „Kina le Itzhak”, interpretată de Filarmonica noastră şi corul operei. Lucrarea este considerată, de critica muzicală ca un mare succes. La fel şi când a fost prezentată la Filarmonica din New York, sub bagheta maestrului Kurt Mazur, obţine aplauze furtunoase şi ridică publicul în picioare.

Dar, luându-mă cu vorba, era să uit să subliniez marea sa contribuţie la succesul teatrului idiş, de care este legat cu trup şi suflet, prin muzica compusă pentru foarte multe spectacole.

Duby Zeltzer, în toate melodiile compuse și aranjamente muzicale, ştie să dea viaţa momentelor de răscruce în care trăim, reuşeşte să-şi impună noua formulă muzicală, demonstrând că este un partizan al gândirii înaintate în muzică şi respinge, cu consecvenţă, conservatorismul.

În muzica scrisă pentru Filarmonică, nu urmăreşte un simplu pretext pentru construcţia muzicală, sau o schiţă dramatică, fără valoare intrinsecă, ci redarea cu exactitate subiectului tratat. Respectă traducerea în muzica limbajul textului, nuanţe ce prind viaţă şi te obliga să visez cu ochii deschişi, să te simţi părtaş la tot ce se întâmplă pe scenă, în timpul concertului sau spectacolului teatral.

Eroul meu nu acceptă dependența muzicii faţă de poezie, este pentru o interpretare identică fie a cântăreţului amator, fie a specialistului în muzică, se poate constata că el preferă intensitatea în măsură şi nuanţe, cultivând melodia umană. Dinamismul melodiilor sale se întrec între ele, obţinând, în final, o muzică veritabilă, mai precis plină de pasiune şi acţiune.

Vă rog să mă credeţi, este greu pentru mine, „muritor de rând”, să scot în evidenţă toate laturile esenţiale, multilaterale ale lui Duby Zeltzer. Nimeni nu poate reda cititorului ceea ce simte când savurează frumoasa sa muzică. Ascultându-i muzica, face cunoştinţă nu cu o folclorizare artificială, ci spiritul unei muzici deosebite, care găseşte uşor accesul în rândul publicului, obligându-l să asculte, cu acelaşi interes, de la început şi până la sfârşit.

Sper că sunt în asentimentul celor care au savurat muzica sa că ne însufleţeşte cu patriotismul său sincer, în fiecare melodie ce-i poartă pecetea.

Nu întâmplător este considerat, şi pe bună dreptate, unul dintre cei mai valoroşi compozitori ai ţării şi peste hotare o valoare inestimabilă pentru Israel şi pentru tribul din care face parte.

Nici acum, în partea a treia a vieţii sale, nu stă cu mâinile încrucişate. Întâlnim un om surprinzător, exemplu de vitalitate creatoare şi de gândire, păstrând acea putere de a descoperi noi ţinuturi la vârsta oboselii amintirilor, continuă să compună fie pentru Filarmonică, teatru, spectacole de revistă etc.

Exerciţiile fizice, mersul pe jos, înotul, o viaţă raţională, nu înfumurat pentru tot ce a realizat şi apreciat, sunt numai câteva elemente care ne fac să credem că vârsta nu a pus pecetea pe domnia sa.

Câte nu se mai pot scrie despre confratele nostru Duby Zeltzer, dar răbdarea ne obligă să ne oprim aici şi vă rog, stimaţi cititori, să fiţi tovarăşii mei de drum pentru a ne imagina pe „tinerelul acesta” urcând treptele spre tribună, cu emoţia care-l caracterizează în asemenea momente, când i se va înmâna marele premiu.

Atunci vă rog, mai ales pe cei din tribul nostru, să-i păstrăm mitul romantic al creaţiei sale, conceput exclusiv ca impuls şi spontaneitate, transmiţându-i, din toată inima „Felicitări, MAESTRO!” şi încă mulţi ani de viaţă, ca să ne puteţi încânta, cu melodiile dumneavoastră, viaţa noastră, zilele noastre care, din păcate, devin din zi în zi mai grele pentru noi, dar mai ales pentru generaţiile viitoare, întrucât am fost, suntem şi vom rămâne EVREI.

 

 

 

Iurie Darie

1929-2O12

 

 

Vestea decesului marelui şi apreciatului actor Iurie Darie a venit ca un trăsnet distrugător pentru mulţi, pentru sute de mii de iubitori ai teatrului, ai cinematografiei, ai televiziunii din România, dar şi din străinătate.

Scriu aceste rânduri parcă auzind-o mereu pe soţia sa, Anca Pandrea, la posturile de televiziune române cu strigătul de durere şi speranţă, unde, cu lacrimi în ochi şi credinţă în Dumnezeu, implora: „Iura, trebuie să fie mai bine, să vă rugaţi pentru el!”

Dar ruga ei şi a celor care l-au iubit aşa de mult n-a ajuns la urechile Domnului, şi iată că o altă mare stea a cinematografiei (peste 40 de filme) ne-a părăsit pentru totdeauna, plecând spre o lume, poate, mai bună.

Iurie Darie este fructul unei iubiri rare, dintr-un învăţător ucrainean, Anatolie Maximciuc, şi o autentică moldoveancă, Daria Sârbu. Am precizat o iubire rară, întrucât el, fiind învăţător, s-a îndrăgostit de eleva sa, Daria Sârbu, şi a aşteptat-o până ce a ajuns la vârsta majoratului, venind mereu cu bicicleta mulţi kilometri ca s-o viziteze. Ajunsă la vârsta majoratului, atunci s-au căsătorit. Dar această mare iubire se termină doar după 5 ani, când tatăl său moare de tuberculoză.

Iurie s-a născut la 14 martie 1929, în localitatea Vadul Roşu din judeţul Soroca, astăzi Republica Moldova.

De mic fiind talentat, nu putea să nu fructifice acest dar primit de la Dumnezeu şi, terminând liceul, se va prezenta la examenul de admitere pentru Institutul de arte plastice şi cel de artă teatrală şi cinematografică din Capitală. Reuşeşte la ambele şi optează pentru arta teatrală.

Pătrunde pe platourile de filmare în 1953, în „Nepoții gornistului”, având alături pe Marga Barbu şi Liviu Ciulei.

Nu mă voi opri asupra numele filmelor în care a întruchipat zeci de personaje cu o originalitate de invidiat. Zâmbetul său cuceritor, dragostea pentru fiecare rol încredinţat, au influenţat foarte mult în succesul carieri sale, ca să ajungă pe cea mai înaltă treaptă de perfecţiune în arta Thaliei.

Din păcate, toate succesele sale, aprecierile culese, nu au ajutat la nimic când s-a îmbolnăvit şi, din cauza situaţiei financiare, în luna iunie 2012, Iurie este internat într-un spital al săracilor. Mereu în preajma sa, Anca Pandrea, soţia, depune eforturi supranaturale, apelează la donaţii, pentru a-l salva pe Iura.

Mulţi îşi amintesc când cei doi soţi au jucat în serialul pentru televiziune „Numai iubirea”. Nu cu mult înainte de a ajunge într-o situaţie din care nu s-a întrevăzut vindecare, Iurie a declarat că ar mai dorit s-o aibă ca parteneră, în film, pe soţia sa.

Printre multe premii și diplome, amintesc pe cel de excelenţă, primit în anul 2009, la Festivalul de comedie românesc, Premiul GOPO tot pentru excelenţă, înscrierea în luna iunie a.c. cu o stea pe Aleea Celebrităţilor din Capitală.

Din păcate, el fiind deja internat, Anca Pandrea ia parte şi promite că, imediat ce Iura al ei se va însănătoşi, îl va aduce să-şi vadă steaua pe această celebră alee.

Dar bunul Dumnezeu a vrut altfel şi acum nu ne rămâne decât să transmitem sincere condoleanţe familiei, iar lui să se odihnească în pace.

 

 

 

Cu toţii o iubim pe Rozina

 

 

Sub acest titlu a apărut, în suplimentul ziarului „Yediot Aharonot”, un amplu articol despre marea doamnă a teatrului israelian Rozina Campos, o altă mândrie a tribului nostru.

Cine a citit relatarea semnată de Ioav Birnberg, a avut clipe de satisfacţii, dar mai multe de tristeţe, adâncă durere îmbibată cu lacrimi, mai ales când Rozina povesteşte suferinţele prin care trece de peste şapte ani. Mai precis de când duce o luptă aprigă cu un cancer galopant.

Mult solicitată, încearcă să refuze propuneri de apariţie pe scenă sau televiziune, dar publicul, regizorii, directorul teatrului Hacameri insistă şi chiar pentru ea însăşi, scena este tot ce i-a mai rămas din viaţă. Scena nu este o parte a vieţii Rozinei, ci însăşi viaţa ei de totdeauna.

Nu rare au fost cazurile, în această perioadă, când nu avea puterea necesară să joace, şi atunci venea la teatru, stătea pe un scaun, de pe care de multe ori nici nu se putea ridica singură, însă, atmosfera de aici, artiştii colegi, ambianţa îi face bine şi asta era suficient pentru ea.

Internată, consultată, operată, tratată pe cât posibil şi iarăşi acasă sau pe scenă.

În relatarea pe care am citit-o povesteşte cum, în luna septembrie, după ce a fost internată la spital pentru tratamente şi operaţie, „se trezeşte” în rezerva ei cu directorul teatrului Hacameri (Noam Semel) şi acesta îi spune, fără nicio introducere: „Sâmbătă, dumneata trebuie să fii pe scenă”.

I-a răspuns cu toată sinceritatea: „Noam, nu pot să stau pe picioare, ce ţi-a venit? Asta-i cancer, tot corpul suferă, voi trebuie să mă protejaţi sau demisionaţi-mă”. Atunci îi răspunde: „Dar ce, ai înnebunit? Pur şi simplu vrem să te vedem din nou pe scenă, interpretând rolul pe care-l întruchipezi în piesa ce este programată...”.

Adevărat, multe roluri ce le interpretează o obligă la eforturi, aşa cum este de pildă cel din „Şcoala pentru femei”. Tot timpul trebuie să fie în agitaţie, să fugă din colţ în colţ, scena rotativă o ajută, publicul nu-şi dă seama.

Eforturi supranaturale a făcut şi la realizarea serialului de la televiziune „Familia nu se alege”. În timp de două luni a învăţat rolul pentru 14 episoade, apoi două zile repetiţie generală şi, într-o zi, filmarea. Odată, în timpul înregistrării pe peliculă, nu s-a simţit bine, s-a făcut o pauză mai mare şi, cu efort mare, a reluat filmarea. Totul a fost determinat numai de voinţă şi dragoste faţă de joc.

Mereu este apreciată şi premiată pentru talentul, conştiinţa, dragostea pe care a oferit-o scenei şi publicului. Acum Rozina se luptă printre ghearele acestei boli ce nu iartă totdeauna şi cere sacrificii mari.

Optimismul ei? Adevărat îi este tovarăş de drum, dar cât poate suferi un om şi cât te poţi hrăni cu iluzii deşarte, că mâine sau poimâine va veni salvarea, vindecarea.

Din anii ’60, locuind permanent în Bacău până la venirea în ţară, numele familiei Cambos era foarte cunoscut în viaţa artistică şi muzicală a oraşului de pe malul Bistriţei. Familia Cambos era prezentă pe scena teatrului, a filarmonicii în mai tot ce înseamnă spectacol până la venirea în Israel.

Lori Cambos, mama ei, actriţă la teatrul „George Bacovia” din Bacău, s-a stins din viaţa la vârsta de 46 de ani. Soţul ei, director al Casei de cultură din localitate şi mai târziu regizor tehnic la teatrul local, a susţinut-o pe Rozina în cariera artistică, urmărindu-i cu mult interes, îndeaproape, prestaţia.

Cu Rozina şi Genu se adevăreşte justeţea zicalei româneşti: „Mărul nu cade departe de pom”.

Rozina, ca şi fratele ei Genu, duc mai departe, împreună cu cumnata Mariana Cambos, cu multă cinste făclia talentului familiei Cambos, înscriindu-se în viaţa artistică a Israelului.

Rozina, după absolvirea I.A.T.C., debutează pe scena teatrului din Piatra Neamţ, iar Genu, fratele, s-a format ca inginer de sunet şi a cântat la zeci de spectacole din Bacău sau restaurante din localitate, care deveneau neîncăpătoare când se ştia că el va fi prezent.

Ajungând în Israel, Rozina s-a realizat cu succes pe scenă, Genu ca editor audio-video la Dorimedia Group. Statul Israel a plătit bani mulţi pentru emigrarea lor, aidoma ca pentru mulţi alţi vânduţi de regimul lui Ceauşescu.

Viaţa Rozinei s-a derulat în cei 25 de ani în ţară, întocmai ca un film frumos şi de mare succes. La teatrul „Hacameri” din Tel Aviv, cucereşte publicul cu măiestria interpretării fiecărui personaj încredinţat.

Intră în rol pregătită pentru orice sacrificiu de dragul întruchipării corecte şi fidele a personajului căruia trebuie să-i dea viaţă. O găsim în emisiuni de la televiziune, în nenumărate filme israeliene, dar iată un cancer, care se dovedeşte galopant şi nemilos, se pune în calea ei şi-o împiedică să mai înainteze. Durerile îi scurtează zilele, dar teatrul, acest elixir, o mai ajută să deschidă ochii dimineaţa, după nopţi zbuciumate de dureri, să mulţumească bunului Dumnezeu că i-a mai oferit încă o zi de trăit.

Cercetând mai multe surse de informaţii despre viaţa Rozinei am găsit numai cuvinte de laudă pentru conştiinciozitatea ei ca elevă emerită la Liceul „Lucreţiu Pătrăşcanu” din Bacău. Se scrie că a fost o elevă excelentă, îşi etala talentul moştenit de la mama ei. Rozina, cu ochii ei frumoşi, umezi şi strălucitori, era admirată oriunde se afla pentru frumuseţea şi simplitatea ei.

În alte documente întâlnite am citit cu satisfacţie că cineva din România îşi asumă puterea a două braţe de aramă ca să o susţină pe Rozina să revină pe plaiurile Bacăului, cu dorinţa de a-i oferi o ultimă fărâmă de bucurie pe ultima sută de metri din viaţa ei.

Dar să ne întoarcem la realitate. Rozina Cambos este bolnavă. Colegii şi spectatorii o ştiu, dar nu pot renunţa la ea şi strigă într-un glas: „Cu toţii o iubim pe Rozina!”.

Un prieten apropiat, pentru care ea are multe cuvinte de laudă, este şi renumitul artist Slomo Baraba, cu care a jucat împreună, prima dată, în „Aventurile soldatului Swaik”, iar de atunci fiecare aşteaptă ocazia să apară din nou împreună pe scenă. Nu de mult, Slomo îi spunea că, adesea, noaptea pune chipaua pe cap şi se roagă pentru însănătoşirea ei.

Rozina îşi doreşte cu toată puterea să se reîntoarcă, cât mai repede, pe scenă, dar, deocamdată, împleteşte, coase, se joacă la computer, face gimnastică şi iese în grădina de lângă casă, nu singură, unde respiră aerul plăcut al dimineţilor. Priveşte, pe sub gene, soarele care îi încălzeşte sufletul îngheţat de atâtea durere.

Soţul, cei doi fii, sunt mereu în preajma ei, păzind-o să nu cadă, să nu alunece, să nu-şi agraveze starea actuală a sănătăţii. Ca orice părinte şi Rozina se roagă, când se scoală şi când se culcă, ca Bunul Dumnezeu să-i dea încă 10 ani de viaţă, ca să-şi vadă copiii căsătoriţi şi să se joace cu unul sau mai mulţi nepoţi, iar apoi este pregătită pentru a închide cercul în linişte, plecând în lumea umbrelor.

Ştie bine că ea nu este singurul caz din familie care a suferit şi a decedat din cauza acestei boli necruţătoare. Totuşi, mai mult în glumă, se mândreşte că rudele au decedat la o vârstă mult mai tânără, iar ea a depăşit vârsta de 60 de ani, şi Dumnezeu o ajută să mai trăiască.

Cu ce-aş putea încheia relatarea de faţă decât să mă alătur tuturor celor care se roagă pentru sănătatea ei şi să fie cu folos ruga noastră.

Trist, dar necesar, este timpul ca toţi cei care o cunoaştem, am admirat-o pe scenă, la televiziune, în film, să ne rugăm pentru ca să mai fie multă vreme printre noi, să ne încânte cu jocul ei, să mai ridice spectatorii în picioare, s-o aplaudăm din toată inimă.

Doamne, ascultă ruga noastră.

 

 

 

Mizzi Locker –

Ramat Gan 2012

 

 

Nu demult am relatat, într-una din scrierile mele, la publicaţia noastră, despre cei care au trecut şi la vârsta a patra. Sunt printre noi, ne încântă cu inteligenţa lor, cu exprimarea lor corectă în discuţiile pe care le purtăm cu ei, fără să „încurce borcanele” şi în gând, cu satisfacţie, ne spunem, ne rugăm: „De-ar da Bunul Dumnezeu să sfârşim şi noi aşa fără să fim o povară pentru alţii, mai ales când degradarea fizică «bate şi la uşă», impunându-se cu forţa de a intra în viaţa noastră.”

Dar cine poate prezice ce ne aşteaptă în fiecare clipă? Doar cu speranţa ne gândim şi sperăm că la noi nu vor nimeri acele boli de degradare fizică şi morală, şi vom sfârşi în linişte, lăsând o imagine frumoasă, pe cât posibil, celor din jur…

Dă, Doamne!

Nu demult am intrat în posesia unei pagini (nr. 450) din „Enciclopedia Personalităţilor Feminine din România”, scrisă de George Marcu şi Rodica Ilinca, unde se relevă şi fragmente din viaţa şi succesele unui star de origine română, şi anume Mizzi Locker, care a fost cântăreaţă de operă, soprană, prof. de canto.

De altfel, putem găsi în această carte şi alte nume, ce au adus cinste tribului nostru. Bunăoară scriitoarea Sonia Palty, pictoriţa Marta Leopold-Indig.

Cer scuze cititorilor noştri că mă voi ocupa, în partea a doua a relatării de faţă, şi despre soţul eroinei mele de astăzi, prof. dr. Bernhard Loker z.l., un om de mare valoare, o mândrie a tribului nostru, din păcate plecat în lumea umbrelor la o vârstă destul de tânără, lăsând în urma sa o rană nevindicabilă în inima lui Mizzi…

Acum să ne delectăm împreună cu ce scrie la pag. 450 în „Enciclopedia Personalităţilor Feminine din România”:

„LOCKER Mizzi (n. 14 ian. 1917, Rădăuţi, jud. Suceava). Interpretă de operă, profesoară, supravieţuitoare a lagărelor de concentrare naziste. Fiica unor evrei modeşti, Iankel Schachter şi Hencze Gartner, face primele clase la Storojineţ, zona Cernăuţi şi pe cele muzicale la Conservatorul din Cernăuţi, cu Tauber Wallstein şi Althaim Feler, şi la «Renzzo della Pergola» din Bucureşti (din 1945). Imprimă la Radioul din Cernăuţi şi cel din Bucureşti (1947-50).

În România a interpretat rolul «Suzana» din Nunta lui Figaro de W.A. Mozart, pe scena Operei Române din Bucureşti, iar la Opera Naţională din Tel Aviv, cu care colaborează după plecarea din România (1950), a jucat în «Carmen» de Georges Bizet, «Faust» de Charles Gounod, «Cosi Fan Tutte» de W.A. Mozart ş.a. Interpretează şi canţonete, romanţe, arii din operete, muzică uşoară la Palatul Culturii, Collegium Musicum, din Tel Aviv, în diferite săli de concerte din capitala israeliană, la Radio Kol Israel din Ierusalim, Haifa etc. În perioada 1951-81 se dedică pedagogiei la Conservatorului Israelian de Muzică şi în particular, printre elevii ei numărându-se tenorul Gabi Sade. O altă caracteristică a artistei a fost cea legată de suferinţele generate de politica antisemită impusă de Germania statului român. În noaptea de 14 iun. 1942 a fost ridicată, împreună cu soţul ei, Bernhard Locker, şi urcată într-un tren în care fuseseră transportate animale, fără aerisire şi cu uşile încuiate, cu destinaţia Transnistria. De aici au fost duşi în lagărul de la Mihailovka (Transbug, Ucraina) şi supuşi la cazne inimaginabile, pentru a fi eliminaţi fizic. Pe 26 mai 1943, Mizzi L. şi soţul ei au reuşit să evadeze (din 745 de persoane, câte erau iniţial, au fost doar 13 supravieţuitori).

Soţul artistei relatează aceste clipe de coşmar într-un memoriu adresat către Ministerul Învăţământului din România, pentru obţinerea Diplomei de licenţă în fizică-matematică, astfel: „... am fost duşi de nemţi dincolo de Bug, în lagărul morţii Mihailovka, unde mi-a murit mama şi a fost împuşcat fratele meu medic. În 26 mai 1943 am fugit de la locul de muncă împreună cu nevasta mea... Din lagărul din Mihailovka, unde am fost 745 de oameni, am scăpat numai 13, prin fugă. Restul au fost împuşcaţi, afară de puţine excepţii, care au avut «norocul» de a muri de diferite boli...”.

Ajunşi în Israel, cei doi soţi s-au integrat pe deplin, Mizzi L. îşi continuă activitatea muzicală şi Bernhard Locker ocupă un post de profesor universitar la Universitatea „Bar Ilan” din Israel. (G.M.)

Desigur, în această pagină din Enciclopedia sus-amintită nu a fost relevat drumul parcurs de cei doi soţi Locker (Mizzi şi Bernhard) până a ajunge în ţara tuturor evreilor din lume, Israel.

Este deosebit de interesant să dăm la o parte praful amintirilor din viaţa lor în Israel şi să ne ocupăm, tangenţial, de câteva frânturi şi din succesele soţului ei, Bernhard Locker, care nu a făcut, nici el, tribul de ruşine. Din contră.

Bernhard Locker s-a născut la 2 ianuarie 1913 la Storojineţ, la circa 20 km distanţă de Cernăuţi (astăzi Ucraina). El, mezinul, a avut o soră şi un frate. Primii ani de şcoală i-a învăţat la Storojineţ. În perioada 1930-1934 a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Cernăuţi, Secţia Matematică. În 1935/1936 a făcut practică pedagogică la Seminarul Pedagogic Universitar din Cernăuţi, obţinând Certificatul de Absolvire Nr. 739 din 25 iunie 1936, cu nota 8 (opt).

Părinţii săi, Jacob şi Rachel Locker au fost proprietarii unei fabrici de pielărie, astfel că Bernhard Locker a avut prilejul să lucreze, câtva timp, tăbăcar, meserie menţionată în cartea sa de meşter, eliberată pe 5 octombrie 1938.

În 1940, ca urmare a încheierii Pactului Ribbentrop – Molotov, NKVD-ul (poliţia sovietică a anilor 1934-1943) a trecut la ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei, a Ţinutului Herţa şi Insulii Şerpilor. Astfel, ruşii au ocupat şi casa familiei Locker din Storojineţ. Mizzi şi Bernhard Locker s-au refugiat la Cernăuţi, închiriind o cameră la o familie.

A urmat şederea în ghetoul din Cernăuţi, apoi deportarea, în noaptea de 14 iunie 1942, în Transnistria, iar pe 18 august au fost duşi dincolo de Bug, în lagărul morţii Mihailovka, unde i-a murit mama şi a fost împuşcat fratele său, medic. A supravieţuit prin evadare, aşa cum este scris mai sus, şi a stat în ghetoul de la Bershad până la terminarea războiului, în 1944. Apoi, împreună cu soţia sa şi alţi cunoscuţi, au mers pe jos până la Cernăuţi, la familia unde au locuit cu chirie înaintea deportării. Gazda, o femeie cinstită, i-a păstrat lucrurile personale familiei Locker şi i-a invitat să locuiască la ea, în continuare, gratuit – cazare şi masă.

Întorşi din calvarul morţii, nu-şi puteau permite să plătească nimic, neavând niciun ban. Noroc că au întâlnit şi oameni de omenie. Între timp, soţii Locker şi-au căutat de lucru. Bernhard Locker a lucrat tăbăcar la o fabrică de pielărie, chiar dacă avea studii superioare, iar Mizzi Locker a căutat şi a găsit să dea lecţii de canto, pe ici pe colo, participând şi la diferite spectacole, ca solist vocal cu mai multe genuri de muzică.

După aproape un an de zile, cineva din Botoşani era interesat să angajeze un meseriaş în tăbăcărie şi s-a gândit că cel mai bun ar fi Bernhard Locker. Astfel, persoana interesată de meseriaşul tăbăcar organizează plecarea la Botoşani.

Tocmai când Mizzi era trecută pe afişul unui spectacol în Cernăuţi, au plecat în România, într-o noapte, trecând graniţa cu documente nu tocmai legale (Bernhard şi Mizzi Locker, împreună cu mama lui Mizzi), fiind ajutaţi de un miliţian din Cernăuţi. La Botoşani au stat trei luni de zile, după care au plecat spre Bucureşti, cu o şedere de câteva zile în Bacău.

În Bucureşti au locuit pe str. Popa Chiţu, Nr. 15, trei persoane într-o singură cameră închiriată. Bernhard Locker a lucrat profesor de matematică-fizică-chimie la două şcoli din Bucureşti, iar Mizzi Locker şi-a continuat activitatea în muzică (a predat canto, a cântat la diferite concerte – soprană, la Radio Bucureşti, Operă etc., inclusiv muzică uşoară şi din muzica popoarelor, care era la modă în vremea aceea).

În decembrie 1950 Bernhard Locker, împreună cu Mizzi şi mama lui Mizzi, au făcut alia. Tatăl lui Bernhard Locker murise înainte de război (de boală), iar mama sa a murit în lagărul de la Mihailovka, în braţele lui Mizzi.

Iată ce spunea Prof. Dr. Shlomo Leibovici Laiş (preşedintele ACMEOR din Tel Aviv şi fost funcţionar superior la Ministerul de Externe al statului Israel) într-un interviu acordat Lucreţiei Berzintu, colaboratoarea noastră: „Studii superioare – după război – la Institutul Pedagogic Idiş din Bucureşti, pe care l-am absolvit chiar în preajma plecării mele în Israel, în 1950. La acest institut l-am avut ca profesor şi pe Bernhar Locker, ale cărui cunoştinţe ne trezeau admiraţia.

De altfel, venind în Israel, Locker a devenit profesor universitar la cunoscuta Universitate Bar-Ilan. Era unul din puţinii profesori din institut de care m-am simţit aproape şi aşa am cunoscut-o şi pe Mizzi, o cântăreaţă de operă, unanim apreciată.” (Din vol. „Cetăţeni ai spiritului universal”, autor Lucreţia Berzintu, Bucureşti, 2010, pag. 274).

În Israel, Bernhard Locker lucrează, mai întâi, la o şcoală din Tel Aviv, ca profesor de matematică-fizică-chimie, şi apoi obţine post de profesor la Universitatea Bar-Ilan, unde era foarte bine apreciat, atât de colegi, cât şi de studenţi.

Citez dintr-o scrisoare a unui fost student:

„Eu, subsenatul Hasan Ibrahim Azam, studentul arab al tău, la fizică şi la chimie (în anul trecut)…nu te-am privit ca pe un profesor, ci ca pe un educator, sprijinitor, ca pe un părinte al studenţilor, ceea ce nu am simţit de la alţi profesori. Îmi amintesc cuvintele încurajatoare – tu îţi aminteşti ziua cea mare când m-ai chemat şi ai vrut să ştii care e situaţia mea, poate mă poţi ajuta. Din acel moment eu am simţit că nu sunt singur în Universitate, că se află lângă mine un om mare şi el este domnia ta. Şi, crede-mă, că din acea zi am procedat după sfatul tău şi am intrat în anturajul studenţilor, unde m-am simţit ca unul dintre ei. 13 august 1969”

Bernhard Locker, în paralel cu munca de profesor la Universitate se pregătea şi pentru teza de doctorat. Apoi s-a îmbolnăvit de leucemie şi a făcut tratament un an de zile. În anul 1971 susţine teza de doctorat la Universitatea din Grenoble (Franţa), cu tema „MEASUREMENTS of MAGNETIC FIELDS at IRON NUCLEI in NICKEL FERRITE and Fe2O3 by the RESONANT SCAT-TERING of GAMMA RAYS” şi în anul 1971 obţine gradul de doctor în ştiinţe.

Nu s-a bucurat prea mult de succesul profesional, deoarece moare la 31 august 1971, bolnav de cancer la colon – metastază.

Printre multe alte anunţuri de regrete şi condoleanţe, ziarul bucovinenilor de limbă germană scrie: „Vestea că bucovineanul nostru, Bernhard Locker, din Storojineţ, a plecat mai devreme, când era în plină ascensiune profesională, a îndurerat mult comunitatea bucovineană, până dincolo de adâncuri.

Prin moartea sa, noi plângem pierderea unui savant extrem de talentat, Prof. Dr. Locker, care, la Universitatea Bar-Ilan, având cunoştinţe vaste, s-a bucurat de un mare prestigiu, a fost deschis şi iubit de colegi, studenţi şi prieteni. El a fost un om deosebit, pe o treaptă mult superioară în privinţa nivelului profesional, social şi familial. Dar mai ales în timpul deportării în lagărul morţii de la Mihailovka, de peste Bug, când şi-a riscat viaţa pentru tovarăşii săi. Toată lumea care a aflat că a decedat, va onora memoria lui. Noi transmitem condoleanţele noastre sincere, soţiei lui, Mizzi Locker, Annei (sora), Dr. Berkowicz şi fratelui său, Locker Isidor (septembrie 1971)”.

 

 

 

Iancale Alperin

Omul, artistul şi prietenul meu

 

 

În publicația „Revista Mea”, apărută în urmă cu câtva timp, sub titlul „Tablete nostalgice”, încercasem să mă reîntâlnesc cu grupul de botoşăneni, care cu regularitate se întrunea în fiecare joi dimineaţa la „Café Habait” de la Gan Hair din Tel Aviv. Aici aveau loc aşa zisul „parlament” al lor, avându-l ca preşedinte pe renumitul artist Iancale Alperin, entuziastul, neîntrecutul om de o omenie deosebită, fiu al tribului nostru.

După doi ani de absenţă, revenind în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, pentru a lua parte „la un pahar de vorbă”, am găsit masa, unde le-am luat interviu şi ne-am fotografiat împreună, ocupată de un grup de tineri gălăgioşi. Atunci, revoltat, am sunat la Iancale acasă, să-l întreb ce se întâmplă cu întâlnirea „parlamentului”?

Mi-a răspuns soţia, explicându-mi că Iancale este grav bolnav, se enervează la telefon pentru că nu găseşte imediat cuvintele pentru o discuţie cât de simplă, a avut o comoţie cerebrală şi peste câteva zile va împlini 91 de ani. Nu mi-a rămas decât să-i transmit mulţi ani cu sănătate şi o bătrâneţe liniştită.

El fiind „sufletul” acestui parlament al botoşănenilor, m-a invitat acolo să fac cunoştinţă cu câţiva dintre membri, printre care Lică Segal, Wili Fuks, Moritz Facler, Bibi Ebercohn (care împlinise atunci 96 de ani), Beno Brener, Milu Birenboim etc. Unii, din păcate, au plecat înaintea lui Iancale în drumul cel lung, fără întoarcere, iar Iancale a pornit şi el, zilele trecute, să se întâlnească cu ei, acolo sus, în ceruri.

Am încercat, măcar în gând, să retrăiesc acele frumoase clipe din întâlnirea avută cu aceşti ultimi mohicani ai oraşului Botoşani, pierzându-mi privirea în zare, dar mi-a fost foarte greu şi de aceea am plecat repede, lăsând în urmă cu regret şi o amărăciune, frumoasele amintiri despre această întâlnire. Multe, foarte multe regrete că totul s-a terminat aşa de repede şi, într-adevăr, vârsta, bolile îşi spun cuvântul, răpindu-ne câte unul, câte unul dintre noi...

Despre Iancale Alperin am scris de multe ori, nicicând nu am găsit o asemănare între acest mare slujitor şi artist al limbii idiş cu alţi artişti credincioşi lui „mamelușen”. A devenit, pe bună dreptate, datorită activităţii sale fructuoase, decanul teatrului idiş din ţară şi de peste hotare.

El nu era numai un artist desăvârşit, el făcea traduceri în limba idiş, semna regia multor spectacole prezentate de IDIŞPIL. Era un om, un prieten, un sfătuitor preţios şi desăvârşit pentru noua generaţie, ce urma să preia ştafeta şi să ducă mai departe făclia limbii idiş.

Acolo, la Edineţ, în Basarabia, în timpul deportării anilor celui de-al doilea război mondial, în acel lagăr de tristă amintire, bunul său prieten de muncă obligatorie în minele de piatră şi altele, Victor Rusu z.l., marele scriitor al vremurilor de până nu de mult, îi scria cuplete, el le învăţa şi apoi le prezenta în faţa deportaţilor, încercând să transforme puţin atmosfera cumplită în care trăiau aceştia. Chiar şi în faţa soldaţilor care îi păzeau, avea audienţă bună.

Aici, la Edineţ, putem spune că a fost semnat actul de naştere, ca artist talentat, al lui Iancale Alperin z.l.

După o lungă şi bogată carieră teatrală, interpretând de la cele mai simple până la cele mai renumite roluri, fie din comedie ori tragedie, dând viaţă unor personaje din clasica literaturii limbii idiş, precum şi din clasica literaturii universale. Deşi mult apreciat, decorat cu cea mai înaltă distincţie a României pentru bogata sa activitate pe scena Teatrului evreiesc din Bucureşti, înscriindu-se să facă alia în ţara strămoşilor, este aspru sancţionat, obligat să părăsească scena, copilul său cel mai iubit, se şterge totul cu buretele şi obligat să lucreze ca muncitor într-o unitate unde se fabricau lădiţe din lemn.

Mândru de fel său, om corect, nu s-a lăsat intimidat şi a lucrat cu sârguinţă şi acolo, până ce a primit aprobarea de plecare spre Israel.

Ajungând în patria strămoşilor, desfăşoară o vastă activitate în diferite formaţiuni artistice, cutreieră o lume şi câştigă simpatia spectatorilor. Cea mai lungă perioadă şi-a petrecut-o cu alţi artişti de seamă ai „mamelușen”, pe scenele din America, Africa de Sud etc.

Întorcându-se în Israel, activând la teatru IDIŞPIL, Iancale devine un stâlp de bază al acestui teatru, începând ca traducător, artist, regizor, dascăl, prieten sincer al tinerilor talente venite să se angajeze aici, pentru a duce mai departe făclia limbii idiş, limba cu care ne-am născut, crescut şi nu o vom uita până în ultima clipă a vieţii.

Drept recompensă pentru rodnica sa activitate este onorat cu nenumărate titluri, diplome, aprecieri, putem spune colective, din partea tuturor membrilor tribului nostru.

Deşi la o vârstă destul de înaintată, a mai fost invitat, cu doi ani în urmă, să recite un cuplet în limba idiş, pe scena celui mai mare teatru din Moscova. Ce poate fi mai scump decât să păstrăm cu sfinţenie această frumoasă limbă a bunicilor și a străbunicilor noştri.

Trebuie să fim mândri că noi, poate ultima generaţie, încercăm să transmitem generaţiilor viitoare această frumoasă „bijuterie”, limba idiș. Dacă vom reuşi, rămâne un mare semn de întrebare.

Totuşi, pentru Iancale, nu totdeauna razele calde ale soarelui îi încălzeaU sufletul. Deşi trăind o bătrâneţe liniştită, necazurile, marile necazuri nu-l ocolesc nici pe el.

Decesul primei sale soţie, cu care a trăit o căsnicie fericită, accidentul elicopterelor, în preajma celui de al doilea război cu Libanul, unde pierde pe unul dintre nepoţii săi, îi lasă o rană adâncă în suflet, care nu s-a vindecat până în ultimele clipe ale vieţii sale.

La întâlnirea pe care am avut-o, în anii trecuţi, cu el şi bunul său prieten Iancale Bodo, în culisele scenei Casei de cultură de la Askelon, prilejuit de prezentarea unui spectacol, mi-a povestit, cu o voce sugrumată şi lacrimi în ochi, despre moartea nepotului său în acel tragic accident.

Stătea cu ochii plecaţi în jos, vorbea, vorbea, aveam impresia că special nu-şi ridică faţa spre noi ca să nu-i apară, undeva, în van, tristele amintiri ale nepotului său aşa de îndrăgit de el. Ne povestea amintiri din copilăria, adolescenţa celui dispărut pentru totdeauna. Nu ierta pe Bunul Dumnezeu că a pecetluit pe nepotul său cu aşa o moarte în frageda tinereţe.

„Doar abia a început să trăiască, urma să se bucure de o tinereţe fericită, să aducă bucurie părinţilor, bunicilor şi iată cum a fost smuls cu putere din viaţa noastră. Pentru mine, el trăieşte şi-l aştept să revină de la armată, să-l cuprind în braţe, să-l sărut cu multă dragoste. El face parte din lumina ochilor mei, din viaţa mea de zi cu zi...”.

Cine ştie, după atâţia ani de absenţă, se va reîntâlni cu el acolo sus în ceruri şi va avea posibilitatea să-l strângă în braţe, cum a visat mereu să facă aici pe pământ.

 

 

 

Lya Konig – Marea doamnă

a teatrului israelian, o mândrie a tribului nostru

 

 

Nu cu mult timp în urmă, am citit în ziarul „Haaretz”, o relatare interesantă, semnată de Elia Mrlinkoa, despre marea doamnă a teatrului israelian, care, printre altele, consemnează: „Lya Konig a intrat pe scenă şi începe să cânte. Vocea ei e puţin răguşită. E primită cu ovaţii. Încă captivantă la cei peste 83 de ani, ea ridică inaugurarea Teatrului HABIMA din Tel Aviv, refăcut, la cota cea mai înaltă, arătând din nou ce divă este în realitate. Actriţa s-a urcat pe scenă, chiar şi după o operaţie încheiată cu bandaje la ambele picioare şi după ce s-a descoperit că are o problemă pulmonară. Şi-a interpretat de câteva ori rolul şi după o fractură la piciorul stâng, când a apărut în faţa spectatorilor sprijinindu-se de un baston...”.

Colega noastră de breaslă Hedi Simon, văzând-o recent în spectacolul „Nici zi, nici noapte”, unde a avut bucuria de o revedea pe marea doamnă a teatrului israelian Lya Konig, jucând rolul încredinţat cu un talent ieşit din comun, iată ce scria în cronica teatrală, pe care a inserat-o în publicaţia noastră: „Lya Konig este una dintre rarele artiste care ocupă singură scena, o luminează cu prezenţa ei, cu vocea ei de neconfundat, indiferent în ce limbă vorbeşte. Am auzit-o declamând sau cântând în limba idiş pe scena TES din Bucureşti în anii îndepărtaţi ai studenţimii mele. Am urmărit-o credincioasă în toate spectacole de la Habima, de când trăiesc în Tel Aviv. Timpul nu a schimbat-o cu nimic. Lya Konig este aceeaşi tânără şi frumoasă în toate rolurile, dar mai ales un munte de talent, care mereu îşi arată noi şi noi forme de exprimare.

În piesa «Nici zi, nici noapte», personajul Socolova (Lya Konig) este esenţa lirismului pe care şi l-a dorit autorul cu siguranţă...”.

Iată şi ce m-a determinat să mă „avânt”, să caut, prin toate mijloacele de documentare, cât mai multe despre această mândrie a tribului nostru.

Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că este imposibil să sintetizez măcar 10% din bogata ei biografie, presărată cu zile însorite şi zile întunecoase, într-o relatare de 2-3 pagini de revistă, ca atare m-am limitat la ce este mai important, cu speranţa că voi reuşi să prezint, mai jos, cele mai semnificative frânturi din viaţa acestui „munte de talent”.

Din câte mi-a povestit binecunoscutul artist Iancale Alperin, din câte am citit în materialul documentar, mi-am dat seama că Lya Konig, aidoma ca pasărea Phoenix, renaşte mereu din propria-i cenuşă şi zboară... şi zboară din rol în rol, din spectacol în spectacol al marelui teatru din Tel Aviv.

Poate îşi aminteşte şi acum, când a ajuns să fie o divă a marelui teatru israelian şi nu-i pare rău că nu s-a lăsat intimidată de vorbele pragmatice rostite de renumitul artist Havis şi mama ei, când se pregătea pentru a lua parte la examenul de selecţie în vederea îmbrăţişării artei Thaliei: „Ce nevoie ai tu de meseria asta, o meserie care pur şi simplu te umileşte, depinzi de oameni care te critică???”

Cât o priveşte pe mama ei, marea artistă a secolului XX Dina Konig, o privi, atunci, atentă şi, mai mult în glumă, afirma cu un zâmbet pe obraz: „Mda, e adevărat, cam lată în şolduri, nasul e... un pic cam lung, dar are un singur lucru, are un şarm care va trece rampa”.

A trecut rampa şi încă cum!

Dar pentru asta trebuie să ai voinţa ei, să depui eforturi supranaturale, să nu te dai „bătută” în faţa necazurilor inerente ale vieţii.

Lya KONIG s-a născut în Polonia, iar după cel de al doilea război mondial a venit în România, unde a studiat actoria la Institutul de teatru din Bucureşti, după ce debutase, la vârsta de17 ani, pe scena Teatrului Evreiesc de stat din Capitală.

Având părinţi artişti de seamă în teatrul idiş, Dina Konig şi Iosef Carmen, vechea zicală românească s-a dovedit a fie întemeiată şi în cazul ei, că „mărul nu cade departe de pom”.

După multe succese obţinute în România, pentru care a fost răsplătită şi cu premiul de stat al ţării, dar fiind convinsă că adevărata ei patrie este numai Israel, în 1961 soseşte în ţară împreună cu soţul, iubitul ei de o viaţă, regizorul şi scriitorul Zwi STOLPER. După ani, din cauza unei boli ce nu iartă, o părăseşte fără voie, în mijlocul drumului, lăsându-i o rană adâncă în suflet, care nici până în prezent, după atâţia ani, nu s-a vindecat şi probabil cu ea va pleca spre o lume, poate, mai bună.

O voinţă fără margini îmbinată cu talentul ei ieşit din comun o face să-şi însuşească repede limba ţării şi, curând de tot, devine o renumită actriţă a Naţionalului israelian – Teatrul HABIMA din Tel Aviv.

După peste un sfert de secol de la coborârea din avionul TAROM, pe aeroportul din LOOD, după primirea multor premii, în ţară şi peste hotare, vine anul 1987, când marea doamnă a teatrului israelian primeşte şi Premiul Israel, cea mai mare distincţie a ţării.

Percutantă în registrul tragic, în femeia puternică din „Mutter Courage”, apoi inocentă, lipsită de apărare şi delicioasă, ingenua monogenară în „Trei femei înalte” de Edward Albee, sau în alte sute de roluri încredinţate, Lya Konig are darul de a ne arăta faţeta simplă, modestă şi de o umanitate copleşitoare în tot ce ne oferă, începând cu roluri comice şi terminând cu cele tragice.

La cei peste 83 de ani, Lya Konig cântă, dansează plină de vitalitate, redă personajul interpretat întocmai cum autorul l-a măsluit, când a scris rolul, aidoma cum regizorul a visat să apară în faţa publicului. Nu o dată am admirat-o pentru flerul ei incredibil, parte integrantă din orice spectacol unde este distribuită.

Nu rareori, când o admirăm, vedem ce este capabilă să realizeze pe scenă şi putem afirma, cu certitudine, că Lya Konig este un talent ieşit din comun, o actriţă ce pe merite şi-a câştigat faima de marea doamnă a teatrului israelian.

Lya Konig vorbeşte curent limbile idiş, ruseşte, româneşte, poloneză, germană. Încă de mică a fost „in touch” cu toate limbile. Mulţi, ascultând povestea carierei de artistă, o consideră, pe drept cuvânt, un copil minune, un wunderkind.

În mai toate interviurile acordate, Lya nu omite să amintească că decizia ei de a urma teatrul este legată şi de soţul ei, Zwi STOLPER z.l., care a fost un bărbat foarte frumos, irezistibil.

Dar şi povestea de dragoste pentru acest bărbat irezistibil, Zwi STOLPER, a determinat-o să devină o mare actriţă.

Să ascultăm un fragment din această frumoasă poveste: „Eu, o naivă de 17 ani, nefardată, deloc sofisticată, copleşită că mă întâlnesc cu un băiat aşa de frumos. Habar nu aveam ce să discut cu el. Îmi plăcea Puşkin, la şcoala din Cernăuţi citisem mult. Aşa că mi-am zis să-i recit din Puşkin, să-l impresionez, şi atunci el m-a privit şi mi-a zis: «Tu ai talent, trebuie să te faci actriţă!»

Părinţii mei au fost reticenţi, pe urmă am aflat şi de ce. În timpul acesta, la teatrul evreiesc de stat din Bucureşti se dădeau audiţii pentru tineri actori şi am spus că vreau să merg şi eu. Au venit mulţi tineri activi la Societatea IKUF. Eu eram un outsider. Mămica mi-a zis: «Te las să te faci actriţă numai dacă eşti talentată, dacă nu eşti, este o ruşine pentru mine şi pentru tatăl tău». Tatăl meu era foarte talentat, iar mămica nu vorbea de ea, cât de tatăl meu...”.

Sigur, toate acestea, împreună cu îndemnul băiatului irezistibil, care va deveni mai târziu soţul, iubitul, strălucirea luminii ochilor ei, au „împins-o” cu forţă pe cărarea teatrului, pe atunci nepietruită, acum asfaltată cu multe succese.

Nu o dată îi răsună în urechi cuvintele primului ei regizor, Ginel Teodorescu, cu care, de altfel, a început, practic, şcoala de teatru, a făcut-o să înţeleagă scena, jocul, teatrul: „Măi, tu eşti aşa de naturală, de parcă trăieşti rolul ăsta”.

Tot de la el a învăţat firescul pe scenă, uşurinţa de a intra în rol. Cu el a realizat pe Toinette în „Bolnavul închipuit” de Molière, „Jurnalul Anei Frank”, succese care au propulsat-o în primii ani de teatru pe scenele României şi pentru care a fost răsplătită cu Premiul de stat al României.

Amintiri frumoase are şi despre primul rol interpretat în noua-veche patrie, Israel, când a fost Eva din „Domnul Puntila şi sluga sa, Matti”, de Brecht şi multe altele.

Lya KONIG joacă, de aproape 50 de ani, în ivrit. Deşi limba ţării este mai dură decât idişul. Nu se compară când spui în idiş „te iubesc”, cu gingăşia şi fineţea ei faţă de ivritul, care are ceva mirific, parcă citeşti din TANAH.

Şi când mă gândesc, cu dispreţ, la aşa-zisa comediantă L.S. de la grupul lui ASAIG SLOMO, care într-o emisiune, la televiziunea noastră afirma (crezând că este ceva distractiv): „Ce-i şi teatrul idiş, vin bătrânii, mulţi au pierdut deja auzul şi întră în sală, ca apoi la ieşire să nu ştie ce au văzut...”.

Nu merită să comentăm, dar totuşi ne doare, mai ales cine rosteşte aşa nişte înjosiri. Ne resemnăm cu vechea zicală: „Nu există pădure fără uscături”.

Nu încerc, cred că nici nu-i cazul să citez rolurile interpretate de marea doamnă a teatrului israelian. În mai toate am avut ocazia s-o vedem cum iubeşte provocarea, cum o tentează noul, modernul, totul ce are o substanţă literară, dramatică. De altfel, regizorii caută mereu pentru ea asemenea roluri, ştiind că numai ea poate da viaţă întocmai personajului creat în piesă.

Nimeni dintre noi, care am văzut-o cu Dinu Cernescu la Habima, când a făcut pe Gertrude în HAMLET de Shakespeare, nu o va uita până în ultimele clipe de viaţă.

Lya Konig s-a întrecut pe sine, nu de mult, şi când a realizat recitalul cu o serie de monologuri din rolurile de succes ale lui Caragiale, pe scena teatrul ODEON din Bucureşti, în cadrul Zilelor Culturii Israeliene la Bucureşti.

Recent, marea doamnă a teatrului israelian a fost onorată cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Tel Aviv.

Zilele trecute, ziarul „Haaretz” a anunţat că marea doamnă a teatrului izraelian, Lya KONIG, a fost distinsă cu Premiul EMET 2012, acordat de Fundaţia AMN, pentru promovarea ştiinţei, artei şi culturii.

Dar de aprecieri şi premii multe nu duce lipsă, doar să ne rugăm la bunul Dumnezeu să-i dea multă sănătate şi să continuă activitatea, în acelaşi ritm ca în prezent.

Aşa cum am precizat mai sus, ca să redai ce se povesteşte despre viaţa, cariera, bucuriile şi suferinţele eroinei mele de astăzi, ai nevoie de mult spaţiu, se poate scrie chiar una sau două cărţi interesante, ce nu vor plictisi pe cititori.

Sigur, cum ştim, orice început are şi un sfârşit, de aceea mă opresc aici cu speranţa că am reuşit, în linii mari, să vă prezint această mândrie a tribului nostru.

 

 

 

Ion Lucian

Un om, o legendă

 

 

„Am fost martor la luptele duse pe străzile Haifei şi în alte locuri. Am revenit, după 20 de ani (1967), din deşertul lăsat. Am găsit frumoase grădini, oameni harnici, iubitori de ţară şi pământul natal. Am rămas plăcut surprins, când am văzut ce au putut realiza evreii, care până mai ieri erau goniţi din loc în loc, persecutaţi şi rareori apreciaţi la valoarea lor reală.

Experienţa personală pe care am trăit-o, revenind în anul 1967: mi-am dat seama că orice om îşi iubeşte pământul pe care locuieşte, pe care s-a născut, dar mă întreb ce sentimente au evreii care au transformat aceste deşerturi în grădini frumoase şi rodnice?” (Ion Lucian, din interviul ce mi l-a acordat în anii trecuţi)

 

Adevărat, nu avem mulţi, dar acest mănunchi de iubitori ai Israelului şi al poporului său, printre care a fost şi răposatul Ion Lucian, marele artist, profesor şi regizor, încălzeşte sufletele noastre, mai ales ale celor proveniţi din România, crescuţi odată cu el.

Acum, când aştern aceste rânduri, parcă-l revăd în faţa mea şi îi rămân mereu recunoscător că mi-a înlesnit să-l cunosc, a binevoit să-mi acorde un interviu fără „mofturi”, fără amânări. Ne-am întâlnit în timpul unei repetiţii a teatrului IDISPIL, cu piesa „Idishe Gheshe-ten”, la care a semnat regia. Pe atunci stăteam faţă-n faţă, îl priveam şi nu mă săturam să-l admir pentru simplitatea sa, pentru frumoasa limbă pronunţată, pentru privirea sa atât de paşnică şi plină de bunăvoinţă.

Vorbindu-mi despre rădăcinile dragostei sale faţă de Israel şi poporul evreu, nu găsea destule cuvinte de laudă pentru tot ce au realizat evreii în decursul anilor, în ţara strămoşilor... Mereu sublinia cu mândrie că el este unul dintre martorii oculari, care au văzut cum arăta ţara noastră în anul 1947 şi ce s-a realizat în următorii ani în toate domeniile, devenind acum o ţară cu o medicină, tehnică, învăţământ, cultură dintre cele mai înaintate din lume. Ba, exportăm în lume, prin intermediul oamenilor noştri de ştiinţă, tot ce este nou şi important pentru întreaga lume. Ajutăm ţările mai puţin dezvoltate pentru a avansa spre binele popoarele lor.

În afară de admirator al Israelului şi poporul său, din 1985, această ţară a devenit ca o a două patrie a sa. Îl vom întâlni foarte des pe scenele oraşelor noastre mai importante, fie ca artist în diferite spectacole prezentate de scena românească sau ca artist în producţii locale („Don Juan” din Ramat Gan etc.), fie ca regizor, mult apreciat de Teatrul IDISPIL din Tel Aviv, de artiştii săi, de spectatorii săi.

Va semna regia a nenumărate spectacole la acest teatru, printre care amintesc „Băieţii de aur”, „Tevie lăptarul” (într-o versiune nouă), „Idiishe gheşeften” (Afaceri evreieşti) etc.

Succesul a fost mare, artiştii rechemaţi cu aplauze furtunoase, critica bună şi el a plecat acasă cu sufletul îmbibat de bucurie şi satisfacţie. Nu pleca din ţară până nu se ridica cortina pentru prima dată, să guste din succesul artiştilor şi al său.

Cum aş putea să continui relatarea, impresiile mele despre acest mare om al teatrului românesc, sincer prieten al nostru (care, din păcate, ne-a părăsit de curând, plecând spre o lume mai bună), fără a nu consemna câteva date biografice.

Ion Lucian mi-a povestit că s-a născut la Bucureşti, în anul 1924. La împlinirea vârstei de 18 ani (1942), primeşte dispensia de vârstă, datorită talentului său.

Liviu Rebreanu, pe atunci director al Naţionalului din Bucureşti, vede în el o viitoare speranţă a scenei româneşti şi îl distribuie în piesa „Coana Chiriţa”. Deci aici, cu acest rol, vom semna actul de naştere, de apariţie, pentru prima dată, pe scena românească a lui Ion Lucian.

În 1947, Ion Lucian este declarat absolvent a Institutului de teatru din Bucureşti, iar lucrarea de examen va fi interpretarea rolului principal din „Vicleniile lui Scapin”.

Mai târziu, devine el însuşi profesor la acest Institut şi se bucură ca, printre studenţii săi din primele două promoţii să facă parte Florin Persic, Dumitru Furdui, Dem Rădulescu, Simona Bondoc, C. Ispas etc.

A trebuit să treacă 5 ani ca numele său şi al Mariei Tănase să se găsească, cu litere de înălţimea lor, deasupra Ateneului Român în spectacolul „Sfinxul de la Hollywood”.

Modestia, talentul, sârguinţa, dragostea pentru întruchiparea perfectă a fiecărui personaj încredinţat îl ajută să urce cu repeziciune spre vârful piramidei în arta Thaliei. Nu trece multă vreme şi devine un răsfăţat al publicului, a cărui dragoste şi încredere îl ajută să treacă prin cele mai grele clipe din viaţă, mai ales când, în anii comunismului, a fost îndepărtat de la teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti şi 18 luni a fost supus la chinuri, la nopţi nedormite, mai bine zis condamnat la o moarte morală şi toate acestea după ce s-a întors de la Paris, înregistrând un mare succes pentru teatrul românesc.

„Mi-au răpit copilul meu” (teatrul „I. Creangă”), mi-a spus cu ochii plecaţi în jos, mai-mai să plângă. Deodată, se opreşte din povestit, trage o „gură de aer” şi, parcă trezit dintr-un vis, cu privirea pierdută în van continuă cu o voce de „învingător”: „Am satisfacţia că nu au avut putere, răuvoitorii, să mă atingă, întrucât în spatele meu stătea de veghe publicul meu credincios, care mă iubea...”.

Vorbindu-mi despre actul de naştere în calitate de regizor, mi-a povestit că, în anul 1952, marea artistă L. Bulandra i-a încredinţat regizarea unui mare spectacol dedicat centenarului naşterii marelui scriitor I. L. Caragiale. De atunci îl vom întâlni nu numai pe afişele din România, ca regizor, dar şi la Bruxelles, Montreal, Roma etc., chiar şi în depărtata Japonie, unde, la Osaka, a stat aproape jumătate de an în acest scop.

Care dintre noi, vechea generaţie, nu ne amintim de succesele dobândite de acest mare artist? Cine dintre noi nu-şi putea permite, pe acele vremuri, să vizioneze un spectacol de teatru sau cinema? Preţurile pretinse pentru un bilet de intrare, parcă te obligau să vezi un spectacol pe cele mai mari scene ale României.

Aici, dacă vrem să facem acelaşi lucru, pe mulţi ne obligă să rămânem acasă, întrucât, fără ruşine, costul unui bilet este foarte mare şi mulţi dintre noi nu ne putem permite acest „lux”.

Nu vreau să vă reţin cu înşiruirea pieselor unde Ion Lucian a fost protagonist, fie ca artist, regizor, fie pe scenele teatrelor din ţară şi străinătate, fie la televiziune şi radio.

Şi ca să închei cu ceva care mi-a spus atunci cu mândrie şi satisfacţie, este că tocmai departe de ţara natală, la Paris, patria culturii europene, la împlinirea vârstei de 80 de ani, preşedintele Jacques Chirac i-a înmânat personal cea mai înaltă distincţie a Franţei, „Ordinul Legiunea de Onoare” cu gradul de ofiţer. Au urmat şi alte aprecieri, titluri, premii în țară şi peste hotare.

La sfârşitul lunii mai a.c., televiziunea română ne-a delectat, într-o seară târziu, cu o retrospectivă, cu rolurile cele mai renumite, interpretate de marele dispărut. O adevărată retrăire a trecutului îndepărtat, prilej de nostalgie...

În rândurile de mai sus, am vrut doar să-mi exprim tristeţea, regretul pentru clipa când am primit vestea că acest om minunat ne-a părăsit pentru totdeauna. Dacă am reuşit, rămâne un semn de întrebare.

Acum, când se împlinesc 2 ani de la plecarea sa în lumea umbrelor, nu pot decât să mă bucur că l-am cunoscut şi să regret că nu mai este printre noi.

 

 


 

Partea IV

Scriitori de valoare

 

 

 

 

Sonia Palty

 

 

În unul dintre numerele publicaţiei „Revista Mea”, am spicuit câteva nume de personalităţi feminine care au apărut în „Enciclopedia Personalităţilor Feminine din România”, scrisă de George Marcu şi Rodica Ilinca şi apărută, în anul 2012, la Bucureşti. Aici am găsit şi câteva nume de adevărate personalităţi ale tribului nostru, care locuiesc acum în Israel.

V-am prezentat, cu acea ocazie, pe Mizzi Locker. Astăzi vreau să segmentez ce se scrie în această Enciclopedie şi despre mult apreciată noastră scriitoare Sonia Palty (numită de mine, într-o relatare, drept „mama răniţilor”, întrucât, nu o dată, mulţi dintre colaboratorii publicaţiei noastre s-au adresat cu încredere Soniei, pentru un sfat etc.).

Pe atunci, cu ani în urmă, scriam într-o relatarea de-a mea despre mult apreciata noastră îndrumătoare, sfătuitoare Sonia Palty, următoarele: „Cândva erau mulţi. Acum au rămas puţin dintre ei, ne bucură că suntem contemporanii lor. Ne-au luminat şi ne luminează calea în ale scrisului cu inteligenţa lor, cu simplitatea lor, cu bunătatea şi modestia lor, în acest labirint în care rătăcim, încercând să găsim o cale de ieşire spre lumină.

Îmi place (dar nici Soniei nu-i displace) că am numit-o „mama răniţilor”, întrucât de câte ori aveam ceva să reclam împotriva scrisului, împotriva mânuitorilor condeiului, nedreptatea care ne „pândeşte” peste tot, am contactat-o telefonic şi mi-am vărsat „sacul cu necazuri”.

Atunci şi acum, cu calmul ei caracteristic, a încercat şi a reuşit să „liniştească spiritele”, să mă convingă că „aşa este drumul nostru, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu apreciere şi invidie, cu satisfacţii şi eşecuri, dar nu avem voie «să depunem armele», trebuie să luptăm deoarece este loc pentru fiecare dintre noi, pe acest pământ...”.

Iată doar câteva trăsături ale Soniei Palty, scriitoarea şi prietena noastră, care m-au determinat să extrag pagina din „Enciclopedia Personalităţilor Feminine din România”, unde se scrie despre domnia sa, oferind-o mai jos cititorilor noştri, care cred că o admiră într-o egală măsură cu noi, cei din colectivul de redacţie.

Lectură plăcută.

„PALTY Sonia (n. 11 iun. 1928, Bucureşti). Prozatoare, publicistă, supravieţuitoare a Holocaustului. Născută într-o familie de evrei, fiica lui Alfred Follender, directorul Societăţii de Film «Warner Bros» în România, şi a Ozicăi (născută Schulman), urmează primele cinci clase la Liceul «Sfântul Iosif» din Bucureşti, după care este obligată, datorită originii familiei, să se transfere la Şcoala Anglo-Speranţa, apoi la Liceul Evreiesc «Focşăneanu» din Bucureşti.

După instalarea regimului antonescian, încep problemele pentru familia Follender. După desfiinţarea Societăţii «Warner Bros», tatăl îşi pierde slujba şi este obligat să presteze munca obligatorie impusă evreilor. Pe 15 sept. 1942, Sonia P., la numai 14 ani, este arestată împreună cu părinţii şi deportată în Transnistria, teritoriul dintre Nistru şi Bug, regiune cu zeci de ghetouri şi lagăre, loc în care şi-au găsit moartea o mare parte dintre evreii din România.

Aici a petrecut 14 luni de teroare, perioadă în care a întâlnit «bestii setoase de sânge dar şi oameni de omenie, care ne-au ajutat să supravieţuim», după cum afirma în cartea «Evrei, treceţi Nistrul!», publicată în Israel, în 1982. După terminarea războiului îşi ia bacalaureatul şi se angajează ca ziaristă, mai întâi, la «România liberă» (1947-50), apoi la „Universul” (1950 – 51). După arestarea tatălui său, acuzat de colaborare cu regimul fascist, este exclusă din UTM şi încadrată ca planificator la Monchim (1951-61). În 1961 s-a stabilit, împreună cu soţul ei, Nicu Palty, în Israel. Cei doi editează mai multe publicaţii în limba română: «Sliha», «Revista magazin» şi cotidianul «Informaţia», şi pun bazele editurii Papyrus din Tel Aviv. Sonia P. este, mai mulţi ani, redactor la «L’Information d’Israel», «Journal d’Israel», «Revista Mea», «Facla», şi colaborează cu «Viaţa Noastră» şi revista «Izvoare». După «Evrei, treceţi Nistrul!», apărut şi în România (1992), un volum autobiografic care prezintă o parte a ororilor celui de-al doilea război mondial, publică un nou volum despre Holocaust, «Şi astăzi, şi mâine, mereu» (1998). Membră a Uniunii Scriitorilor Români şi a Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română, Sonia P. a fost distinsă cu Premiul Special decernat de preşedintele Israelului (1978 şi 1979). «Din păcate, legile biologice sunt aspre. Nu am mai rămas decât puţini supravieţuitori. Foarte puţini sunt acei care au luat tocul în mână să-şi descrie suferinţele lor, ale celor dragi care au rămas acolo, fără de mormânt. Nu am putut tăcea, nu păstrez tăcerea nici azi. Este o datorie sfântă pe care o îndeplinesc în numele victimelor, pentru a nu se uita şi pentru ca istoria să nu se mai repete» (Sonia P.)” (G.M.).

Nu m-am mulţumit cu ce scrie în această Enciclopedie şi am prins „tremp” să vă povestesc şi alte câteva frânturi despre Sonia Palty, întrucât ea, ca şi mulţi alţii dintre noi, am fost hărăziţi cu o adolescenţă crudă, trăită în zilele de urgie create de un regim inuman.

Poate puţini dintre cititorii noştri ştiu cum s-a născut acel roman de tristă amintire scris de Sonia Palty, apărut, în mai, în noua ediţiei, tradus şi publicat în limbile germană, engleză, română, ebraică.

Era prin anul 1978, când Ceauşescu, la un Congres al Partidului Comunist Român, a vorbit despre „umanismul poporului român salvator al evreilor din România”. Ziaristul şi prietenul ei, Schaferman, care locuia la Ierusalim, a tăiat articolul publicat într-o tipăritură a legionarilor din Canada şi i l-a trimis, adăugând cu scrisul de mână: „Sonia, tu nu ai nimic de spus?” După un adevărat şoc primit citind relatarea, s-a aşezat la masa de scris şi a început să scrie acel roman de mare valoare istorică „Evrei, treceţi Nistrul!”.

În faţa ochilor au început să se perinde imagini ale fetiţei de 14-15 ani deportată în Transnistria. Un an a scris această lucrare istorică. Un an a retrăit din nou zilele deportării, resimţea fiecare clipă de groază prin care a trecut. Deşi era în camera ei, la masa de scris, sufleteşte a fost acolo. Acolo unde a fost bătută până şi-a pierdut cunoştinţa, unde a degerat, unde în braţele ei mureau copii din grupul familiei sale şi ea stătea neputincioasă.

Acolo unde a fost anchetată la poliţia din oraşul Golta de pe Bug şi anchetatorii i-au strivit arătătoarele, strânse cu uşa. Acolo a avut râie şi păduchi. Acolo s-a născut cartea de mare succes literar şi istoric „Evrei, treceţi Nistrul!”.

Însufleţită de marele succes de care s-a bucurat această scriere, s-a aşezat din nou la masa ei de scris şi a realizat o altă carte cu acelaşi răsunet, „Şi astăzi şi mâine, mereu”. O altă carte plină cu povestiri adevărate.

Vreau să închei relatarea mea precizând că subiectul cărţii a inspirat pe renumitul regizor american Spielberg la realizarea unui film. O întâlnim apoi într-un interviu dat într-un film francez, pentru televiziunea lumii, despre groaznicele EINSATZGRUPPE ale hitlerismului german. Am întâlnit-o în nenumărate interviuri şi discuţii libere la posturile româneşti de televiziune.

Acum, după mulţi ani de la decesul iubitului ei tovarăş de drum, Nicu Palty trăieşte alături de muzicologul, scriitorul şi absolventul în ştiinţe iudaice Arie Leibiş Laisch, amândoi văduvi, refăcându-şi viaţa pentru răstimpul cât bunul Dumnezeu le va rezerva.

Şi-au unit amintirile, tristeţile şi bucuriile de la copii şi nepoţi.

Nouă nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru ei, ca să se bucure de câţi mai mulţi ani de viaţă cu sănătate.

 

 

 

 

 

Maria Găitan-Mozes,

la 85 de ani

 

 

Nu lăsa, Doamne,

ochi fără lumină,

nu secătui creiere

şi sângele-n în vine.

Nu lăsa inimi

s-atârne de-un fir,

nu cere gir

plăpânda lor viaţă.

Nu lăsa copii

Cu trupuri inerte

Maria Găitan-Mozes – „Sub tâmpla cerului”

 

Întotdeauna mi-am exprimat admiraţia faţă de acei oameni, care, deşi trecuţi prin multe bune şi rele, au depăşit vârsta octogenarilor, continuă să fie cu facultăţile mintale perfecte. Ai cu cine schimba o vorbă şi, pe drept cuvânt, îţi pare, întotdeauna rău, când discuţia cu ei se termină aşa de repede. Spun aşa de repede, că noi, cei care am depăşit o anumită vârstă, ne grăbim să „prindem ultimul tren”, întrucât timpul ne ia înainte... Mereu...

Mai ales te cutremură tragedia acelor oameni care până mai ieri erau oameni şi acum au încetat să fie oameni. Au murit înainte de a muri. Îţi ciocneşte fizic, în creier, repetarea bâlbâită, care sensibilizează boala incurabilă a memoriei, sfârşitul tragic.

Of, Doamne, nu-ţi bate joc de noi. Ajută-ne să trecem în lumea umbrelor lăsând o imagine familiei, cunoştinţelor, încât să nu fim compătimiţi, înainte ca să coborâm la ultima staţie a vieţii pe pământ.

A devenit deja o obişnuinţă ca, o dată la două-trei săptămâni, să contactez telefonic sau viceversa pe doamna dr. Ruth Rusu şi să facem un fel de „bilanţ” al bolilor, care ne-au mai dat târcoale, apoi vorbim de toate şi, ca de obicei, se interesează cum ne descurcăm cu „Revista Mea”, dacă are audienţă la cititori???

În ultima discuţie, un subiect de bază a fost doamna Maria Găitan-Mozes, informând-o că am primit la redacţie ultimele două cărţi cu versuri, editate de această binecunoscută poetă, intitulate „Sub tâmpla cerului” şi „Flori puţine, dragoste multă”. Auzind, a fost foarte încântată, afirmând că este recunoscută, prin versurile sale, ca o mare patriotă şi are mult talent.

N-am mai stat mult pe gânduri şi am început „să scormonesc” ce se poate afla despre eroina relatării mele de astăzi, mai ales că, în curând, va împlini 85 de ani (ad mea ve esrim). Culegerile amintite mai sus, vom începe să le publicăm în „Revista Mea”.

Deci la început, un sincer mazal tov, până la 120 de ani, cu aceeaşi minte lucidă, cum mi-a vorbit când am contactat-o telefonic, exprimându-i dorinţa de a scrie despre persoana domniei sale.

Iată ce am aflat despre poeta şi prozatoarea Maria Găitan-Mozes şi mă grăbesc să vă împărtăşesc, luându-vă, în acelaşi timp, ca tovarăşi de drum, pentru a ne bucura împreună că avem asemenea valori în cadrul tribului nostru. Avem cu cine să ne mândrim.

Născută în Basarabia, este absolventă a Şcolii de Literatură „M. Eminescu” din Bucureşti. Imediat se impune printre talentele scriitoriceşti ale generaţiei sale.

La început a publicat cu precădere versuri pentru copii, scoţând câteva plachete la editura „Ion Creangă” din Bucureşti, apoi o găsim iscălind scenarii cinematografice la studioul Animafilm.

Este inclusă în antologiile „Serbările celor mici”, „Lumea copiilor” etc.

Sosind în ţara tuturor evreilor din lume, Israel, Maria Găitan-Mozes, trece la teme mai mature. Aici publică versuri pentru cei mari în ziarele şi revistele de limbă română şi tipăreşte câteva volume de poezii, care s-au bucurat de o deosebită apreciere din partea cititorilor şi a criticilor vremii.

Dacă vrem să mai „scormonim” o găsim şi cu frumoase versuri în revista „Semnalul” din Canada. Este inclusă în diverse antologii colective.

Este locul şi momentul să subliniez că unele dintre scrierile ei au fost traduse în limba ebraică. Printre semnatarii traducerilor găsim pe dr. Slomo Leibovici-Laiş.

Nici aprecierile, premiile nu au ocolit-o. Este deţinătoarea Premiului ACMEOR şi a Fondului de Creaţie „N. PALTY” (1998), Premiul Fundaţiei Culturale „Haim şi Sara Ianculovici” (2004) etc.

Ceea ce surprinde spre bine pe publicul ei cititor este că, la un moment dat, poeta a trecut de la copii la adulţi, iar câţiva ani mai târziu luăm parte la un alt fenomen, probabil unic în mica istorie a creaţiei din tribul nostru. Şi anume...

Trecând peste pragul unei vârste respectabile, ea a început să se ocupe... de bătrâni. Această evoluţie constituie, probabil, una dintre notele distincte ale originalităţii sale. În „Zâmbind... sub poverile vieţii” ne întâlnim, de data aceasta, nu cu o culegere de versuri, ci cu proze scurte despre oameni cu părul alb.

Doar câteva aprecieri ale marelui dispărut Al. Mirodan ne vor ajuta să completăm imaginea acestei reprezentante a tribului nostru: „Maria Găitan-Mozes, este cunoscută, întâi şi-ntâi, ca poetă. Ea s-a impus în anii din urmă ca unul din cele mai bune condeie lirice din alia. În afară însă de versuri, ea mai are astăzi un hobby sau chiar o vocaţie, cercetarea bătrâneţii. Textele ei despre dramele (dar şi comediile) senectuţii, au fost şi sunt bine gustate de cititori, văd în ea un adevărat «expert» în această materie, care o numim vârsta a treia, vârsta de aur. Ea este femeia care îi înţelege pe cei cu părul alb, beteşugurile şi singurătatea...”.

La rândul său, binecunoscutul scriitor, critic literar Zoltan Terner scrie, în prezentarea cărţii, următoarele: „Oglindind Israelul între speranţă şi spaimă, Maria Găitan manifestă o impresionantă deschidere solidară, generoasă şi cald efectivă faţă de patria sa de adopţiune. Caută să exprimă tot ce înseamnă... izbucniri de frumos şi de zbucium de pe meleagurile noastre israeliene. Face portretul liric al unei fete, ostaşă în Ţahal. Descrie cu putere empatică şi expresivă durerea mamelor care au pierdut fii sau fiice în războaie. Evocă durerile sedimentate în adâncurile sufletului de mamă...”.

Cine a citit volumul „Zâmbind... sub poverile vieţii” constată că vrea să ne expună două lucruri... mai întâi, autoarea nu tratează starea bătrâneţii la modul frivol şi voit optimist... (oh, ce bine), când eşti eliberat de acest fenomen. În al doilea rând, ea evită jeluirile obişnuite în asemenea împrejurări.

În altă ordine, ne recomandă să nu ne ascundem după deget, avem de a face cu o povară (despre care am scris şi eu, nu de mult, în publicaţia noastră, felicitat fiind de dl Lică Blutal, poet de mare valoare care ne mai înveseleşte zilele de amurg ale vieţii, de dl I. Ştiru bine cunoscut ziarist şi comentator sportiv şi mulţi alţii).

Of, „bătrâneţe haine grele ce m-aş face fără ele”, deşi autoarea consideră că se poate comporta faţă de această povară cu plus voinţă şi umor. De unde umor, acum, când mulţi dintre noi avem parte de consecinţele unor boli ce nu iartă vârsta noastră, necazurile inerente din partea societăţii?

Luăm parte la o avalanşă de atacuri brutale asupra bătrânilor, mergând până la bătaie, ucidere pentru câţiva şhekeli pe care îi obţin prin furt de la noi, lipsiţii de apărare.

N-avem voie să uităm că zilnic mor, în lume, 150.000 de bătrâni.

Deci, să nu uităm că mulţi dintre noi plecă, zilnic, în drumul fără întoarcere.

Nu pot încheia relatarea fără să nu-mi exprim, încă o dată, admiraţia binemeritată faţă de vitalitatea autoarei. Convorbirea telefonică purtată cu doamna Maria Găitan-Mozes m-a emoţionat aşa de mult, încât sunt convins să cred că există, într-adevăr, şi „tinereţe fără bătrâneţe”.

Mă despart de domnia sa cu următoarele versuri, scrise de la inimă la inimă, cu care încheie culegerea „Flori puține. Dragoste multă...”.

„Anii

Nu se numără ca banii,

rostuindu-i

într-o pungă,

la nevoie

să-ţi ajungă.

Anii nu-i dai

cu-mprumut

la sărac

ori la avut.

Câţi ani ai

sunt doar ai tăi,

la un loc

şi buni

şi răi.

Anii

nu-i măsori

cu metrul

şi nu-i pui

nici pe cântar.

De când eşti

venit pe lume

ţi s-au dat

cu viaţa-n dar...”.

Adevărat, pentru mulţi dintre noi este „ca un dar”, dar pentru alţii?

Totuşi, să ne rugăm să îmbătrânim în linişte, să nu devenim o povară pentru noi şi pentru cei din jurul nostru. Amin.

 

 

 

Frânturi din viaţa unui om

Hedi Simon

 

 

Nu demult, am primit pe internet peste 400 de pagini, mai bine zis conţinutul unui roman scris de Hedi Simon, intitulat „Jurnalul Karinei Raz”, transmis de Bondy Stenzler.

Dacă la început l-am răsfoit în grabă, apoi nu l-am mai lăsat din mână până când nu l-am terminat, lăsându-mi o frumoasă impresie.

Autoarea are plăcere de a spune poveşti, de a depăna amintiri, de a dezvolta pe marginea unei întâmplări de odinioară într-o limbă şi stil ce te fac să regreţi că ai ajuns la ultima pagină a romanului. Mai peste tot, în cele 14 povestiri, Hedi picură în ţesătura povestirilor tot ce a fost şi a rămas frumos din trecut pentru generaţia noastră.

Dar cine este Hedi Simon? Nu apare pe lista scriitorilor de limba română din Israel. Autoarea refuză, din cauza modestiei, să-mi dea amănunte despre viaţa ei. Aşa că, am pornit să fac „investigaţii” şi iată ce am aflat.

E născută undeva, într-un oraş al Bucovinei. Acolo a terminat şi liceul, iar facultatea de litere şi filologie a terminat-o la Bucureşti, cu rezultate excepţionale. Renunţă la oferta de a lucra într-un post important la Agerpres, în favoarea celui de asistentă la catedra de Literatură. Dar, legea apărută în anul 1960 te obliga să practici 3 ani la ţară.

Şi iat-o predând la o şcoală dintr-o comună, lângă oraşul Rădăuţi. Apoi, împreună cu soţul, muzician bine cunoscut, se mută la poalele Tâmpei (Braşov), unde fiecare în parte se va afla pe treptele cele mai înalte ale profesiunii lor.

Pe Ghido Sternbaum, soţul, îl găsim la teatrul muzical din Braşov, apoi, prin anii ’70, a fost cooptat şi de comunitatea evreilor din Braşov, pentru dirijarea corului studenţilor evrei şi solistul (hazanut), apreciat de toţi, dar mai ales de Rabinul şef M. Rosen (z.l.), căruia îi vor purta o veşnică recunoştinţă.

Hedi, în schimb, va lucra până la plecarea din România, la o şcoală de ofiţeri, un fel de academie militară, de unde tinerii ofiţeri vor ieşi, după absolvire, ingineri electronişti.

Dar munca ei aici, la început ca asistentă, apoi lector şi la sfârșit conferenţiar, este foarte apreciată, mai ales după ce a pregătit şi dat la tipar 4 manuale de predare în specialitate. De numele ei sunt legate multe traduceri, conducerea unui cenaclu literar dar și secretariatul unei redacții a ziarului intern al armatei.

Cristalizarea visului din casa părintească, să se alăture poporului din care face parte, s-a realizat la începutul anului 1981, când familia Sternbaum va ateriza pe aeroportul din Lod, lăsând în urmă realizări incontestabile, cu care oricine ar fi vrut să se laude.

Adevărat, în ulpanul din Aşdod nu au învăţat prea mult ivrit, dar, în schimb, au învăţat cum se trăieşte în noua patrie, cu realizările şi eşecurile inevitabile.

Ajungând la anii pensionării, Hedi Simon (Maizelman – Sternbaum) îşi va realiza visul tinereţii. Se va înconjura cu zeci de cărţi, va scrie, va scrie şi la sfârşit va apare la Bucureşti, în anul 2005 (Editura RCR Print), prima ei carte, „Jurnalul Karinei Raz”, compusă din trei capitole şi 14 povestiri (nuvele). Aşa cum susţine autoarea, prin acest prim roman, care s-a bucurat de o bună critică în România, în ţară ajungând foarte puţine exemplare, din vina editurii, a reuşit să se elibereze de toate gândurile, de toate sentimentele şi amintirile despre oamenii buni şi oamenii răi. Mulţi dintre eroii săi ar fi vrut să trăiască toată viaţa în preajma ei, datorită dragostei ce le-o purta.

În afară de nuvele, unde pe eroi i-a cunoscut personal, sunt altele cărora le-a dat viaţă, inspirată fiind de mediul înconjurător.

 

***

 

„Jurnalul Karinei Raz” face plăcere cititorului, întrucât fiecare nuvelă, povestire este de sine stătătoare, dar toate întrunesc aceeaşi dorinţă: de a ne înfăţişa oameni buni şi răi, cu bucuriile şi necazurile lor, mai toate terminându-se cu un happy-end, ce te cheamă să citeşti următoarea poveste.

Scrisul ei frumos, captivant, te prinde adesea în mrejele sale şi-ţi redă nostalgia într-o revărsare lirică, în care tânjeşti după „paradisul pierdut” (copilăria, adolescenţa, chiar şi fiecare zi dăruită de bunul Dumnezeu, la bătrâneţe).

Eroii din cele 14 nuvele nu sunt persoane complicate, problemele lor nu sunt adânci, nici nu cer dezlegări cuprinzătoare. Ei respiră o mireasmă a iudaismului de altă dată, viaţa plină de frământări ale evreului, bucurii şi necazuri, dreptate şi nelegiuire, râsete, dar şi multe lacrimi ale celor cărora soarta bună nu vrea să le fie tovarăş de drum.

Începând cu prima nuvelă – „Ultima iubire” şi terminând cu ultima – „Seindale”, cititorul are posibilitatea de a se întâlni cu un povestitor ce te obligă să-l însoţeşti, să trăieşti întâmplările descrise, trezeşte în tine crâmpeie din amintirile cele mai frumoase ale vieţii tale. Evantaiul de subiecte abordate este deschis atât de larg şi de generos, probabil acestea au stat şi la baza criticii favorabile primite în România.

În unele din cele 3 capitole, autoarea nu exclude din privire retrospectiva anumitor reflecţii critice faţă de aspectele deficitare ale societăţii israeliene. Mai peste tot întâlnim o undă de nostalgie, fără însă a neglija optimismul evreului, că mâine va fi mai bine pentru noi, copiii şi nepoţii noştri.

„Jurnalul Karinei Raz”, după cum am aflat, va fi urmat şi de o altă carte, care deocamdată nu a văzut lumina tiparului şi nici nu am putut afla prea multe; izbuteşte să ne facă să ne dăm seama de existenţa a încă unui segment al populaţiei care oscilează de regulă în jurul unui procent alarmant. Scrise la persoana întâi, povestirile mi s-au părut un document psihologic, realizat cu multă sensibilitate, scris cu multă sinceritate şi dragoste pentru eroii săi.

Imaginea mamei, această fiinţă scumpă tuturor, descrisă în câteva nuvele ale cărţii, ne obligă să facem un fel de „inventar”, o retrospectivă, întrebându-ne dacă în decursul vieţii am reuşit să răsplătim măcar în parte pentru marea dragoste cu care am fost înconjuraţi de această fiinţă scumpă.

Nu pot renunţa să nu extrag câteva fraze din povestirile autoarei: „M-am obişnuit şi mă străduiesc să fiu o mamă sentimentală şi cu atât mai puţin cicălitoare. Când fiul meu mă sună, vorbim doar atât cât el vrea să vorbească. Nu pun întrebări de prisos. Când mă anunţă că vine în vizită, fac toate minunile care știu că îi plac, şi-l aştept. Uneori primesc telefon că este reţinut de unele treburi, regret, dar trăiesc cu speranţa că, atunci când va putea, va veni sigur sa mă viziteze”.

 

***

Anii de adolescenţă ai autoarei şi a eroilor săi sunt pregnant relevați în multe dintre povestirile sale; începând cu anii de liceu (folosirea trocului pentru a schimba, între colegi, o temă de matematică în schimbul unei compuneri frumoase), imitarea profesorilor, dansurile pe muzica obţinută prin învârtirea manivelei unui patefon preistoric, vizionarea filmelor cu colegii. Cuvântul „prieten” încă nu a căpătat sensurile de astăzi. Abia la facultate a căpătat pentru autoare un alt sens, atunci s-a desprins din microcosmosul ei, descoperind o lume revoltător de deosebită de cea pe care a cunoscut-o în primii 18 ani de viaţă.

Astăzi, după ce a acumulat atâtea dezamăgiri şi regrete, încă nu a reuşit să se împace cu această lume, tot mai dezgustătoare şi în continuă descompunere.

„Când eram tânără, am sperat că ceva se va schimba cu trecerea anilor, dar după ce totul s-a schimbat, tot mi se pare că a rămas la fel. Adică lumea a rămas aceeaşi, oamenii au rămas la fel de necinstiţi şi de agresivi în toate timpurile.”

Într-o altă nuvelă, în mod destul de camuflat, ne întâlnim cu figura unui om minunat din tribul nostru, ing. Leibovici (z.l.), fostul preşedinte al comunităţii evreilor din Braşov, despre care are numai cuvinte de apreciere pentru ajutorul dat celor ce au avut nevoie în acest oraş.

Hedi Simon pedalează în unele nuvele pe imensele daune ale cărei acţiuni sunt numite război. Aici întâlnim distrugerea familiei, distrugerea vieţii şi personalităţii umane, mai bine zis duce şi la deformarea esenţei umane, ceea ce duce şi la transformarea oamenilor în fiare. Aşa cum întâlnim în nuvele pe familia Lau, din „Drumuri paralele”, destrămată din cauza nebuniei naziste, desparte mama de fiul ei, pe care o urăşte până în ultima clipă a vieţii sale. De altfel, refuză să se întâlnească cu ea. Rezultat al unei căsătorii mixte (tatăl german, mama evreică), fiul nu se poate împăca cu gândul, mai ales în anii nazismului, că mama sa este evreică. Aceasta, la rândul ei, părăsită în România, va colinda prin lagărele Transnistriei, va suferi, va ajunge în Israel, se va trezi singură, fără rude sau prieteni, ba şi fără religie.

Într-o altă povestire – „Supravieţuitorul” – întâlnim un bărbat care îşi reface viaţa, după Auschwitz, cu o familie nouă, în America. Are o fiică cu numele de Ivette, nume care l-a purtat şi prima sa fiică, considerată ucisă în lagăr împreună cu restul familiei. Ceea ce eroul principal nu ştie, este că prima sa fiică, Ivette, pe care a considerat-o moartă, trăieşte şi se găseşte în Israel. Fiica află că tatăl ei trăieşte în America, reuşeşte să ia legătura cu el. Acesta nu acceptă gândul că fiica sa, după care a stat şiva, trăieşte. Când totuşi, după un timp, ia hotărârea să vină în Israel pentru a se convinge de realitate, este deja prea târziu, ea tocmai murise de o boală neiertătoare.

Sigur, sunt încă multe de scris despre Hedi Simon-Sternbaum, dar spaţiul nu-mi permite, de aceea mă opresc aici cu speranţa că în viitor ne vom mai întâlni...

 

 

De vorbă cu scriitoarea

Gina Sebastian-Alkalay

despre toamna vieţii care ne aşteaptă pe toţi

 

 

„Uneori, corpul este acela care se predă primul bătrâneţii, alteori sufletul. Am văzut destui ai căror creier a fost slăbit înaintea stomacului şi picioarelor... şi cu cât răul este mai greu de separat de către cel suferind (...) cu atât este mai primejdios” (Montaigne).

Nu o dată am tratat, vrând nevrând, în relatările mele acea perioadă a noastră, a tuturora, când ajungem „la ultima staţie de tren a vieţii” şi trebuie să coborâm pentru totdeauna.

În mai toate cazurile, intrăm în acest tren complet nepregătiţi, neştiind sau ocolind surprizele ce ne pot aştepta la fiecare staţie a călătoriei noastre. Ba, unii sunt convinşi că îşi vor parcurge drumul fără obstacole, alţii, dimpotrivă, obosiţi de atâtea necazuri trăite, se roagă deja să ajungă la „destinaţie”, pentru a se elibera de suferinţele îndurate, vârsta înaintată îmbibată cu zeci de boli nevindicabile, necazuri pricinuite de semenii lor, părăsiţi de tovarăşul de viaţă, de copii, de prieteni...

Nu de mult am citit o relatare, semnată de scriitoarea, publicista Gina Sebastian-Alkalay, în ziarul „Jurnalul săptămânii”, care întrece orice măsură de sensibilitate şi ne înfăţişează tristul adevăr, pe care, din păcate, unii dintre noi îl trăim, sau îl vom trăi dacă soarta ne va condamna la această „toamnă” a vieţii noastre. Citind relatarea Ginei Sebastian-Alkalay, vrei nu vrei, ori cazi în extaz, ori nu poţi opri lacrimile ce urmează să-ţi brăzdeze obrazul şi nu fără motiv.

Trist, foarte trist, dar adevărat. Noi suntem nişte artişti şi interpretăm roluri diferite, avem prilejul să ne înveselim, să înveselim pe alţii sau să întristăm pe cei ce ne urmăresc şi, cu toate acestea, continuăm călătoria spre ultima staţie a vieţii.

În urma unei convorbiri telefonice cu mult stimată d-na Gina Sebastian-Alkalay, am aflat că autoarea este acum foarte suferindă, trăieşte nişte zile foarte grele, acea perioadă când puterile cedează şi nu mai eşti capabil să continui călătoria. Ai de ales o staţie intermediară, devenind locuitoarea unui cămin de bătrâni, deşi undeva, departe, trăieşte o ramură din corpul tău, sau te laşi în voia sorţii, fără a te gândi la ziua de mâine?!

Obţinând aprobarea d-nei Gina Sebastian-Alkalay, voi încerca să redau un interviu imaginar în urma discuţiei noastre. Vom întâlni omul suferind, dar conştient că lupta trebuie dusă până la ultima clipă a existenţei sale pe acest pământ. Deci, să începem...

Sigi Sonntag (Sigi S.): Bună ziua, stimată doamnă scriitoare şi ziaristă Gina Sebastian-Alkalay. Ultima dumneavoastră relatare din ziar m-a întristat foarte mult. Cum vă simţiţi?

Gina Sebastian-Alkalay (G.S.A.): Obosită, mereu obosită şi fără vlagă, transpir tot timpul, slăbiciunea mă predomină. Simt o durere în interiorul corpului. Într-un cuvânt, nu mă aşteptam că aşa arată acea vârstă de aur, pentru unii un lanţ nesfârşit de necazuri, greutăţi, suferinţe.

Sigi S.: Cu toţii suntem obosiţi, toată lumea transpiră, nu degeaba trăim aici, în Israel. Fiecare are „pachetul” său de necazuri.

G.S.A.: Dar nu este numai asta. Nu mai pot merge deloc. Fac doi paşi şi trebuie să mă aşez pe o bancă. În plus, mă simt golită de idei, de gânduri şi frământată interior. Uit, nu mai ţin minte nume, fapte, date, întâmplări. Cu greu pot să mă concentrez, să scriu, să citesc. Nici măcar o scrisoare nu mai izbutesc să compun. Acuitatea percepţiilor mele este că dimineaţa, când mă scol, nu mai ştiu dacă să mă bucur, nu mai reacţionez aproape la nimic. Această aplatizare, această tocire a sentimentelor, senzaţiilor, impresiilor se transformă, pe zi ce trece, într-un soi de indiferenţă „de lasă-mă să te las”, pentru tot ce este puţinul care mai există în jurul meu. Nu mai am dorinţe şi ambiţii, nici pentru mine, nici în ceea ce priveşte pe cei faţă de care nutresc ceva ce seamănă a iubire. Mai răzbat, intermitent, în interiorul meu doar nişte resturi de mici vanităţi şi orgolii, preluate, prin contaminare, de la alţii. Desigur, nu fără ca să fiu predominată de o spaimă pentru ceea ce urmează, deşi bătrâneţea este, înainte de toate, o stare de spirit...

Sigi S.: Fiţi mulţumită că aţi ajuns la vârsta asta şi umblaţi pe picioarele dvs.  Sunteţi inteligentă, sunteţi stăpână pe facultăţile mintale. Este o plăcere să discut cu dvs. Toţi avem probleme la vârsta asta şi ce putem face? Nu ne lăsăm, suntem activi, dorim să fim de folos, ne bucurăm că mai vedem lumina soarelui, că auzim păsările ciripind şi vântul făcând frunzele să foşnească.

G.S.A.: Poate că este ceva adevărat în toate acestea, ce spuneţi. Dar aş dori din tot sufletul să întâlnesc undeva, în apropiere, o privire solidară, îngrijorată pe undeva pentru ceea ce mi se întâmplă.

Un umăr fratern pe care să-mi pot sprijini capul. Un cuvânt potrivit. O idee salutară. Apar, ce-i drept, din când în când, dar de la o distanţă geografică, ce le face inoperante. Oricum, cele mai multe recomandări pe care le primesc sunt greu aplicabile. Cum pot să-mi fac prieteni noi la vârsta asta? Cum să dau din coate, să cer sprijin etc., când n-am ştiut să fac acest lucru, niciodată?

Dar marea problemă, pe lângă vârstă, este singurătatea, o boală în sine.

Trăsăturile de caracter se răzbună, fiecare lucru are un preţ al său. Dacă n-ai fost sigură, de pildă, dacă ai fi avut lângă tine o familie, s-ar fi ivit cu siguranţă alte probleme mai complexe, alte dileme mai acute, cum este cea clasică... unde să rămânem în anii cei grei, singuri acasă. La unul din copii sau la un cămin de bătrâni?

Uită-te, dl Sonntag, acum chiar dacă aş vrea să întru într-un cămin, chiria este mare. Din cei circa 2000 de şhekeli ce primesc de la Bituah leumi, mi se pretind 80%, precum şi închirierea locuinţei mele pentru completarea sumei necesare, pentru a fi primită în Casa de Bătrâni.

Cum pot lua o astfel de hotărâre? Nu sunt omul construit pentru a umbla, a bate la toate uşile, rugând ajutor în rezolvarea problemei locului de odihnă pentru anii care mi-au mai rămas de trăit. Nu sunt obişnuită să acostez oameni şi cum aş putea face acum acest lucru. Ce pot face... cine mă poate ajuta?

Oare chiar nimeni n-a auzit de situaţia acestui membru onorabil al alialei noastre? Nu este un om de rând. A contribuit mult la dezvoltarea literaturii în limba română din ţară. De ce nu este ajutată şi această fiinţă, care se zbate pentru o îngrijire umană.

În faţa unor asemenea probleme, într-adevăr nu mai există sfaturi constructive. Omul, vrând nevrând, intră într-o stare de descurajare, de depresie, de pierdere a ultimei speranţe pentru o viaţă liniştită la bătrâneţe.

Ascultând-o, te cuprinde o tristeţe fără margini, în acelaşi timp eşti neputincios să-i vii în ajutor.

În ziua de 12 oct. a.c., revenind cu o convorbire telefonică, pentru a-i citi relatarea de faţă, înainte de a o da spre publicare, mi-am dat seama că nu vorbesc cu acelaşi om, nu mai auzeam aceeaşi voce la telefon.

De data aceasta vocea era greu de receptat, doar atât a reuşit să-mi comunice: „Sunt foarte bolnavă, nu pot vorbi mai mult”, şi intensitatea vocii s-a redus încetul cu încetul, apoi a dispărut cu totul, abia auzindu-i răspunsul la luarea de rămas bun din partea mea.

Imediat am luat legătura cu câteva persoane, care o cunosc, cu rugămintea de a veni în ajutorul domniei sale. Îmi pare rău că preşedintele HOR Aşdod, dl Gaier MAX era în drum spre Tveria, ca atare aici „am găsit uşa închisă”, dar cu promisiunea că va lua legătura cu forul său superior.

Am luat legătura cu o altă cunoştinţă care urma să se adreseze unei persoane ce poate veni în ajutorul celei în cauză.

În jurul orei 13 m-a contactat telefonic dl MAX Gaier, Preşedinte al HOR Aşdod, comunicându-mi că a vorbit cu preşedintele HOR pe ţară, care se găseşte la Bucureşti, dar în acelaşi timp mă anunţă că doamna Gina Sebastian-Alkalay a fost internată, în cursul dimineţii (probabil după convorbirea mea telefonică, când am observat că timbrul vocii ei slăbeşte cu fiecare clipă), la spitalul din Aşkelon, în stare gravă.

Luând legătură telefonică cu spitalul „Barzilai” din Aşkelon mi s-a comunicat că este în afara oricărui pericol ce a adus-o să ajungă în stare gravă la spital.

Trist, dar adevărat.

Am citit, cândva, într-una dintre lucrările scriitorului Telu Aberman (ELIXIRUL VIEŢII) următoarele, care le reţin întocmai, dar nu totdeauna aplicabile la „situaţia de pe teren”.

„Bătrâneţea vine ea chiar dacă n-o chemăm şi nici aceasta deopotrivă pentru toţi. Poate de aceea merită această nouă tinereţe să nu o lipsim de tot ce încă mai poate fi frumos. Nu, nicidecum, nu avem voie să ne transformăm într-o povară, nu pentru noi şi nici pentru cei din jur. Avem întotdeauna încă multe de îndeplinit. În primul rând să învăţăm a îmbătrâni frumos, în mijlocul familiei” (n.a.: şi cine n-are?!).

Adevărat, am întâlnit mulţi oameni, parte mi-au fost eroi în relatările publicate în revistă, care au o bătrâneţe frumoasă, dar pentru asta trebuie să fie ajutaţi, să aibă noroc la un om credincios ce îi îngrijeşte cu toată dragostea, chiar nefiind o rudă a lor.

În Ramat Gan, undeva pe o stradă oarecare, locuieşte o renumită slujitoare a muzicii de altă dată, din România şi Israel, cu o vârstă înaintată, dar este îngrijită de mulţi ani de un înger păzitor, venit din România, pentru care nu există odihnă nici ziua, cât este de mare, nici noaptea, când situaţia cere îngrijirea ei.

La Holon, undeva pe o stradă oarecare, locuieşte un slujitor al medicinii, trecut de nouă decenii, locuieşte singur, are o îngrijitoare de la Bituah Leumi, câteva ore pe zi, în rest îşi petrece timpul singur, scriind şi citind. O memorie fără asemănare, inteligent şi cunoscător a câtorva limbi străine. Familie? Are un nepot la Ierusalim, care, din când în când, îl contactează telefonic etc.

Dar în toate aceste exemple şi multe altele, aceştia au fost ajutaţi şi sunt ajutaţi.

Atunci de ce doamna Gina Sebastian-Alkalay nu poate fi ajutată?

Ea care, când era încă sănătoasă, venea de la Aşdod la Beer Sheva, să-l ajute pe scriitorul Alexandru Sever z.l., pentru a-i da posibilitatea uitării necazurilor care-l înconjurau, tot pentru acelaşi motiv, că nimeni nu a găsit timpul necesar să-i dea o mână de ajutor. Şi sfârşitul îl ştim cu toţii.

Trist, foarte trist, dar adevărat. Parcă cine poate şti ce surprize ne rezervă şi nouă viitorul, până ce ajungem la ultima staţie de tren şi trebuie să coborâm pentru totdeauna??

Să ne ajutăm unii pe alţii, până ce nu este prea târziu.

 

 

 

„Confesiuni”

Gabi Moscovici 2011

 

 

Întotdeauna, când eroii viitoarelor mele relatări pentru publicare au accentuat în povestirile lor dragostea, înţelegerea, căsnicia fericită, care au călăuzit drumul lor pentru a ajunge la vârful piramidei în îndeletnicirile alese, am renunţat, la început, la alte întrebări şi am rugat pe interlocutor, sau înlocuitoare, să vorbească cât mai mult despre acestea.

Este ceva frumos, este ceva sublim să auzi, să vezi pe cineva, cum deapănă crâmpeie din viaţa unde dragostea sinceră, înţelegerea perfectă, urmată de o căsnicie fericită până la adânci bătrâneţi, le-au fost, le-au rămas, mereu, adevăraţi tovarăşi de drum, până când destinul i-a despărţit pentru totdeauna.

Mulţi dintre aceşti interlocutori îşi mutau privirea de la mine şi o îndreptau undeva, într-un colţ din încăpere, îşi pierdeau privirea în van şi vorbeau, şi vorbeau, încât, la un moment dat, aveam impresia că retrăiau fiecare segment din povestea lor. Mai mult, alteori mă simţeam stingher şi mi-a fost frică să fac vreo mişcare, afirmaţie, un gest greşit, pentru a nu deranja, lucru care putea duce la întreruperea frumosului vis pe care, probabil, îl visa cu ochii deschişi.

Aidoma mi s-a întâmplat şi zilele trecute, când am avut ocazia s-o ascult pe publicista Gabi Moscovici, soţia scumpului nostru coleg de breaslă, Liviu Moscovici z.l., care ne-a părăsit pentru totdeauna, după o lungă suferinţă, lăsând un gol mare în inimile colegilor, cititorilor, dar mai ales în cele ale familiei sale.

De ce mi-am ales eroina relatării mele de astăzi tocmai pe Gabi Moscovici? Răspunsul este simplu. Efortul care-l depune, fie prin participarea ei la orice manifestare organizată în amintirea celui dispărut, în ţară sau în Iaşul copilăriei, adolescenţei, maturităţii, fericirii lor, sau prezenţa ei în revista noastră, o gazdă bucuroasă de a-i publica relatările, fiind convins că face totul, absolut totul, pentru a ţine vie mereu memoria prietenului din copilărie, a soţului, a iubitului de o viaţă, precum şi a criticului de artă şi literatură, pentru care, din păcate, „Revista Mea” n-a găsit înlocuitor nici până astăzi.

Acestea fiind zise, nu-mi rămâne decât să vă invit să luaţi loc lângă mine, s-o ascultăm împreună, cum deapănă, cu toată sinceritatea, o parte din drumul parcurs din frageda copilărie şi până la plecarea tovarăşului de drum în lumea umbrelor.

S-o ascultăm:

„Când mi-ai propus să-ţi povestesc despre mine (folosesc persoana a doua singular, deoarece confesiunile vin astfel mai uşor), gândurile mi se îndreaptă spre Liviu, fiindcă toată viaţa mea este legată de el, toată viaţa mea se mulează, dacă pot spune aşa, după viaţa lui.

Acest fapt este explicabil, dacă ne gândim că ne-am cunoscut fiind încă elevi. Eu aveam 16 ani şi Liviu (era mai bătrân!) avea 17 ani. Doi copii!

Până atunci, ce fapte semnificative au putut fi în viaţa unui om?

M-am născut şi am copilărit în Iaşi, în anii de război, am tremurat în adăpost în timpul bombardamentelor, am purtat steaua galbenă ca toţi evreii. Primele două clase primare le-am făcut într-o sinagogă, sub îndrumarea unei învăţătoare de excepţie, doamna Blumenfeld. Mai târziu am făcut două clase de liceu la Gimnaziul Unic Evreiesc, până la reforma învăţământului. Eram atunci în clasa a 7-a.

În 1951 am intrat, prin examen de admitere, la Liceul de Muzică (se numea atunci Şcoala Medie Tehnică de Muzică), având-o profesoară de pian pe neuitata Jenny Iţicovici.

Şi, fiind elevă în clasa a 11-a, l-am cunoscut pe Liviu, pe viitorul meu soţ. Era şi el elev în ultima clasă de liceu. Deşi urma cursurile unui liceu tehnic, Liviu începuse de pe atunci să scrie. Publica articole în ziarele literare şi locale. În aceste condiţii, a vrut să scrie un reportaj despre şcoala de muzică. A venit la noi la liceu şi… aşa ne-am cunoscut.

Ne-am împrietenit, am început să ne întâlnim mereu şi astfel s-a format cuplul Gabi-Liviu, cuplu care a rămas unit peste 50 de ani.

Merg mai departe pe firul amintirilor:

După terminarea liceului, Liviu a dat examen de admitere la Facultatea de Litere. În anul următor, am terminat şi eu liceul, cu o medie mare (o spun fără modestie). Aveam note foarte bune atât la specialitate (adică la pian), cât şi la obiectele de cultură generală. Limba şi literatura română constituia şi pentru mine obiectul preferat. Ştiam pe de rost zeci de poezii, scriam şi eu poezii (desigur, încercări timide), recitam la toate festivităţile. Culmea, am şi fost distribuită în două piese la Teatrul Naţional, alături de mari actori.

După absolvirea liceului, nu am avut curajul să plec la Bucureşti, unde se afla atunci conservatorul. Îmi era teamă de o concurenţă prea mare şi nu m-am prezentat la admitere.

Mi-am îndreptat paşii spre Facultatea de Filologie, devenind astfel colegă cu Liviu, desigur în ani diferiţi de studiu şi în secţii diferite. El – la secţia de limba şi literatura română, eu – la limbi străine, rusă şi franceză.

N-am abandonat pianul. Aveam lecţii particulare, care mi-au fost de mare folos şi am şi predat un timp la Şcoala Populară de Artă. Făcând un salt peste timp, pot să-ţi mărturisesc ca sunt, şi acum, profesoara de pian a nepoţilor mei, şi chiar pot să mă laud că obţinem succese remarcabile. Mă tentează, chiar, să aduc o dată pe unul dintre ei la un cerc literar să vă cânte şi să vă încânte!

Mă întorc la anii studenţiei noastre: curând, toţi colegii ne ştiau împreună. Deşi erau vremuri grele pentru toată lumea, lipsuri de tot felul, noi eram tineri, ne simţeam bine împreună. Au fost ani de bucurie şi de cunoaştere reciprocă.

Când a terminat facultatea, Liviu a obţinut un post la Biblioteca «Gheorghe Asachi» din Iaşi. Puţini sunt cei care şi-au putut păstra acelaşi loc de muncă până la pensionare. Liviu iubea cărţile, iubea biblioteca. Prietenii glumeau: «Liviu are două neveste: Gabi şi biblioteca». Şi iar îmi amintesc acum de titlul unui articol al scriitorului I. Ştiru la dispariţia lui Liviu: «Un amant al cărţilor». Avea perfectă dreptate.

După terminarea facultăţii, eu am fost încadrată la Liceul «Vasile Alecsandri» din Iaşi, ca profesor de limba rusă. Pe vremea aceea, rusa era limba care se preda obligatoriu. În pofida politicii de atunci, cu care nu aveam nimic în comun, eu am îndrăgit limba şi marea literatură rusă. Am avut rezultate frumoase ca profesoară, unii elevi chiar m-au urmat în această profesie, alţii au devenit personalităţi importante în lumea culturală a României. Mi-l amintesc, de exemplu, pe directorul de la Radio Iaşi, Vasile Arhire, şi câţi alţii… După un an, am fost numită, în urma unui concurs, asistentă la Institutul Pedagogic de 3 ani, care a format multe generaţii de profesori. După 10 ani, acest institut s-a desfiinţat, iar eu m-am întors în învăţământul liceal.

În 1958 ne-am căsătorit. O căsătorie care a fost un vis împlinit şi care a durat 50 de ani şi… 10 luni, când Liviu a fost învins de una dintre cele mai grave şi agresive boli, care l-a răpit din mijlocul familiei, al prietenilor, al celor care-l apreciau. Spun asta pentru că el a fost foarte apreciat în tot timpul activităţii lui, şi chiar aici, după ce am venit ca olim hadaşim.

Nu era un simplu om de bibliotecă, era un inovator: a fost primul care a introdus «raftul liber» în biblioteci, a fost primul care a înfiinţat «Salonul literar». Această idee a lui Liviu a fost adoptată în toată ţara. Salonul literar funcţionează şi acum. Ştiu chiar că mulţi dintre scriitorii noştri de limba română din Israel şi-au lansat cărţile în cadrul acestui salon.

Organiza seri muzicale, împreună cu profesorul George Pascu de la Conservatorul ieşean, seri la care nu găseai un loc liber, dacă nu veneai din timp.

A scris sute de articole şi cărţi de specialitate, folosite la cursurile de perfecţionare ale bibliotecarilor din întreaga ţară.

Eu am funcţionat în învăţământ 40 de ani. Mi-am luat gradele didactice, după cerinţele de atunci. Ce mă mulţumea mult era faptul că elevii mă respectau. Am fost şi o dirigintă foarte apropiată elevilor. Am multe întâmplări din anii aceea, care mi-au rămas în minte.

Hai să-ţi povestesc una cu iz anectodic. Aveam un elev destul de slăbuţ la învăţătură şi-l sfătuiam mereu: «Învaţă o meserie, cu care să-ţi poţi câştiga pâinea!» Au trecut ani şi, într-una din zile, pe când mă chinuiam să urc într-un tramvai aglomerat, îl aud pe vatman: «Urcaţi încet, tovarăşa dirigintă, că eu vă aştept!». Era fostul meu elev. Nu-i mai eram de mult dirigintă, dar el tot aşa îmi spunea. Şi… tramvaiul a stat până am urcat eu.

Îmi era dragă şcoala. Dar, pe primul plan, se afla familia mea. Ne-am îmbogăţit cu cei doi copii ai noştri, Valeriu, născut în 1963, şi Stela, născută în 1972. Ei erau şi au rămas mândria noastră. Au reuşit să se realizeze. Sunt amândoi ingineri, şi-au alcătuit, la rândul lor, familii frumoase, avem 4 nepoţi pe care Liviu îi iubea ca nimeni altul: Idan şi Daniel (copiii lui Stela şi Avi) şi Miki şi Tomer (copiii lui Dana şi Valeriu). Liviu îi ducea şi aducea de multe ori de la grădiniţă şi, apoi, de la şcoală.

Viaţa noastră, desigur, ca în orice familie, a avut suişuri şi coborâşuri: Pe rând, ne-au părăsit dragii noştri părinţi, care erau mereu în preajma noastră. Apoi, cu trecerea anilor, au început şi pentru noi probleme de sănătate. Liviu era mai rezistent, el era «cel sănătos» din familie şi, ca o ironie a soartei, el a plecat primul. Eu am suferit câteva operaţii grele, dintre care cea mai dificilă a fost cea pe cord deschis, cu 5 by-pass-uri, operaţie făcută la Bucureşti. Liviu a fost cu mine zi şi noapte (în paranteză fie spus, am găsit şi acolo, la spitalul Militar, un fost elev, care m-a recunoscut şi mi-a acordat tot respectul).

Copiii erau deja în Israel. După un an de la operaţie, am aliat şi noi şi am început, deja ca pensionari, o nouă etapă din viaţă, cu multe probleme, dar şi cu mari bucurii. Liviu şi-a continuat activitatea literară, scriind, săptămână de săptămână, la ziarul «Viaţa Noastră», unde Nando Mario Varga i-a rezervat o pagină permanentă. Pagina 9 era pagina lui, chiar dacă uita uneori să se iscălească, toţi cititorii îi recunoşteau stilul şi îi recunoşteau pagina. Era invitat deseori la şezătorile literare ale cercurilor de la Haifa, Tel Aviv, Naharia, Ierusalim, ca şi la Centrul Cultural Român de la Tel Aviv. Era bucuros să-şi împărtăşească ceea ce-şi acumulase de-a lungul vieţii. Scria nu pentru a epata prin cultură, ci pentru a-i determina pe cititori să îndrăgească literatura, să citească. El însuşi era un «cititor de cursă lungă».

Şi, totuşi… lovitura a venit pe 23 septembrie 2009, când Liviu a plecat în cea mai lungă călătorie.

M-am întrebat cum va fi mai departe. Şi am încercat să-mi ordonez gândurile, scriind. Nu sunt critic literar, scriitoare cu atât mai puţin. Sunt departe de a fi un talent în ale scrisului. De citit, citesc mult, într-adevăr. Nici nu s-ar fi putut altfel, trăind în prejma lui Liviu. Ştiu să apreciez o lucrare literară, dar nu am priceperea unei analize făcute de un profesionist.

Citesc şi acum mult, desigur în măsura timpului, fiindcă îmi place să mă ocup de dragii noştri nepoţi. Fac şi o «navetă» între Hedera, unde locuiesc şi unde locuieşte familia fiului meu, şi Raanana, unde se află familia fiicei mele. Şi, continui să scriu la «Revista Mea».

Mă gândesc că Liviu este mulţumit de ceea ce fac. Deşi, dacă ar fi aici cu mine, cred că mi-ar mai da câte o sugestie, m-ar corecta, sau, poate, m-ar lăuda.

Ce pot spune mai mult? Răul şi binele vin când vor ele, nu când vrem noi. Sigur că noi dorim doar binele, ceea ce doresc şi eu cititorilor mei”.

Afară, lumina zilei a început să fie înghiţită de întunericul nopţii. Interlocutoarea mea şi-a şters ochii, parcă trezită dintr-un vis frumos şi final destul de trist, poate chiar cu regrete, că aşa de repede s-a încheiat discuţia noastră.

Mie nu mi-a rămas decât să-i mulţumesc pentru bunăvoinţa manifestată, răspunzând rugăminţii mele, şi să-i doresc mulţi ani cu sănătate ca să poată ţine vie memoria celui dispărut, aşa cum a făcut şi face acum.

 

 

 

Ruth Glasber-Gold z.l.

Cum zboară o pasăre

cu aripi frânte?

 

 

„Ca să existe, în Istorie, oamenii au nevoie de aducerea aminte perpetuă. O lume de amintiri, de liturghii şi culturi, ceea ce numim memoria.

Evreii au o memorie comuna a creației, sclaviei, a eliberării de ea, traversarea deșertului, supraviețuirea unei speranțe şi apoi memoria unui mileniu de progromuri adunate în imaginea Auschwitz-ului, unde totul avea ca scop dispariția aducerii aminte a acelei culturi, marea ei moștenire psihică și morală” (Gabriela Melinescu).

 

Pentru mulţi, sunt sigur, numele de Ruth Glasberg-Gold z.l. nu spune mai nimic, dar pentru mine înseamnă încă o orfană a iadului Transnistria, despre care am mai scris şi în ziua când a luat cuvântul în faţa Adunării Generale de la ONU şi a relatat cum şi-a pierdut părinţii, unicul frate, începând astfel să plutească pe o apă tulbure, murdară, ca o frunză rătăcită, sau o vieţuitoare gata să se înece în orice clipă cu nicio speranţă de salvare. „I s-au rupt aripile” cu care ar fi trebuit să zboare departe, departe, dacă nu ar fi fost acest groaznic Transnistria, cu cele 116 ghetouri.

Cândva, într-o relatare de a mea m-am ocupat, „tangenţial”, de această orfană, întrebându-mă cum a supravieţuit trecând prin atâtea necazuri, după ce a rămas singură, absolut singură, la o vârstă fragedă, fără tată, mamă şi singurul frate?

Mai bine zis cum a putut aceasta „păsărică de atunci” să continue să zboare în lume cu aripi frânte?

Ruth Glasberg-Gold a povestit în plenul Adunării, despre suferinţele celor trei ani petrecuţi ca deportată, împreună cu familia, într-un lagăr din Transnistria, binecunoscut drept cimitirul a 280.000 evrei, originari din România şi din Ucraina.

Ruth Glasberg-Gold a fost dusă cu familia ei în groaznicul gheto de la Bersad, şi a găsit adăpost într-o cameră dintr-o casă în demolare, cameră pe care o împărţea cu alţi 20 de deportaţi. Familia ei nu a rezistat mult chinurilor de acolo, astfel copilul de 11 ani, Ruth, rămâne repede orfană de ambii părinţi şi despărţită pentru totdeauna de unicul ei frate. Înainte de a muri, mama ei, cu ultimele puteri, i-a spus: „Tu eşti singura din familie care vei rămâne în viaţă. Va trebui să povesteşti lumii ce s-a întâmplat aici...”. Şi iat-o, în faţa lumii, povestind ce a fost acolo, în iadul numit Transnistria.

La intervenţiile făcute în România, în cursul anului 1943, Ruth a fost eliberată, împreună cu un alt grup de orfani, scoşi printre ruine, găsiţi rătăcind printre movilele de gunoi sau morminte comune şi, după o perioadă de tranzit la un așa-zis orfelinat din Moghilev, va ajunge din nou în România. La îndemnul mamei sale, Ruth, când a împlinit 20 ani, va scrie cartea „Ruth’s Journey. A surviver’s memor” şi, în româneşte, „Timpul lacrimilor secate”.

Pentru a încheia prima parte a vieţii eroinei noastre de astăzi, vreau să precizez că, după terminarea războiului, Ruth se va alătura, în România, mişcării sioniste şi, înainte de a ajunge pe vaporul Rafiah, Ruth, împreună cu un alt grup de orfani, vor desfăşura o rodnică activitate în cadrul organizaţiei sioniste.

Pe aceştia îi vom găsi într-o colonie sionistă de lângă Bucureşti, lucrând din greu, pregătindu-se pentru noua lor patrie, Palestina, pe atunci încă sub mandat britanic.

Sunt convins că mulţi dintre cititorii noştri au vizitat, în cursul anilor, Muzeul Naval din Haifa, unde sunt câteva miniaturi ale acelor vase care între anii 1934-1948, au transportat în viitorul stat Israel peste 100.000 de emigranți în 140 de transporturi clandestine. Şi vasul Rafiah, în care se găsea Ruth împreună cu zeci de orfani şi alţi emigranţi, trebuia să se numere printre aceste vase clandestine spre ţara sfântă. Dar o mare tragedie înscrie aliaua din România. Urcaţi în secret pe vasul cu pricina, se porneşte în larg cu speranţa că va ajunge cu bine la destinaţie. Vasul înaintează încet. Cei de pe vas au pierdut orice noţiune de timp şi spaţiu. Într-o după masă, călătorii emigranți ai vasului Rafiah sunt treziţi dintr-un somn obositor. Se aud bubuituri, parcă cădeau nişte trunchiuri de copaci. Cu clipă ce trecea, zgomotul devine mai puternic. Încep ţipate, urlete: „Ajutor, ajutor...!”, şi apoi se aude o voce strigând la megafon: „Atenţie, atenţie, ne-am lovit de o stâncă. Păstraţi ordinea...”. Dezmeticiţi de pericol, emigranţii încep să sară de pe punte. Mulţi nu ştiau să înoate, şi-şi găsesc sfârşitul în apele Mării Egee. Valurile furioase împing năvalnic vasul înspre ţărm. Apoi marea începe să înghită vasul. Noaptea s-a aşternut asupra celor care au reuşit să se salveze şi stau acum disperaţi pe ţărm aşteptând un ajutor. Nimeni nu ştia câţi au pierit înecaţi. Cei rămaşi erau acum pe insula Sirina, o insulă aridă şi stâncoasă, slab populată, în apropiere de Rhodos. Aşa cum s-a aflat mai târziu, vasul Rafiah era un vas care avea o capacitate de a transporta 650 de călători, dar nu aproape 1000 câţi erau la plecare din port.

Mai mult de atât, nu existau bărci sau alte echipamente de salvare. Zilele treceau, disperarea a pus stăpânire pe bieţii naufragiaţi. Într-o zi sunt descoperiţi de un avion. Toţi încep să facă semne disperate, dar avionul se îndepărtează. Apoi alte avioane zboară deasupra lor şi iarăşi linişte. Luăm parte la un val de isterie. Din înălţimea cerului, într-o zi, cad nişte pachete cu alimente, aruncate de avioanele ce au trecut în viteză.

Pe 12 decembrie 1946, înainte de a se lăsa întunericul, sunt văzute în zare două vase, care apoi se vor apropia de insulă. Strigătele de bucurie la început se vor transforma, în curând, în suspine. Cele două vapoare văzute din depărtare au fost două distrugătoare britanice, care vor trimite nişte bărci de salvare. Vor îmbarca pe cei în viaţă şi, în loc de portul Haifa, vor ajunge în Cipru.

Ruth, supraviețuind din nou, va munci, va desfăşura o activitate fructuoasă în rândul celor aruncaţi aici, înconjuraţi cu un gard de sârmă ghimpată. Pentru prima dată, rebelul din eroismul ei a fost gata la o luptă pe viaţă şi moarte. Dar, în realitate, copilul din ea era speriat și se ruga: „Doamne, te rog, nu iar într-un lagăr, nu încă umilinţă, nu încă o dată...”. Ruga ei rămâne fără ecou. Va rămâne în lagărul de la Cipru.

Aici va auzi când s-a proclamat statul tuturor evreilor din lume, de aici va ajunge în portul Haifa, și apoi în apropierea Ierusalimului, luând parte la înfiinţarea unui nou kibuț, unde va munci alături de ceilalţi nou veniţi, acordând ajutor celor ce aveau nevoie de o asistentă medicală, văzând astfel o parte din visul ei împlinit.

În anii care au urmat, aici în ţară, s-a căsătorit şi apoi s-a mutat în Columbia, unde a născut şi crescut doi copii, apoi s-a stabilit la Miami. Soţul moare din cauza unui infarct. O grea lovitură, dar aşa va continua, „să zboare cu aripi frânte”.

Nu mă voi ocupa de arborele ei genealogic, doar am să amintesc că bunicul ei, Menase, se trăgea din Bal Sem Tov. Oraşul Cernăuţi este considerat cel al copilăriei sale. Va păstra amintiri frumoase până în ziua când tatăl ei va veni, fugind acasă în anul 1940, şi povestind de începutul tragediei evreilor pe străzile frumosului oraş bucovinean, Cernăuţi. De altfel încă din anul 1937 norii negri şi rău prevestitori au început să umbrească viaţa fericită a evreilor din Bucovina. Au apărut acele binecunoscute lozinci: „Jidanii ne secătuiesc ţara”, „Jidanii beau sângele nostru” etc.

La 11 octombrie 1941, Guvernatorul Bucovinei decretează formarea unui gheto la Cernăuţi, Ruth cu familia ei se vor găsi alături de mulţi alţi evrei în această „nouă locuinţă”. Nu trece mult şi, în noiembrie 1941, soldaţii bat la uşile evreilor, înjurând şi strigând să iasă afară pe stradă. Cu rucsacurile pe spate şi câteva mici bagaje în mâna, mulţi evrei părăsesc, pentru totdeauna, oraşul Cernăuţi. În câteva clipe toţi aceşti vinovaţi că sunt evrei s-au treziţi în acel vârtej al exilului.

În vagoane marfare sunt înghesuite câte 80 de persoane, bătrâni, bolnavi, copii. Trenul părăseşte oraşul, merge încet, oamenii pierd noţiunea timpului. Ziua şi noaptea s-au contopit, rămânând doar o călătorie sumbră, fără sfârşit.

Murdari, morţi de foame şi epuizaţi, de abia se puteau ţine pe picioare, ajung în satul Mărculeşti, cam 250 km depărtare de Cernăuţi. Din cele 15 vagoane plecate din Cernăuţi, o parte au ajuns la Atachi, o parte la Mărculeşti. Primul şoc al copilului de 11 ani a fost când convoiul s-a împiedicat, într-o noapte, de nişte cadavre aruncate într-un şanţ: bărbaţi, femei şi copii aruncaţi unii peste alţii, zăceau acolo, unii în stare de putrefacţie.

Coloana de oameni cu copii înaintează, iar din lipsă de puteri, unii cad şi nu se mai pot ridica. Soldaţii nu dau voie ca cineva să se oprească. Mereu se aud strigăte, plânsete: „Ajutor, ajutor, apă, apă”, dar ecoul lor se pierde în van. Mereu predomină în sufletele lor întrebarea: „Când ne vor ucide?”

Multe zile bieţi oameni nu s-au spălat, nu şi-au schimbat hainele, de aceea toată lumea se scărpina pe cap şi corp. O nouă „îndeletnicire”, despăducherea. Ajungând la Balanovka, într-un hambar, printre cadavrele rămase din transporturile precedente au mai găsit pe unii evrei vlăguiţi, aşteptând cu ochii deschişi, ca să se sfârşească o dată şi să moară. Ochii lor erau lucioşi şi lipsiţi de orice expresie. Unii dintre ei cu greu cereau „apă, apă...”.

Bersad era cel mai mare şi cel mai rău cotat lagăr din Transnistria. Despre călăul de acolo, Florin Ghinaru, am mai scris, că a fost cel mai sadic administrator de lagăr. Cine a fost acolo şi mai este în viaţă îşi aminteşte că Bersad era considerat drept sediu al crimelor în masă. Ajungând aici cu familia, Ruth a început să se obişnuiască cu sania pe vreme de iarnă şi căruţa pe vreme de vară, care trecea pe lângă casele din lagăr şi aduna morţii. Bărbaţi, femei, copii şi bătrâni erau transportaţi spre gropile comune. Picioarele, mâinile atârnau din căruţe. Scene macabre au devenit peisajul cotidian. Mereu se gândea că moartea nu va ajunge în familia ei. Trist, dar adevărat. Moartea nu a vrut să ţină seama de rugămintea şi speranţa ei. Într-o noapte, fratele Buby trezeşte pe mama, anunţând-o ca tata este mort. Apoi urmează fratele şi într-o zi mama cheamă pe vecina lor, rugând-o cu lacrimi în ochi: „Frau Satingher, pe copilul tău mort jură-mi că vei avea grijă de Ruth, copilul meu, numai astfel voi muri liniştită.” Şi a murit, după multe chinuri. Ruth rămâne astfel orfană de ambii părinţi, ca şi de unicul frate.

Înainte de a pleca în drumul fără întoarcere, Ruth este chemată de mama ei şi, cu ultimele puteri, îi spune: „Ruthica, trebuie să înţelegi că rămâi singură. Tu eşti singura care vei scăpa cu viaţă. Oamenii sunt buni şi te vor ajuta. Să fii cuminte, ascultătoare şi cinstită, să te porţi cumsecade şi totul o să fie bine. Într-o bună zi te vei întoarce acasă...”. „Mamă, nu mă lăsa singură, te rog”, striga copilul, neputincios. Dar cum ştim şi pentru a muri trebuie să avem noroc. Unii mor fără să sufere şi fără să facă pe alţii să sufere în jurul lor, în schimb alţii se chinuiesc şi chinuiesc pe cei din jur până ce părăsesc această lume. Mama lui Ruth s-a chinuit şi a chinuit pe bietul copil. Cazată într-un fel de cameră cu alţi bolnavi, Ruth o va vizita în fiecare zi până când, într-o dimineaţă, patul a rămas gol. Un fel de amestec de uşurare şi tristeţe a pus stăpânirea pe orfana de ambii părinţi. Era 27 ianuarie 1942.

Exact după 67 de ani, la 27 ianuarie 2009, Ruth se găseşte în faţa Adunării Generale a Organizației Naţiunilor Unite şi deapănă tristele amintiri ale Holocaustului, care au lăsat-o orfană de ambii părinţi, rătăcind. Oameni buni, orfelinate improvizate au avut puţină grijă de ea, până când, după ce suferise şi de „malarie terțiană”, împreună cu alţi orfani au fost strânşi şi pregătiţi pentru reîntoarcere în România.

Aşa cum am relatat mai sus, după mulţi ani, Ruth se va reîntoarce spre acele locuri groaznice, de la Bersad, unde şi-a pierdut părinţii, fratele, toată familia, ca să-şi ia un ultim rămas bun de la cei pierduţi. În loc de un monument în amintirea miilor de evrei ucişi mişeleşte, va găsi movile de gunoi dar pentru ostaşii sovietici căzuţi s-a ridicat un monument. Primarul, la insistenţele ei, îi va promite că se va face un monument sau o placă comemorativă. Promisiuni...

Şi acum vă invit să citim împreună câteva versuri ale lui Sașa Pană, cu care închei această tristă relatare.

„Copii îmbătrâniţi în mugure

Sunt lângă voi, cei întorşi din infern

Cari în fiecare fibră a trupului vlăguit

Purtaţi, pentru de-a pururi, cicatricile nelegiuirilor

 

Orfani sperioşi la scârţâit de uşi

Prezenţa voastră e rechizitor de foc

Pentru răsplata fiarei

N-aţi cunoscut ce-i frumos, nici păpuşă

 

Nici florile pământul zburdalnice

Pentru voi şi părinţii voştri

Călăii au inventat

TRANSNISTRIA.”

 

 

Simele Schneider

La un „pahar de vorbe” cu

Arie Leibish-Laish

 

 

Întotdeauna am fost un admirator al acelui cuplu, care şi-a unit destinele, fie în frageda tinereţe sau mai târziu şi au parcurs drumul vieţii împreună în înţelegere, fericire, ajungând să sărbătorească împreună nunta de argint, cea de aur etc.

Desigur, ar fi abstract să credem ca, pe parcursul acestor ani mulţi la număr, să nu apară şi o mică „fisură”, o neînţelegere, o ceartă mai agresivă. Totuşi, cu ajutorul dragostei reciproce, au învins şi au continuat să trăiască împreună, să dea viaţă unor copii, să se bucure de realizările lor și ale nepoţilor.

Urarea mea tradiţională a fost şi a rămas „să îmbătrâniţi împreună, să aveţi parte de sănătate şi bucurie, întrucât unul fără altul nu are nicio valoare, să ajungem cu toţii la anul şi nimeni să nu lipsească dintre noi”.

Dar pentru toţi, independent de voinţa noastră, se întâmplă ca unul din cei doi se îmbolnăveşte, paralizează, pleacă în lumea celor drepţi, în asemenea situaţie suntem neputincioşi să ne punem în calea soartei şi atunci rămâne unul singur cu un mare gol în suflet, nu-şi revine până la clipa ce ajunge la ultima staţie de tren a vieţii şi coboară, cu gândul că se va reîntâlni, acolo, cu perechea, de care a fost şi a rămas legat(ă) sufleteşte.

Adevărat, mulţi încercă să-şi refacă viaţa, dacă se poate spune aşa, pentru anii rămaşi de trăit în acest labirint, numit pământul...

Alţii, deşi reuşesc să-şi găsească perechea pentru a continua traiul, nu pot astupa golul lăsat de prima căsnicie. Revăd în visuri, păstrează cu sfinţenie albume cu imaginea dispăruţilor, scriu cărţi în amintirea lor, mai bine zis caută o alintare pentru a dovedi că fiinţa este mereu vie în sufletul lor.

Tocmai acest subiect mi-am propus astăzi să-l tratez cu binecunoscutul scriitor, artist, cântăreţ Arie Leibish-Laish, obligându-l să-mi povestească crâmpeie din marea sa iubire cu Şimele Shneider – soţia, despre care a scris o carte, cu versuri şi al cărei nume se găseşte mereu pe limba şi în sufletul său.

Credeţi-mă că nu este uşor să încerci să pătrunzi în intimitatea cuiva, care nu este nici la prima vârstă, şi să-l obligi, prin diferite întrebări întortocheate ca, în final, să ajungi să obţii câte ceva din viaţa a doi oameni, care s-au iubit din prima clipă şi au parcurs mai bine de 50 de ani într-o căsnicie fericită.

Acestea fiind zise, să începem povestea.

 

În vara anului 1940, au sosit de la Moscova, în vizită la Liceul evreiesc de stat din Cernăuţi scriitorii Itzik Fefer şi David Hofştein. Citind revista literară care apărea la şcoală, au remarcat o serie de versuri semnate de Sima Schneider (viitoarea soţie, iubirea unică a lui Arie, interlocutorul meu de astăzi). La cererea lor, a fost chemată autoarea. Cei doi s-au aşteptat să fie una dintre profesoare sau o elevă din clasele mai mari. Spre uimirea lor, a intrat o fetiţă slabă şi mică de statură, cu un căpşor ascuns într-o claie de cârlionţi roşii ca focul, cu o feţişoară atât de acoperită de pistrui, că numai privirea vie a ochilor trăda existenţa unui obraz.

– Tu eşti Sima? Tu eşti cel mult... o Simale.

Aşa a fost primită viitoarea poetă de cei doi renumiţi scriitori. S-au întreţinut cu ea, discuţia le-a produs o mare bucurie şi satisfacţie. Simale, acesta a rămas şi numele pentru mai târziu

În timpul războiului, Simale a rătăcit pe drumuri, departe de părinţii deportaţi în Transnistria, care nu ştiau nimic despre soarta ei. Trenul care trebuia să salveze copiii (printre care şi Simale) a fost distrus de bombardierele germane. Nefericiţii părinţi îşi căutau copii printre cadavrele sfârtecate, spre a-i înmormânta cum se cuvine. Unii au şi povestit că au văzut-o acolo pe Simale, „cea cu căpşorul roşu.”

Pentru nimic în lume mama ei nu a permis tatălui să se ducă s-o caute. Mereu repeta: „Simale a noastră trăieşte” şi în acelaşi timp citea, noapte de noapte, din psalmi.

După eliberare, cei doi părinţi, slăbiţi, bolnavi şi invalizi s-au întors acasă.

Sub uşa spartă cu forţa, aştepta o scrisoare. Cu mâini tremurânde, tatăl ei striga cu o voce îmbibată în lacrimi „O scrisoare de la copil”. Aşa o numea el mereu şi mama s-a grăbit să completeze cu aceeaşi emoţie, cu un obraz spintecat de lacrimi calde: „Am ştiut!“.

Tatăl, om încrezător în Dumnezeu, a rostit imediat rugăciunea de mulţumire (Gomel), iar mama a deschis cartea psalmilor, din care se ruga mereu.

 

Arie, interlocutorul meu, continuă povestea cu un glas slăbit, cu privirea pierdută undeva într-un colţ al camerei...

„Eu am întâlnit-o pe Simale la Bucureşti, în anul 1949. Ea era deja o poetă cunoscută. Poeziile ei se tipăreau în presa evreiască din România, Polonia, Franţa, America.

În anul 1952 am devenit colegi la Teatrul evreiesc de stat din Iaşi, sub conducerea cunoscutului regizor, om de cultură şi pedagog Iso Sscapira. Simale a regizat acolo o serie de spectacole, în mare parte în prelucrarea ei pentru scenă, bazate pe folclorul idiş cântat şi dansat, spectacole dramatice ca «Speră şi crede», dramatizat de ea după I. Lperetz, piese într-un act de Shalom Aleichem, precum şi piese din dramaturgia universală.

În cercurile literare era privită ca o creatură ciudată, care nu ştie ce-i frica.

Nu a fost de mirare că perioada îngrozitoare a războiului este tratată de ea într-un singur poem dramatic de mare importanţă «Ghetoul Varşoviei spune nu». De altfel, suferinţele şi ecourile acestei perioade răzbat şi în alte versuri ale ei, pe care le-a trăit pe propria piele.

În poezia «În munţi» scria: «Poate chiar truda vieţii-întregi» era pe atunci o fată tânără, dar acesta a fost simţământul general al evreilor după blestemul război – «truda vieţii întregi».

În poezia «Şi un copac» găsim următoarele: «Pe mine însă frunza nu m-a scăldat în cerde, şi n-a putut nici şoapta-mi un cântec să ofere».

Ajungând în Israel a scris puţin. Poate fiindcă situaţia grea a imigrantului a durat prea mult şi poate pentru că «patronii de atunci» ai scrisul idiş (nu poeţii şi scriitorii adevăraţi reprezentau o valoare) i-au dat şi ei senzaţia că-i de prisos, o străină care nu aparţine «monopolului».

Puţinele poezii scrise idiş, aici, sunt pline de dragoste, de dorinţă, de identificare cu ţara: «o-mbucătură galbenă de glie, de dor de rădăcini străvechi zdrobită».

Cu toate că idişul i-a fost aşa de drag, a încercat aici, acasă, cum spune Medele, «să respiră pe ambele nări».

Versurile ebraice din cartea plină de tristeţe şi de la prima poezie scrisă în ulpan se simte acel «prea târziu». Singura poezie luminoasă, «În grădina mea de flori» este dedicată bunilor prieteni ai familiei, Vivi şi Hervya Kreusberger, ca şi celor două fiice ale lor. Sima a iubit florile – flori vii, din păcate, n-a avut.

O parte din poeziile în ebraică nu au titlu. Sunt o expresie a durerii, a luptei cu viaţa şi (vai) cu moartea”.

Arie încearcă să cimenteze această dragoste între ei prin aceea că totdeauna şi în toate au mers împreună braţ la braţ. El a avut în ea un sprijin de neprecupeţit.

Dacă ar fi fost din punct de vedere fizic, aşa cum era caracterul ei, Simale cea mică ar fi fost un gigant. În ultima ei poezie. „Noi mergem mână-n mână,” ea simţea că sfârşitul ei se apropie pe acest pământŞ

„La tine zilele se adună-n suma vieţii

La mine zilele se scad din tot”.

Un amănunt, considerat de mine foarte important, încerc să vă iau părtaşi la puterea talentului, voinţa de a lăsa cât mai mult posterităţii.

Mi s-a povestit că sora ei, anunţată că a plecat în lumea celor drepţi, căutând prin buzunarele halatului ce purta, a găsit foaia de consultaţie, unde pe partea cealaltă a umplut-o cu versuri.

Ultimele slove scrise de Simale, poate astfel s-a mai eliberat de unele obligaţii faţă de soţ şi societate.

Să se odihnească în pace.

 

 

 

De vorbă cu

binecunoscuta scriitoare

Veronica Bârlădeanu

 

 

Stimaţi cititori, după cum observaţi, publicaţia noastră se străduieşte să aducă în paginile ei pe cei mai însemnaţi condeieri din ţară şi din străinătate. Astăzi am bucuria şi onoarea de a vă prezenta un interviu realizat cu o altă mândrie a neamului nostru, mai precis binecunoscuta jurnalistă, scriitoare şi traducătoare, d-na Ana Veronica Bârlădeanu.

Sigi S.: Aţi fost, de curând, în Israel, cu ce prilej?

V.B.: În Israel vin destul de des şi... totuşi prea puţin, am aici un fiu, medic la Hadsa Ein Karem, veri şi, nu în ultimă instanţă, tinereţea mea reprezentată de prietenii acelei epoci, acum trăitori în Israel, legături strânse cu scriitorii de limba română şi nu numai... Prilej?

Înainte de orice... permanenta şi profunzimea sentimentului de apartenenţa.

Sigi S.: Le puteţi dezvălui cititorilor revistei noastre câteva date biografice?

V.B.: M-am născut... demult... ca şi generaţia de aur de „consolidatori” ai Israelului, prieteni buni cu care mă bucur întotdeauna să mă întâlnesc (1930), Arad (România), într-o familie evreiască de intelectuali de rit modern. Profunzimile iudaice ale eului meu nu pot spune deci că provin din familie, deşi în casă se respectau la modul tradiţie, sărbătorile, Tu Bisvat cu fructe, Iom Kipur la sinagogă, Hanuka cu lumânărele, urmate apoi de lumânărelele aprinse lângă artificiile scânteietoare ale pomului de Crăciun. Ecumenism... dacă vreţi să-i spuneţi aşa, eu i-aş spune mai degrabă Asimilare. Dar... tangoul se dansează în doi şi niciodată partenerul nu te va considera decât tot alogen... un alogen autoasimilat. LECŢIA urma să o învăţ destul de curând, încercând să sting cu lacrimi durerea care însoţea fumul cuptoarelor de la Auschwitz, unde s-au prăpădit doisprezece membri ai familiei, printre care şi o bunică de 96 de ani... Şi, trecând prin strămutare, excluderea din şcoală şi mai ales prin spaima aşteptării „soluţiei finale”.

Sigi S.: În ce a constat, în planul vieţii cotidiene, această experienţă, aceste trăiri?

V.B.: În descoperirea idealului sionist, Hasomer Hatair... şi, în ultimă instanţă, din nevoia lăuntrică de cheltuire a generozităţii specifice adolescenţei, prin îmbrăţişarea utopiei comuniste. Etapă care urma să se încheie cu o nouă LECŢIE.

Sigi S.: Şi din punctul de vedere al realizărilor profesionale?

V.B.: Am terminat facultatea de filozofie, secţia pedagogie-psihologie, m-am specializat în psihopedagogie specială, am lucrat 51 de ani, aşa cum scrie în cartea de muncă, în domeniul învăţământului, la catedră, şi în funcţii de organizare şi îndrumare a învăţământului. M-am pensionat la vârsta de 77 de ani şi încă nu reuşesc să fiu „pensionară”.

Sigi S.: După câte ştiu, v-aţi manifestat şi în alte direcţii de activitate...

V.B.: Ar fi oare lipsă de modestie dacă aş spune că sunt membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Jurnaliştilor, a Asociaţiei Psihologilor, Secretar General al Asociaţiei Culturale de Prietenie România-Israel?

Sigi S.: Prin ce aţi binemeritat calitatea de membru al acestor societăţi de creaţie?

V.B.: Activitate profesională cum am mai spus, susţinută de lucrări de specialitate. Câteva... multe colaborări în presă, radio, televiziune şi, foarte important, traducerea în limba română a 18 volume de proză, literatură clasică şi contemporană din limba maghiară, alcătuirea unor ediţii speciale, cum ar fi volumul „Viaţa şi martiriul evreilor din Capu Lung Moldova”, lucrare iniţiată de regretatul om de mare conştiinţă şi dăruire, Siegfrid Schiber. Lucrare distinsă cu premiul Ianculovici.

Sigi S.: Într-o cronologie mai imediată, ce aţi lucrat, să zicem, în ultimii patru ani de când sunteţi „pensionară”?

V.B.: Am tradus volumul „Tainică măreţie a speranţei” (autor Matei Gall, Edit. Hasefer) despre BRIGADA EVREIASCĂ în timpul celui de-al doilea război mondial, corp al Armatei a V-a Britanică, carte de excepţie nu numai prin tematica abordată, dar şi prin documentare şi scriitură. Se va lansa, în curând, la Târgul de Carte, traducerea vol. „Cardinalul, Jean Marie Lustiger”, înalt prelat în ierarhia Bisericii Catolice, Cardinal al Parisului, născut evreu, trecut la creştinism din propria sa voie şi, tot din propria sa voie, scrie pe piatra lui funerară: „M-am născut evreu şi am rămas evreu, precum Apostolii”. În altă ordine de idei, am alcătuit o lucrare biobibliografică: „...Cu şi despre M.N. Rusu”, un eminent istoric şi critic literar român, stabilit în S.U.A.

Sigi S.: Ce vă propuneţi pentru viitor?

V.B.: Lucrez acum la o biobibliografie Victor Bârlădeanu (titlu neprecizat), bucurându-mă de sprijinul fiului său Dorian (Kiriat Ono – Israel) şi a foştilor săi colegi de breaslă şi colaboratori, ziarişti, compozitori, editori, încercând să creionăm pentru posteritate, personalitatea complexă a celui care a fost publicist, dramaturg, romancier şi, nu în ultimul rând, evreu. Mai am puţin de lucru şi închei traducerea unui volum „Jurnal de lagăr de la Nuremberg” (Rozsa Agnes). Şi... speranţe.

Sigi S.: Cum va fi cartea despre Victor Bârlădeanu, cum a fost viaţa alături de el?

V.B.: Pentru mine plecarea lui a fost un dezastru, a lăsat un gol niciodată posibil de umplut. Asta înseamnă că viaţa alături a fost minunată, un miracol de comunicare sentimentală şi intelectuală. A fost un om minunat, onest şi modest, dăruit muncii sale de creaţie, familiei şi neamului său.

Sigi S.: Despre Asociaţia Culturală România-Israel?

V.B.: Despre asta, poate altă dată, şi împreună cu preşedinta Asociaţiei, doamna prof.dr. Mariana Stoica.

Sigi S.: Stimată d-nă Veronica Bârlădeanu, prezenţa dvs. în paginile publicaţiei noastre ne onorează, ca atare vă mulţumesc că mi-aţi răspuns la invitaţia de a-mi acorda acest interviu.

 

 

 

 

 

 

 

Dr. Ruth Guttman Ben Zvi

O somitate de seamă

în muzicologie

 

 

Pentru a se scrie despre Dr. Ruth Guttman Ben Zvi (născută Schonblum), drumul parcurs până în prezent, nu-mi ajunge spaţiul rezervat, dar este o mare bucurie pentru mine că numele domniei sale va apare în publicaţia noastră, „Revista Mea”, după o întrerupere destul de îndelungată.

Dr. Ruth Guttman Ben Zvi este o supravieţuitoare a progromului de la Iaşi, care a traumatizat-o din frageda copilărie.

Din tinereţe manifesta o dragoste deosebită pentru desluşirea tainelor muzicii şi, astfel, după terminarea liceului, o vom găsi la Facultatea de Muzicologie din cadrul Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti.

Mânată de o dragoste deosebită pentru muzică, încă de pe băncile facultăţii, sub pseudonimul Raluca Ioanid, semnează consecutiv materiale de specialitate în săptămânalul „Contemporanul”, gustate cu mult interes de publicul meloman. Dar ea nu se limitează doar la publicarea unor relatări de specialitate, o găsim şi semnând montaje muzical-literare la Radio Bucureşti.

Una dintre apreciatele apariţii la Radio Bucureşti, a fost concertul de clarinet şi a quartetului cu pian de Aron Copland, mult mai târziu autorul, fiind oaspetele Israelului, a avut cuvinte de laudă la adresa competenţei şi talentului criticului muzical Dr. Ruth Guttman Ben Zvi.

Cine a avut ocazia să citească criticile muzicale semnate de domnia sa, a constatat că toate au fost scrise cu mult talent, cu dragoste şi sensibilitate, pentru care muzica înseamnă deschidere spre absolut, comunicare deplină cu semenii şi cu divinitatea.

O lungă şi intensă carieră de critic muzical a făcut-o martora şi comentatoarea unor evenimente artistice marcante şi a interesantei evoluţii a artei sunetelor în a doua jumătate a secolului XX.

Prima parte a vieţii a trăit-o în România, apoi în Israel, Franţa şi, la sfârşit, din nou în Israel, unde va semna multe critici muzicale în presa ebraică şi română.

Datorită talentului ei, a fost invitată şi a luat parte la numeroase festivaluri din Europa, America şi în Israel.

Aici, mai mult ca oriunde, cronicile fie în limba ebraică, română semnate de criticul, muzicologul dr. Ruth Guttman Ben Zvi au dovedit maturitatea, reuşita, integrarea în viaţa israeliană şi competenţa profesională recunoscută.

Datorită unor critici competenţi şi interesaţi, printre care şi eroina relatării mele, muzica care a trăit milenii, însă fără un suport ce asigura durabilitatea, persistenţa a ieşit, în sfârşit, la lumină, atrăgând marea masă de iubitori ai muzicii, dar în special ceea ce poartă semnătura unor mari compozitori. Muzica a fost şi rămâne arta sufletului, a sensibilităţii, fermecătoare, încântătoare, vehiculatoarea intimităţii personale, chiar şi a marilor sentimente colective.

Cunoaşterea intensivă şi extensivă a veritabilei realităţi muzicale israeliene a fost unul din elementele decisive în alegere domniei sale ca Directoare a activităţii muzicale din cadrul Muzeului Tel Aviv, începând cu anul 1975.

Continuând să „cotrobăiesc” în biografia domniei sale am găsit că, în virtutea obligaţiilor familiare, pleacă cu familia la Paris, unde are ocazia să se perfecteze şi mai mult, datorită vieţii de concert din alt unghi decât al auditoriului.

Întreaga perioadă de şedere la Paris a avut o influenţă considerabilă asupra activităţii de viitor în scrierile critice. În octombrie 1981 revine în Israel şi este invitată să semneze cronica muzicală a ziarului MAARIV, pe atunci cel mai răspândit cotidian israelian.

Devine repede binecunoscută în desluşirea tainelor sunetelor muzicale şi, în anul 1987, când Orchestra Filarmonică israeliană îşi sărbătoreşte a 60-a aniversare, găsim numele şi prezenţa criticului muzical dr. Ruth Guttman printre cei consemnaţi ca oameni valoroşi ai tribului şi întregului nostru popor.

Dr. Ruth Guttman Ben Zvi semnează, mai târziu, valoroase critici muzicale în cotidianul ebraic HATZOFE, fondat în anul 1937. Aici o găsim permanent la rubrica „Musica Klasit”. De data aceasta se adresează unui public tânăr, adânc ancorat în cultura iudaică, atras de muzică bună sub toate formele.

Pentru fructuoasa sa activitate este răsplătită cu nenumărate diplome, premii, ultimul fiind cel ce poartă numele lui I. Gooper, în decembrie 2013.

Ceea ce a rugat să consemnez, în relatarea mea, este că întreaga sa activitate profesională s-a desfăşurat alături şi în umbra tovarăşului ei de viaţă. ITZHAC, ŢICU, omul care, cu inteligenţă şi îndrăzneală, asumându-şi, uneori, riscuri enorme, şi-a înfăptuit visele din tinereţe, a fost unul dintre cei mai însemnaţi oameni de ştiinţă, care a construit avioane pentru patria evreilor.

Cu ani în urmă am avut ocazia şi bucuria să scriu despre viaţa şi realizările sale în rubrica mea, „Oameni care ne fac cinste”.

Din păcate, anul trecut acest tovarăş scump de viaţă, la bune şi rele, a plecat în lumea umbrelor, după multe zile de suferinţe, lăsând un mare gol în inimile familiei şi a celor care l-au cunoscut şi apreciat la valoarea sa reală.

Dumnezeu să-l păzească şi să se roage pentru cei iubiţi lăsaţi pe pământ.

Sigur, sunt încă multe de scris despre viaţa şi realizările eroinei mele de astăzi, dar mă opresc aici, nu fără a evidenţia valoroasa competenţă împărtăşită în volumul TEMPUS FUGITIV (616 pagini), o culegere de materiale, de învăţătură, de lectură pentru generaţia de acum şi cea de mâine.

Dr. Ruth Guttman Ben Zvi a scris, în mult discutata şi apreciata carte editată de domnia sa, care a văzut lumina tiparului în anul 2008, despre unul dintre cei mai însemnaţi pianişti postbelici, MÎNDRU KATZ.

Merită să scriem despre acest mare pianist care a investit şi în educaţia tinerei generaţii de muzicieni din Israel, devenind un factor important în viaţa artistică a ţării.

Mîndru Katz a avut o mare influenţă asupra dezvoltării şcolii pianistice şi a vieţii muzicale din Israel. Păcat că a fost dat uitării.

Trist, foarte trist, acest GOLIAT al muzicii şi-a încheiat viaţa decedând pe scenă, la vârsta de numai 52 de ani, în timpul unui recital, interpretând Sonata „Furtuna” de Beethoven.

Cele 178 de pagini despre Mîndru Katz din valoroasa lucrare a dr. Ruth Guttman Ben Zvi oferă cititorilor un deosebit prilej pentru a cunoaşte, a pătrunde în viaţa şi fructuoasa activitate a acestei mândrii din tribul nostru.

 

 

 

„Straie de zile mari” –

Gabriel Ben Meron

 

 

În lunga-scurta carieră de ziarist, am avut fericita ocazie să mă întâlnesc cu oameni de seamă ai alialei noastre, începând cu cei de rând şi până la profesori universitari, medici cu renume, ingineri cu un frumos palmares în activitatea lor, ambasadori, laureaţi ai Premiului Israel, având multe alte aprecieri deosebite, obţinute în ţară sau peste hotarele ei.

Fiecare are mentalitatea sa, înnăscută sau dobândită pe parcurs. Unul refuză categoric să vorbească despre realizările sale, altul mă amâna cu zilele şi lunile. Nu-mi „aruncă în faţă” refuzul direct, ci mă tot amâna, altul mă privea de sus, de pe soclul unde se găsea datorită a tot ceea ce a făcut spre binele societăţii. Foarte puţini mi-au produs o adevărată plăcere când vorbeau cu mine la înălţimea ochilor, fără a fi înfumuraţi de inteligenţa, de cunoştinţele, de drumul parcurs până ce au ajuns acolo sus, în vârful piramidei în specialitatea lor.

Una dintre aceste mari personalităţi, nu greşesc numindu-l o somitate în ale medicinei, a fost şi a rămas prof.dr. Gabriel M. Gurman, de la Universitatea din inima Neghevului. Domnia sa mi-a răspuns imediat, cu plăcere şi bunăvoinţă, la invitaţia lansată de mine pentru a-mi înlesni realizarea unui interviu.

În aceste zile se împlinesc 5 ani de când mi-a fost recomandat de o prietenă a sa şi colegă de breaslă, care i-a lăudat competenţa, realizările obţinute, munca ce continuă s-o desfăşoare chiar după ieşirea la pensie.

Auzind aceste laude bine meritate, l-am contactat telefonic şi mi-a stabilit o întâlnire, în cabinetul său de lucru de la Spitalul „Soroca” din Beer Sheva.

Am realizat un interviu, apoi l-am mai întâlnit şi cu alte ocazii, am scris despre succesele sale în respectarea jurământului lui Hipocrate, ca şi în ale publicisticii etc.

Repet, niciodată nu eram convins că am scris destul despre persoana sa. De fiecare dată, după apariţia relatării mele, mă simţeam vinovat că am omis lucruri importante, noutăţi ale cărui „părinte” a fost şi este, atunci iarăşi i-am adresat un mesaj, cu o rugămintea de a ne întâlni, iar răspunsul n-a întârziat să vină pe calea internetului.

Prof.dr. Gabriel M. Gurman este cunoscut şi prin cărţile tipărite şi nu puţine la număr, fie în limba română, fie în ebraică, sau în engleză, dar în realitate nu este altul decât scriitorul GABRIEL BEN MERON, autorul scrierilor în limba română, dintre care amintesc: „Istorii suprapuse”, „Amurgul zorilor”, „Viitorul anilor trecuţi”, „Arta cameleonismului”, „Pământul este plat ca o farfurie” etc.

În cele citate mai sus, proză în care imaginaţia colaborează în cadrul unui spaţiu tensionat, inventează, transpune, însufleţeşte pe marginea unei realităţi dure, introducându-ne în zonele fixate ale existenţei noastre (dragostea, ura, moartea, antisemitismul etc.), limitându-se, în majoritatea cazurilor, asupra evreului rătăcitor cu bucuriile, suferinţele, realizările, eşecurile sale, viaţa de pribeag, mai apoi viaţa de eliberat, stăpân pe pământul său...

Prin talentul său scriitoricesc şi modalitatea descrierii fenomenelor el te obligă, pe tine, cititor, să-i fii tovarăş de drum, să-l însoţeşti pentru a te convinge că în lume totul este posibil.

Scrisul său frumos, captivant, te prinde adesea în mrejele sale şi-ţi redă nostalgia sa într-o revărsare lirică în care tânjeşti după paradisul pierdut (copilăria, adolescenţa, maturitatea, chiar şi vârsta a treia). Eroii săi nu sunt personaje complicate, problemele lor nu-ţi ceri întotdeauna dezlegări deosebite, ele respiră mireasma iudaismului de altă dată, care cu timpul, încet-încet, se pierd în van...

Ce păcat...

Cărţile publicate fie în limba română, fie în ebraică sau engleză, datorită scrisului captivant te atrag în aşa măsură încât, începând să le citeşti, nu vei lăsa cartea din mână până când nu ajungi la ultima pagină şi atunci regreţi că nu are continuare.

Dar, scopul relatării de faţă nu a fost să vă vorbesc despre trecut, ci despre noua sa apariţie intitulată „Straie de zile mari”, editura HASEFER, Bucureşti 2011, care a apărut la sfârşitul lunii august, tocmai în preajma lunii Elul, când ne apropiem de cele mai importante sărbători ale noastre, când începem să facem un bilanţ cu tot ce am făcut pentru binele aproapelui, sau am păcătuit şi ne pregătim să rugăm iertare Celui de Sus.

Aşa se face că în noua sa apariţie, Gabriel ben Meron ne introduce în „Straie de zile mari” tocmai în atmosfera fiecărei sărbători importante a poporului evreu, dar cu precădere ziua judecăţii noastre pentru tot ce am făcut în anul ce a trecut.

Citind cele 195 de pagini şi discutând foarte amical cu autorul, mi-a „schimbat”, mi-a „modificat”, mi-a „destrămat” imaginea pe care o aveam mereu, în faţa ochilor, despre prof.dr. Gabriel M Gurman: o somitate în anestezie şi terapie intensivă, cu multe funcţii şi titluri onorifice, solicitat în ţară şi peste hotare pentru a împărtăşi din bogata sa experienţă de zeci de ani.

Deodată, prin cartea de faţă, el sparge „dulapul de sticlă” în care-l vedeam mereu şi apare un om învăţat în ale iudaismului, un om care, de la vârsta de 13 ani, posteşte în fiecare Yom Kipur, un om ce nu mănâncă de Paşti ceea ce este interzis, un adept al credinţei, doar şi numai pentru că aparţine poporului credinţei, un adevărat evreu în tot înţelesul cuvântului.

Da, prof.dr. Gabriel M. Gurman, recte scriitorul Gabriel ben Meron, întruchipează toate cele de mai sus. Incredibil... Dar totuşi, adevărat.

Înainte de a mă avânta în conţinutul volumului, care face obiectul relatării de faţă, vă rog să-mi permiteţi să redau ce scrie la începutul cărţii, în acest sens, binecunoscutul scriitor şi editor clujean Ion Cristofor, care, de altfel, a fost şi primul care a „făcut lumina în sat”, informându-ne că scriitorul Gabriel ben Meron nu este altul decât un renumit slujitor al medicinii, de la spitalul SOROCA din Beer Sheva, şi nu este altul decât binecunoscutul prof. dr. Gabriel Gurman.

În acest sens scrie, printre altele, despre eroul relatării de faţă: „Aflat la deplină maturitate, scriitorul (Gabriel ben Meron, n.a.), format în mediul erudit al inteligenţei bucureştene, se întoarce spre lumea tradiţiilor şi credinţelor fundamentale ale iudaismului, într-un admirabil efort de înţelegere şi interpretare a unor ritualuri la care a participat în trecut, fără a conştientiza întotdeauna sensul lor de profunzime...”.

Începând cu tabloul cronologic al sărbătorilor noastre evreieşti, prefaţă, cuvântul autorului, ne pregătim deja sufleteşte de primirea acestor sărbători, cu ritualul cunoscut din vremurile de demult. Casele de rugăciuni, care devin neîncăpătoare, atmosfera sărbătorească, care pune stăpânire peste uliţa evreiască, mâncărurile specifice care sunt pregătite, într-un cuvânt ne îmbracă în „Straie de zile mari”.

Emoţionant mi s-a părut eseul „Întâlnirea celui de jos cu Cel de Sus”. Adevărat, fiecare dintre noi trebuie să fie convins că viaţa de pe pământ nu este veşnică.

Unii ajung mai repede, alţii mai târziu la ultima staţie de tren, unde trebuie să coborâm, vrând nevrând, pentru totdeauna... pentru veşnicie.

În mai toate eseurile, autorul, aidoma unui cioban căruia oile i s-au împrăştiat în timpul păşunatului, începe să le adune cu melodiile fluierului, chemându-le la stână. Gabriel ben Meron, prin scrierea melodioasă, în amintirile frumoase ale iudaismului de altădată, încearcă, ba în unele locuri chiar reuşeşte, să recheme, să reamintească obligaţiile evreului faţă de Dumnezeu, faţă de strămoşii noştri, faţă de frumoasa tradiţie a poporului ales.

Cu frumoasele cuvinte folosite în scrierea sa, încearcă, voit sau nu, să ne „adune la stâna” de la care ne-am „împrăştiat” şi ne obligă a înţelege că numai acolo este locul nostru, împreună cu crezul în Atotputernicul.

Deşi în mai multe locuri încearcă, cu putere de convingere, să se prezintă ca un ateu, deoarece mediul său înconjurător din România sau din ţară nu se compune din bigoţi în plinul înţeles al cuvântului, din interiorul sufletului său răzbate o credinţă, simţită numai de el, faţă de aceea Putere Nevăzută.

Nu pune întrebări, nu cere socoteală lui Dumnezeu pentru durerea produsă familiei sale. Priveşte în jos şi-şi continuă drumul ales.

Fiecare povestire legată de nuanţa sărbătorilor noastre, fie ele triste sau vesele au un iz de chemare spre amintirile trecutului îndepărtat, când, de la mic la mare, aşteptam sosirea acestor sărbători, primeam aceste sărbători cu nestrămutată dorinţă de a dovedi Celui din Ceruri că ne este frică de El, abia aşteptam să ne îmbrăcam în „straiele de zile mari”. În Ziua de Yom Kipur (căreia autorul îi acordă o deosebită importanţă în cartea amintită) ne adunăm în casele de rugăciuni, mulţi dintre noi netrecând pragul acestor lăcaşe nici măcar o dată pe lună.

Ne rugăm, implorăm, cerem iertarea Celui de Sus, convinşi că va primi ruga noastră şi ne va binecuvânta, dându-ne un nou an cu sănătate, linişte sufletească, pace, fără ca cineva dintre noi să lipsească „la numărătoarea oilor rătăcite” în anul viitor.

Pentru a ne convinge cât de frumoasă este tradiţia poporului nostru, înţelepciunea, credinţa nestrămutată într-un singur Dumnezeu, autorul ne poartă prin labirintul altor religii, arătându-ne cât de mândri trebuie să fim că facem parte din poporul ales de Dumnezeu.

Aşa cum afirmă la început Ben Meron, el ne „avertizează” că „povestirile acestei culegeri de eseuri nu sunt nici pe departe expresia unei erudiţii în materie”. Fără discuţie, cititorul va neglija această afirmaţie după ce a ajuns la ultima pagină a cărţii.

Cititorul, crezător în Cel de Sus, găseşte expresia, importanţa ritualului fiecărei sărbători, cu toate elementele ce fac parte integrantă din esenţa sărbătorii.

În eseul „Un singur bilet de intrare la trei sărbători”, vrei-nu vrei, trebuie să stai în preajma sa şi să-ţi „imaginezi” ce s-ar fi întâmplat, acum aproape 2000 de ani, dacă strămoşii noştri l-ar fi acceptat pe Isus Hristos, ca fiind „evreu în adevăratul înţeles al cuvântului şi în felul acesta l-ar fi împiedicat (pe el şi urmaşii săi..) să construiască bazele unei noi caste religioase numită creştinism...?”

N-am fost de acord, cred că mulţi mi se vor alătura când vor citi cartea, cu titlul folosit pentru încheierea cărţii „În loc de rămas bun”. Indiferent care a fost intenţia autorului, cititorul este pus într-o situaţie confuză, şi nu poate accepta acest „rămas bun”.

Ce putem să-i răspundem la întrebarea sa, publicată pe marginea ultimei coperte a cărţii „Straie de zile mari” în care, sincer ca un elev conştiincios, îşi pune întrebarea: „Oare am reuşit să ofer cititorului o compensaţie satisfăcătoare pentru timpul petrecut în citirea acestui mănunchi de povestiri? Oare am reuşit să conving de necesitatea de a-ţi însuşi amănuntele despre sărbători aparent mult distanţate de personalitatea şi interesul său intelectual, cu scopul de a înţelege mai bine originea multora dintre aspectele filozofice ale realităţii vieţii noastre?”

Răspunsul cititorului, după ce s-a delectat cu conţinutul cărţii, va ţine, fără îndoială, seamă de descrierea propriei sale persoane din cartea sa „Amurgul zorilor”, unde putem vedea dacă ne-a dat „o compensaţie satisfăcătoare pentru timpul petrecut în citirea acestui mănunchi de povestiri...”.

„Iubesc viaţa, deşi nu o dată m-a tras pe sfoară şi m-a făcut să detest tot ce era în jurul meu. Iubesc zorii care vin odată cu soarele, iubesc un somn adânc aducător de vise. Iubesc cinstea şi integritatea. Încrederea mea, uneori oarbă în cinstea semenului meu, mi-a jucat feste, uneori dureroase, încât m-am trezit deseori acţionând preventiv, adică neîncrezător în bune intenţii, de frică să nu mă înşel din nou... Sunt uneori cucerit pe moment, dar foarte greu de menţinut ca prieten, dacă aşteptările îmi sunt înşelate...”.

Sinceritatea exprimată în cele de mai sus, vine să completeze tabloul unui om trecut prin multe bune şi rele, iar acum, în mănunchiul de povestiri înjghebate sub titlul „Straie de zile mari”, se prezintă ca un om cu un bogat bagaj de experienţă a vieţii, competent de a ne lua ca tovarăş de drum, un ghid bine documentat pentru „a nu ne rătăci” în drumul întortocheat, numit viaţa pe acest pământ.

Citind cartea, eu şi soţia mea am ajuns la concluzia identică, că modul în care ni se adresează, cu cuvinte pe înţelesul tuturor, îmbinarea dramaticului cu comicul, nu face altceva decât să ia pe cititor, să-l deconecteze de preocupările zilnice, rele sau bune, să-l ducă într-un parc înconjurat cu mulţi pomi şi o liniştire covârşitoare, să-l aşeze pe o bancă, punându-i în faţă un ecran mare, unde poate vedea trecutul său, al poporului său, al credinţei ce există în puterea Celui Atotputernic. Retrăieşti clipele copilăriei, adolescenţei, maturităţii, chiar şi vârsta a treia, obligându-l chiar să-şi facă un bilanţ al anilor petrecuţi în lumea care ne înconjoară.

Nu pot încheia relatarea de faţă, fără a nu vă reda răspunsul domniei sale la întrebarea mea de mai jos:

– Cum este posibil că, sub pseudonimul de Gabriel ben Meron, aţi găsit timp şi valenţe libere pentru a vă dărui scrisului şi să publicaţi, în româneşte şi nu numai, mai multe cărţi şi interviuri, când ştiu cât de solicitat sunteţi în ţară, dar mai ales peste hotare, pentru a împărtăşi din experienţa dvs. în ale medicinei?

Iată răspunsul: „Literatura română actuală nu are nevoie de adaosul israelian. Ea are o existenţă solidă şi un viitor ce depinde eminamente de evoluţia societăţii şi limbii române în România.

Dar asta nu înseamnă că, uneori, nu se trezeşte nevoia de a completa, de a adăuga ceva la potopul de literatură, deseori de foarte bună calitate, care se publică în ultimii ani în România.

O astfel de nevoie mi s-a părut evidentă ani de zile, după ce am început să cutreier, cu fiecare vizită în România, librăriile bucureştene, braşovene sau clujene.

Ani de zile am petrecut ore în şir căutându-mă pe mine, pe ai mei, generaţia mea şi a părinţilor mei, în rafturile librăriilor celor mai cunoscute.

Din păcate, n-am găsit nimic care să amintească de noi, de acea grupare etnică de aproape jumătate de milion, evrei români de toate felurile, cărturari şi proletari, bogaţi şi săraci, comunişti şi negustori, cinstiţi şi corupţi, religioşi şi atei. De parcă n-am fi existat... De parcă n-am fi fost acolo când a izbucnit primul şi al doilea război mondial şi nu am devenit parte din România Mare. De parcă n-am fi fost persecutaţi şi batjocoriţi de regimurile în care am trăit. Iată o cauză care m-a determinat să scriu în româneşte, să public în România...”.

Şi cum fiecare început are şi un sfârşit, ne oprim aici, cu sincere mulţumiri omului de ştiinţă, scriitorului Gabriel ben Meron (prof. dr. Gabriel M. Gurman) pentru noua sa carte, dăruită cititorului avid după o lectură plăcută.

 

 


 

Partea V

 

 

 

 

De vorbă cu eminentul

om de ştiinţă

Prof. Dr. Jean Askenasy

 

 

Nu o dată, am avut bucuria şi satisfacţia de a prezenta cititorilor noştri crâmpeie din viaţa, din activitatea, din succesele înregistrate de eminentul om de ştiinţă în neurologie prof. dr. Jean Askenasy.

Dacă în practicarea îndeletnicirii alese a reuşit să ajungă în vârful piramidei, în descifrarea tainelor creierului nostru, o altă latură, în care nu se lasă mai prejos, este publicistica. Astfel, şi-a făcut „un frumos obicei” ca, la doi ani sau chiar anual, să ne ofere o nouă lectură ştiinţifică din labirintul creierului omenesc, pe înţelesul tuturor,  considerată întotdeauna un preţios îndreptar pentru colegii de breaslă, studenţi, dar şi pentru noi, cei avizi să cunoaştem cât mai multe din această „cutie neagră” a corpului nostru, de la cel mai nobil organ, desăvârşitul organ creat de natură, CREIERUL.

Cine a avut ocazia să citească din scrierile sale, s-a întâlnit cu un iscusit mânuitor al condeiului, care, vrând-nevrând, te obligă să-l însoţeşti în lectura sa, explicându-ţi, într-un fel deosebit, fiecare subiect ce şi-a propus să-l trateze, încât îţi pare rău că, la un moment dat, trebuie să te desparţi de lectura sa, întrucât ai ajuns la ultima pagină a cărţii pe care ai terminat-o de citit, purtând semnătura domniei sale.

Vrând să ne dovedească că vârsta a treia nu este o degradare fizică a omului şi chiar că există „tinereţe fără bătrâneţe”, nu-mi rămâne decât să vi-l dau drept exemplu.

Deşi a trecut în rândul octogenarilor, este mereu mai activ în ţară şi peste hotare. Când îl întâlnesc, cu ocazia diferitelor manifestări culturale, rămân plăcut surprins constatând că trecerea anilor nu l-a „atins” cu nimic, nu a pus „pecetea” vârstei de aur (pardon, de rugină).

Aceeaşi energie, acelaşi zâmbet binevoitor ce te cucereşte, aceeaşi apropiere de parcă te-ai cunoaşte cu domnia sa de o viaţă, binevoitor, răbdător să-ţi explice secretul vieţii păsării PHOENIX, care renaşte mereu, din propria cenuşă. Mai precis că vârsta a treia nu este o povară, dar trebuie să ştii s-o trăieşti.

Scriind, din nou, despre domnia sa, îmi amintesc, cu plăcere, ce mi-a răspuns, cu ani în urmă, când l-am rugat să se prezintă singur cititorilor noştri: „Nu sunt o figură severă de profesionist, dimpotrivă, sunt total lipsit de autoritatea pe care ţi-o conferă aureola notorietăţii. Sunt un vârstnic vesel, deschis, având fobia mizantropiei, care se luptă de o viaţă să spargă gheaţa care-i desparte pe oameni. Mă străduiesc ca oamenii care au nevoie de mine să se simtă bine de îndată ce mi se adresează, şi să nu le pară rău că m-au întâlnit în calea lor.

Vorbesc prost, dar fluent, toate cele cinci limbi pe care cunosc. Am avut grijă să nu stau prea mult într-un loc, ca să nu-şi dea lumea seama cine sunt, de aceea m-am născut la Sofia, am făcut şcoala primară la Paris, liceul la Craiova, facultatea la Cluj, doctoratul la Bucureşti şi profesoratul la New York, pentru a ajunge, în cele din urmă, în Israel. Dorinţa de a mă face medic s-a cristalizat încă din timpul liceului, la Craiova.

Povestea mea este povestea unui om care şi-a trăit viaţa în patru ţări...”.

Dar, luându-mă cu vorba, era să uit scopul principal pentru care mi-am propus să vă vorbesc, din nou, despre acest credincios slujitor al medicinii, dar şi binecunoscutul autor de nenumărate cărţi scrise în limba română, engleză, ebraică etc., gustate cu multă plăcere de publicul cititor din ţară sau de peste hotare.

Pe data de 25 mai 2012, în cadrul Galei VIAŢA MEDICALĂ, ediţia a IV-a, ţinută sub auspiciile Academiei Române din Bucureşti, Prof. dr. Jean Askenasy va lansa noua sa lucrare ştiinţifică educativă, „STRĂNUTUL”, din serialul de cărţi tipărite până acum, având ca subiecte „Enigmele somnului”, „Emoţii-Umor-Râs şi Plâns, Căscat şi Oftat”.

Pentru cititorii noştri am selectat astăzi doar o parte din introducere cărţii, unde domnia sa segmentează acest act involuntar al organismului nostru, mai precis STRĂNUTUL.

Deci, să-l ascultăm şi, vă asigur, nu vom ieşi în pierdere:

„Privim, ascultăm, simţim natura din jurul nostru, noi înşine facem parte din ea, dar nu o înţelegem, pentru că nu o cunoaştem în suficientă măsură. Realitate a vieţii cotidiene, strănutul este trecut sub tăcere, fără a primi importanţa cuvenită, nici din partea strănutătorului şi nici din partea medicului. Această acţiune reflexă este deseori asociată cu o serie de condiţii medicale, a căror neurofiziologie ne permite să tragem concluzii utile medicinii, dacă le înţelegem.

Apariţia involuntară a strănutului creează deseori probleme sociale şi de sănătate, care implică eforturi de adaptare, fără ca interesul nostru ştiinţific să impună studiul ei aprofundat. Mai mult decât atât, uneori strănutul are o valoare diagnostică în descoperirea unor stări maladive (Garcia-Moreno).

Drumul spre cunoaştere este extrem de întortocheat, greu, cere sacrificii şi, de multe ori, este înşelător. Când, după parcurgerea unui număr de articole ştiinţifice, am înţeles că strănutul este considerat ca un reflex de eliminare explozivă a unei cantităţi de aer din plămâni, cu scopul de a elimina din nas substanţe dăunătoare, am realizat că definiţia nu acoperă toată complexitatea strănutului, ea reprezentând doar parţial realitatea, fiind deci insuficientă. Când medicul Waston WC a publicat în cartea sa «Bolile nasului şi ale cavităţii accesorii», în anul 1875, cazul unui bărbat care strănuta de câte ori se gândea la sex, lumea ştiinţifică a considerat-o o curiozitate a naturii. Când însă Mackenzia JN, nouă ani mai târziu, publică în jurnalul ştiinţific american AJMS articolul «Iritaţia aparatului sexual – factor etiologic în procedura bolilor nasului”, atenţia cercetătorilor la posibilitatea citirii gândului sexual prin strănut devine o temă de cercetare. Până azi însă, ştiinţa nu explică în mod clar ce este strănutul. După descoperirea imaginilor de rezonanţă magnetică funcţionează (RMN funcţional), însoţite de injecţii cu substanţă de contrast, putem afla regiunile din creier care participă la realizarea strănutului. Localizarea zonelor din creier legate de declanşarea strănutului uşurează înţelegerea lui. Medicina modernă a descoperit relaţia dintre strănut şi sistemul nervos autonom (visceral). Progresele efectuate în biochimia strănutului au transformat înţelegerea iniţială, ca simplu reflex de apărare al receptorilor din mucoasa nazală într-un reflex complex, cu forme extrem de variate ca strănutul la lumină (fotic), la stomacul plin (gastric), la excitaţia pielii, sexual şi la gând (ideativ)...”.

Cine va avea ocazia să citească această carte, şi ar fi păcat să n-o citim, va constata că autorul îşi propune, şi chiar reuşeşte, să transforme meandrele foarte întortocheate ale strănutului într-o poveste destinată specialiştilor, dar accesibilă înţelegerii celor care nu sunt medici. Această poveste are în ea lucruri fascinante.

Întocmai ca şi în cărţile publicate până în prezent, datorită scrisului său captivant, şi această carte se va bucura de un mare succes, au afirmat specialiştii.

O pisică neagră, de patru ani, a moştenit 13 milioane de dolari, după moartea stăpânei sale, văduva unui magnat italian. Înainte să moară, în urmă cu două săptămâni, la 94 de ani, Maria Assunta s-a asigurat că toată averea îi va rămâne pisicii sale, Tommaso, pe care o salvase de pe străzile din Roma. Moştenirea include bani, dar şi proprietăţi imobiliare în Roma, Milano şi Calabria.

Iniţial, femeia a căutat, împreună cu avocaţii săi, o fundaţie care să aibă grijă de Tommaso, în schimbul averii sale. Pentru că nu a găsit una care să îi îndeplinească toate criteriile, Maria Assunta a decis să îi lase toată averea pisicii sale, prin asistenta care a îngrijit-o până în ultima clipă.

„Suntem convinşi că ea este persoana cea mai potrivită care să îndeplinească dorinţele bătrânei. Iubeşte animalele la fel de mult ca Maria”, a declarat unul dintre avocaţii bătrânei pentru „Il Messagero”.

„Bătrâna suferea de singurătate. L-a îngrijit pe Tommaso ca pe un fiu. I-am promis, aşa voi face şi eu mai departe. Era foarte tăcută şi discretă, nu spunea prea multe despre viaţa sa. Habar nu aveam că este atât de bogată!”, a spus şi Ştefania, asistenta care a fost alături de milionară. Moştenirea îl plasează pe Tommaso în top 3 cele mai bogate animale din lume. Cimpanzeul Kalu a moştenit de la stăpânul său 80 de milioane de dolari, în timp ce un ciobănesc german deţine 372 de milioane de dolari după moartea tatălui său, Gunther III, animalul de companie al unei contese germane excentrice.

O pisică a moştenit 13 milioane de dolari

Cum aş putea încheia relatarea mea fără a nu reproduce scrisoarea trimisă de dl Shimon Perez, Preşedintele Statului Israel binecunoscutului autor prof.dr. Jean Askenasy:

„Dragă Jean,

Îţi scriu după ce am citit cartea «Dosarul 148071», povestea unui medic căruia i s-a refuzat emigrarea. Cartea mi-a fost trimisă de directorul editurii.

Eu consider că editarea unei cărţi de acest tip are o mare importanţă, ea dezvăluie lupta pe care ai purtat-o ca evreu şi sionist, cu regimul comunist din România, condus de visul tău de a ajunge acasă.

Eu aduc un omagiu luptei tale curajoase şi reuşitei de a ajunge în Israel, ca şi faptul că ai reuşit să-ţi faci serviciul militar de lungă durată.

Fii binecuvântat...

Cu admiraţie, Preşedintele Statului Israel, Shimon Perez.”

Am redat această scrisoare, întrucât am avut ocazia să fiu prezent la lansarea acestei cărţi de mare valoare istorică şi am văzut cu ce entuziasm a fost primită de asistenţa, iar mai târziu de originarii din România, cu care am discutat pe marginea conţinutului.

Nouă nu ne rămâne, acum, decât să-l felicităm pentru cele scrise în noua sa carte, „STRĂNUTUL”, transmiţându-i tradiţionala urare „La mulţi ani fericiţi”, alături de întreaga sa familie, noi şi noi succese în domeniul ştiinţei medicale şi ale publicistice.

 

 

 

Un om, o legendă:

Prof. Dr. Gabriel Gurman

 

 

Cât de mare poate fi bucuria şi satisfacţia pentru un condeier, când află că unul dintre eroii săi, despre care a scris de mai multe ori, este apreciat la valoarea sa reală pe plan internaţional, răsplătit cu zeci de diplome, decoraţii etc.

Întrebaţi-mă pe mine sau pe alţii care sunt în situaţia mea.

În cazul de faţă este vorba de prof.dr. Gurman Gabriel, profesor emerit al mai multor institute medicale din întreaga lume, renumit specialist, de talie internaţională, în anestezie şi terapie, „Doctor honoris” al Universităţii de medicină şi farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, proaspăt decorat de Preşedintele României, dl Traian Băsescu, cu una din cele mai înalte titluri în ramura medicinii, Meritul Sanitar în grad de Comandor.

L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, în preajma ieşirii sale la pensie de la spitalul Soroca din Beer Sheva, unde a lucrat mulţi, chiar foarte mulţi ani, bucurându-se de o deosebită apreciere datorită cunoştinţelor însuşite, dar mai ales cum a reuşit să devină un adevărat „duhovnic” al pacienţilor, apropiindu-se de ei, inspirându-le încredere că va face tot ce-i stă în putinţă pentru refacerea sănătăţii lor.

Glumeşte şi greşeşte cine crede că a ieşit atunci la pensie. A început a doua perioadă a vieţii fructuoase şi în ramura medicinii şi în lumea literelor, publicând nenumărate romane în limba română, engleză etc.

Am scris despre realizările în ramura specialităţii sale, funcţiile ce le deţinea încă atunci în ţară şi peste hotare, dar mai mult decât atât l-am remarcat şi ca un iscusit scriitor cu mult talent, care îţi prezintă lucrările sale literare într-o formă, într-o manieră atractivă. Mai precis, te ia cu multă sensibilitate ca tovarăş de drum şi nu-l poţi părăsi până ce nu ajungi, cu domnia sa, la ultima pagină a romanului scris de el.

Atunci, de multe ori, te uiţi în urmă şi-ţi pare rău că lectura a luat sfârşit.

Un alt merit al scrisului său, captivant, este că nu te obligă să descifrez, să dezlegi enigme, ci îţi prezintă viaţa reală în toate culorile, cu suferinţele, cu bucuriile, cu satisfacţiile, cu eşecurile, cu urcuşurile, cu coborâşurile pe care trebuie să le parcurgă omul în acel scurt drum, numit viaţă pe acest pământ, acel labirint prin care rătăcim, începând cu primii ani din copilărie şi până în clipa când trebuie să coborâm la ultima staţie a vieţii.

Nu amintesc denumirea romanelor sale publicate în anii trecuţi, despre care am scris, la fel şi alţii, care s-au bucurat de o critică foarte bună şi un succes în rândul iubitorilor de un scris frumos şi inteligent.

În schimb, vreau să mă opresc puţin asupra ultimei sale creaţii literare, publicată la editura Hasefer în anul 2011, sub titlul „Straie de zile mari”, mai bine zis o poveste sau mai multe poveşti despre sărbătorile evreieşti.

Şi acum cred că este momentul şi locul să redau ce scrie renumitul critic literar, prieten sincer al Israelului, prof. Ion Cristofor din Cluj, despre această scriere a lui Gabriel Ben Miron, recte prof.dr. Gurman Gabriel.

„Aflat la deplina maturitate, scriitorul, format în mediul erudit al inteligenţei bucureştene, se întoarce spre lumea tradiţiilor şi credinţelor fundamentale ale iudaismului, într-un admirabil efort de înţelegere şi interpretare a unor ritualuri la care a participat în trecut fără să conştientiza întotdeauna sensul lor de profunzime...”.

Din prefaţa scrisă de acelaşi critic, am bucuria şi satisfacţia să redau următoarele rânduri, după ce elogiază conţinutul rafinat al cărţii: „Iată doar câteva din raţiunile pentru care această culegere de eseuri, apărute iniţial în publicaţia israeliană de limba română «Viața Noastră» la încurajările şi sprijinul unui reputat publicist, Sigi Sonntag, sunt de maxim interes nu numai pentru vorbitorii de limba română, ci pentru orice cititor instruit, capabil să mediteze, fără prejudecăţi şi inhibiţii, asupra unui capitol fascinant din istoria civilizaţiei...”.

Dacă e vorba de laude de ce să nu redau şi ce scrie însăşi autorul, la sfârşitul introducerii de la „Cuvânt înainte”, din această carte:

„Un gând special i se cuvine Dlui Sigi Sonntag, pilon al ziarului «Viața Noastră» şi un permanent încurajator al scrierilor mele”.

Acestea fiind zise, îmi cer scuze de la cititor că am uitat pentru ce v-am invitat astăzi în relatarea mea.

Astfel, în loc de medicină, pentru care a primit înaltul titlu eroul meu, prof. dr. Gabriel Gurman, m-am ocupat puţin de a doua preocupare a marelui specialist de talie internaţională, și anume dragostea pentru scris.

Mereu cu indiscreţia mea, am „cotropit”, puţin desigur cu aprobarea domniei sale în jurnalul său de activitate, din ultimul timp, mai precis ce a realizat şi ce are programat pentru viitorul apropiat.

Mai ales pentru viitor, între noi fie vorba, nici domnia sa nu este la prima tinereţe.

Deci să începem, să redau doar câte ceva din noianul de activităţi.

Bunăoară, în ultimele 6 luni a luat parte la 4 congrese româneşti de specialitate. În luna septembrie anul viitor va participa la un curs internaţional de anestezie din Târgu Mureş. Tot în acest an, în luna noiembrie, este invitat la un congres internaţional de specialitate la Timişoara.

Amintind de ramura didactică, continuă să conducă procesul anual de selectare a unor tineri israelieni, care învaţă medicină în România, şi care vor efectua cursurile anului VI la Facultatea de Ştiinţe Medicale şi Centrul Medical Soroca din Beer Sheva, urmând apoi să devină rezidenţi ai acestui renumit spital din sudul Israelului.

În una din paginile jurnalului personal, am mai găsit că, din luna septembrie 2012, este editorul-şef al revistei newsletter a Societăţii Europene de Anestezie. Din noiembrie a aceluiaşi an este preşedintele Societăţii Europene de Anestezie şi terapie intensivă, în domeniul computerizării şi tehnologiei de specialitate (ESCTAIC).

În luna august a acestui an va mai adăuga, pe merit, un nou titlu, şi anume co-preşedinte al primului congres de anestezie georgian – Batumi etc.

Dacă aş vrea să înşir ţările pe care le-a vizitat anul acesta, ca invitat de onoare sau conferenţiar, nu mi-ar ajunge nici pagina aceasta, ca atare mă opresc aici, nu fără a-i transmite, prin intermediul acestor rânduri, cele mai sincere felicitări pentru înaltul titlul onorific primit de la Preşedintele României, în numele întregului popor român.

Mult succes în tot ce v-aţi propus să realizaţi în viitor, dar mai ales sănătate şi bucurie cu întreaga familie.

În acelaşi timp, vă promit că stau „la pândă” să văd ce realizaţi, ca să pot împărtăşi cititorilor noştri, pentru a se bucura împreună cu mine de realizările unui demn fiu al tribului nostru. Succes, succes!

 

 

Prof. Dr. Dan D. Gaton

 

 

Una dintre bolile frecvente la vârsta a treia, dar care nu face excepție și îi afectează și pe cei mai tineri, este GLAUCOMUL. Aceasta este boala care afectează vederea noastră, ducând până la orbire, numai dacă nu este depistată şi tratată la timp. Nu se pune problema vindecării complete, doar sistarea agravării afecţiunii în viitor. Dacă în alte boli inerente ale omului suntem avertizaţi, oarecum, prin unele „semnale”, simptome, GLAUCOMUL este un duşman ascuns şi, până când încearcă să „iasă din ascunziş”, noi trebuie să fim pregătiţi, prin consultaţii periodice la un specialist oftalmolog, care ne „va înarma” cu ce mijloace de luptă să pornim împotriva acestui duşman.

Despre glaucom se pot scrie multe, s-au scris multe, dar ce trebuie să ştim noi, „muritorii de rând”, încearcă să ne explice, prin relatarea de faţă, eminentul om de ştiinţă, unul din cei mai competenţi slujitori ai medicinii oculistice din ţară şi cunoscut peste hotare, Prof. Dr. Dan D. Gaton, o altă mândrie a tribului nostru, care „îngroaşă” rândurilor oamenilor de seamă proveniţi din România. Deci să începem cu ceva mai uşor.

Glaucomul este de diferite feluri. Cel mai frecvent este acela cu unghi deschis, unde, printre altele, întâlnim totuşi o anatomie a ochiului normală. În interiorul ochiului există două organe, unul care produce un lichid, celălalt care are menirea de a-l absorbi. Deşi cercetările continuă, până în prezent nu s-a depistat care din aceste două organe este cel deficitar, din această cauză apare aceea tensiune intraoculară, denumită, în medicină, glaucom. Dacă vrem să ne „băgăm” mai adânc în labirintul, în drumurile întortocheate ale acestei boli, vom afla că glaucomul este o boală a nervului optic de la ochi. Acel nerv, în al cărui ţesut găsim peste un milion de nervi de natură foarte fină, dacă începe procesul de instalare a glaucomului, aceşti nervi fini (sensibili) încep să se risipească, să se piardă în van, începând de la periferie spre centrul ochiului. Aici este cazul să se precizeze că această „împrăștiere” nu parcurge drumul invers, adică de la centru spre periferie. În acest caz pericolul ar fi foarte, foarte mare, mai bine zis o orbire rapidă.

De aceea, interlocutorul meu de astăzi, Prof. Dr. Dan D. Gaton, a subliniat de nenumărate ori ce importanţă are consultarea periodică a unui specialist în oftalmologie, începând chiar de la vârsta de 40 de ani, sau cei ce au în familie cazuri de glaucom sau prezintă forme de miopie etc.

Depistarea la timp şi începerea tratamentului adecvat, va aduce la o sistare a înaintării bolii, respectiv „un zid” împotriva „împrăştierii” acelor nervi de natură foarte fină (distrugerea lor biologică). În prezent, afară de gama mare de medicamente, pentru tratarea bolii s-a adăugat un nou medicament, un nou sistem de picături, XALANTAN, cu o mare eficacitate, un fel de „ultimul răcnet” în tratarea bolii.

Aici e cazul să precizez că la realizarea acestui medicament şi-a pus „pecetea” eroul nostru de astăzi, lucrând un an de zile împreună cu alţi specialişti la marele Centru de oftalmologie din San Diego, California – Statele Unite.

O altă parte a discuţiei noastre s-a referit la seriozitatea şi competenţa medicului provenit din România, fie că a studiat şi aplicat medicina acolo sau în Israel, şi legat de acestea mândria sa personală că, pe de o parte, provine din România şi, pe de altă parte, că a învăţat medicina în Israel.

De altfel, a ţinut să exemplifice afirmaţia sa de mai sus cu următoarele argumente: medicina israeliană se bucură de prezenţa unor studenţi din America şi din alte ţări, care au venit aici să înveţe tainele acestei profesiuni nobile, plecând, după terminarea facultăţii, însufleţiţi de jurământul lui Hipocrate. Un alt exemplu de conștiinciozitate şi competență a medicului provenit din România, o dovedeşte şi numărul mare al celor care au ajuns profesori universitari, sunt invitaţi în străinătate pentru împărtăşirea tratamentelor ce se aplică în Israel etc. Chiar și în anul 2013, de Ziua Naţională a Independenţei patriei noastre, am luat parte la evenimentul când Prof. dr. Zvi Laron, renumit pentru tratarea bolilor de endocrinologie, mai ales la copii, originar tot din România, a primit Premiul Israel, pentru anul 2009.

Iarăşi m-am luat cu vorba şi nu v-am povestit mai nimic despre Prof.dr. Dan D. Gaton şi familia sa. Vă invit, ca de obicei la drum şi vă asigur că ne vom bucura, împreună, de ce vom afla.

Când Dan a împlinit vârsta de 3 ani, soţii Gaton sosesc pe aeroportul din Haifa, ca nou veniţi din Bucureşti în Ţara Sfântă. Mama, dr. Edith Gaton, specialistă în pediatrie (aici adăugând şi patologie), o găsim urcând toate treptele de la un simplu medic, la şef de secţie şi apoi prof. universitar la Universitatea din Tel Aviv. Tatăl, ing. Radu Gaton, este angajat în aeronautica israeliană, „părtaş” la realizarea multor proiecte importante. A fost trimis, împreună cu familia, la Paris, pentru o perioadă de 4 ani, din partea unei uzine israeliene. Fratele, Arie Gaton, devine şi el inginer, un profesionist preţios în aeronautica israeliană.

Cât priveşte eroul meu, întorcându-se în ţară cu părinţii de la Paris, va frecventa cel mai renumit liceu din Tel Aviv, pe care-l va terminat cu diplomă de merit. Începe să înveţe medicina la Universitatea din Ierusalim şi o va continua la cea din Tel Aviv terminând-o tot cu o Diplomă de merit. Cum se putea altfel, dacă ţinem seama de proverbul românesc: „Mărul nu cade departe de pom”. Cu asemenea părinţi nu-i de mirare că, alături şi de conştiinciozitatea sa la însuşirea celor predate, a fost repede reperat încă de pe băncile Facultăţii şi repartizat să facă stagiatura la renumitul Spital „Beilinsohn” din P. Tikva. La început medic stagiar, medic principal, şef de secţie, apoi director adjunct al spitalului (5 ani), în ultimul timp deţine funcţia de Directorul general al Institutului de Glaucom de la impunătoarea „Clădire 100” din strada Even Gvirol – Tel Aviv.

Asta nu înseamnă că nu-şi continuă şi activitatea la spitalul „Beilinsohn”, de asemenea şi ca profesor la Facultatea de medicină din Tel Aviv, cunoscător a 6 limbi, specializat şi apreciat în glaucom, îl vom întâlni peste hotarele ţării (Singapore, America, Europa etc.), împărtăşind cunoştinţele dobândite în medicină israeliană. Cooptat în diferite secţii ale medicinii din lume, în depistarea şi tratarea glaucomului, desfăşoară o rodnică activitate. Anul acesta figurează în agenda sa şi participarea la Congresul Internaţional de Glaucom din Boston – America.

Menirea sa la Institutul de glaucom din Tel Aviv este acea „sentinţa definitivă”, cine trebuie internat la spital pentru operaţie şi cine nu. Medicii oftalmologi ai Kupat holim Klallit din întreaga ţară trimit pacienţii în stare avansată de glaucom, pentru investigaţii speciale, la cabinetul prof. dr. Dan D. Gaton din Tel Aviv. Pacientul este testat, trimis la efectuarea diferitelor analize, fotografii ale ochiului etc. şi, în final, urmează „verdictul” său de mare importanţă.

Nu vreau să trec cu vederea rolul său de „mare agitator” în rândul medicilor oftalmologi şi populaţie, pentru interesul de a se depista şi începe tratamentul în vederea sistării înaintării acestei afecţiuni grave a vederii. În acest sens, este prezent la diferite întâlniri dintre medicii specialişti şi populaţie, unde explică pericolul netratării la timp a acestei boli. Mai mult decât atât, a mobilizat pe artistul Ramy Baruch, pacientul său, să vorbească ascultătorilor, într-o emisiune a postul de radio izraelian, în acest sens.

Şi acum, cu permisiunea domniei sale, să „pătrundem” puţin şi în sânul familiei. S-o luăm într-o anumită ordine. Soţia este o binecunoscută juristă în Tel Aviv şi în ţară. Au doi copii: un băiat de 16 ani și o fetiţă de 9 ani. Băiatul are înclinaţii pentru matematică, fizică, computere şi „calcă” pe urmele părinţilor în ale seriozităţii la învăţătură.

„Clanul Gaton” a publicat până în prezent 5 volume de medicină, care se bucură de o bună critică. Mama şi fiul se îndeletnicesc cu redactarea, tatăl cu computerizarea şi publicarea. Dar nu s-au oprit încă cu scrisul. Legat de activitatea tatălui său, nu pot trece cu vederea (şi sper că sunt în asentimentul cititorilor publicaţiilor de limba română ce apar în ţară, unde întâlnim numele său în diverse probleme, la nevoie şi o „critică fină”), că cele publicate de el sunt bine documentate şi citite cu interes, într-un cuvânt o mână de condei perfecţionat.

Printre prietenii apropiaţi ai familiei Gaton vom întâlni şi alţi oameni de seamă, care fac cinste tribului nostru. De pildă dr. Mihaela Goldstein, specialistă în bolile de retină de la ochi, din cadrul Spitalului Ihilov Tel Aviv cu care, de altfel, se cunoaște încă de pe băncile facultăţii etc.

Pe pereţii cabinetul domniei sale, printre alte diplome, din care nu lipseşte şi cuvântul „evidențiat”, o putem vedea şi pe cea de „Master in Health Administration” de la Universitatea Ben Gurin – Beer Sheva şi „Master in Oftalmologie” de la Universitatea Tel Aviv.

Încă o dată, nu ştiu pentru a câta oară, mi-am dat seama, discutând cu interlocutorul meu de astăzi, că medicul de origine română în fosta noastră patrie şi aici a rămas, oarecum, distanţat de comunitatea medicală, dar mai ales în România. Pe undeva, medicul evreu de acolo făcea o notă „discordantă” în sensul că el era edificat cu uşurinţă, în primul rând pentru faptul că acesta oferea pacientului o încredere mai deplină, o convingere că în mâinile sale el are mai multe şanse de a se însănătoşi. Medicul evreu de origine română, din cele discutate cu mulţi slujitori ai medicinii din Israel, în interviurile care mi-au fost acordate şi care au ajuns la cele mai înalte trepte în profesiunea lor, rezultă că a fost şi a rămas, în primul rând, un sfătuitor, confesor, psiholog pentru pacient şi familia sa, apoi medic specialist în vindecarea afecţiunilor suferindului.

Cu părere de rău trebuie să subliniez că medicii israelieni de origine română s-au contopit, aici, cu marea masă a medicilor şi, pe bună dreptate, şi-au pierdut, oarecum greutatea specifică, faţă de cea din România. Cu toate acestea, nu a influenţat cu nimic să nu fie un exemplu pozitiv în competenţă, conştiinciozitate, seriozitate şi modestie. Dovadă, numărul important de slujitori ai medicinii originari din fosta noastră patrie, care au ajuns la cele mai înalte culmi: prof. dr. Askenasy, prof. dr. Gurman, prof. dr. Iaine, prof. dr. Zvi Laron, prof. dr. Dan D. Gaton și lista e lungă, dar mă opresc aici.

Amintind mai sus de calităţile medicului de origine română, am subliniat şi cuvântul „modestie”. Vă rog să mă credeţi, avându-l astăzi ca oaspete pe prof. dr. Dan D. Gaton, în ciclul meu de relatări „Oameni care ne fac cinste”, m-am întâlnit cu un om modest, binevoitor, nu înfumurat de realizările sale în profesiune, vorbindu-mi la înălţimea ochilor (nu pentru faptul că este specialist în oftalmologie, glumesc), explicându-mi, nu de pe poziţia unui om de mare valoare, tot ce am vrut să aflu pentru cititorii noştri, despre glaucom. Ba, pot spune, coborând „de pe scaunul eminentului om de ştiinţă”, a încercat, prin toate mijloacele, să se facă înţeles de orice „muritor de rând”. Un om ataşat, plăcut la discuţie, încât te face să crezi că-l cunoşti de o veşnicie şi greu îţi vine să te desparţi de el. Mi-a făcut o frumoasă impresie şi când l-am întrebat în ce limbă ar vrea să purtăm discuţia? Mi-a răspuns, prompt şi cu mândrie: „în limba română!”. A se ţine seama că, sosind în Ţara Făgăduinţei, avea doar 3 ani. Dar îi pot informa pe cititori că, şi în această direcţie, s-a descurcat cu brio în limba „Mioriţei”.

La revedere şi mulţumesc, stimate dl prof. dr. Dan D. Gaton, pentru bunăvoinţa manifestată, primindu-mă să purtăm o discuţie amicală şi să sperăm că va fi de folos celor care au citit.

 

 

Dr. Oswald Rodan

O invenţie uitată

 

 

Dr. Oswald Rodan, doctor în medicină şi chirurgie, fost specialist ginecolog şi cadru didactic universitar la clinica de obstetrică şi ginecologie de la spitalele „Colţea” şi „Filantropia” din Bucureşti, a deţinut mulţi ani postul de secretar de redacţie la singura revistă de specialitate din România. A publicat numeroase studii şi articole de ginecologie endocrină în reviste şi manuale universitare, academice. A emigrat în Israel în 1964, continuând să lucreze în specialitate la Aşdod, până la ieşirea sa la pensie, apoi s-a mutat în Hulon, unde locuieşte şi în prezent.

Cu aproape doi ani în urmă, v-am prezentat, în cadrul rubricii mele „Oameni care ne fac cinste”, un bătrânel simpatic, care deşi demult trecuse vârsta de 90 de ani, m-a uimit cu inteligenţa sa, cu modul de exprimare al fiecărui cuvânt rostit, într-o aşa ordine, încât fiecare, ajungând la vârsta sa, ar dori să-i semene.

M-a rugat să intitulez, atunci, relatarea mea „Un tânăr îmbătrânit înainte de vreme”.

Dr. Oswal Rodan, întrucât despre el este vorba, în afară de povestea vieţii sale, cu urcuşuri şi coborâşuri, mi-a arătat multe caiete cu povestiri frumoase, scrise de el cu migală şi multă dragoste. O parte din întâmplări fuseseră trăite în perioada când practica munca de medic primar ginecolog, o parte culese din gura pacienţilor, parte „scormonite”.

Am început să duc cu el „munca de lămurire”, ca să le dea spre publicare, să fie înjghebate în nişte cărţi, nu cu scopul de a fi comercializate, doar să le ofere mănunchiului de cititori de limbă română, care am mai rămas, posibilitatea de-a se bucura de o lectură plăcută în mai toate domeniile.

Mereu acelaşi răspuns: „Nu le-am scris pentru publicare, doar să dau creierului meu de lucru, să nu amorţească”.

Asemenea răspunsuri am primit şi de la alţi slujitori ai medicinii, care aveau şi au un hobby, redarea în slove scrise de povestiri frumoase, întâmplări la care, poate, şi noi am fost martori. În sfârşit, am reuşit să-l conving şi redacţia publică, în fiecare săptămână, fragmente din cartea sa „Revelionului anului 1940”.

Ce vă redau mai jos, nu face parte din niciun roman scris de domnia sa, ci dintr-o povestire, care mi-a relatat-o, când l-am întâlnit prima dată, şi am intitulat-o: „Povestea unei invenţii uitate”. O îmbinare de noţiuni ştiinţifice cu literatură. Deşi mi-a permis să reduc fragmente, la nevoie, nu am luat în considerare propunerea sa, şi v-o redau întocmai.

Acestea fiind zise, vă las în tovărăşia medicului-scriitor dr. Oswal Rodan, „Tânărul îmbătrânit înainte de vreme”.

 

Povestea unei inovaţii uitate

Să vă spun o poveste. Adevărată, trăită şi neuitată. În anii aceia, prin 1953-1954 eram la apogeul profesiunii mele. Medic ginecolog, specialist prin concurs, cu notă mare, cadru universitar, asistent universitar al savantului profesor doctor Aburel, de la Spitalul Colţea din Capitală. Dar nu numai atât. Deţineam şi postul de secretar de redacţie la singura revistă de specialitate din România. Dar şi... inventator. Da, da am inventat o metodă nouă de tratament medical de excepţie. Am fost felicitat de profesor cu o strângere puternică de mână. Şi avea acesta un corp şi o putere de sportiv încercat! În public, de faţă cu colegii mei din clinică, care cu o mutră acră, pasivă şi indiferentă – să nu zic cu invidie colegială – priveau scena.

Să vă expun, pentru curiozitatea voastră, a cititorilor mei potenţiali – metoda mea inovatoare? V-o spun doar – să-mi dau un „ştel”.

Ca ginecolog experimentat – şi adaug, cu deosebită modestie, doct şi cultivat – am idealizat femeile şi le-am iubit. Platonic, pe acele rezistente, încrezute, virtuoase şi, în realitate, indiferente la virilitatea mea discretă, dacă nu discutabilă. Şi m-am ataşat concret de cele naive, curioase şi darnice. Ei bine, toate aceste fiinţe minunate de gen feminin au un abdomen, cum o ştiţi, o regiune genitală înzestrată cu două ovare anatomic splendide, fotogenice, tăinuite confidenţial, introspecte, cunoscute. Dar, ca şi femeile – şi ele teribil de sensibile. E suficient puţin frig, o umezeală rece şi o îmbrăcăminte ineficace pentru a împiedica, pentru a zădărnici ploaia sau zăpada – reacţia lor e o congestie adesea amplificată, dezvoltată de o infecţie – Dumnezeu ştie de unde, de la ce, prin ce mijloace căpătată; antrenând cu perseverenţă, cu iscusinţă, dar şi cu graţie – vecinele lor teritoriale, trompele uterine. Împreună, măresc regiunea genitală în trei dimensiuni şi fac, adiţionat, un tot anatomic, o masă compactă, imobilă şi dureroasă. Dar organismul femeii tinere e robust, combatant şi rezistent. Ea învinge traumatismul infecţios. Posibil şi microbii anticorpi. Dar rămâne cu sechele. Amintiri anatomice cu urmări penibile, patologice, trădate de mici dureri cronice şi de mari izbucniri senzoriale, care îmbolnăvesc şi indispun femeile şi… le enervează în momentele lor intime de îmbrăţişare sexuală. Uneori atât de tare, încât adio plăcere. Jos cu bărbaţii, îngăduitori parţiali ai suferinţelor feminine, dezvăluite atât de retoric de durerile greu suportate.

Ei bine, aici e momentul şi locul de a vă divulga secretul invenţiei mele. Pe scurt: am descoperit o nouă metodă de tratament, urmat şi continuat fidel până şi azi, contemporan – deşi numele autorului, subsemnatul, a fost şi ştiu de ce e uitat.

Până la descoperirea mea epocală (!) – rareori sunt şi modest! – mai erau încercările doctorului Delbet, care utiliza o formă modificată de vaccin, dureros prin compoziţie şi cu eficacitate discutabilă, care solicita uneori femeilor spitalizare, dacă nu semi-imobilizare la pat câteva zile, cu febră şi cu dureri suplimentare. Alte metode încercate, sulfamidele şi antibioticele – metode moderne, au fost ineficace. Substanţele medicamentoase nu ajung la locul potrivit, pentru că ovarele bolnave sunt izolate, înveşmântate cu o membrană groasă, încăpăţânat de impermeabilă şi deci netratabilă.

S-a revenit atunci la tratamentul vechi, devenit clasic, de fangoterapie, pe înţelesul nostru împachetări cu nămol. Dar nu orice nămol. În realitate, un noroi banal, mirositor şi incomod. Un nămol special, găsit din abundenţă în puţine staţiuni balneare. Printre ele, nămolul de Sovata părea cel mai bun, mai eficace. Dar nu în toate cazurile. Mai ales că, de multe ori, fostele bolnave reclamau recidive la fel de netolerabile. Atunci s-a produs şi a luat naştere metoda mea. Nouă, promiţătoare şi luată în seamă de colegi, de ginecologi şi balneologi.

Dar să vă expun pe larg cum se face o descoperire a unei metode medicale noi, de răsunet, rămasă în uz şi acum, după mult timp.

Într-o zi de primăvară timpurie am fost chemat urgent la Ministerul Sănătăţii. La Serviciul de Cadre. Nu mi s-a spus motivul. Mă gândeam, cu teamă, dacă nu făcusem o prostie neintenţionată sau am spus ceva urât şi neconvenţional la adresa ţării şi a Partidului ei infailibil. Acolo, mi s-a spus imperativ: „tinere, pleci la Sovata, te ocupi cu problema terapeutică a apelor minerale şi a nămolului local. Ai 4 luni de studii, câţiva ginecologi specialişti, concentraţi special sub direcţia dumitale – şi un laborator dotat cu material bogat de cercetare, 2 doctoriţe şi mai multe laborante pricepute şi dotate cu mare experienţă. Aşteptăm rezultatul studiului dumneavoastră global – de specialitate. Ne interesează mai ales eficacitatea tratamentelor. Aveţi bilet de tren, clasa I. Plecaţi seara, schimbaţi trenul dimineaţa, în gara oraşului Blaj. Succes!”

N-am fost întrebat dacă vreau să plec, pot pleca sau am obligaţia să particip la examenul studenţilor de fine de an, în anturajul profesorului. Şi nici dacă las o familie în Capitală. Soţia mea era şi ea medic, ocupată la Spitalul Partidului, deci cu obligaţii.

În tren mă gândeam dacă mă voi descurca acolo, la destinaţie. Nu cunoşteam şi nu mă interesau problemele de balneologie ginecologică. Am fost bine primit în staţiune. Mi s-a repartizat o cameră mare, într-o construcţie nouă, în plin centru, cu o verandă acoperită, cu vedere la stradă.

În prima săptămână am studiat puţinele cărţi de balneologie existente în biblioteca medicală. Dimineţile, am cerut şi mi s-a oferit imediat un dispensar cu laborator bine utilat, unde consultam uneori până la 30 de paciente pe zi. M-am familiarizat cu problemele.

După-amiază eram, între orele 14:00 şi 16:00, în sălile mari de tratament, unde am învăţat repede cele câteva metode de tratament balnear, cu nămol extern, pe abdomen, urmat de duşuri scoţiene. După 2 săptămâni, într-o şedinţă de lucru, mi-am consultat colegii de specialitate, mulţi dintre ei mai bătrâni ca mine, experimentaţi şi cu bagaj bogat de cunoştinţe şi experienţe.

Am făcut un plan de lucru, împărţit pe probleme, fiecăruia din noi. Am cerut insistent ca pacientele-problemă să fie trimise la consultaţie la mine. Înainte – şi apoi după tratament, cu concluziile lor medicale. Şi eu după studiul fiecărui caz, să confirm datele prezentate. Într-o lună de zile de lucru, experienţă şi observaţie atentă a tratamentelor efectuate, am venit cu noi idei. Descoperisem o idee simplă, necunoscută colegilor specialişti în balneologie. Tratamentul la Sovata – după mine – e efectiv şi adesea curativ, datorită căldurii nămolului. Şi nu apei minerale existente în nămolul sau apele lacului Ursu, din localitate. Când am expus noua idee, colegii mei cu experienţă nu m-au crezut. M-au contrazis şi au găsit argumente să-şi confirme părerile lor depăşite. Într-o zi am avut o inspiraţie neprevăzută. Mai ales pentru colegi – surprinzătoare. Totul după un calcul simplu, dar laborios gândit. Dacă factorul determinant de tratare a bolilor cronice ginecologice este mai ales căldura, de ce să n-o practic local, aproape de teritoriul anatomic al ovarelor şi al trompelor. Acest fapt mi-a justificat tratamentul local intravaginal cu nămol cald, fierbinte. Şi am descoperit că se poate face cu uşurinţă, chiar de către personalul meu auxiliar, moaşele cu care lucram. Le-am iniţiat să confecţioneze săculeţe de tifon ca nişte tampoane vaginale, din material sterilizat, care se umpleau cu nămol încălzit şi termometrizat cu atenţie, căci intrarea vaginală e foarte sensibilă şi dureroasă la căldură ridicată.

Spre deosebire flagrantă de interiorul cavităţii vaginale, care e mut, insensibil, căci n-are nervi speciali, de percepere conştientă a temperaturii înalte. Secret pe care eu îl cunoşteam din practica mea cotidiană. Am învăţat modul atent, pe speculum, de a introduce săculeţul înăuntru. La început la 40 grade Celsius, apoi, treptat, la 42-43 grade Celsius. După altă lună am recomandat colegilor să facă şi o infiltraţie imediată, adică o injecţie de ser cu penicilină şi streptomicină, intern, în regiunea afectată. Am respectat tradiţia însuşită, împachetajul abdomenului cu nămol şi am fost de acord cu duşurile scoţiene. Infiltratele au fost resimţite dureros. Am înţeles şi am adăugat, ingenios, şi o fiolă de novocaină, substanţă cu dublă funcţie terapeutică. Combate durerea locală, dar mai ales provoacă o dilataţie locală venoasă, care duce la o absorbţie bogată, totală şi rapidă de antibiotice. Tratamentul astfel prezentat, urmat la început cu o anumită rezistenţă de colegi, s-a dovedit într-adevăr corect, ingenios, curativ şi lipsit de dureri sau de alte consecinţe nefaste.

I-am convins până la urmă şi pe cei mai îndărătnici medici care nu credeau în tactica mea inovatoare, de terapeutica prin căldură şi antibiotice, injectate „in situ” – în teritoriul afectat.

Tratamentul încercat şi continuat în masă dădea rezultate. Am fost vizitat de doi profesori universitari, ginecologi, care, surprinşi de noua metodă, au certificat ştiinţific utilitatea lui terapeutică. Am început să scriu raportul, înregistrând metoda de rezistenţă şi acceptabilitatea pacientelor şi am adăugat primele rezultate obţinute. După numai trei luni jumătate terminasem experienţa, raportul ştiinţific şi statistica realizării şi am revenit în capitală. Am fost chemat la Minister, felicitat, premiat cu o sumă modestă – pentru mine, doar de prestigiu. În revista de balneologie a apărut o bună parte din materialul studiului meu şi mai ales rezultatele obţinute. Noua metodă a fost reţinută, utilizată şi a devenit repede mijloc clasic de tratare a inflamaţiilor cronice ginecologice.

La sfârşitul anului 1963, am emigrat în Israel. După mulţi ani, am făcut o vizită în România. Pe Valea Prahovei, la Sinaia, am cunoscut, întâmplător, doi medici ginecologi – soţ şi soţie –, care lucrau la Clinica de specialitate din Iaşi. Ne-am împrietenit şi ne-am înţeles bine. La întrebarea mea ce tratament se indica atunci, în anul de graţie 1980, în inflamaţiile cronice ginecologice, mi-au răspuns că săculeţele de nămol de Sovata, intravaginal, aplicaţii de nămol pe abdomen, duşuri şi infiltraţii locale cu antibiotice. Se preda metoda la cursurile de studenţi şi era editată în cărţile noi de ginecologie. S-a considerat un tratament clasic, eficace şi indiscutabil salutar. Chiar dacă rezultatul nu era pozitiv sută la sută. Din curiozitate, am întrebat numele autorului care a promovat experienţele şi popularizat rezultatele metodei. Nu ştiau. Nicăieri nu se vorbea sau se scria de autorul metodei. Era uitat? Mai degrabă ocolit – dacă nu desconsiderat.

Sic transit gloria mundi. Aşa trece (se stinge) prestigiul (unuia) în lume.

 

Vreau să sper că interlocutorul meu, de astăzi, nu v-a plictisit cu multele amănunte relevate până a vă expune invenţia sa. Dar modul în care „îmbracă” această poveste mi-a plăcut în mod deosebit, pentru că şi „atotştiutorul” mai învaţă ceva din această lectură.

Nu este o înşiruire de fapte, cifre etc., este o combinaţie între ştiinţa medicală-literatură şi cultură generală. Este părerea mea personală. Dvs., stimaţi cititori, veţi decide dacă am greşit.

 

 

 

Dr. Nomy Lavin-Iaina

„Când mărul nu cade

departe de pom”

 

 

Mi-a trebuit timp de aproape trei ani de zile ca să-l determin, după multe insistenţe, pe renumitul om de ştiinţe medicale, prof.dr. Adrian Iaina, binecunoscut în ţară şi peste hotare datorită lucrărilor de mare importanţă în domeniul nefrologiei, să-mi înlesnească o întâlnire cu fiica domniei sale, medic primar specialist la spitalul Tel Hashomer, care a „călcat” pe urmele tatălui în ale meseriei. Mereu motivând că este ocupată, că mai este timp, până ce m-am „înfuriat” şi am refuzat să mai primesc tot felul de motivaţii. Am cerut insistent numărul de telefon ca s-o rog să colaboreze cu mine în vederea realizării unei relatări despre dr. Nomy Lavin-Iaina, medic primar specialist în nefrologie la spitalul Tel Hashomer, care şi-a câştigat un renume pe merite adevărate şi chiar poate fi considerată o mândrie a tribului nostru.

Am contactat-o telefonic, am explicat ce „greutăţi” mi-a făcut tatăl ei şi am rugat-o să colaboreze cu mine în vederea realizării unei relatări, prin care vreau să demonstrez justeţea zicalei româneşti că, uneori, „Mărul nu cade departe de pom”. A răspuns cu bunăvoinţă, motivând că nu poate refuza, întrucât în ea circulă sângele originarilor din România şi să-i trimit întrebările de rigoare.

Aşa am şi făcut, iar răspunsurile n-au întârziat să sosească pe calea internetului.

O biografie obişnuită pentru cineva născut în ţară, într-un mediu de intelectuali, urmaşă a unei familii din părţile Ardealului, ce a suferit de pe urma persecuţiilor nazismului în timpul celui de-al doilea război mondial.

Ca de obicei, la început, dau cuvântul celei despre care vreau să scriu, ca să se prezintă singură:

„Mă numesc Nomy Lavin-Iaina şi m-am născut în anul 1972, în spitalul Tel Hashomer, unde zâna cea bună m-a sortit să lucrez mai târziu cu mulţi ani. Aici lucrez de 5 ani ca medic specialist în nefrologie, deţinând în toată această perioadă titlul de medic primar, bucurându-mă de apreciere din partea colegilor de breaslă, bolnavilor şi a forurilor superiore.

Tatăl meu, prof.dr. Adrian Iaina s-a născut în România şi, după terminarea studiilor în medicină, a venit singur în Israel, în anul 1969, îndemnat de idealurile sioniste, mai târziu au venit şi părinţii săi. În schimb, mama mea are o biografie aparte şi mult mai încărcată de întâmplări. Născută în Cluj, a venit în Israel în anul 1961, când avea doar 9 ani, împreună cu părinţii ei, supravieţuitori ai lagărelor Auschwitz şi Dachau.

Primii ani de şcoală i-am făcut la Kiriat Onu, dar datorită transferării tatălui meu ca şef de secţie nefrologie în cadrul spitalului din Ashkelon, ne-am mutat, acolo, temporar, loc unde am terminat liceul. Perioada absolvirii studiilor liceale a coincis cu transferarea tatălui meu ca şef de secţie nefrologie din Aşkelon la spitalul Ichilov, ceea ce m-a readus la casa copilăriei mele din Kiriat Onu. De altfel, de aici voi fi recrutată în armată şi, după doi ani de stagiu militar, o pornesc spre Universitatea Ebraică din Ierusalim (medicină). Aici l-am cunoscut şi pe viitorul meu tovarăş de viaţă, Liron, la bine şi la rău, devenind soţia sa. El învăţa, în acelaşi timp farmacia, la aceeaşi Universitate.

Avem doi copii minunaţi (cine nu-şi laudă odraslele sale?).

În timpul studiilor la universitate, am lucrat şi la Joint Israel din Ierusalim, în cadrul unui proiect special dedicat luptei populaţiei feminine etiopiene.

Terminând studiile universitare, eu şi soţul ne-am mutat în centrul ţării, făcând stagiul la spitalul Belinson din P. Tikva. În cadrul specializării am ales nefrologia, încântată de cele povestite de tatăl meu, care pot spune că mi-a făcut un fel de „spălare a creierului” încât să iubesc această specialitate, mai ales, cum mi-a explicat el despre câţi oameni suferă de diverse boli de rinichi şi ce ajutor aşteaptă fiecare suferind de la un medic nefrolog, sau cum un medic nefrolog poate salva viaţa unui om; m-a convins şi am pornit-o pe urmele sale.

După 4 ani la Belinson, am fost primită, prin concurs, ca specialistă în nefrologie la marele spital Tel Hashomer, unde lucrez şi în prezent. După trei ani în această mare citadelă a medicinii sunt numită pe postul de medic primar pentru bolile de rinichi, insuficienţă renală, bolnavii care au nevoie de dializă, îndrumare şi consultare pentru diagnostic în nefrologie...”.

Acum mi-a venit şi mie rândul să vă povestesc ce am aflat despre eroina mea de astăzi.

Deci, după trei ani de specializare în nefrologie la marele spital Tel Hashomer, este numită medic primar. În această perioadă prezintă şi comunicări ştiinţifice de mare importanţă, unele trec peste hotare, întocmite de ea, cum a fost şi cea prezentată în cadrul Congresului internaţional de la Madrid, legat de bolile renale moştenite de la părinţi (genetice), primită cu mult interes de toţi cei prezenţi din mai toate ţările lumii.

Un alt proiect care ocupă acum timpul ei disponibil, „Fibroza rinichilor”, este obiectivul de bază în nefrologie, legat de insuficienţa renală, dializa. De altfel, pentru acest studiu a participat, lunile trecute, la Geneva, unde au fost prezenţi cei mai renumiţi profesori, cercetători în domeniul nefrologiei din lume.

Nu lipsesc din agenda ei de lucru întâlniri, îndrumarea şi pregătirea studenţilor ce fac practică la Citadela sănătăţii, Tel Hashomer.

Prezentând, în cadrul întâlnirilor cu studenţii, aspecte din cercetările şi rezultatele obţinute, devine automat un far călăuzitor pentru cei care îmbrăţişează specialitatea de nefrologie.

Vorbind de prezent, o deosebită importanţă are pentru ea studiul în care este implicată în proiectul renumitului profesor dr. Mordehai Şeni, laureat al Premiului Israel, care astăzi lucrează la institutul Ghertner de la Tel Hashomer, intitulat „Ca mine”. Este vorba de o reţea de informaţii, îndrumare pe internet pentru suferinzii de rinichi şi bolile legate de nefrologie. Menţionez că este, deocamdată, unicul pe ţară, destinat şi membrilor familiilor suferinzilor sau celor care îngrijesc pe aceşti suferinzi.

La www.camoni.co.il cei interesaţi pot găsi multe îndrumări, constatări legate de bolile precum diabetul, îngrăşare, suferinzi de tensiune ridicată, boli de inimă, ostroporozis, plămâni etc. Ce este important în acest proiect, unde o găsim pe eroina relatării mele de astăzi, este că fiecare interesat se poate adresa şi cere informaţii suplimentare, chiar se pot solicita întâlniri profesionale pentru îndrumare. Trebuie subliniat şi faptul că, în cadrul acestui proiect găsit pe internet, stau la dispoziţie cadre medicale de înaltă calificare, psihologi, asistente medicale etc.

Ceea ce a subliniat de câteva ori dr. Nomy Lavin-Iaina este că toţi cei angrenaţi în acest proiect lucrează voluntar.

Vorbind câteva limbi străine, printre care locul întâi îl ocupă engleza, înţelege aproape totul în limba maghiară (limba moştenită de la bunica ei), îi dă posibilitatea la o documentare şi participare la toate congresele, simpozioanele naţionale şi internaţionale, la care este invitată.

Şi cum aş putea încheia relatarea mea fără a aminti de vizita făcută de eroina mea, împreună cu soţul şi unul dintre copii, în anii trecuţi, în România, cu obiectivul de a cunoaşte locurile trecutului unde s-au născut, copilărit, crescut, învăţat părinţii ei. O vizită la bunica din Cluj, un sejur la Braşov, au rămas întipărite în mintea ei frumuseţile Braşovului şi ale împrejurimilor sale.

Vorbind de impresiile ei despre prima patrie a părinţilor, nu mai puţin sunt amintite farmecul întâlnirilor părinţilor, care se ţin de două ori pe an, cu participarea prietenilor originari din România, bucuria reîntâlnirii, mesele cu mâncăruri tradiţionale româneşti, bancurile. O atmosferă de plin entuziasm şi bucurie de nedescris.

Când îi vezi la aceste reîntâlniri, pe aceşti „mohicani” ai unei generaţii pe cale de dispariţie, bucuria pe feţele lor, lacrimile discrete ce alunecă pe obrajii lor, îmbrăţişările, îţi dau senzaţia că nu s-au văzut de ani de zile.

„Stau şi îi privesc, mi se umple inima de bucurie, mă hrănesc cu bucuria lor şi mă rog bunului Dumnezeu să îi ţină cât mai mulţi ani în viaţă şi întâlnirile să continue mereu”, îmi declara dr. Nomy Lavin-Iaina, fiica marelui om de ştiinţă prof. dr. Iaina Adrian, şi pe bună dreptate.

 

Dr. Anca Herschkovici

Marieta, o mândrie

a tribului nostru

 

 

În unul dintre numerele trecute ale revistei noastre, am promis cititorilor să vă prezint, în linii mari, pe semnatara rubricii medicale, din ultimul timp, dr. Anca-Herschkovici Marieta, M.R. şi M.R.M, specialistă în labirintul creierului nostru – bolile neurologice – ce devin, vrând-nevrând, zi de zi, „tovarăşi de drum” ai celor ce fac parte din vârsta de aur (pardon de rugină) a societăţii noastre.

În anul 1984, deci cu aproape 30 de ani în urmă, printre alţi nou veniţi din România, în ţara tuturor evreilor din lume, Israel, a coborât din avion o „fetişcană”, pardon o domnişoară, de statură nu prea înaltă, slabă, cu o privire visătoare, cu multă speranţă de viaţă, proaspătă absolventă a Facultăţii de Medicină Generală din Cluj, promoţia 1978-1984.

Lucrarea de diplomă a fost în psihiatrie şi anume „Inter-relaţia între depresie şi suicid”, urmând apoi specializarea în neurologie generală, supraspecializare în tulburări de mişcare şi somn. Cunoscătoarea a 5 limbi străine, îi dă posibilitate de a-şi îmbogăţi câmpul larg de cunoştinţe în specialitatea aleasă, păşind cu paşi sigur spre un viitor strălucit.

Ministerul sănătăţii din Israel o primeşte cu braţele deschise şi în urma unui examen de specialitate trecut cu brio, o vom întâlni specializându-se şi practicând cele învăţate la spitalele Kaplan din Rehovot, Haemek, Afula, Hartzfeld, Tel Hashomer, Ichilov şi apoi Wolfson, unde lucrează şi acum, conducând secţia tulburări de mişcare.

Datorită experienţei dobândite, abnegaţiei cu care munceşte, neprecupeţind nicio clipă pentru a cunoaşte tot ce este nou în medicină, pentru a veni în ajutorul celor suferinzi, este cooptată şi lucrează la policlinicile Leumit, Makaby, Clalit etc., unde, în anumite zile, primeşte pacienţii care au nevoie de o consultaţie competentă.

Cândva am însoţit-o aproape 12 ore, începând cu spitalul Wolfson, Kupat holim Leumit, Makaby, Clalit. Etica medicală nu mi-a permis să intru în saloanele spitalului, să asist la consultaţiile de la kupat holim, dar nimeni nu m-a putut opri să nu vorbesc cu câţiva pacienţi, care au avut şi au satisfacţia că sunt în supravegherea şi sub tratamentul ei.

Totuşi, un inconvenient este acela că, ca să fii primit de domnia sa pentru consultaţie, durata de aşteptare variază într-o lună şi trei luni. Despre modul de consultare, care niciodată nu este limitat la ora fixată, am aflat numai cuvinte de laudă, ba pentru mulţi pacienţi a devenit o bună prietenă şi a reuşit să îndepărteze, prin simplitatea ei, bunăvoinţă, acel zid de neîncredere între pacient şi medic.

De altfel, cuvinte de laudă am auzit şi de la câţiva studenţi, care fac practică la spitalul Wolfson.

Din cauza multor obligaţii la unităţile amintite mai sus, a fost obligată să renunţe la cabinetul particular pe care l-a deţinut la Beit Harofe din Tel Aviv.

Membră a mai multor societăţi medicale internaţionale, printre care şi Disorder Society şi Asian Sleep Research Society, sau cele naţionale ca Israel Neurological Asociation şi ISMA (Israel Sleep Medical Asociation) etc., a vizitat, în scopul ridicării nivelului profesional sau pentru prezentarea unor referate profesionale despre realizările neurologiei israeliene în faţa oamenilor de ştiinţă, Europa, SUA, China, Japonia etc.

Este autoarea a nenumărate lucrări ştiinţifice publicate şi în presa de limbă ebraică din ţară, sau în engleză peste hotare.

Da, stimaţi cititori, „fetişcana slăbuţă” (să n-o jignesc, domnişoara de atunci, acum mamă a doi copii, care au terminat stagiul militar, lucrând pentru a-şi câştiga cinstit existenţa), care a coborât în anul 1984 din avionul sosit, cu nou veniţi din România, fiica unui supravieţuitor al Holocaustului, este, astăzi, o mare somitate în descifrarea tainelor creierului nostru, un bun sfetnic, o bună diagnosticiană, dar şi un om care nu ştie şi nu se bucură de odihnă.

Cu „noaptea-n cap” pleacă de acasă, târziu se reîntoarce, de multe ori făcând gărzile la spitalul Wolfson, nici nu se întoarce acasă pentru a oferi căldura sufletească celor doi copii. Nu rare sunt nopţile când lumina rămâne aprinsă în camera ei până noaptea târziu, dedicând, din puţinul timp disponibil întocmirii unor referate, lucrări ştiinţifice care trebuiesc prezentate în cadrul unor conferinţe sau în vizitele de peste hotare.

De altfel, o nouă invitaţie ce se găseşte în agenda ei este Taiwan etc.

Câte nu am notat pentru a vă reda, crâmpei îmbucurător, şi mai puţin despre eroina relatării mele de astăzi.

Sper, însă, că am reuşit, cu cele de mai sus, să vă puteţi face o imagine succintă, să vă bucuraţi alături de mine că Dr. Anca Herschkovits Marieta este încă un exemplu din oamenii minunaţi pe care „aliaua tăcută” a dat-o Israelului.

Şi când mă gândesc, scriind cele de mai sus, ce a spus „Stejarul de la Scorniceşti”, N. Ceauşescu, lui I. Artzi z.l. când a fost primit la Palatul Republicii din Bucureşti, în august 1984, şi câtă dreptate a avut afirmând: „De ce este atât de neînsemnată influenţa celor originari din România în Israel, de ce nu aveţi un ministru originar din România, de ce nu se vorbeşte mai mult despre pregătirea şi competenţa celor ce au învăţat în România?”.

Răspunsul îl cunoaşteţi, „am intrat cu opinci în sala de cinematograf”, ne-am aşezat unde am găsit un loc liber, n-am făcut gălăgie, nu ne-am bătut cu pumnii în piept, că acolo am fost apreciaţi, că n-am venit în Israel, fugind de greutăţile inerente. Am venit în patria tuturor evreilor din lume, după ce am dat mii de jertfe pe altarul nedreptăţii ca să ne bucurăm, să ajutăm la existenţa acestei ţări promise poporului nostru cu mii de ani în urmă...

 

 

 

 

Crâmpeie din viaţa unui

om de mare valoare

– Prof. Rodica

Bayer Rivenson –

 

 

Nu de puţine ori mi se întâmplă ca, aflându-mă în faţa unei persoane despre care urmează să scriu, sau primind scrisoarea cu răspunsurile la întrebările mele pentru realizarea relatării, rămân fascinat de modul cum unii dintre aceştia expun, într-un mod ce merită toate laudele, drumul parcurs, cu urcuşuri şi coborâşuri în timp de zeci de ani, trăiţi până acum.

Privesc interlocutorul sau interlocutoarea sau citesc ce mi s-a scris, şi deodată mă trezesc, parcă, într-o altă lume, devenind tovarăş de drum cu eroul, eroina povestirii. Sunt unii care au acest dar, prin felul lor de a povesti drumul parcurs în acest labirint numit viaţa pe pământ, ascult în tăcere, încât mi-e frică să fac vreo mişcare, vreun zgomot, ca nu cumva să mă trezesc din „vizionarea filmului” care, parcă, se derulează pe un ecran mare, ce-l văd în faţa mea.

Este ceva fantastic să te găseşti, deodată, deconectat de mediul înconjurător şi, ascultând sau citind, începi să visezi cu ochii deschişi, îndreptându-te spre o altă lume, care a fost cândva şi acum ţi se pare un basm, îmbibat cu frumoase amintiri ce se îndepărtează de tine, în van, pentru totdeauna. Nu sunt destule cuvinte ca să descriu această senzaţie, pe care o trăiesc în asemenea momente.

Povestea vieţii eroinei mele de astăzi este aşa de frumos redată, cu un scris impecabil, încât îmi este frică să „mă ating” de un cuvânt, propoziţie, frază, doar să vi le expun întocmai cum le-am primit, adăugând, pentru satisfacţia şi bucuria mea personală, următoarele: Fiţi binevenită, stimată doamnă prof. Rodica Bayer Rivenson, la rubrica mea, „Oameni care ne fac cinste” şi cuceriţi pe cititorii noştri, aşa cum m-aţi cucerit pe mine, prin inteligenţa şi frumosul grai în care mi-aţi expus povestea vieţii dvs.

Stimaţi cititori, acum s-o ascultăm:

„M-am născut în oraşul Galaţi, unde am urmat cursul primar, dar din păcate, între timp, părinţii mei au divorţat, şi am fost înscrisă într-un internat, pentru continuarea învăţământului.

Dacă vreau să amintesc câte ceva despre părinţii mei, atunci consemnez că tatăl meu a fost farmacistul spitalului israelit din localitate, iar mama administratoare.

Amândoi fiind foarte ocupaţi cu îndeletnicirile lor, mi s-au angajat guvernante, care au supravegheat creşterea mea şi de la care am învăţat limba germană, franceză, mânuirea clapelor de pian în care, mai târziu, m-am perfecţionat.

După terminarea liceului cu «brio», datorită legilor rasiale, nu am putut urma, imediat şi facultatea.

Au trecut anii grei de război, după o şedere în Ardeal şi apoi la Bacău, ne-am mutat la Bucureşti, unde am fost înscrisă la Facultatea de litere, cursul de limba română, având, printre profesori, pe marele George Călinescu, părintele multor lucrări literare printre care şi «Scrinul negru», «Enigma Otiliei» etc. A fost, pentru noi studenţii, o adevărată onoare.

Datorită conştiinciozităţii şi mânată de dorinţa de a-mi câştiga existenţa, în timpul studiilor am fost şi suplinitoarea lui Ioan Masoff, la o şcoală elementară din Capitală.

După ce am fost declarată absolventă a Facultăţii de litere, plus buna mea pregătire şi împreună cu experienţa dobândită, în a sădi dragostea limbii române în sufletele elevilor, am fost numită directoare la şcoala pedagogică de învăţători, din Bucureşti. Aceeaşi funcţie îndeplinind, mai târziu, şi la o altă şcoală din Capitală.

Totuşi, după scurt timp am descoperit în mine dragostea pentru frumosul din natură, din mediul înconjurător, din lucrul manual, ceea ce m-a determinat să-mi dedic, cea mai mare parte a timpului liber în munca de decorare, de stilistică, de tot ce este legat de gustul frumosului. Toate acestea, au determinat organele Ministerului Învăţământului de atunci să decidă recrutarea în mai toate acţiunile de pavoazare, decorare, organizare de expoziţii şi serbări, unde se cerea gustul frumosului.

De aprecieri nu m-am plâns niciodată. Întotdeauna m-am bucurat de stimă şi respect.

Dar toate aceste satisfacţii sufleteşti n-au putut să-mi înlocuiască golul de dragostea pentru ţara strămoşilor, recucerită după mulţi ani de pribegie. Astfel, în anul 1976, împreună cu soţul meu, cu care convieţuiesc în dragoste de aproape 63 de ani, la bine şi la rău şi alături de copii noştri, am luat hotărârea de a pleca spre ţara dăruită de Bunul Dumnezeu poporului meu, Israel.

Desigur, a fost o hotărâre foarte grea, mai ales pentru soţul meu, care a ajuns, în ultimii ani, la înalta funcţie de locotenent colonel în Direcţia Superioară a Armatei (D.S.P.A.).

Şi iată-ne sosiţi pe «poarta cea mare» de intrare spre Israel, Aeroportul «Ben Gurion» din Lood. O altă lume a apărut în faţa ochilor noştri.

Totul ni s-a părut nou, frumos, interesant, parcă razele soarelui erau mai calde, mai deosebite, cerul albastru imaculat ne făcea să nu ne saturăm să privim tot ce ne înconjoară.

Aşa am pornit în noul drum, în vechea-nouă Patrie.

De aş spune că absorbţia a fost uşoară, poate nu veţi crede, dar influenţaţi de dorinţa de a deveni folositori şi ţării noastre, Israel, am pornit, cu tot elanul, spre necunoscut, învingând toate greutăţile inerente, pentru clădirea unui nou cămin.

Ulpanul făcut în oraşul Arad, cursul de contabilitate frecventat de soţul meu la Beer Sheva, «fiul cel mare» căsătorit, devenit între timp inginer chimist, asistent universitar la Politehnică, fiul cel mic inginer mecanic, fiica studentă la medicină, mezinul încă elev, iată «inventarul» care-l pot prezenta, care ne-a făcut pe noi, părinţii, să fim fericiţi, iar bucuria cea mare ne este completată şi de cei 5 nepoţi ai noştri. Nu am cuvinte de a reda acea atmosferă ce predomină când, cu toţii, se adună în casa noastră din Aşdod, şi bunicii devin «obiectivul nr. 1» al veseliei.

Dar m-am luat cu vorba şi nu v-am povestit ce s-a întâmplat cu mine, mai departe, în noua-veche Patrie. Adaptându-mă, poate mai repede decât m-am gândit, am pornit cu un elan fără asemănare, iar rezultatele nu au întârziat să apară la orizont.

Transferându-ne de la Arad în frumoasa localitate Aşdod, am avut norocul să fiu angajată ca profesoară la un liceu, director fiind dl Beţalel Şafran z.l., nepotul fostului şef rabin al României, de care şcoală sunt legaţi 16 ani din viaţa mea fructuoasă în noua noastră Patrie. Apoi am continuat să activez şi la o altă şcoală, ocupându-mă de cultivarea frumosului în rândul elevilor, intercalând şi noţiuni importante din geografia lumii, mai ales în rândul elevelor claselor a XI-a – a XII-a.

La una dintre expoziţiile organizate de mine în oraşul Aşdod, o inspectoare a Ministrului Învăţământului din zona de sud a ţării, văzând realizările mele, admirând talentul meu în mai toate ramurile legate de cultivarea frumosului şi a geografiei, mi-a propus să predau la Institutul Pedagogic din Beer Şheva, obligându-se să-mi asigure transportul, luându-mă şi ducându-mă la domiciliul din Aşdod. Aici, după o reclamă în prealabil asupra competenţei mele, am fost angajată la centrul cultural EIZORIT EŞKOL, de care leg încă 11 ani din viaţa mea. Predau cursuri la diferite kibuţuri şi moşavuri din zonă.

Dând frâu liber dorinţei mele de a face cât mai mult, cât mai folositor celor ce iubesc a cunoaşte lumea în care trăim, am organizat, aici, o sală specială cu fonduri colectate, încât la prima vizită a unei delegaţii importante am primit drept recompensă un cec de 25.000 şhekeli, pe care l-am dat directorului unităţii pentru procurarea altor materiale de care aveam nevoie pentru continuarea activităţii mele.

După 3 ani, se organizează o mare expoziţie de miniatură, la Tel Aviv, unde iau parte 78 de profesori în ale frumosului, fiecare cu altă temă. Din toţi participanţi au fost desenaţi 3 premianţi, printre care şi eu, acordându-mi-se un premiu ce consta în a petrece 3 săptămâni la Londra.

În toată această perioadă, geografia lumii a figurat pe un loc de seamă în activitatea mea.

În cadrul unui simpozion ce a avut loc la Beit Asia din Tel Aviv, am fost întrebată ce legătură există în specialitatea mea de bază şi obiectul geografie. Am răspuns: într-adevăr, geografia este o ştiinţă dură, greu de învăţat, dar cu explicaţii adecvate, elevii şi-o însuşesc cu uşurinţă şi plăcere.

Cea mai mare satisfacţie am avut-o când elevele mele au realizat albume: fiecare pagină prezenta o altă ţară, începând cu steagul, portul popular, lucrări de mână din ţara respectivă, tot ce este mai interesant de a cunoaşte despre ţara respectivă etc.

Sigur, vă veţi întreba cum am reuşit să obţin aceste rezultate lăudabile, într-o specialitate pe care n-am învăţat-o la facultate. Răspunsul este pasiunea mea pentru a-mi însuşi mereu noul, interesantul din ţară şi străinătate.

Am organizat multe cursuri de pictură pe mătase, decupaje, croşetă, cusături populare din diferite ţări, macrameuri, pifas etc. Am avut multe expoziţii personale, care au avut aprecieri ale unor specialişti ce le-au vizitat.

Chiar după ieşirea la pensie sunt solicitată de a da consultaţii în organizarea de expoziţii, amenajarea unor săli destinate unui anumit scop, la «Matnasuri» (case de cultură) etc. Nimeni nu dă uitării capacităţile şi competenţele mele în arta frumosului.

Fiind vorbitoare a limbilor germană, franceză, ivrit, română şi idiş (de la bunica), mi-a venit mult în ajutor ca să pot consulta zeci de reviste de specialitate din străinătate. De altfel, călătorind mult peste Ocean, dar locul întâi ocupând România, unde sunt invitată mereu de părinţii foştilor mei elevi şi, astfel, petrec zile de nostalgie, îmi dă posibilitatea de a-mi lărgi orizontul, să-mi «îmi încarc bateriile» cu noi forţe pentru perioada următoare.

Cercul de prieteni, pe care îi avem în Aşdod ne permite să petrecem clipe de neuitat la o ceaşcă de cafea şi un «pahar de vorbe».

Iată, pe scurt, de ce sunt fericită de drumul parcurs până acum, împreună cu familia mea...”.

Aşa a început, aşa a ajuns până acum eroina relatării mele de astăzi, dar mi-a atras atenţia, nu o dată, în timpul discuţiei purtate, că nici acum la frumoasa vârstă pe care o are, nu are de gând „să depună armele”. Este mereu dornică să fie folositoare pentru înflorirea societăţii în care trăieşte şi a Israelului, scumpa şi unica noastră Patrie.

Cred că alte comentarii sunt de prisos, de acea închei aici relatarea mea de astăzi, cu sincere mulţumiri doamnei prof. Rodica Bayer Rivenson.

 

 

 

 

Tradiţia transmisă

din tată-n fiu

 

 

În ziarele centrale apar, în ultimul timp, mereu unităţi mari şi mici, oameni individuali sau echipe, care, evidențiindu-se în activitatea lor de zi cu zi, aduc cinste ţării, dar şi întregului popor al Israelului. Sunt citaţi, sunt premiaţi, primesc premii, diplome, într-un cuvânt o mândrie pentru cei de unde provin.

Şi când găsesc, printre ce evidenţiaţi, unul „de-al nostru” din tribul care, din păcate, se micşorează cu zi ce trece, cum aş putea sta „cu mâinile încrucişate” şi să nu vă iau „părtaşi” la bucuria mea, să ne lăudăm împreună?

Undeva, prin judeţul Maramureş, – în localitatea Moisei, locuia de zeci de ani, din tată-n fiu, familia Frid, meşter în ale tâmplăriei, supravieţuitor al Holocaustului, şi Zvi Frid z.l. Prin anul 1958, văzând că evreii nu mai au ce căuta în România, mirosul antisemitismului plana asupra mănunchiului de evrei reîntorşi din lagărele morţii, capul familiei hotărăşte să vină în Israel, cu soţia şi cei trei copii, dintre care doi gemeni. Fiind slujitor credincios al lui Dumnezeu, aici va fi printre ai săi, va merge fără frică să se închine Domnului într-o sinagogă, va respecta poruncile ce călăuzesc poporul evreu.

Hotărârea luată este repede pusă în aplicare, se depun actele, perioada aprobărilor era favorabilă, şi iată familia Frid sosind cu vaporul „Ierusalim”, în anul 1958, la portul din Haifa şi apoi trimis la Kiriat Gat, un orăşel mic pe atunci, mai mult avea înfăţişarea unui sat. Caravane puţine, case mici și izolate. Peste tot unde priveai erau întinderi de nisip. De altfel, oraşul acesta a luat fiinţă doar cu patru ani în urmă, 1954, adăugându-se la alte aşezări, abia înfiinţate în Neghev.

Nu a trecut multă vreme, familia Frid avea nevoie de mijloace de existenţă (parnasa). Erau 5 guri de hrănit. Zvi Frid z.l., capul familiei, amenajează, într-o baracă, un mic atelier de tâmplărie, la început pentru reparaţii. Nici vorbă de a executa mobilă, cum făcea în România. Cine avea bani de mobilă? Cu 5 shekeli primiţi, pe săptămână, pentru munca prestată la plantaţii de la Keren Kaiemet, abia îţi asigurai strictul necesar pentru o hrană modestă.

Când era mai mult de lucru, mai lua un ajutor zilier. Nici nu se punea problema angajării permanente, dat fiind situaţia economică de atunci. Avreimale, unul dintre fii săi, este „recrutat’” de tatăl sau să-l ajute la muncă, în micul atelier, mai ales că încă de mic îşi petrecea mult din timpul său liber prin atelierul din România. De tânăr a manifestat un interes deosebit în transformarea buşteanului din pădure, în diferite forme atrăgătoare, mobilă şi altele.

Câţi dintre noi nu am visat, când eram mici, că vom deveni, în viitor, medici, ingineri, artişti etc., noi dar mai ales părinţii noştri. Dar, în realitate, la câţi s-au realizat visurile copilăriei? La eroul meu de astăzi, visul copilărie şi tinereţii s-a realizat, şi încă cum? Devine un mare artist în transformarea lemnului în obiecte de înaltă măiestrie, care au trecut de mult hotarele patriei noastre, dar să-l însoţim.

Anii treceau, situaţia financiară a locuitorilor din Kiriat Gat s-a îmbunătăţit, micul atelier de reparaţii mobila s-a transformat, încet-încet, într-unul mare, au fost angajaţi încă muncitori, dar Avreimale va rămâne, pentru continuarea tradiţiei, lucrând alături de tatăl său, până când acesta va trece în lumea celor drepţi, lăsându-l pe Avreimale să continue tradiţia, întocmai cum va proceda şi el în viitor, predând ştafeta fiului său, Natanel.

Zvi Frid z.l., om religios, foarte apropiat marelui rabin Grecenev din Kiriat Gat, îl va sfătui să încerce să producă mobilier pentru casele de rugăciuni, dulapuri pentru păstrarea sulurilor sfinte (kivoturi), mese pentru citirea din sfânta Thora, scaune, pe care este aşezat cel care ţine noul născut, când i se face circumcizie (scaunul lui Eliahu Hanavii), într-un cuvânt tot mobilierul pentru casele de rugăciuni.

Din trei muncitori, la început, oameni talentaţi, Avreimale va dezvolta fostul atelier într-o modernă fabrică, cu numele de „Măiestria artistică în fasonarea lemnului”, cu mulţi oameni foarte talentaţi, printre care şi ginerele său Haim, de meserie arhitect, cu care dau viaţă unor proiecte şi realizări ce nouă, „muritorilor de rând”, ne vine greu să ni le închipuim, privindu-le fie în lăcaşurile sfinte din ţară sau din afara hotarelor ţării.

În anul 1990, Zvi Frid z.l. părăseşte această lume, măcinat de tot felul de boli, ca urmare a anilor din lagărele morţii, Auschwitz, unde a pierdut toată familia, părinţii, 6 fraţi şi surori. Dar, despre el vom mai vorbi la sfârşitul relatării mele.

În activitatea fabricii „Frid – mobilier de artă” vor fi cooptaţi soţia Sara (contabilitate şi probleme administrative), ginerele Haim, arhitect, care lucrează cot la cot cu Avreimale la proiectarea computerizată a tot ce iese din această fabrică, fiul Natanel, actualmente directorul unităţii și alte rude, dar mai ales un mănunchi de oameni talentaţi, cu „mâini de aur”.

În discuţia purtată cu Avreimale, el a relevat mândria sa, că această fabrică a realizat multe lucrări de mare artă, poate unice în lume, aşa cum este dulapul pentru păstrarea sulurile sfinte de la sinagoga Beltz din Ierusalim, înalt de 12 m (echivalent cu înălţimea unei construcţii cu 4 etaje) şi considerat până în prezent cel mai înalt din lume. De subliniat că această lucrare, de mare artă, a fost executată în totalitate manual. Te copleșește când priveşti spre vârful ei şi imediat te fură gândul că priveşti spre Cel de Sus, închipuindu-ţi că pătrunzi chiar în inima cerului.

Doar aceasta este una dintre cele aproape 1000 de lucrări de înaltă artă livrate în ţară, în America, în Anglia, Spania, Belgia, Franţa, şi chiar până în îndepărtata Japonie. M-a invitat să privesc la faţa locului „Altarul și dulapul” (Aron Kados), unde se păstrează sulurile sfinte în memoria soldatului Beni Avraham, dintr-o sinagogă de la P. Tikva, sau mobilierul executat la sinagoga din Sirkin, în memoria celor dispăruţi în accidentul elicopterelor. Cine priveşte aceste lucrări de mare artă, executate de mâna unor oameni talentaţi, se trezeşte visând cu ochii deschişi, privirea ţi se va pierde în van.

Nu puţini emoţionat am fost când am vizitat Sediul învăţământului religios (ieșiva) „Porat Iosef” din Ierusalim, unde în afară de mobilierul deosebit de frumos executat, la decorarea unuia din pereţi s-au folosit, în afară de lemn şi 35 kg de argint curat.

Dacă, din întâmplare, paşii vă vor purta prin America, merită să vizitaţi Sinagoga „Sarei Tzion” din cartierul Brooklin. Tot aici, în America, în afară de centrul iudaic Buhara, subvenţionat de miliardarul Lev Levaiev, recent firma Frid a terminat mobilierul şi picturile interioare la cea mai mare şi frumoasă sinagogă din Columbus Ohio, cea mai grandioasă lucrare executată de firma Frid. La Madrid, ne recomandă să vizităm Sinagoga Habad, la Antwerpen – Sinagoga Tikoteim, sau Țiba din îndepărtata Japonie. Numai atunci veţi vedea lucrări de înaltă artă, executate de firma Frid din Kiriat Gat, actualmente condusă de fiul lui Avreimale şi nepotul lui Zvi Frid z.l., continuatorul tradiţiei acestei familii din îndepărtata localitate Moisei – Maramureș din România.

Recent s-a reîntors din Riga unde, împreună cu un colectiv din fabrica Frid, au executat mobilierul şi pictura interioară de la noua sinagogă. În agenda lucrărilor executate sau recondiţionate se află sinagoga Ohel Itzhak din oraşul vechi Ierusalim, kivotul dintr-o sinagogă a oraşului Dublin – Irlanda, cu care ocazie ministrul Hertzog a vizitat fabrica de câteva ori, întrucât bunicul său a oficiat în faţa acestuia, iar el, nepotul, a ţinut cuvântarea la împlinirea vârstei de 13 ani. După recondiţionare a fost dăruit unei sinagogi din Beit Semes.

Firma Frid din K. Gat participă la mai toate expoziţiile de mobilă artistice printre ultimele, numărându-se cea de la San-Diego şi New York din America şi cele din Israel etc.

Nu voi neglija să amintesc ce mi-a spus, în anii trecuţi, directorul general al Homcenter, Aron Midan: „Avraham Frid este deschizătorul de drumuri al mobilierului de înaltă artă din ţară, destinat lăcașelor sfinte”. Un bun tovarăş de drum i-a fost până acum doi ani soţia sa Sara (actualmente la pensie), ea a lucrat cu el împreună peste 20 de ani şi, în curând, vor sărbători 40 de ani de căsnicie fericită.

Trei fiice căsătorite, împrăştiate în toate colţurile ţării, fiul Natanel, continuatorul tradiţiei, împreună cu nepoţii, când se adună în frumoasa vila din Rehovot, încălzesc inimile lui Avreimale şi a Sarei, formând un adevărat „clan”.

Acum doi ani, Avreimale cu fratele şi sora, cei trei copii ai lui Zvi z.l., au vizitat România, locurile unde s-au născut şi au trăiţi părinţii şi bunicii. O vizită asemănătoare vor face, peste două luni, toţi verişorii săi, împreună cu Avreimale (13 persoane), la locurile unde s-au născut părinţii şi bunicii.

Am uitat să vă relatez despre diplomele de evidențiere cu care sunt „căptuşiţi” pereţii din biroul său, ales membru în conducerea „Comitetul de conducere a unităţilor industriale din ţară”, membru de onoare în organizaţia lucrătorilor de sculptură în lemn, produse de înaltă artă etc.

Nu de mult, unitatea de producerea mobilierului de înaltă artă a „Clanului Frid” a fost vizitată de o echipă de filmare de la TVR Internaţional din România, realizându-se un scurt metraj, care va fi transmis într-una din emisiunile acestui post.

 

***

 

Vorbind despre Zvi Frid z.l., întemeietorul acestui mare atelier, nu pot trece cu vedere că, în anul 1983, când am venit un grup de evrei din România, la merkaz klita din K. Gat, el şi soţia sa veneau să ne viziteze (se înţelege, nu cu mâinile goale) şi apoi a devenit o tradiţie ca, în fiecare sâmbătă, după rugăciunea de la sinagogă să invite câte o familie, provenită din România, să „prăznuiască“ împreună cu ei, mâncând din tradiţionale bucate de shabat, nu fără a nu fi „împletite” cu povestiri din Thora şi amintirile triste din Holocaust, lagărele morţii, unde a fost el, şi unde a pierdut majoritatea membrilor familiei sale şi al soţiei sale.

Nu au lipsit nici încurajările sale, ca „să nu ne pierdem speranţa, începutul e greu, să avem răbdare că Bunul Dumnezeu ne va călăuzi mereu calea spre bine, numai şi numai să avem încredere în El.”

Au trecut atâţia ani şi parcă îl revăd, bărbat înalt, bine legat, o privire binevoitoare, slujitor sincer al Domnului Dumnezeu, mereu gata, ca şi soţia sa, să-ţi vină în ajutor în clipe grele. În ultimii ani îl „măcinau” tot felul de boli, care i-au scurtat viaţa, dar prezentându-se în faţa Celui Puternic cu un suflet curat şi o spinare încovoiată de greutatea suferinţelor ce l-au însoţit în toţi anii, în timpul şi după Holocaust, care i-a răpit cea mai mare parte a familiei.

Odihneşte-te în pace, Zvi Frid. Ai fost pentru noi, cei veniţi din România la Kiriat Gat, un adevărat părinte, când aveam nevoie de un ajutor, parcă încercai prin noi să-ţi refaci familia pierdută în Holocaust. Ai plecat lăsând un mare gol în inimile celor ce te-au cunoscut şi s-au bucurat de sprijinul moral şi material, dacă era nevoie.

 

 

 

 

 

 


 

Cuprins

 

 

Partea I – Despre mari sionişti şi oameni de valoare

 

Israel Polak – marele filantrop 1920-2013                  17

Eitan Livni 1925 – 1991                                             24

Prof. Dr. Abraham Tal                                                            29

Moshe (Waiss) Talmon                                               37

Mozes Gaster                                                              43

Raol Wallenberg                                                       47

Dr. Isac Avraham 1898-1954                                  52

Dr. Nahum Sokolov                                                   57

David Marcus                                                                        62

 

Partea II – Oameni care ne fac cinste

 

Prof. Dr. Shlomo Leibovici-Lais z.l.                          69

Prof. Dr. Ing. Nachum Finger                                               72

Prof. Dr. Zvi Hacohen                                                          82       

Ac. Prof. Univ. Ing. Martin Bercovici z.l.                   90

Beno Naori                                                               96

Aharon Zeevi Farkash                                              102

Jack (Nelu) Grinberg                                                 109

Dr. Yosef Govrin                                                        115

Sandu Mazor                                                             119

 

Partea III – Despre mari artişti

 

Constantin Anatol                                                     129

Iancale Bodo                                                              137

Jeny Kessler z.l.                                                          144

Dan Condurache                                                       150

Maestrului Duby Zeltzer                                          158

Iurie Darie 1929-2O12                                             164

Cu toţii o iubim pe Rozina                                        166

Mizzi Locker                                                              171

Iancale Alperin                                                         178

Lya Konig                                                                  182

Ion Lucian                                                                  189

 

Partea IV – Scriitori de valoare

 

Sonia Palty                                                                 195

Maria Găitan-Mozes, la 85 de ani                            200

Hedi Simon                                                                206

De vorbă cu scriitoarea Gina Sebastian-Alkalay    212

„Confesiuni” – Gabi Moscovici 2011                         218

Ruth Glasber-Gold z.l.                                                            226

Simele Schneider                                                        234

Veronica Bârlădeanu                                                  239

Dr. Ruth Guttman Ben Zvi                                         243

Gabriel Ben Meron                                                     247

 

Partea V

 

Prof. Dr. Jean Askenasy                                             257

Prof. Dr. Gabriel Gurman                                           263

Prof. Dr. Dan D. Gaton                                              267

Dr. Oswald Rodan – O invenţie uitată                                   274

Dr. Nomy Lavin-Iaina                                                            283

Dr. Anca Herschkovici Marieta                                  288

Prof. Rodica Bayer Rivenson                                                 292

Tradiţia transmisă din tată-n fiu                                  299

 

 

 

Sigi Sonntag, Personalitati

" Personalitati " Sigi Sonntag

 

 

 

Cuvântul autorului

 

 

În paginile ce urmează am încercat să vă prezint doar o mică parte din interviurile, portretele, reportajele realizate în decursul timpului şi publicate în diverse ziare, reviste de limba română din Israel şi România.

Numărul personalităţilor care au avut bunăvoinţa de a colabora cu mine este foarte mare. Nu am vrut să abuzez de răbdarea cititorilor cu alte interviuri realizate, de exemplu cu M. Rosene, fostul ambasador al Israelului în America şi Franţa, Palmor, fost ambasador al Israelului în România, prof. Dagan, Laureat al Premiului Apelor (identic cu Premiul Nobel), înmânat de regele Suediei, Ing. Tiberiu Roth, preşedintele comunităţii evreieşti din Braşov şi preşedinte al Uniunii Sioniştilor din România, Alexandru Arşinel, directorul teatrului Tănase din Bucureşti, prof. dr. Zvi Lron, o somitate în problema piticismului, prof. Hava Hass (biologie) şi ing. I. Guttman (aeronautică), Leibovici-Laiş, preşedintele ACMEOR, și mulți alții.

Am reunit, în paginile ce urmează, ceea ce am crezut că este mai reprezentativ pentru scrisul de jurnalist şi pentru spaţiul în care trăim. Alegând cele mai reprezentative personalităţi cu care am avut onoarea şi bucuria de a colabora, încerc să-mi exprim dragostea neţărmurită, stima, mulţumirea faţă de aceste nume, care au adus o mare contribuţie la dezvoltarea țării noastre, Israel.

Am încercat să redau ce poate impresiona retina, cugetul sau sufletul cititorului. Dacă am reuşit, măcar în parte, rămâne un mare semn de întrebare.

 

 

 

 

În loc de prefață

 

 

Roni Căciularu

Microbul, bată-l vina!...

– Rânduri cu și despre amicul meu
Sigi Sonntag, ziaristul –

 

 

Sigi Sonntag are un merit inconfundabil şi de netăgăduit: acela că E BĂCĂUAN! De-al meu! A trăit în acest unic şi minunat oraş al tinereţii mele timp de 25 de ani! Al doilea merit, deosebit de important, îl constituie faptul că e un om de mare omenie! Şi trebuie să recunoaştem că nu găseşti aşa ceva, cu una, cu două. E sociabil, e volubil, e deschis spre orice, se bagă oriunde e ceva interesant, ceva bun sau, dimpotrivă, unde crede că trebuie corectat ceva. Şi, în sfârşit, ajungem la una dintre trăsăturile sale esenţiale: e ziarist. Dinamic, harnic, neobosit. În plus, pe acelaşi plan, dacă nu chiar mai sus, este UN BUN EVREU! Da, în primul rând, e un bun evreu. Printre altele, merge la şil, crede în ce face el acolo, e curat faţă de el însuşi, şi ştie bine că cel mai important lucru este să dai socoteală propriei tale conştiinţe. Permanent se străduieşte, după cum îi dictează educaţia de-acasă (cei 7 ani!), să fie OM!

Şi-acum, după această mică şi incompletă introducere, trebuie să mărturisesc o întâmplare care nu se va şterge din sufletul meu decât, poate, o dată cu trecerea mea în nefiinţă. E vorba, se-nţelege, tot de Sigi. Eram la Bacău, ziarist cu nume, aflat în atenţia oamenilor, dar şi a „organelor”. De ce? Fiindcă eram singurul ziarist evreu. Fiindcă, n-o să mă credeţi poate, dar acesta-i adevărul: nu pupam şi nu lingeam. Ba chiar scriam critic, ascuţit, pe gustul cititorilor, în favoarea lor. Mă ocupam de un fel de gazetărie gen „Kolbotek” – cu sfera numită acolo „Probleme cetăţeneşti”. Articole tăioase. Puse azi cap la cap, multele articole de acest fel scrise de mine (colecţia ziarului există, mai sunt aici şi din foştii cititori băcăuani) se constituie într-un aspru rechizitoriu la adresa societăţii, dar mai ales a sistemului, a conducerii superioare. Încât nu e de mirare că „organele” mă aveau la ochi, deşi băcăuanii mă iubeau. Mă străduiam însă să nu dau niciun prilej de a fi „agăţat”. Un exemplu: soţia se ducea, de sărbători, cu regularitate, la sinagogă! Eu nu. Dar eram legat, prin ea şi copilul meu, indirect, de lumea din care făceam parte. Ei mergeau unde trebuia, încât băieţelul meu, Paulică, să se înfrupte din sevele rădăcinilor noastre. Să ştie că e evreu.

...Micuţa sinagogă de pe strada Iernii, din spatele Teatrului „Bacovia”. Un şil vechi, dar foarte central. Acolo mergeau ai mei. Seara de „Simhat Torá”. Lăcaşul – luminat feeric. Aerul sărbătoresc se simţea peste tot. E seara de nuntă a neamului meu cu Tora. Fiecare bărbat aşteaptă să fie chemat să ia în braţe „mireasa”, sulul – cu învăţătura lui unică, cu misterul divin şi înţelepciunea lui de neînlocuit, să fie cel care plimbă pergamentul în jurul podiumului din mijlocul sălii de rugăciuni. Emoţii. Soţia şi băieţelul privesc cu admiraţie din banca lor. (Bunicul fiului meu, socrul, cu care mergea la această magnifică îmbrăţişare, se pierduse.) Printre cei care merg în jurul podiumului e şi amicul Sigi Sonntag. Mândru, serios şi pătruns de importanţa clipei. Îl vede pe Paulică, alături de mama lui. Ştie bine care e situaţia. Şi, din proprie iniţiativa, se desprinde de la locul în care e, se apropie şi-l ridică în braţe pe piciul de lângă doamna sufletului meu. Îl poartă în jurul podiumului de unde, în restul anului, se oficiază lectura sfântă, şi-l ajută să îmbrățișeze sulul cu pergamentul credinţei. Sigi Sonntag mi-a sfinţit încă o dată copilul! Asta nu se uită! În ochii mei el are toate drepturile, toate calitățile.

Când am citit că ziaristul Sigi Sonntag este propus, la două categorii, pentru înaltul premiu „Ianculovici”, inima mea a tresărit de bucurie. Fie şi numai selecția lui în acest cadru distins, şi deja este o victorie pentru el. Sigur că m-aș bucura să ştiu că vorbim de o victorie în continuare!

Ca ziarist, îl ştiu mai întâi din participarea lui cu articole la ziarul regional unde lucram eu. Şi-apoi din Israel, unde hărnicia sa debordată îl face, de ani de zile, prezent în ziarul „Viaţa Noastră”, săptămânal, cu pagini întregi. Îl apreciez pentru fuga sa în căutarea (şi abordarea) oamenilor de seamă din cadrul colectivităţii româneşti din Israel, pentru tenacitatea sa de a-i determina să se dezvăluie, creând o galerie impresionantă a valorilor noastre, insuflându-ne încredere şi mândrie pentru semenii noştri, pentru aliaua noastră, pentru poporul nostru.

Aceste materiale, ca și altele, diverse tematic, cred că îndreptăţesc nominalizarea sa şi la categoria „Contribuţia alialei române la crearea şi apărarea Statului Israel”. A scris, de pildă, despre Prof. Dr. Gedeon Dagan, de la Universitatea din Tel Aviv, deținător al premiului „Apelor” din Suedia, echivalent moral, după cum se spune, cu un Premiu Nobel. Sub condeiul său au apărut, în „Viaţa Noastră”, şi alţi corifei, alte înălţimi ale bucuriei şi mândriei noastre. E vorba de Prof. dr. Zvi Laron, laureat al Premiului Israel, Prof. dr. Jean Aşkenazi, prof dr. Gabriel Gurman, Prof. dr. Hava Hass, prof. dr. Edith Gaton, Prof dr. Adrian Iaine, Prof. dr. Dan Gaton, Dr. Bruno Sigal, Dr. Anca Herşcovici. Vine la rând o altă sferă, numită de autorul nostru „Culturală şi politică”. Iată: Dr. Meir Russene, fost ambasador al Israelului în Franţa şi Statele Unite ale Americi, Dubi Zelţer (Premii Israel), I. Bodo (Premiul Teatrelor) etc. Deşi e cam plictisitoare o simplă înșiruire de nume ale celor prezenţi în scrisul lui Sigi Sonntag, ea capătă viaţă dacă ne gândim şi câtă alergătură, câtă muncă de atragere a bunăvoinţei şi încrederii celor abordaţi, câte afronturi, capricii, nazuri, prostii au fost piedici învinse de acest ziarist. Oamenii mari au şi defecte mari, au tot felul de curiozităţi, încât, atunci când vreunul se poartă complet normal, pare ceva foarte curios. Să-ți calci pe inimă, să renunți pentru o clipă la demnitatea ta de om, în favoarea celei de ziarist, nu-i lucru simplu. Nici uşor. Iar Sigi Sonntag ştie să treacă peste sine, poate chiar şi peste alţii, ca să-şi atingă scopul nobil – acela de a oferi cititorului ceea ce crede el că trebuie!

Şi-acum, după acest respiro, să continuăm cu faptul că Sigi Sonntag a scris şi despre alţi oameni de seamă din industrie şi, în general, din economie. Unii s-au distins şi peste hotare. Aşa este cazul ing. Rosenberg, deţinătorul celui mai mare Premiu al Coastei de Fildeş în domeniul construcţiilor, ing. Beno Naori, renumit constructor de centrale electrice, dr. ing. Strul Moise, ing. dr. Gutman.

Ca jurnalist – cealaltă sferă pentru care este propus a fi premiat Sigi Sonntag –, este cazul să subliniez preocuparea sa de a scrie despre întâmplări, oameni, semnificaţii din cadrul celor „petrecute” în Holocaust. Şi, să recunoaştem, în palmaresul său găsim relatări ieşite din comun, fapte de viaţă deosebite. În atenţia sa stă mereu Istoria patriei, a poporului evreu. Vorbim, de fapt, de un ziarist încercat. Mai întâi în România. Numele său a fost întâlnit şi în paginile ziarului de la Suceava, şi în „Constructorul” şi „Muncitorul forestier” (din Bucureşti) sau în emisiuni la postul de Radio Iaşi. Saltul său pe malurile Mediteranei este şi saltul spre o gazetărie superioară, depăşindu-se pe sine, prin forţă, perseverenţă, dinamism, inteligenţă. Prin conştiinţă şi entuziasm creator. Sigi Sonntag, ziaristul, omul de omenie și, în primul rând, cel care a pus Tora în braţele fiului meu, când asta n-a mai putut s-o facă bunicul lui. Pentru mine, dimensiunea lui Sigi e inconfundabilă. Şi ştiţi ce? E inexprimabilă. Să ai succes, Sigi!

Cred că se cuvine acum o scurtă convorbire cu Sigi Sonntag.

– E frumos să fii ziarist, nu-i aşa?...

Sigi: – Şi interesant.

– Şi greu!...

Sigi: – Ai să râzi (că nu trebuie să-ţi spun eu ţie), când faci un lucru din dragoste, cu pasiune, cu dorința întregii tale ființe de a fi de folos oamenilor, de a le umple inima şi mintea cu ce afli, ce semnificaţii vezi, când ai drag de hârtia ziarului, de mirosul de cerneală tipografică, de zbuciumul vieţii, de învăţăturile ei – orice efort e prea mic, şi greul e uşor. Sufletul meu, dragă Roni, zboară peste litere, şi uneori mă simt fericit că am posibilitatea de a le fi de folos conaţionalilor mei. Cu toată lipsa de recunoştinţă din partea redacţiei! În România, la Bacău, la un ziar regional, nu unul central, pe ţară, precum e ăsta al nostru de astăzi, primeam bani pe ce scriam. Aici, nici măcar „mulţumesc” nu mi se spune! Dar ce contează. Asta-i chestie de educaţie. Contează doar că am cititorii mei, de ani de zile, care urmăresc articolele şi gândurile mele, bucuriile şi tristeţile mele. Iar eu le redau pe ale lor. Contează că încerc şi reuşesc să le fiu de folos.

– Cum de-ţi veni să scrii?

Sigi: – Prin anii 1950 lucram la Rădăuţi, la o întreprindere oarecare. Încă de-atunci mă mâncau buricele degetelor să pun mâna pe creion, să scriu. Vroiam să particip mai mult la viaţa din jurul meu. Mai scriam, deci, câte un articol la „Gazeta de perete”. Mă simţeam bune că oamenii ştiau despre mine că apar acolo. Eram un pic „mai deasupra”. Tinereţea mea crudă îşi spunea cuvântul. Pe urmă a venit în întreprindere un ziarist de la jurnalul regional „Zori Noi”. S-a uitat, pe fugă, şi la Gazeta de perete. I-a atras atenţia un articolaş de-al meu. A propus înfiinţarea unui post de corespondenţi voluntari, sub conducerea tovarăşului Zighi. Şi-aşa am ajuns, cu semnătura mea, în ziarul regional. Asta de-acum era ceva cu totul excepţional. Ce să-ţi spun? Când mi-am văzut numele în ziar am fost fericit! „Microbul” era de-acum în sânge. Dar ştii, boala asta se manifestă la fiecare în funcţie de persoana lui. Specific.

– Da, e un microb care nu-ţi dă pace.

Sigi: – La un moment dat m-am gândit să îmbrăţişez meseria de ziarist. M-am înscris la o Şcoală tehnică de stenografie şi dactilografie. Cu meseria asta eram înarmat mai bine pentru activitatea ziaristică. M-am sfătuit apoi cu cineva de la „Scânteia tineretului”. Un cunoscut, chiar prieten. Clarvăzător, el m-a îndemnat, ca evreu, să mă gândesc „la altceva, mai serios”... L-am ascultat. Şi, datorită mediilor obţinute la terminarea Şcolii, am fost repartizat ca stenograf la Comitetul executiv al Sfatului popular regional Suceava. Luam parte la toate şedinţele acestui organ esenţial al puterii de atunci. Aveam toată viaţa, toată societatea în palmă. Am cunoscut mulţi directori, mulţi conducători economici şi politici. Deci, dispuneam de o bună documentare pentru noi articole. Microbul acţiona. Am publicat mai multe relatări la „Zori Noi”. Şi am avut şi norocul să întâlnesc acolo doi ziarişti, mentorii mei, care m-au învăţat meseria asta „cu linguriţa”. S-au ocupat de mine cu dragoste şi înţelegere. Le sunt dator. Mai apoi am colaborat şi cu alte ziare. Microbul se dezvoltase! Şi-mi plăcea să fiu bolnav.

– Dar eu te ştiu de la Bacău...

Sigi: – La Bacău am venit prin transfer. Tot la Sfatul popular. Şi tot am continuat scrisul la ziar. Acolo Roni CĂCIULARU era UN NUME! Te citeam cu mare plăcere. Scriai altfel decât toţi ceilalţi. Articolele tale aveau sare şi piper. Mai erau vreo doi care scriau bine...

– Ai venit în Israel, din câte ştiu, în acelaşi an cu mine, în 1983.

Sigi: – Da, şi bolnavul de scris care eram, am avut, după câţiva ani de la venire, un prilej aparte. La Casa de bătrâni din Ramat Efal l-am cunoscut pe fanaticul într-ale scrisului, pe dr. Kimhi, z.l. Deşi era farmacist, tipărea o revistă lunară intitulată EVER. O revistă care trăia din subvenţii, el fiind şi unul dintre susţinătorii financiari ai publicaţiei. I-am trimis nişte materiale despre Holocaustul românesc. Au fost bine primite, iar eu am devenit membru în Colectivul redacţional.

– Şi la „Viaţa Noastră”, cum ai apărut?

Sigi: – Simplu. Am scris. Mi s-a publicat. Azi aşa, mâine aşa, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai frecvent. De peste cinci ani public câte patru-cinci materiale mari pe lună, deţinând în permanenţă paginile 11 şi 31. Vreau să spun că ziarul acesta, împreună cu revista adiacentă „Revista Mea”, era făcut de circa 10 oameni. Acum toată această muncă o face numai redactorul-şef, Nando Mario Varga (el e „moaşa comunală”) şi o graficiană. În rest, numai colaboratorii din afara redacţiei. Nici măcar sediu nu mai există. Şi, totuşi, suntem buni, suntem competitivi.

– Înţeleg că „Viaţa Noastră” nu e prea veselă. (Eu mă ţin mai departe! Scriu, trimit, vă salut şi aşa mai departe). Acum aflu de la tine cam ce se-ntâmplă... Dar, dacă asta e situaţia, de ce continui să fii activ, număr de număr, cu pasiune, cu sete, cu dragoste chiar?

Sigi: – Ce să fac?! E vorba de „dragostea dintâi”! Microbul. Cu el voi muri. Ce? Am să-i părăsesc tocmai acum?! Şi, să fiu sincer! Scrisul meu e o replică la sfatul prietenului de la „Scânteia tineretului” care, delicat, îmi subliniase că sunt evreu, că locul meu ar fi într-o altă direcţie. Prin tot ce am făcut, am demonstrat şi demonstrez că n-a avut dreptate. Când îmi văd materialele publicate, am o satisfacţie prezentă şi retroactivă. Şi să-ţi mai spun, când primesc telefoane de la cititorii mei, de la „eroii” mei, care îmi spun vorbe de apreciere şi de mulţumire, nu-mi mai trebuie nimic. Sunt fericit. Pentru că particip la starea lor de bine. Şi-ţi mulţumesc, Roni CĂCIULARU, că ai pus reflectorul pe mine.

– Şi eu îţi mulţumesc, Sigi Sonntag.

 

 

 

 

 

Partea I

 

 

 

 

Israel Polak

marele filantrop

1920-2013

 

 

 

Sunt mulţi, foarte mulţi, unii dintre ei şi-au sacrificat viaţa ca noi şi generaţiile viitoare să avem o patrie, un cămin de-al evreilor și să nu fim aruncaţi de ici-colo.

Unii au luptat, au suferit pe meleagurile fostei noastre patrii, România, alţii, aici, prin munca lor, prin dragostea lor faţă de Israel, au dat viaţă unui sionism fără asemănare. Au lăsat generaţiilor viitoare un exemplu de luptă, de abnegaţie, de dragoste pentru această mică ţărişoară şi poporul său, pus, din păcate, mereu la grele încercări, în tot timpul existenţei sale.

Israel Polak z.l. este un model de sionist despre care merită să se scrie, iar noi, cei „din aliaua tăcută”, avem cu cine să ne mândrim, întrucât s-a născut, a crescut în ţara care, până mai ieri, a fost prima noastră patrie.

De altfel, pentru mine personal, Israel Polak înseamnă 30 de ani trăiţi, până acum, în Kiriat Gat. Pentru majoritatea locuitorilor din acest oraş a însemnat, cândva, baza existenţei lor, prin cele peste 5000 de locuri de muncă create de el, în ramura textilă, pentru acest oraş.

Era pe 17 martie 1983. Miezul nopţii. Aproape 25 de familii, cu mulţi copii, am sosit la aeroportul din Lood, venind direct din România. Toţi adunaţi într-o sală mare la etajul I. Jos, la parter, ne aşteptau rudele, aveam dreptul, doar, să luăm legătura telefonică. Primul lucru a fost să ne repezim la tartinele făcute din pâine proaspătă, unse cu maioneză, şi la băutura dulce, făcută din prafuri de extract de portocale.

Ne-am săturat. A început împărţirea repartiţiilor, unde vom fie „clitaţi”, la care centre de absorbţie vom fi cazaţi. Unii au venit cu un plan bine stabilit şi au cerut anumite locuri. Nu li s-au dat ce au vrut, au refuzat şi nu s-au mişcat din sala în care eram adunaţi. Ba, au rămas să doarmă pe bănci, până ce au obţinut ce şi-au dorit.

Alţii, ca mine şi familia mea, neavând nicio preferinţă, am fost repartizați la centrul de absorbţie din Atlit. Obiceiul meu de a nu lua singur o hotărâre, m-a făcut să apelez la un funcţionar de la Sohnut, ce se învârtea printre noi şi cunoştea limba română.

Când i-am spus că, din două opţiuni, Atlit şi Kiriat Gat, am ales centrul de absorbţie din Atlit, acesta a sărit în sus, parcă „ars” de ceva.

„Cum puteai să faci aşa o greşeală?! Ce-i Atlit, caravane, etiopieni? Kiriat Gat este un mare centru industrial, este marele concern Polgat, condus de unul «de-al nostru», ce mai încolo sau încoace, «câinii umblă cu covrigi în coadă»”.

M-a convins şi am intrat în biroul de repartizare, rugând să mi se modifice repartiţia şi să fiu trimis cu familia la Kiriat Gat.

Tot noaptea am ajuns la centrul de absorbţie din Kiriat Gat, „oraşul lui Polak”, cum i se mai spunea. Dimineaţa, prima întâlnire am avut-o cu paznicul, tot din România, venit de mulţi ani, Cojocaru z.l. care, în loc de bun venit, ne-a spus pe tăcute: „De ce aţi venit? Nu v-a mers bine acolo? Ce, credeţi că aici e un rai?”

Aici vreau să fac o mică paranteză şi să redau un fragment din cartea doamnei Sara Kohn, „Declarație de dragoste – o adevărată bijuterie a patriotismului noului venit în ţara strămoşească”, în care mulţi se vor recunoaşte:

„Nou sosită în Israel, îmbrăţişată de realităţile imediate, necunoscute, ale ţării în miracol zămislită, dar şi uimită prin comparaţii succesive, a ceea ce e aici cu ceea ce ştiam în locul de unde am venit şi îndeosebi uluită optimist de Neaşteptatul, care mă întâmpina la tot pasul cu ofertele sale frumoase pe atât de multe planuri, am aşternut acum doi ani această declaraţie de dragoste, care se vrea neclintită în sentimentul ei, deşi, desigur, cu zâmbetul ironic pe buze, mulţi alţii îi vor picura veninurile altor realităţi, inerente aici, atât de dureroase.

Pentru mine această declaraţie rămân în perenitate, aşa cum este legată de începuturi...” (Este vorba de o declaraţie de dragoste faţă de patria noastră).

Dar să lăsăm toate acestea în voia sorții şi să ne întoarcem la cel care a fost Israel Polak z.l., deţinător al Premiului Israel în 1990 şi a zeci de alte premii şi titluri de onoare, considerat un mare sionist, şi care se află printre cei care au contribuit mult la dezvoltarea industriei textile din Israel, creând mii de locuri de muncă, un mare filantrop pentru dezvoltarea tuturor ramurilor de activitate economice, dar şi educarea tineretului într-un spirit sionist.

Cine a fost marele sionist şi filantrop Israel Polak z.l.?

Israel Polak s-a născut la Borşa, în Transilvania, apoi părinţii, cu cei 11 copii, s-au mutat în Bucovina, la Gura Humorului. Crescut într-un mediu religios, învaţă la o şcoală cu profil textil din oraşul Cernăuţi.

Pentru a ajuta la întreţinerea familiei, lucrează la început la o ţesătorie, iar în anul 1935, la vârsta de 25 de ani, înfiinţează la Cernăuţi o mică fabrică cu profil textil.

Vin vremuri grele. După al doilea război mondial, ocupaţia sovietică, lipsa de perspectivă determină pe familia Polak să părăsească, în 1947, România şi să se stabilească în Chile – America de Sud. Aici, Israel înfiinţează un combinat textil, care va cunoaşte, în anii următori, o mare dezvoltare. Aici îşi va dedica toată dragostea ideilor sioniste. Devine un adevărat admirator al tânărului stat Israel şi visează un frumos viitor pentru ţara tuturor evreilor din lume.

Pentru activitatea sa sionistă în Chile, este ales, în 1958, președinte al Federaţiei sioniste din America de Sud, iar în anul 1961 înfiinţează prima mare școală evreiască-sionistă în capitala ţării, Santiago de Chile.

Dar inima sa bate pentru Israel, dorește să contribuie la dezvoltarea tânărului stat, să facă parte integrantă din ceea ce se numeşte Israel. Soseşte în ţară, la îndemnul lui Pinhas Sapir, pe atunci ministrul industriei şi dezvoltării, care, în toată cadenţa sa, a depus mari eforturi să aducă în Israel investitori evrei din lumea largă.

Israel Polak îi cere lui Pinhas Sapir un loc, în centrul ţării, pentru a construi un mare concern textil, dar ministrul nostru ştia cât de necesar este un astfel de concern în sudul ţării, mai ales în oraşul Kiriat Gat, şi nu în centru. Cheamă pe şoferul său (întâmplarea face să fie din aliaua noastră) şi îi dă indicaţie să pregătească maşina pentru un drum, pe care trebuie să-l facă în timp de jumătate de oră în loc de o oră, deoarece a venit un investitor care vrea să construiască un concern textil numai în centrul ţării. Ministrul dă indicaţie şoferului să fie trase perdeluţele din maşină, ca oaspetele să nu vadă cu ce viteză merge maşina şi să pornească cu piciorul bine apăsat pe acceleraţie. Zis şi făcut.

Vorbind în tot timpul mersului, oaspetele din Chile nu şi-a dat seama de distanţa pe care o parcurge spre oraşului Kiriat Gat, faţă de centrul ţării. Şi aşa se stabileşte locul construcţiei viitorului concern POLGAT în acest oraş, care avea mulţi nou veniţi şi unde lipseau locurile de muncă.

Concernul va avea 5 fabrici de producerea stofelor, confecţionarea hainelor, tricotaje, precum şi magazine de desfacere a produselor în ţară şi peste hotare. Stabilindu-se definitiv mai târziu în Israel, va avea o mare influenţă asupra dezvoltării afacerii sale, dar şi a economiei generale a Israelului.

Este cooptat în diverse foruri naţionale ale economiei şi răsplătit cu zeci de premii şi titluri de onoare pentru rodnica sa activitate. Astfel, în 1979 primeşte premiul „Hertzel” al oraşului Herzlia, pentru activitatea sionistă, în 1990 primeşte Premiul Israel pentru contribuţia sa la dezvoltarea economiei şi pentru donaţiile acordate în ramura sportivă, cultură, educaţie, pentru înfiinţarea unor case de cultură etc. În 1983 şi 1992, Universitatea din Tel Aviv îi acordă titlul onorific de doctor. În anul 1980 i se acordă onoarea de a aprinde una dintre lumânările de Ziua Naţională a Israelului, apoi Premiul „Pinhas Sapir” pentru activitatea sionistă, titlul onorific de doctor al Institutului „Waiztman” – Rehovot, „Tehnionul” de la Haifa, Ierusalim, membru de onoare al Asociaţiei textiliştilor din Anglia și multe altele.

Pentru cei din Kiriat Gat stau mărturie şi cele două palate de cultură, unul pe numele „Edith Polak” (prima soţie), al doilea „Israel şi Rahel Polak”şi alte obiective. A donat foarte mult şi Organizaţiei celor proveniţi din Bucovina-România. Într-un cuvânt, a fost un mare filantrop.

Din păcate, odată cu decesul marelui sionist Israel Polak z.l. a început să se destrame tot. Concernul cu cele 5 fabrici a început reducerea numărului locurilor de muncă. Noua conducere a plasat fabricile în alte ţări, unde mâna de lucru era mai ieftină, ca Egipt, Turcia, România și Iordania.

Marile hale şi clădiri administrative stau astăzi părăsite. Nimic nu ne mai spune că aici şi-au câştigat, cândva, existenţa peste 5000 de oameni, majoritatea din Kiriat Gat şi împrejurimi, parte chiar şi din Gazza și Hevron.

Salariile nu erau cine ştie ce, dar oamenii erau mulţumiţi că nu sunt şomeri, își pot creşte copiii, mulţi dintre ei chiar absolvind facultăţi. Aşadar, marele sionist Israel Polak rămâne mereu o amintire vie pentru tot ce a făcut şi pentru acordarea unor burse de merit pentru învăţătură, interesul pentru dezvoltarea ţării, dar mai ales pentru oraşul Kiriat Gat, unde cândva s-a simţit, în fiecare colţ, prezenţa sa, influenţa asupra activităţii multor ramuri ale industriei ţării, donaţii importante făcute unor asociații care luptă împotriva cancerului, cercetări pe tărâmul medical etc.

Israel Polak a adus cu el un „signon”, stil de sionism aparte, o căldură sufletească pentru semenii săi. Din păcate, indivizi de genul celor care se află astăzi în guvernul nostru pătează, fără pic de ruşine, ideile, lupta marilor sionişti din trecut.

Israel Polak z.l. înseamnă o dragoste deosebită şi sprijin material pentru cei ce vroiau să înveţe, să devină apoi oameni de bază pentru construcţia, dezvoltarea şi cimentarea patriei tuturor evreilor din lume.

A fost membru de bază în conducerea societăţii KLAL, o perioadă fiind chiar conducătorul societăţii, Preşedintele organizaţiei pentru colectarea fondurilor din străinătate, în vederea dezvoltării Israelului, unul dintre principalii susţinători ai Universităţii ebraice din Ierusalim, Preşedintele organizaţiei pentru dezvoltarea economiei israeliene cu numele „Pinhas Sapir“, Preşedintele „Fondului Internaţional Golda Meir” etc.; și nu vreau să omit funcţiile onorifice pe care le avea la Universităţile din Beer Sheva, Tel Aviv, Ierusalim, Tehnion din Haifa, membru în conducerea Muzeului de la Tel Aviv… Acestea sunt doar o parte dintre funcțiile şi responsabilitățile pe care le-a avut Israel Polak z.l.

Cert este că prezenţa sa în toate forurile alese a adus, de la sine înţeles, împrospătare, vigoare, un suflu nou de mare patriot, de sionist înflăcărat, încununându-se cu cea de mare filantrop.

Da, a fost cândva un mare filantrop, oricând gata să-şi dea sufletul pentru ţara şi poporul său. A fost cândva un mare concern textil Polgat în Kiriat Gat, locuri de muncă din belşug. Din toate acestea au rămas acum doar amintiri.

 

 

 

Eitan Livni

1925-1991

 

 

Când răsfoieşti sau citeşti ziarele, cărţile scrise cu ani în urmă, despre eroii noştri de altădată, atunci, vrând-nevrând, priveşti cu silă și dispreţ la mulţi dintre politicienii de astăzi, al căror singur scop este strict personal sau al unui grup de fanatici pe care-i reprezintă în societatea de astăzi.

Vreţi exemple? Sunt multe. Priviţi la înălţimea ochilor pe Arie Deri, Zahava Galon, Işai, Ben Izri şi mulţi alţii de teapa lor și atunci, sunt sigur, vă veţi alătura celor scrise mai sus.

Nu mai există eroismul, sacrificiul pentru interesul întregului popor, aşa cum au făcut zeci şi sute de eroi ai neamului în decursul timpului.

Nu voi încerca să răsfoiesc paginile cu faptele eroice ale istoriei noastre din Biblie. Încerc, doar, să vă prezint pe acei luptători, acei eroi care s-au dedicat, cu trup şi suflet, pentru ca noi, copii noştri, nepoţii noştri, generaţiile de mâine să avem o patrie de-a noastră. Să nu mai fim goniţi din loc în loc, batjocoriţi, ucişi mişeleşte, udând străzile cu sângele neamului nostru.

Zeci şi sute dintre ei au plecat în tot felul de misiuni pe câmpul de luptă, lăsând acasă copii şi soţii, unii dintre ei nu au mai ajuns să se întoarcă niciodată la căminul lor. Pentru mulţi nu se ştie, nici până astăzi, unde este locul de odihnă veşnică (Ely Cohen și alții).

Tot căutând exemple în această direcţie, am găsit multe amănunte şi despre o familie care, pe bună dreptate, este o parte din istoria Israelului şi a cărei poveste ar fi mare păcat să nu o aştern pe hârtie. Sunt convins că cel despre care voi relata mai jos este puţin cunoscut de tânăra generaţie şi poate nici nu apare în manualele şcolare.

Bunăoară, Eitan Livni z.l., tatăl actualului ministru al justiţiei. Un erou, un exemplu pentru tânăra generaţie, care are obligaţia de a cunoaşte câte ceva din viaţa unor asemenea oameni-eroi.

Eitan Livni z.l. s-a născut în Polonia. Ajunge în Palestina când avea doar 6 ani, stabilindu-se cu părinţii în Tel Aviv.

La vârsta de 19 ani îl întâlnim deja muncind din greu la „Betar Company” din Zichron Yakoob, ca agricultor şi om de securitate. Un an mai târziu a fost cooptat în organizaţia paramilitară evreiască „Irgun”, Agenţia militară naţională „EZL”, unde a activat toată viaţă, înscriind numai acte de eroism.

După finalul celui de-al doilea război mondial, Begin, conducătorul acestei organizaţii, imprimă „Irgun”-ului un caracter mai agresiv. Această perioadă este una dintre cele mai sângeroase din istoria Israelului, până la stabilirea oficială a statului evreu. „Irgun”, lupta atunci atât contra britanicilor, care aveau mandat în Palestina, cât şi împotriva arabilor.

Cea mai cunoscută acţiune a organizaţiei a fost atentatul din luna iulie 1946, cu o bombă, de la hotelul „King David” din Ierusalim, care s-a soldat cu 91 de morţi şi numeroşi răniţi, majoritatea civili.

Eroul meu de astăzi, Eitan Livni a urmat un curs destinat comandanţilor „Irgun” la Tel Aviv şi aici, mai mult ca până atunci, şi-a dovedit calităţile de lider competent. În timpul revoltei din februarie 1944, devine şef al operaţiunilor speciale ale organizaţiei şi apropiat a lui Begin. Puterea sa de a lua hotărâri decisive devine, pe zi ce trece, şi mai puternică. De altfel, el avea obligaţia de a superviza fiecare operaţiune din „Irgun”, din momentul alegerii ţintei până la planificarea şi realizarea ei.

La 4 aprilie 1946, Eitan a fost arestat pentru implicarea sa în „Noaptea trenurilor”, o vastă operaţiune de sabotaj întreprinsă, în noiembrie 1945, de Mişcarea evreiască de rezistenţă din Palestina.

Ce ştim despre „Noaptea trenurilor” şi evadarea lui din groaznica închisoarea de la Akko?

În noaptea de 1 noiembrie 1945, la orele 23.00, reţeaua de căi ferate care străbătea Palestina a fost ţinta unui atac, pe cât de complex, pe atât de bine sincronizat. În numai câteva minute, 153 de explozii au paralizat, practic, traficul feroviar din întreaga regiune, distrugând cu precădere punctele de joncţiune şi podurile. Simultan, trei nave ale pazei de coastă britanice au fost scufundate în porturile Haifa şi Jaffo.

În această operaţiune au fost implicate circa 50 de comandouri ale rezistenţei evreieşti. Eitan Livni a condus atacul asupra gării din localitatea Lood (situată, astăzi, în apropierea aeroportului internaţional Ben Gurion).

Echipa lui a întârziat, aşa că britanicii apucaseră să intre în alertă. În schimbul de focuri care a urmat şi-au pierdut viaţa doi militari britanici, patru arabi şi un luptător din Irgun. Sabotorii au reuşit, totuşi, să arunce în aer trei locomotive şi mai multe clădiri.

Eitan Livni a fost capturat, cinci luni mai târziu, și a fost condamnat la 15 ani de detenţie şi încarcerat la închisoarea din oraşul Acra (Akko), o fortăreaţă considerată inexpugnabilă.

După numai doi ani, Eitan, împreună cu 41 de membri Irgun şi 15 membri ai grupului Stern-Lehi, reuşesc să evadeze din această închisoare. Asta în urma unei acţiuni considerată, chiar de britanici, drept o „capodoperă de strategie”.

Ultimul bastion cruciat din Ţara Sfântă, Acra (Akko), care era pe atunci un oraş-cetate, a devenit o adevărată legendă datorită celor întâmplate în aceea perioadă.

Zidurile de apărare ale acestei închisori, construite de cavalerii Templieri, au fost întărite, în secolul al XVIII-lea, în timpul administraţiei otomane, din ordinul lui Ahmed al Jazzar, Guvernatorul Galileei. Fortificaţiile au rezistat şi la un asediu de 2 luni al armatelor napoleoniene (1799). Într-un cuvânt, nimeni nu şi-a putut închipui că cineva va reuşi să evadeze de aici.

Sub mandatul britanic, citadela din Acra (ridicată de otomani pe ruinele vechiului bastion al Ospitalierilor), a devenit închisoare, considerată de maximă siguranţă, aşa cum am mai spus.

În primăvara lui 1947, în citadela de la Acra erau încarceraţi 400 de arabi şi 163 de evrei (printre care 60 membri Irgun, 22 Stern-Lehi, 5 Haganah etc.).

Eitan Livni era cel mai important dintre prizonierii Irgun. De aceea lui i s-a transmis informaţia că în spatele zidului din partea de vest a închisorii Acra se aud voci de femei.

Livni a concluzionat că peretele din aceea parte dădea pe o stradă din oraş. Mai ales că fortăreaţa se afla pe atunci în mijlocul oraşului locuit, sută la sută, de arabi. El a transmis mai departe informaţia către conducerea Irgun, sugerând că ar putea evada, cu mai mulţi prizonieri, dacă peretele din sud ar fi aruncat în aer.

Amichai Paglin (Gidi) a inspectat zona indicată deghizat în arab şi a considerat ideea lui Livni realizabilă. Mai era însă un obstacol: deţinuţii trebuiau să-şi croiască drum spre zidul din partea de sud. Explozibilele şi detonatoarele au fost introduse în închisoare de rude ale prizonierilor, ascunse printre fructe sau dulceaţă, în containerele de ulei etc.

Cartierul general Irgun i-a transmis lui Eitan Livni faptul că nu va putea asigura securitatea decât a 41 de evadaţi (30 membri Irgun şi 11 membri Stern-Lehi). Livni a fost însărcinat să aleagă cei 41 de candidaţi la evadare.

Explozia s-a produs duminică, 4 mai 1947, la orele 16,00. Evadaţii au primit uniforme britanice. După mai multe peripeţii, numai 27 de deţinuţi au reuşit să se salveze, 20 de membri de la Irgun şi 7 membri Stern-Lehi. Restul au fost împuşcaţi, răniţi sau prinşi.

Profitând de împrejurări, 182 de arabi au evadat şi ei. În ciuda numărului de morţi, presa internaţională a descris fuga din fortăreaţa Acra drept „cea mai mare evadare din istorie”.

Corespondentul ziarului Haaretz de la Londra nota, pe 5 mai 1947: „Evadarea şi explozia de la Acra este privită drept o serioasă lovitură dată prestigiului militar britanic. În cercurile militare, evadarea este considerată o venerabilă capodopera strategică...”.

Cum ştim, după evadarea din Acra reprezentantul URSS la ONU – Andrei Gromiko – a afirmat că ţara sa priveşte favorabil întemeierea unui stat evreu în Palestina, spre stupoarea celorlalţi delegaţi prezenţi.

Eitan Livni a fost trimis ulterior, clandestin, în Europa, pentru a organiza acţiuni împotriva unor obiective britanice. El revine în ţară la 15 mai 1948, pentru a participa la Războiul de Independență.

Mai sunt multe de scris despre cariera sa ca parlamentar, apropiat a lui Begin, ocupând o poziţie principală în cadrul partidului.

În Războiul pentru Independenţă este comandantul unităţii militare 57 Ghivati, iar cariera sa cunoaşte o dezvoltare deosebită. Îl întâlnim ca membru în parlament, între anii 1973-1984.

După „incidentul de la Altalena”, când un vapor încărcat cu arme a fost scufundat, iar mulţi membri Irgun au fost ucişi, Begin şi Livni – în numele Partidului Herut – fac o adevărată declaraţie de război împotriva lui Ben Gurion şi Partidului Mapai.

Rezultatul s-a văzut la primele alegeri din Israel, unde Herut a obţinut 11% din voturi, ceea ce a însemnat 14 locuri în Kneset.

 

 

 

 

Prof. Dr. Abraham Tal

O somitate în studiul limbii ebraice

Laureat al Premiului Israel 2010

 

 

În programul desfăşurării Ceremoniei acordării Premiului „Dan David” pentru anul 2010, din data de 9 mai, în invitaţiile primite, printre altele, suntem informaţi că, la întâlnirea cu ultimii „mohicani” ai organizaţiei sioniste „Hanoar Haţioni” din România, prof. dr. Avraham Tal, Laureat al Premiului Israel pentru anul 2010, va prezenta conferinţa cu titlul „Din Bârlad până la Universitatea din Tel Aviv”.

După o prezentare prealabilă a domniei sale, s-a apropiat de pupitru un bărbat care nu trăda vârsta reală, îmbrăcat elegant, care a încercat să cuprindă, cu o privire zâmbitoare, pe toţi cei prezenţi, mulţi trecuţi de vârsta a treia. Mai toţi foşti membri ai organizaţiei sioniste Hanoar Haţioni din România, unde apărea şi numele său. Apoi şi-a potrivit microfonul şi a început prezentarea prelegerii, în limba ebraică, dar, din când în când, a „scăpat-o” şi în limba Mioriţei, aşa de bine, de parcă n-ar fi fost în ţară de 60 de ani şi îndeletnicirea sa de bază n-ar fi studiul limbii ebraice (lingvistica limbii, editarea a zeci de tratate şi dicţionarul istoric al limbii ebraice, studii interesante şi valoroase privind tradiţiile samaritenilor etc). Toate acestea şi multe altele au contribuit la acordarea marelui Premiu al Israelului.

Modest, a terminat prelegerea, ascultată cu viu interes şi emoţie, întrucât a făcut, la un moment dat, „o întorsătură de 180 grade”, şi a depănat multe amintiri care, în afară de aplauze, au determinat ca obrajii celor prezenţi (nu puţini la număr) să fie brăzdați de lacrimi discrete. Aşa cum a apărut, aşa s-a îndreptat, apoi, cu acelaşi mers jovial şi discret, spre locul din mijlocul participanţilor.

Imediat „m-am repezit” la el, rugându-l să-mi dea textul prelegerii, pentru documentare, la o viitoare relatare în ziarul „Viaţa Noastră”.

„«Viața Noastră»??? Cunosc ziarul. Părinţii mei citeau cu regularitate ziarul, de la apariţie şi până în anii când au plecat în drumul fără întoarcere. De câte ori veneam în vizită la ei, răsfoiam şi citeam relatările”. Apoi îmi predă textul conferinţei ţinute, completând: „Şi, dacă mai aveţi nevoie de alte amănunte, mă găsiţi la Universitate, camera 402, din clădirea Rozenberg...”.

O strângere de mână, un mulţumesc pentru bunăvoinţa manifestată şi ne-am despărţit, nu fără câteva cuvinte de politeţe, de parcă ne cunoşteam de mult.

La aşa o invitaţie şi mereu avid în căutarea celor care fac cinste tribului nostru, nu poţi să stai „cu mâinile încrucişate”. „L-am atacat” imediat, „frontal”, prin intermediul internetului, şi încerc să vi-l prezint doar în linii mari. Ca să scrii tot ce am aflat din documentele cercetate, sau cele povestite de domnia sa şi de la cei care-l cunosc, ai putea înjgheba un roman cu multe pagini.

Dar să vedem, mai întâi, cine este „pricinuitul”, prin câteva date biografice.

Născut prin anii treizeci şi ceva în oraşul Bârlad, despre care ne-a povestit multe amintiri ce-i leagă sufletul prin zeci de fire, frecventează liceul din oraşul natal şi, de la vârsta de 5 ani, începe să înveţe limba ebraică, întâi la heider, dar tatăl său, fiind un înflăcărat sionist, angajează un bun cunoscător al limbii şi Abreimale învaţă, în particular, cu dl Meir Ştiţmnan, limba, pe care o va îmbrăţişa cu multă dragoste în tot restul vieţii, numind-o „iubita mea doamnă”. Mereu va purta o veşnică recunoştinţă acestui om, care a ştiut să-i „implanteze” în suflet dragostea pentru această frumoasă limbă.

Cerul României devine din ce în ce mai întunecos pentru evrei şi atunci, împreună cu familia, înghesuiți în vaporul „Transilvania”, după ani de fructuoasă activitate sionistă în prima patrie, ajunge, în anul 1950, în ţara mult visată, Israel. Îşi aminteşte cu mândrie cum „Şlihimii” (delegaţii sohnutului), care se găsea pe vapor, însoţeau călătorii, se ocupau cu repartizarea noilor cetăţeni, imediat ce vor călca pe pământul Israelului, admirau modul cum şi-a însuşit limba noii sale Patrii. O vorbire cursivă, o pronunţare ireproşabilă, Poate şi asta l-a ajutat să-şi paveze drumul spre cele mai înalte piscuri în însuşirea, cercetarea, predarea limbii Patriei noastre, Israel.

Tânăr, plin de elan patriotic, înrădăcinat încă din anii de activitate în organizaţia sionistă Hanoar Haţioni din România, lucrează, la început, un an de zile în agricultură, la VITKIN. Apoi, începe să-şi însuşească multe cunoştinţe din Sfânta noastră Scriptură, iar în anul 1954 îl găsim deja efectuând stagiul militar până în anul 1957. Urmează o perioada când predă şi împlineşte funcţia de director adjunct la şcolile „Bialik” şi „ORT” din Natania.

Păşeşte repede şi sigur. Învaţă şi obţine primul titlu universitar, în anul 1962, la Tel Aviv. Continuă studiile şi obţine al doilea titlu, la Universitatea din Ierusalim, precum şi doctoratul. Rezultatele obţinute, seriozitatea manifestată în ale învăţăturii, au contribuit, încă în perioada în care se găsea la Ierusalim, să fie cooptat de Universitatea din Tel Aviv, în funcţia de şef al departamentului limbii ebraice (1980-1995) şi Şeful şcolii de ştiinţe iudaice (1985-1988), Membru activ în Senatul acestei mari Citadele a învăţăturii. Aici îl vom găsi până la ieşire sa la pensie, pregătind sute de studenţi, scriind, în acelaşi timp, zeci de tratate, conferinţe, cărţi, dicţionare ce au îmbogăţit limba ebraică cu cunoştinţe deosebite despre istoricul ei, tradiţiile samaritenilor etc. Toate acestea au contribuit, aşa cum am mai menţionat, să fie apreciat aşa de mult, încât însuşi Ministrul Învăţământului, dl Ghidon Saar, să-l propună pentru primirea marelui Premiu al Israelului, iar toţi membrii Comisiei de decernare să voteze în unanimitate, dar şi invitat primul, din cei peste 20 de viitori premiaţi, să primească înalta distincţie.

Iată aşa, tribul nostru s-a îmbogăţit cu încă un Laureat al Premiului Israel, după ce, în anii trecuți, ne-am bucurat de decernarea aceluiaşi premiu altor doi originari din aliaua noastră, prof. dr. Zvi Laron şi compozitorul Duby Zeltzer, despre care am relatat în ziarul nostru din anul trecut.

Şi dacă recitesc lista lungă cu funcţiile deţinute, activităţile prestate mă încurc de-a binelea, ca atare voi reda doar câteva. Deci, vă rog atenţie.

În afară de Israel, prof. dr. Abraham Tal predă la Universităţile din Leeds (Anglia), Paris, Sydney, este „Visiting Fellow” la Oxford, Harvard, College de France (Paris) etc.

Participă la zeci de congrese de specialitate în lingvistică, în mai toate ţările importante ale lumii. Limbile engleză, franceză, germană şi română(ebraică în primul rând), pe care stăpâneşte destul de bine, i-au oferit prilejul să reprezinte ştiinţa şi cultura israeliană, cu onoare şi multă preţuire, şi peste hotarele Israelului.

Doctor în filosofie la Universitatea din Ierusalim, Profesor emerit în studiul limbii ebraice, Adjunct al Preşedintelui Academiei limbii ebraice, redactorul-şef al dicţionarului istoriei limbii ebraice etc.

Printre cărţile scrise găsim un Dicţionar al Aramaicii Samaritene (2 volume), o ediţie critică a versiunii Aramaice a Pentateuhului Samaritean (3 volume), o disertaţie asupra limbii versiunii Aramaice Evreieşti a Profeţilor etc. (Lista unei selecţie am găsit-o pe site-ul Universităţii din Tel Aviv). Mentorul său, prof. Zev Ben Haim, Preşedintele Academiei, iniţiatorul redactării dicţionarului limbii ebraice de la începuturile ei până în vremurile noastre, părăsind Academia, conform dorinţei sale exprimate înainte de plecare îl lasă pe prof. dr. Abraham Tal „moştenitorul său”, care lucrează, din zori şi până noapte târziu, la acest valoros studiu. Pleacă în fiecare săptămână la Ierusalim, unde are o echipă de cercetători, specialişti în diverse ramuri şi epoci ale limbii ebraice. Cu toţii lucrează, împreună, ajungând să caracterizeze fiecare cuvânt ebraic scris din anul 200 î.e.n. Cuvinte de laudă are la adresa tuturor guvernelor, ce s-au perindat în această perioadă la conducerea ţării noastre, şi nu au anulat sau diminuat fondurile necesare acestor cercetări ale limbii ebraice.

Deşi au trecut 60 de ani de când a părăsit oraşul natal, o însemnată parte a discuţiei noastre a dedicat-o Bârladului, făcând un scurt istoric al oraşului, al tradiţiilor, a oamenilor de seamă care s-au născut, au crescut aici, au plecat de aici, reprezentând cu cinste oraşul.

Ce m-a impresionat mai mult din cuvântarea sa la ceremonia din 9 mai, precum şi în discuţia noastră, în afară de activitatea sionistă, despre care vom citi mai jos, a fost pronunţarea corectă a fiecărui cuvânt în limba română, după atâţia ani plecat din România, ocupându-se de cu o totul altă limbă, care nu are nicio tangenţă cu limba fostei noastre patrii. Dar să ascultăm câteva fraze din discursul ţinut în limba română:

„În fiecare an, la 3 iulie, în comuna Valea Ursului se desfăşoară un mini-festival sub genericul «La izvoarele Bârladului». Amplasată într-o zonă de deal înconjurată de păduri, comuna Valea Ursului este locul unde s-a semnat, cu mulţi, cu foarte mulţi ani în urmă «actul de naştere» al râului Bârlad, dar şi al multor amintiri frumoase, care nu s-au şters din memoria mea. De aceea am vizitat, cu cei patru copii ai mei şi soţia, frumoasele locuri ale Bârladului şi împrejurimea sa...”.

Nu uită să sublinieze că, în anii ’40-’50, Bârladul avea 35.000 de locuitori, din care 6.000 de evrei, iar astăzi oraşul are circa 75.000 de locuitori şi niciun evreu. Scurta descriere a oraşului este legată de flacăra sionismului, care a mobilizat şi dominat sute de tineri şi tinere de aici, să viseze cu ochii deschişi cum va arăta viitoarea ţară în care trăim acum. De aici a plecat eroul meu de astăzi, la vârsta de 17 ani, încă înainte de a termina liceul, la Vatra Dornei, cu scopul de a face „Ahşara”, dar, găsindu-l prea tânăr pentru această activitate, este trimis într-un fel de cămin pentru copii.

Aici este considerat prea mare, „bătrân”. Totuşi, elanul său nu l-a părăsit şi continuă să „tatoneze terenul”, până ce este trimis la un curs de instructori, care îi va da posibilitate să conducă, mai târziu, la Paşcani, la Buzău etc., tot felul de grupuri de tineret, ce se pregăteau pentru realizarea visului lor de a ajunge în Israel. Personal face AHŞARA la Bucureşti, unde l-a cunoscut pe Dan Goldenthal, care, în Israel, devine marele filantrop Dan David. Îşi aminteşte cum acesta a condus un fel de „nucleu” alcătuit de tineri, care se pregăteau să înfiinţeze un kibuţ în Israel. Activitatea din aceste aşa-zise „comune” ale Organizaţiei sioniste Hanoar Haţioni a călit viitoarea generaţie, care astăzi (cei rămaşi în viaţă) îşi amintesc cu respect şi sunt mândri de ce au realizat, alături de cei care au trecut, pe parcurs, în lumea umbrelor, pentru dezvoltarea şi existenţa Statului tuturor evreilor din lume, Israel.

Deodată, interlocutorul meu, face o pauză, „trage un oftat” şi continuă.

„Amintiri... amintiri. Ce repede au fugit anii. Imaginea unor sionişti care au constituit un exemplu pentru mine, şi mulţi alţi, din Hanoar Haţioni, mă urmăresc până în zilele noastre. Un Iţhak Artzi (Ice) z.l., un Shilo Wohl z.l şi alţii au «zidit», au «clădit» în noi, aceea dragoste nemărginită pentru această ţară, a noastră, numai a noastră. O ţară care, din păcate, este mereu udată cu mult sânge evreiesc, pentru existenţa sa...”.

Cuvinte de recunoştinţă are pentru soţia sa, Zahava (o sabră din Natania), care-l însoţeşte la bine şi la rău, de 55 de ani, şi recunoaşte că, fără sprijinul ei moral, multe dintre realizările sale nu se găseau în centrul discuţiei noastre de astăzi.

Cei 7 nepoţi, când vin în vizită la bunici, înveselesc fiecare colţ al locuinţei lor. Deodată atmosfera de bucurie, veselie, satisfacţie luminează feeric totul, absolut totul. Este un tablou pe care ziaristul nu îl poate picta, cu litere de tipar, indiferent de ce culori ar avea la dispoziţie.

Îţi vine greu să te desparţi de acest minunat om, care duce în spatele său aşa un „rucsac” plin cu amintiri, muncă grea, conştiinciozitate, realizări, satisfacţii, ce te fascinează chiar de la bun început şi, folosindu-mă de cuvintele sale, „nu voi decepţiona pe cei din tribul nostru cu ce am realizat?”. I-am răspuns, imediat: „Sigur că nu. Ba, tribul se mândreşte cu asemenea oameni minunaţi”.

Nouă nu ne rămâne, acum, decât să ne exprimăm admiraţia şi să-i transmitem cele mai sincere felicitări, pentru tot ce a realizat şi tot ce va mai înfăptui în viitor.

 

 

 

 

Moshe (Waiss) Talmon

Se răresc rândurile eroilor

noştri de altădată

 

 

La întâlnirea „ultimilor mohicani” ai organizaţiei sioniste Hanoar Haţioni din România, care a avut loc în luna mai, cu ocazia decernării premiilor „Dan David”, cei prezenţi au păstrat un moment de reculegere, pentru a cinsti memoria celor plecaţi din rândul lor, în ultimul an, în lumea umbrelor, printre care şi Moshe (Waiss) Talmon z.l., înflăcărat sionist din organizaţia Hanoar Haţioni (România) Asir Sion. Cândva, deţinând mulţi ani funcţia de Preşedinte al Asociaţiei foştilor deţinuţi sionişti din România, aici în Israel a deţinut şi alte funcţii importante, ajutând, prin eforturile şi experienţa sa, la obţinerea unor realizări de seamă în multe activităţi, pentru existenţa şi dezvoltarea patriei noastre, chiar şi în afara hotarelor ţării.

Citirea numelui său, printre cei plecaţi în drumul fără întoarcere, m-a readus, deodată, la locuinţa fam. Talmon (Waiss) din strada Brodeţki-Ramat Aviv, unde am fost invitat cândva de soţii gazdă pentru a afla frânturi din viaţa grea, despre chinurile pricinuite lor de către organele securităţii româneşti. Maltratare, care a lăsat urme adânci, ceea ce a dus la suferinţe fără sfârşit şi aici, în ţară, mereu internări în spitale, mereu sub observaţie medicală din cauza sănătăţii șubrede.

Toate aceste suferinţe pentru idealurile sionismului au fost înjghebate de soţii Talmon într-un fel de jurnal, intitulat „Viaţa noastră”, tipărit doar în câteva exemplare care au fost date copiilor și care, aşa cum am aflat, le-au citit într-o singură noapte, fără a lăsa lectura din mână. Ei poartă, în sufletul lor, o mândrie fără margini pentru părinţii lor, eroi în adevăratul sens al cuvântului.

Ceea ce eu vreau să vă prezint, am păstrat multă vreme, doar o parte am publicat în anii trecuţi, restul este din materialul documentar ce mi-a fost pus atunci la dispoziţie, drept ghid de orientare, în ce voi scrie despre viaţa lor în viitor.

Întâlnirea noastră a fost mereu amânată din cauza stării sănătăţii lui Moşhe Talmon, care era internat în spital chiar în preajma zilei fixate. Totuşi, nici unul dintre noi nu am renunţat la ideea de a ne întâlni, şi acum, sub influenţa imaginii unui om suferind, îmbătrânit poate înainte de vreme, aştern aceste rânduri, precizând că la discuţia noastră a fost prezentă soţia sa, cea care l-a însoţit, la bine şi la rău, dar mai mult la rău, când a suferit Moşhe, când s-au cunoscut în cadrul activităţii sioniste din România, apoi când au lucrat, la început, la Legaţia Israelului din Bucureşti, continuând la Ambasada noului stat al evreilor de pretutindeni, Israel.

La început, câteva date biografice, pentru a ne introduce în viaţa soţilor Waiss-Talmon, dar mai ales a acelui dispărut în acest an.

Moritz Weiss (în Israel, Moşhe Talmon) z.l. s-a născut, în anul 1924, în fostul judeţ Târnava Mare. Din 1947 aderă la Organizaţia sionistă Hanoar Haţioni, îndeplinind, pe rând, funcţii din cele mai importante, despre care am scris la vremea lor.

Acum, vă propun să ne închipuim că suntem într-o sală de cinema, rulează un film presărat cu multe, chiar foarte multe scene dramatice. S-a stins lumina din sală şi privim spre ecran... Deci ne găsim la data de 14 aprilie 1956, mai precis cu peste 58 de ani în urmă, la Penitenciarul din Piteşti, renumit prin cruzimea şi metodele de maltratare ale deţinuţilor, dar mai ales cei politici şi sioniştii.

O linişte covârşitoare a pus stăpânire pe celulele din corpul B. Deţinuţii au terminat cu masa de prânz (o porţie de terci, un fel de apă spălăcită pe post de supă şi o felie de mămăligă). Acum mai toţi stau întinşi pe paturile lor. Unii privesc spre tavan, alţii mai schimbă câteva cuvinte. Gardianul de serviciu face rondoul, deschide vizoarele, priveşte în interior, dacă sunt certuri, bătăi etc. şi pleacă mai departe, în drumul său.

Deodată, liniştea este spintecată de nişte paşi mai apăsaţi, chiar gălăgioşi. Un gardian răsuceşte cheia la celula nr. 40 şi strigă în gura mare: „Weis Moshe şi Buby Beer ieşiţi la raport... Executarea!”

Cei doi chemaţi ies din celulă. Lumina zilei izbeşte puternic în ochii lor, încât nici nu iau în seamă că, în afară de gardian, se află în faţa lor un colonel cu o foaie de hârtie în mână, citind: „Decret al Marii Adunării Naţionale a Republicii Populare România nr... din data de...” şi în continuare face cunoscut că cei doi citaţi, care se fac vinovaţi şi au fost condamnaţi pentru înaltă trădare, instigare şi încercare de trecere frauduloasă a graniţelor ţării, sunt eliberaţi şi pot părăsi imediat Penitenciarul. Pot pleca unde vor. Li se înmânează două foi de drum pentru trenul personal clasa a 3-a.

Cu hainele vărgate pe care le purtau de aproape 5 ani, Waiss Moshe (Talmon), împreună cu tovarăşul de celulă, Buby Beer, îşi strâng câteva lucruri care le aparţin şi părăsesc închisoarea de aici, unde au stat 2 ani, din cei 20 cât aveau de ispăşit.

În drum spre gară întâlnesc nişte oameni, adevăraţi îngeri, care le dau de mâncare. Primul tren personal spre Bucureşti avea să fie după 6 ore, iar cel mai apropiat este un accelerat, pentru care trebuiesc tichete speciale.

Îngerul bun, care l-a păzit în cele mai grele clipe din timpul anchetelor, din timpul detenţiei îi aduce în cale un binevoitor, care completează foile de drum şi le cumpără tichete pentru accelerat, via Bucureşti. Ajunşi în capitala României, roagă un taximetrist să-l ducă la o adresă şi plata transportului se va face la destinaţie.

Cum a ajuns la închisoare, cum i-a fost distrusă sănătatea prin maltratare la Direcţia Generală a Securităţii Statului din România este o poveste lungă şi foarte tristă. Mă voi limita la cele mai importante clipe, secunde, minute, ore, zile, luni de anchetare, având ca autori ofiţerii de securitate Anghel Marin, Ion Aramă, Victor Bronisevschi, Gh. Muhăileanu, Iosif Crăciun, Ion Oprea şi alţii. Ei au reuşit să distrugă, prin metodele cele mai barbare de anchetare, sănătatea eroului relatării de faţă.

Îmi vine foarte greu să vă redau câteva din aceste metode de chin fizic şi moral.

La interogatoriul din 23 ianuarie 1952, Moshe Waiss este obligat să recunoască implicarea sa la ajutorarea emigranţilor, activiştilor şi fruntaşilor organizaţiilor sioniste de către Legaţia israeliană din Bucureşti, unde a fost cooptat pentru a ajuta la procedura eliberării actelor ce trebuiau predate apoi organelor competente româneşti. Informaţiile, de data aceasta, au fost obținute prin forţă şi maltratare de către ofiţerul de securitate, evreul dr. Costiner, unealtă a represiunii comuniste împotriva populaţiei evreieşti din România. Culmea naivităţii... Evreii cinstiţi l-au considerat ca pe un prieten, fără a cunoaşte cealaltă faţă a bestiei, trădător, troţionar al fraţilor săi evrei.

S-au folosit cele mai mârşave metode pentru a-l face pe Moshe Waiss să recunoască faptul că transmitea secretarului Legaţiei de atunci, Agamy, informaţii cu caracter secret, de spionaj.

Bătut cu o cravaşă în talpa picioarelor, reţinut într-o celulă de un metru pe un metru, picături de apă cădeau pe capul ras. Interzicerea de a părăsi celula, măcar pentru o oră pe zi, înfometarea etc. îl doboară şi, pe 12 martie 1952, Moşhe Waiss declară: „Mi-am început activitatea de spionaj în toamna anului 1947, când mi s-a propus să dau informaţii în legătură cu situaţia politică, economică şi militară din ţară...”.

Apoi, la ancheta din 28 martie 1952, obosit, bolnav, fără un pic de vlagă, semnează declaraţia pregătită de anchetatorul Anghel Marin, prin care recunoaşte că a primit bani de la Legaţia Israelului din Bucureşti, pentru informaţiile furnizate. Moşhe leşină, este dus la dispensar şi, cu greu, revine la viaţă. Dar anchetele vor continua.

În luna martie 1954, după mai mult de 26 de luni de anchetă, i se smulge o nouă declaraţie, prin care este consemnat că sioniştii din România acţionează împotriva politicii guvernului, împotriva clasei muncitoare etc. Ofiţerii tineri ai securităţii erau specializaţi în chinuirea celor anchetaţi, fizionomia lor l-a urmărit pe Moşhe până, poate, în ultimele clipe ale vieţii sale.

Are loc faimosul proces al celor 13 luptători sionişti: A. L. Zisu, Mişu Benveniştiu, Jean Cohen, Moti Mosacovici, Mela Iancu, Zoltan Hirsh, B. Beer, Carol Reiner, Eric Haas, Ladislau Heber, Kuhun Ştefan, Moshe Waiss, Charles P. Gyr (spion introdus).

De reţinut că, până la 24 martie 1954, cei 13 nu au ştiut cum vor fi judecaţi, cine vor fi apărătorii lor, nu au cunoscut actul de acuzare. Procesul s-a desfăşurat cu uşile închise. Avocaţii erau din oficiu. Sala tribunalului era plină se securişti şi miliţieni. Puţinii martori care se găseau acolo erau sub stare de arest. Au fost folosiţi alţi evrei, ca martori fictivi, împotriva „grupului celor 13”.

Toţi au fost condamnaţi la ani grei de detenţie, despre care am mai scris, eliberaţi după multe insistenţe, sume enorme predate statului în schimbul lor. Unii au murit, între timp, în România, şi nici astăzi nu se ştie unde este mormântul lor. Fie-le ţărână uşoară.

Anul 2010 ne-a luat, pentru totdeauna, încă un erou sionist, Moshe Talmon, ce a plătit foarte scump slujirea idealurilor sale, care, spre fericirea unora, printre care şi el, au văzut realizate visurile lor. O mică răsplată, prin crearea şi existenţa Statului Israel.

Alţii, dimpotrivă, au murit fie în închisorile României, fie în alte locuri şi, cum am menţionat, la unii nici nu se ştie unde le este mormântul.

Cândva, dr. Slomo Leibovici-Laiş mi-a relatat despre lupta Statului Israel pentru eliberarea deţinuţilor politici sionişti, modul cum organele securităţii au refuzat categoric să indice unde sunt deţinuţii sau înhumaţi luptătorii sionişti din România, şi au rămas foarte surprinşi când Mosadul, prin oamenii săi, le-au indicat, cu precizie, unde este fiecare deţinut în parte, nu însă locul unde sunt înmormântaţi cei dispăruţi în mod tragic.

Sigur, filmul pe care v-am invitat să-l vizionăm împreună, la începutul relatării mele de astăzi, are încă foarte multe secvenţe zguduitoare, acţiuni barbare ale regimului de atunci, despre suferinţele sioniştilor din România, sacrificiile lor pentru crearea şi existenţa ţării în care trăim noi acum, copiii, nepoţii şi chiar strănepoţii noştri.

Să cinstim memoria lor, iar celor puţini rămaşi încă în viaţă să le transmitem toată recunoştinţa noastră, precum şi urarea: să fie cât mai mulţi ani printre noi.

 

 

 

Mozes Gaster – o mare

somitate a poporului nostru

 

 

Într-un număr al revistei „Transilvania”, criticul literar M. Angelescu semnează o interesantă recenzie a cărţii „M. Gaster în corespondență”, ediţie îngrijită, prefaţă şi adnotată de dl Virgiliu Florea.

În cele ce urmează mă voi referi la acest mare savant român și activ sionist, Mozes Gaster z.l. În acest scop am apelat la lucrarea „Mic dicţionar enciclopedic” (Bucureşti, 1978, pag. 1301), din care citez:

„Gaster Mozes (1856-1939), născut în Bucureşti, filolog român stabilit, după 1885, în Anglia. Membru de onoare al Academiei de Studii şi Literatură română veche şi de ebraistică, a tradus, în engleză, legende şi basme româneşti”.

Atât şi nimic mai mult. Bineînţeles, nimic despre cauzele exilului, despre activitatea lui Gaster ca sionist convins. Despre toate acestea am aflat deschizând „Enciclopedia britanică”, vol. III, la pag 431-432.

Aici, adevărat, se repetă cele de mai sus, dar se adaugă:

„Mozes Gaster a absolvit, în anul 1881, seminarul rabinic din Breslau, a fost distins cu titlul de «haham» (om înţelept), a fost rabin al comunităţii evreieşti sefarde, folclorist, istoric literar, inspector general şcolar şi profesor de limba şi literatură română la Universitatea din Bucureşti.

Gaster a fost expulzat, în anul 1885, din cauza activităţii sale protestante împotriva persecutării evreilor. Ajuns în Anglia, Gaster a fost conferenţiar pentru limbile bizantine şi slave la Universitatea din Oxford, în perioada 1886-1899.

În 1887 el a fost numit conducător al comunităţii sefarde, iar în anul 1890 a apărut, în Anglia, marea sa operă, «Crestomaţia română», o selecţie de materiale menite a ajuta la însuşirea limbii române.

În acelaşi timp Gaster a fost foarte activ sionist. El a fondat «Federaţia engleză sionistă», fiind primul preşedinte al acesteia. În casa lui au avut loc multe şedinţe sioniste care au pregătit, în anul 1917, redactarea «Declarației Balfor», actul de naştere al patriei evreilor. În 1918, Gaster îşi pierde vederea, dar continuă activitatea sa ştiinţifică până în ajunul morţii sale, 5 martie 1939, la Abigdon-Anglia”.

O simplă constatare, dacă „desfacem firul în patru”: cât de laconic este „micul dicţionar enciclopedic” din România şi cât de bogată este relatarea din Enciclopedia britanică. De altfel, despre această mare somitate a poporului evreu vom găsi şi în diverse lucrări care au apărut în multe ţări.

În legătură cu recenzia domnului Mircea Anghelescu, consider că primul aliniat este deosebit de interesant, de aceea îl citez:

„Obligat să plece din ţară (România n.a.) la o vârstă foarte tânără, înainte de a fi împlinit 30 de ani, când abia se afirmase cu prima sa lucrare importantă, «Literatura populară română», apărută în anul 1883, M. Gaster nu şi-a putut edifica aici (în România n.a.) acea strălucită carieră ştiinţifică şi universitară la care pregătirea şi noutatea vederilor sale i-ar fi dat dreptul şi pe care, de altfel, însăşi Hasdeu i-o prevăzuse”.

Pe lângă alte consecinţe, acest exil l-a smuls din lumea cunoscuţilor săi şi din mediul natural al preocupărilor sale de istorie literară veche şi folcloristă, exil impus de D. A. Sturza, mediocru om de ştiinţă, care nu i-a putut ierta lui Gaster faptul că a demonstrat absurditatea unor teze emise de el.

De altfel, Virgiliu Florea afirmă că în cei 50 de ani de existenţă în Marea Britanie, Gaster a trimis 75.000 de scrisori – majoritatea lor în România – şi a primit tot atâtea scrisori. Deci, în total, 150.000 de scrisori.

Printre cei cu care a corespondat amintesc pe G. Adamescu, Gala Galaction, Ion Ghica, Octavian Goga, B. P. Hasdeu, M. Sadoveanu, I. Slavici și lista poate continua.

Merită o menţiune specială corespondenţa dintre Gaster şi N. Cartojan, succesorul său la catedra universitară, corespondenţă care exprimă o înaltă preţuire reciprocă. Astfel, în anul 1922, când prof. Cartojan publică al doilea studiu despre „Alexandia”, Gaster scrie: „Te-ai dovedit un savant competent şi ai contribuit în mod esenţial la soluţia acestei probleme. Pentru mine este o satisfacţie sufletească să văz învăţaţi tineri reluând firul cercetărilor mele şi înregistrându-le pe o scară mai întinsă”.

În anul 1930, Gaster scrie lui Cartojan: „Este pentru mine o mulţumire sufletească văzând că sămânţa aruncată de mine a încolţit şi a dat roade aşa de spornice”.

La rândul său, prof. Cartojan nu a pierdut niciun prilej pentru a scrie: „Predecesorul meu, domnul M. Gaster, a pus temelia studiilor de literatură veche românească” şi „el este deschizătorul de drumuri noi în literatură veche românească”.

Din lumea liberă nu s-a pomenit niciodată vreun cuvânt. Poate cei care scriau pe atunci în presă nici măcar n-au auzit măcar de acest mare savant, M. Gaster.

Cartea lui Virgiliu Florea este începutul unui util şi interesant ciclu de lucrări şi ne-am bucura mult dacă ea ar fi reeditată în zilele noastre. Ar reprezenta un binemeritat omagiu adus memoriei savantului român-evreu Gaster, care, repet, a fost un mare sionist.

În scrisorile adresate Alianţei, savantul M. Gaster relatează aceste întâmplări, pe baza celor scrise în presă şi a corespondenţei primite din România. El recomandă publicarea comunicărilor respective în presa mondială, pentru blamarea guvernului român de atunci.

Într-o altă scrisoare a savantului, el se ocupă şi de problema emigrărilor din România, declarându-se împotriva plecării în America, în loc de Palestina. Pledând mereu pentru emigrarea spre Palestina, savantul dă expresia credinţei sale în apropiata renaştere a Statului Israel.

Nu pot neglija faptul că, în calitatea sa de preşedinte al organizaţiei sioniste din Anglia şi colaborator apropiat al dr. Theodor Herzl, dr. Mozes Gaster, a participat la multe congrese sioniste, deţinând şi funcţia de vicepreşedinte, având un rol hotărâtor în elaborarea Declaraţiei Balfor, din noiembrie 1917.

Expulzarea sa din România îl face un predecesor al multor celebri oameni de litere, artă, ştiinţă şi cultură. Sugerez asemănarea, dacă îmi este permisă, cu Albert Einstein, Sigmund Freud, Heinerich, Thomas Mann şi mulţi alţii, care, prigoniţi de nazişti, au trebuit să cunoască întregul cortegiu de suferinţă, provocat de exil.

Fie ca asemenea nenorociri să nu se mai repete niciodată.

 

 

 

Raoul Wallenberg

 

 

În cadrul acestui ciclu mi-am propus să tratez viaţa unor eroi, plecaţi demult în lumea umbrelor, dar numele lor, faptele lor pentru salvarea din gheara fascistă a confraţilor noştri, ne obligă să NU îi dăm uitării. Ba mai mult, să transmitem această nobilă sarcină şi urmaşilor noştri, pentru a le cinsti memoria.

Nu veţi găsi, în aceste relatări, exerciţii de stil căutate, metafore înaripate, tehnici de creaţie, tendinţe de literaturizare. În schimb, voi relata, în timp şi spaţiu uitat sau neştiut astăzi, substraturi şi trăsături care vor contura precis pe eroul, sau eroii, personajele pe care le „rechem” pentru împrospătarea memoriei noastre.

Despre Raoul Wallenberg am scris, tangenţial, în unele relatări, când m-am ocupat de prigoana evreilor din Ungaria şi nordul Transilvaniei. Atunci, nu aveam la dispoziţia o documentare suficientă, care mi-a parvenit zilele trecute, exact când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea sa (n. 4 august 1912 – d. 16 iulie 1947).

Raoul Gustav Wallenberg (potrivit surselor sovietice controversate) a fost un diplomat suedez, membru al unei familii influente. Ca ataşat la ambasada Suediei (ţară neutră în al doilea război mondial) la Budapesta, a salvat de la moarte mulţi evrei din Ungaria. Mai precis, a eliberat paşapoarte suedeze temporare, aşa-zise „paşapoarte de protecţie”, şi a găzduit pe mulţi evrei, salvându-i de o moarte sigură în lagărele de gazare.

De multe ori, strădaniile lui au fost zădărnicite de autorităţile NYILAS. El, împreună cu un al prieten al evreilor de la această ambasadă, pe nume Carl Lutz, au vizitat, în calitatea lor pe care o aveau la ambasada Suediei, fabricile de cărămidă din Ardealul de Nord, unde erau ghetorizaţi evreii.

Raoul, în calitatea sa de conducător al Departamentului C din Legaţia suedeză a Ungariei, a ajutat, la început, ca peste 600 de evrei din aceste ghetouri să primească cetăţenia suedeză. Au primit paşapoarte provizorii şi, în cele din urmă, au fost transferaţi în locuri sigure. Alţi zeci şi sute au primit certificate false, îmbrăcaţi deghizaţi în uniforme SS sau NYILAS, ori, dovedind că sunt creştini, le-a înlesnit fuga şi salvarea vieţii.

După 1944 mulţi evrei au continuat să primească ajutor de la el. La un moment dat, numărul paşapoartelor reale a ajuns la 4500, iar cele false la circa 10.000, eliberate cu ajutorul lui.

Aceşti evrei, eliberaţi din ghetouri din Nordul Transilvaniei, fie de pe teritoriul Ungariei, au fost cazaţi în cele 32 de clădiri protejate de Guvernul Suediei pe teritoriul Ungariei.

Aşa cum viaţa sa a fost controversată, aşa şi despre moartea sa au circulat şi circulă multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă pare să fie aceea că sovieticii l-au arestat, la 15 ianuarie 1947, sub acuzaţia de spionaj, condamnat în ţara lor şi numai în anii ’50 un prizonier, care a lucrat cu el într-un lagăr, a divulgat misterul dispariţiei acestui mare om cu suflet de aur, acest adevărat înger.

Sovieticii, când au aflat că s-a dat de urma lui şi se găseşte într-un lagăr de muncă din ţara lor, au început să lanseze zvonul că a murit în 1947, în vârstă de 35 de ani, cauza decesului fiind un atac de cord. Ce uşor să justifici decesul unui adevărat om de caracter.

Sub presiunea opiniei publice mondiale, în 1991, V. Niconov a fost însărcinat de guvernul Rusiei să cerceteze cazul şi, din cele constatate, rezultă că Wallenberg a murit, într-adevăr, în 1947, executat în timp ce era prizonier la Lubianca. Această constatare contrazice afirmaţia fostului prizonier, care a lucrat cu el împreună şi a fost eliberat mai târziu decât anul 1947.

Înainte de a relata despre faptele sale eroice pentru salvarea evreilor, voi spicui câteva crâmpeie relevante din viaţa eroului meu de astăzi.

Tatăl său, suferind de cancer, a murit cu 3 luni înainte de a se naşte Raoul. Mama s-a recăsătorit când Raoul a împlinit şase ani. Din această căsătorie s-au născut o fiică şi un fiu. Fiica, Nina, s-a căsătorit cu Kofi Annan (personalitate binecunoscută), care mai târziu va atribui sinuciderea mamei şi a tatălui ei datorită disperării de a nu-l mai găsi pe Raoul.

Urmărind firul vieţii lui Raoul, bunicul său, Gustav Wallenberg, deţinea funcţia de ambasador în Japonia. El s-a ocupat de creşterea sa, oferindu-i o educaţie internaţională, inclusiv posibilitatea să călătorească în diferite ţări din lume. Intenţia bunicului a fost ca nepotul său să-şi însuşească cunoştinţe de limbă temeinice, cunoaşterea oamenilor şi experienţă de viaţă. Printre altele îl găsim, în anul 1936, la Haifa, pentru a studia afacerile.

La Haifa a locuit într-un internat evreiesc, cu regim alimentar casher. Din cauza numărului mare de refugiaţi, populaţia evreiască a Haifei a ajuns, atunci, la peste 50.000 de evrei. Umblând printre refugiaţi a devenit foarte conştient de ameninţarea pe care nazismul o reprezintă pentru evreii europeni.

În 1939, o dată cu reîntoarcerea sa în Suedia, izbucneşte cel de-al doilea război mondial. În 1942, după ce a vizionat un film britanic despre un profesor aparent senil, care îi înşeală pe nazişti pentru a salva evrei, Raoul declară surorii sale Nina că acest lucru i-ar place şi lui să facă.

Soarta îi oferă prilejul şi, în 1944, folosindu-se de poziţia sa de diplomat în capitala Ungariei, unde trăia pe acele vremuri o comunitate mare de evrei, Raoul eliberează acte false, care dădeau dreptul purtătorilor de a fi „suedezi” care aşteaptă repatrierea lor în Suedia.

După eliberarea acestor acte false, închiria locuinţe unde-i caza, iar pe uşa de intrarea a acestor case erau fixate tăbliţe cu „Biblioteca Suediei” sau „Institutul de cercetare al Suediei”. Potrivit datelor ce se găsesc la YAD VASHEM, Raoul a convins un general german să ignore ordinele lui Hitler, care prevedeau condamnarea la moarte a ultimilor prizonieri din lagărele de concentrare de la Budapesta, cu doar o zi înainte de eliberarea capitalei Ungariei. Rezultatul: la sosirea trupelor sovietice de eliberare, în aceste două lagăre se găseau 97.000 de evrei.

Dacă, la început, aceste permise erau eliberate de el evreilor care aveau familie sau legături de afaceri în Suedia, mai târziu Raoul nu a mai ţinut seama de aceste condiţii şi a eliberat aceste aşa-zise paşapoarte şi altor persoane, fără nicio legătură cu Suedia.

Dar activitate sa nu s-a limitat numai la eliberarea acestor permise. Cu timpul, a pus bazele unei organizaţii formate din 335 de persoane şi 40 de medici, care constituiau personalul a două spitale, cantine, grădiniţe, dar mai ales 32 de aşezăminte aflate sub protecţia suedeză, unde au fost cazaţi aceşti evrei salvaţi de el.

Sigur, ca să faci aceste fapte eroice nu a fost uşor. Partidul pronazist CRUCEA CU SĂGEŢI a atacat unul dintre aceste aşezăminte, adăposturi. Raoul, plin de iniţiativă i-a îmbrăcat pe refugiaţii cu trăsăturile cele mai „ariene” în uniforme germane, postându-i în faţa clădirilor de sub patronajul Suediei.

Din surse neoficiale s-a aflat mai târziu că în aceste adăposturi erau cazaţi circa 13.000 de evrei. La sfârşitul războiului au rămas în Ungaria 120.000 de evrei unguri, dintre care, cu siguranţă, peste 20.000 au fost salvaţi de el şi colegii săi.

S-au scris sute de pagini despre eroismul său, se vor mai scrie încă multe, dar toate acestea nu pot reflecta prin cuvinte eroismul său, pericolul în care se afla, dar nu a luat seamă de nimic şi Dumnezeu a fost de partea sa, până cei care trebuia să-l ridice în rang l-au arestat sub o învinuire falsă, chinuit într-un lagăr sovietic, executat fizic şi moral.

Astăzi, amintirea sa dăinuie prin expoziţii, numele îi este dat unor străzi din diverse capitale. Chiar şi la Bucureşti a fost organizată o expoziţie, la Muzeul Ţăranului Român, având genericul „Raoul Wallenberg – Un singur om poate face diferenţa”.

Raoul a fost onorat cu construirea unor monumente ce-i poartă numele în întreaga lume, este cetăţean de onoare al Statelor Unite, Israel, Canada, Ungaria etc.

Există şi un premiu care-i poartă numele şi este conferit celor care realizează idealurile umanitare şi curajul nonviolent ale lui RAOUL WALLENBERG.

În schimbul unui rar şi însufleţitor exemplu de curaj şi sacrificiu, personal şi în numele umanităţii, din păcate aţi văzut, din cele relatate mai sus, care a fost recompensa.

Aceasta n-a fost prima şi nici ultima crimă bestială înfăptuită de Stalin şi faliţii săi.

Să-i păstrăm vie memoria.

Ca sursă de completare a celor necunoscute de mine, am folosit internetul.

 

 

 

Dr. Isac Avraham

1898-1954

 

 

La 21 martie s-au împlinit 60 de ani de la plecarea în drumul fără reîntoarcere a unuia dintre cele mai strălucite figuri ale sionismului din România, dr. Isac Avraham, care a intrat în istoria mişcării noastre naţionale prin idealul şi faptele sale.

S-a născut la finele secolului XIX-lea, în casa-cărcimioară de lângă şhilul de pe Crucii din Vaslui. Părinţii, binecunoscuţi ca oameni cinstiţi şi crezători în Dumnezeu, Menase şi Haia Avraham, au adus pe lume 5 copii, care au păstrat şi transmis cu dragoste tradiţia evreiască celor 4 fii şi unicii fiice. De mic a simţit că face parte dintr-un popor oropsit.

Bunăoară, 1903 – ecourile progromului de Chişinău, 1905 – prigoana evreilor socialişti din Basarabia ţaristă, 1907 – răscoala ţăranilor din satele învecinate, înăbuşită de armată în sânge, aţâţaţi de boieri, ca diversiune, împotriva evreilor vasluieni, şi multe altele.

Urmează cursurile primare la şcoala israelo-română „Assei-Tov” din Vaslui, condusă pe atunci de un cunoscut cărturar ebraist şi sionist, Braunştein-Mibashan, care l-a învăţat noua limbă ebraică, istoria poporului său şi noile curente politice sioniste. Îl găsim apoi frecventând gimnaziul din localitate, împreună cu un viitor celebru actor, Constantin Tănase.

Când, în timpul primului război mondial, şcoala israelită din Vaslui a fost transformată, în mod provizoriu, într-un spital militar, Isac Avraham ia iniţiativa şi organizează cursurile şcolii în sinagogile învecinate, unde va îndeplini şi funcţia de suplinitor.

Influenţat de Revoluţia socialistă rusă din octombrie 1917 şi de mişcarea socialistă de după război, iniţiază, creează şi conduce un cerc sionist socialist „Teirețion”, apoi organizează şi conduce cercul cultural sionist „Idealul-Hanetiv”. El se află, în acelaşi timp, în fruntea mişcării studenţeşti ieşene de apărarea şi combaterea curajoasă a tulburărilor studenţilor creştini antisemiţi, dezlănţuite în facultăţi şi cartierele cu deasă populaţie evreiască.

În activitatea sa din acele vremuri l-am găsit îndeplinind funcţia de director al ziarului ieşean „Tribuna evreiască” şi a scos un supliment evreiesc, în care publică, printre altele, informații asupra activităţii comunităţilor evreieşti din Iaşi, Vaslui etc., rămânând pentru astăzi preţioase documente în vederea scrierii istoriei acestor oraşe.

Activitatea sa neobosită îl ajută să fie ales preşedintele partidului evreiesc român, organizaţia ieşeană, reuşind să aleagă deputaţi locali în parlamentul ţării şi în consiliul municipal ieşean.

Având o atracţie deosebită pentru tainele medicinei, pleacă în Italia, unde îşi însuşeşte această nobilă îndeletnicire, dar, în acelaşi timp, face cunoştinţă cu fascismul mussolinian și înţelege mai bine orientarea naţional-socialismului fuhrerului faţă de evreimea din lumea întreagă.

Toate acestea îl fac să intensifice activitatea sionistă şi va renunţa la „sionismul de salon” al burgheziei evreieşti, care se mai leagănă în iluziile unei bune stări relative, propagând o luptă intensă. Prima acţiune în acest sens, este luată, împreună cu soţia şi fiica, Noemi, când emigrează în Palestina de atunci şi se stabileşte la Tel Aviv.

Aici devine partizanul haluţiutului, atât constructiv cât şi combatant, contra politicii de duplicitate a administraţiei britanice și la restrângerea permisiunilor date evreilor din Galut. Presimţind apropierea holocaustului, încearcă să emigreze, cu toate că pogromurile şi acţiunile de teroare ale naţionaliştilor arabi contra evreilor se intensifică pe zi ce trecea. Cu mari sacrificii, parte dintre ei ajung în Palestina, iar el va deveni un vajnic luptător pentru absorbţia lor, pentru apărarea, cât şi pentru realizarea idealului sionist de creare a unui stat evreiesc independent.

Devine un exemplu în sprijinirea emigraţiei clandestine evreiești din Galut se alătură Herutului şi „Irgun Tzvai Leumi” – Etzel, cu care ocazie editează ziarul „Libertatea”, în limba română.

Îl întâlnim, între anii 1947-1948, ca redactor şi cronicar al postului de radio în limba română „Vocea sionului combatant”, clandestin, sub patronajul lui Irgun Tzavai Leumi, din ţară.

Mereu activ, neprecupeţind niciun efort, neglijează starea sănătăţii sale și propagă o luptă pentru anularea mandatului britanic şi evacuarea armatei administraţiei engleze, fapt pentru care va fi arestat, sub învinuirea de agitator antibritanic, închis în lagărul de la Latrun, împreună cu mulţi alţi fruntaşi sionişti, care luptau pentru întemeierea statului Israel.

Dr. Isac Avraham este pentru o convieţuire paşnică între evrei şi arabi, fără a lua în seamă că „verişorii” noştri nu vor să trăiască în bună înţelegere cu noi. El este pentru solidaritatea întregului popor evreu din Israel şi diaspora, dar numai printr-o concentrare naţională a tuturor forţelor.

Nu se limitează numai la cuvântări și expuneri, ci îl întâlnim cu arma pe umăr, patrulând nopţile în apărarea cartierelor, precum şi ca preşedinte al Lojii Bnei Brith din Tel Aviv.

Isac îşi va convinge şi aduce în Israel întreaga familie, părinţi, fraţi, sora şi familiile lor, prieteni cu rudele lor, un adevărat „trib”, sprijinindu-i efectiv să se adapteze, inspirându-le acea dragoste nemărginită pentru patria tuturor evreilor din lume, Israel.

Absorbit de activitatea sa atât de intensă şi multilaterală, el îşi neglijează îngrijirea propriei sănătăţii. O cruntă şi, pe atunci, incurabilă boală, îi otrăveşte ultimii ani de viaţă, prin suferinţe care le suportă conştient, discret şi stoic.

La 21 martie 1954, deci cu 60 de ani în urmă, este condus de un convoi imens spre locul de veci, plâns şi stimat de popor, prieteni şi adversari de idei, pentru jertfa de sine în slujba neamului şi a patriei evreieşti.

Zelig Rosenberg, cândva locuitor al oraşului Hertzlia, povestea, cu mulţi ani în urmă, despre medicul Isac Avraham, cum venea la patul pacientului, consulta, prescria tratamentul şi refuza să primească vreo recompensă.

Darul primit din partea lui Dumnezeu a fost bunătatea sa, încrederea pe care o inspira bolnavului că se va vindeca, dându-i acea speranţă de care toţi avem nevoie în asemenea clipe. Cu figura sa luminoasă şi firea sa bună, miloasă, energică, sinceră, dezinteresată a reuşit să devină un prieten, un duhovnic al pacientului, care sorbea fiecare cuvânt rostit de el.

Da, au trecut peste 60 de ani de când a plecat în lumea umbrelor, dar amintirile despre el, despre activitatea sa înflăcărată ca sionist, mai dăinuie şi astăzi printre cei rămaşi în viaţă şi, cu nostalgie, le revine în memorie omul, sionistul dr. Isac Avraham.

 

 

 

 

 

 

 

 

Dr. Nahum Sokolov

 

 

Nu cu mult timp în urmă au luat sfârşit lucrările conferinţei internaţionale ale sionismului din România, la care au participat şi nenumăraţi originari din fosta noastră patrie, actualmente locuitori a Israelului, delegaţi din România etc.

Conferinţa a fost dedicată aniversării a 130 de la Primul Congres al Sionismului, care a avut la Focşani.

Nenumărate sunt povestirile despre mişcarea sionistă din România. Eu încerc să vă prezint astăzi două dintre acestea, cu speranţa că vor avea audienţă în rândul cititorilor noştri...

Cred că mulţi dintre noi, cei cu o vârstă înaintată, care odinioară, în tinereţe, au activat sau alţii, care ne-au povestit despre activitatea organizaţiilor sioniste, şi-au adus, cu siguranţă, în „sacul lor de amintiri”din fosta patrie şi unele legate de mişcarea sionistă din România secolului XX.

Ce vă redau mai jos am ascultat, cândva, de la un concetăţean, Shilo Woll z.l, fost asir sion.

Cum ştim, una dintre figurile proeminente ale mişcării sioniste din lume a fost şi dr. Nahum Sokolov. El făcea parte din grupa celor care se luptau pentru idealul sionist şi îşi puneau mare speranţă în crearea unui stat pentru evreii din întreaga lume.

Povestea începe astfel...

După terminarea primului război mondial, toţi fruntaşii poporului evreu, din toate colţurile lumii, în special cei din Rusia ţaristă, Polonia, bineînţeles şi din România, mai ales sioniştii se bazau pe bunăvoinţa şi înţelegerea ce ni se va acorda din partea marilor puteri occidentale, învingătoare în războiul care abia s-a terminat. Mai precis, în crearea unui stat evreiesc. De precizat, îşi puneau mari speranţe în marile puteri, nu numai poporul evreu martirizat, care de aproape 2000 de ani trăia împrăştiat în cele 4 colţuri ale lumii, cu singurul vis de a se reîntoarce pe pământul strămoşesc, ci şi alte popoare care au vrut să recapete ce li s-au smuls cu forţă, cum au fost polonezii, cehoslovacii, iugoslavii, românii, bunăoară, pentru redobândirea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei subjugate de vecini.

Pentru toate aceste revendicări, unele mai îndreptăţite decât altele, s-a hotărât convocarea unei conferinţe internaţionale de pace, sub egida unor conducători ai marilor state. În cadrul acestei conferinţe urma să se analizeze şi să se decidă justeţea acestor revendicări.

Conferinţa a avut loc, prin anii 1919-1920, la Versailles, unde toate popoarele neîndreptăţite în existenţa lor îşi trimiteau reprezentanţi, care să susţină drepturile lor de revendicări pentru a obţine un loc în „concertul” naţiunilor pământului.

După săptămâni de pledoarii şi dezbateri, în marea sală de aşteptare a conferinţei au mai rămas, aşteptând rândul, dr. Eduard Beneş, secretarul general al Consiliului Naţional Cehoslovac, şi dr. Nahumm Sokolov, reprezentantul poporului evreu.

Obosit de atâta aşteptare, dr. Beneş se plimba nervos de la un capăt la altul al sălii, frământându-şi mâinile, aruncând priviri în toate părţile. Deodată, el s-a oprit brusc în faţa dr. Sokolov şi, cu o voce tristă, i se adresă: „Domnule dr. Sokolov, eu ştiu că acum este rândul dumneavoastră de a fi primit de către Preşedintele Comisiei. Este, într-adevăr, dreptul dvs., dar vă rog să înţelegeţi în ce situaţie mă găsesc eu. De mai bine de două săptămâni, zi de zi, de dimineaţă şi până seară mă frământ şi aştept rândul ca să pot justifica, în faţa conferinţei, dreapta cerere a poporului meu, cehoslovac. Cei de acasă mă întreabă de ce se prelungeşte această aşteptare atât de mult şi de ce sunt printre cei din urmă?

Ei n-au răbdare să aştepte rezultatul intervenţiei mele. Vă rog deci, d-le dr. Sokolov, fiţi atât de înţelegător şi cedaţi-mi mie rândul dumneavoastră. Pur şi simplu nu mai am putere să aştept...”.

Doctorul Sokolov ascultă cu bunăvoinţă argumentele dr. Beneş, după care îi răspunde: „Domnule dr. Beneş, eu înţeleg prea bine nervozitatea şi nerăbdarea dvs. de a apărea cu un ceas mai devreme în faţa forurilor competente. Înţeleg că dvs. aşteptaţi de peste două săptămâni posibilitatea de a susţine revendicarea drepturilor poporului cehoslovac, dar, gândiţi-vă şi la situaţia poporului meu, care de aproape 2000 de ani aşteaptă această clipă. Pot eu oare să-mi permit cedarea rândului meu de primire?”

Chiar în acel moment al discuţiei s-a deschis uşa şi dr. Nahum Sokolov a fost poftit să între.

Despre modul cum au văzut marile puteri învingătoare problema creării unui stat evreiesc, ştim foarte bine. Au trebuit să treacă aproape 30 de ani, în care fraţii, surorile, părinţii, bunicii noştri au fost decimaţi fără milă şi, abia în anul 1948, sioniştii şi-au văzut visul împlinit.

O altă poveste despre dr. Nahum Sokolov am găsit-o într-o broşură editată de răposatul meu prieten, Dr. Iakov Kimhi z.l, editorul revistei „Ever” din secolul trecut. Şi ea începe aşa...

O personalitate importantă în activitatea bunei funcţionări a Keren HAYSUDOT (fondul de reconstrucţie al ţării noastre) a fost dr. Nahum Sokolov, care vizita foarte des România, în acest scop.

După cum ne este cunoscut, în România, dar în special la Bucureşti, funcţionau, pe vremuri, două comunităţi evreieşti, cea de rit aşkenazit şi cea de rit spaniol (sfaradit). Aceste două comunităţi activau complet separat una de alta, având fiecare conducerea sa, templul lor, cimitirele lor, situaţia mergând atât de departe încât şi o căsătorie între tineri aparţinând celor două comunităţi era considerată de evreii sefarzi o mezalianţă.

Într-una din iernile anilor 1927-1928 se anunţase din nou vizita înaltului oaspete dr. Nahum Sokolov. Spre plăcuta surprindere, în birourile organizaţiei sioniste din Bucureşti s-a prezentat dl Napoleon Arie, preşedintele comunităţii spaniole din Bucureşti, în acelaşi timp şi ginerele bancherului Berkovitz (de rit alşkenazit), pentru a întreba pe dl Strul Mibashan, directorul Keren Haysodot pe atunci, de ce comunităţile de rit spaniol nu sunt invitate când vine un asemenea oaspete marcant? Ştiindu-se foarte bine că această comunitate îşi îndeplineşte toate îndatoririle sale, de ce nu i se acordă o mai mare importanţă?

Critica a fost însuşită şi, la prima vizită a înaltului oaspete, a fost anunţată comunitatea de rit spaniol că acesta va ţine o conferinţa şi prima va fi în mijlocul lor, înainte de a merge în altă parte.

Era într-o vineri seara şi dr. Sokolov, însoţit de câţiva prieteni, au intrat în Templul Mare „Cal Grande”, cum i se mai spunea (care, din nefericire, a fost distrus de hoardele legionare, la începutul celui de-al doilea război mondial).

Incinta Templului era plină până la refuz. Imensele candelabre de cristal străluceau puternic. Toată lumea era prezentă în mare ţinută. Doamnele în balcoane, elegante şi pline cu bijuterii, care rivalizau cu strălucirea candelabrelor. Tot interiorul Templului arăta o ţinută de mare sărbătoare. Membrii comitetului comunităţii, în fracuri, întâmpinau pe înaltul oaspete. O formaţie compusă din două tinere şi doi tineri din Asociaţia tineretului sionist (A.T.S.), făcând garda de onoare, l-au condus pe dr. Sokolov până la Amvon, unde, în cinstea sa, a fost coborât steagul alb-albastru.

Dr. Nahum Sokolov a început astfel alocuţiunea sa: „Ştiu foarte bine de câtă apreciere şi consideraţiune se bucură comunitatea evreilor de rit spaniol, nu numai aici în ţară, ci oriunde, în alte centre ale lumii, în special acolo unde sunt adunaţi evrei din ambele rituri.

Ne este bine cunoscut că evreii spanioli formează grupul de elită din mijlocul poporului nostru. Voi, evreii spanioli, aţi dat, în decursul istoriei, pe Iehuda Halevi, pe Maimonide, pe Baruh Spinoza, pe Montefiori, pe Uriel d’Acosta şi pe mulţi alţi învăţaţi, mari gânditori, filozofi şi oameni de ştiinţă, care au răspândit o strălucire bogată asupra întregului nostru popor.

Acesta este un mare adevăr şi el trebuie recunoscut. Dar, Madames şi Monsieures, «Noblesse oblige» şi acest lucru trebuie, de asemenea, să vă dea de gândit”, însoţind aceste cuvinte cu gestul cu care se numără banii...

După câteva zile de la această întâlnire, directorul Keren Haysudot a putut să relateze că suma donată de comunitatea de rit sefard a întrecut orice aşteptare, şi vizita a fost de mare folos, încât însuşi dr. Sokolov a fost foarte emoţionat...

Legat de acest mare sionist Nahum SOKOLOV z.l. a fost instituit un premiu pentru cei mai valoroşi mânuitori ai condeiului din presă, radio, televiziune, care se acordă în fiecare an.

La sfârşitul anului 2O11, s-au înmânat, din nou, într-un cadru festiv, mai multe premii unor ziarişti de la ziarele „Yediot Aharonot”, „Maariv” şi postul 2 de televiziune.

Shabat Shalom poporului nostru.

 

 

 

Generalul de armată

David Marcus

Moartea tragică a unui erou

 

 

Aidoma ca în fiecare an, ziua de doliu, de comemorare a celor căzuţi vitejeşte pentru crearea şi existenţa Patriei noastre, va da locul zilei de lumină a aniversării independenţei Israelului, ca unicul stat al evreilor din întreaga lume. Patria redobândită după sute de ani de pribegie, de când am fost goniţi de aici.

Pe ecranele televizoarelor, la postul 33, vor apare ultimele nume, din lunga listă a bravilor noştri eroi căzuţi în lupta sfântă pentru această patrie şi, imediat, cerul va fi spintecat de rachete cu artificii colorate, vestind începutul sărbătoririi celei de-a 63-a aniversări a existenţei Israelului, dar numai pentru cei care iubesc această ţară.

În ziua premergătoare acestei sărbători, în toate cimitirele, unde sunt parcele ale mormintelor eroilor noştri, are loc comemorarea, cu participarea familiilor îndoliate, ostaşi, ofiţeri, reprezentanţi ai cultului, depuneri de coroane. Toţi cei prezenţi îşi apleacă fruntea în faţa celor care s-au sacrificat până la ultima picătură de sânge, pentru ca noi şi urmaşii noştri să avem această ţară, numai a noastră.

Tribul nostru are sute de eroi în rândul celor ucişi şi consemnaţi pe pietrele funerare. Adevăraţi eroi. Începând cu soldaţi şi până la cel mai înalt grad al armatei. Tribul nostru a consemnat acte de mare eroism, prin aceşti vitejii luptători, dar şi plătind scump dorinţa de a apăra ce s-a redobândit, după secolele de urmărire şi lichidare a elementului evreu.

Unii din tribul nostru şi-au părăsit casa, familia din străinătate, unde locuiau, şi au venit, fie chemaţi, fie din propria iniţiativă, să ne ajută în lupta pentru redobândirea independenţei. După acte de eroism, au plătit cu viaţa şi corpurile lor au fost transportate, pentru înhumare, spre locul de unde au venit. Sigur, această dorinţă şi-au exprimat-o înainte de a păşi în lupta atât de grea şi periculoasă cu fiarele sălbatice ale armatelor duşmane, chiar şi împotriva englezilor, care au adoptat o atitudine, aşa-zisă neutră, dar încurajând pe duşmanii, încât forţându-ne să-i rugăm a fi, în continuare, mandatarii noştri.

Una dintre paginile dramatice ale războiului pentru eliberarea ţării noastre a fost asediul şi înfometarea Ierusalimului. Trupele arabe, comasate în drumul către Oraşul Sfânt, împiedicau trecerea caravanelor cu ostaşi, alimente şi arme. Cum ştim, toate drumurile spre Ierusalim treceau prin sate arăbeşti, provocând mii de victime în rândurile ostaşilor, şoferilor noştri. Vehiculele erau atacate şi incendiate, iar însoţitorii măcelăriţi, fără milă.

Puterea mandatară britanică stătea deoparte, conform tradiţiei ei colonialiste, aşteptând evoluţia tulburărilor, efectele atacurilor teroriste, înfometarea populaţiei evreieşti.

Războiul nu se ducea numai pe liniile de foc, ci pretutindeni şi în condiţii extrem de grave (o maşină infernală în clădirea Sohnutului, alta în strada Ben Iehuda din Ierusalim, cu sute de victime), acte de sabotaj, de crime organizate aveau loc peste tot şi permanent.

În asemenea clipe grele, David Ben Gurion l-a invitat pe colonelul David Marcus z.l. (Mickey Stone), unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi militari americani, pentru a prelua comanda apărării Ierusalimului, pentru a ajuta în obţinerea unei victorii finale asupra duşmanilor ce ne înconjurau şi ameninţau existenţa noului stat al evreilor de pretutindeni.

Colonelul David Marcus z.l. era fiul unui mic comerciant din România, emigrat în America. Mama lui a rămas văduvă şi l-a îndemnat să se pregătească pentru o profesiune liberă. David avea alte inclinaţii şi, astfel, îl găsim student la Academia Militară de la West Point, pe care o termină cu brio. Se căsătoreşte cu Emma, profesoară de engleză, şi îşi construiesc un cămin fericit.

Remarcat pentru competenţa sa, este angajat la primăria din New York, fiind foarte mult apreciat de La Guardia, primarul oraşului de atunci.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial îl determină să intre în rândurile armatei, îndeplinind importante misiuni, graţie îmbinării cunoştinţelor juridice cu experienţa militară, devine adjunctul Generalului Eisenhower. În calitate de ofiţer de Stat Major, este trimis la Londra, pentru a ajuta la debarcarea forţelor aliate. Rămâne până la reuşita debarcării. Îl găsim paraşutat cu primele avioane în spatele frontului german, unde conduce grupele de patrule împotriva cuiburilor militarilor inamici.

Nu trece mult şi îl descoperim pe colonelul Marcus la Yalta, Boston, şi, în sfârşit, la încetarea ostilităţilor, la Berlin.

Revenit la căminul său din America, primeşte mesajul lui Ben Gurion de a veni în Israel, pentru a ajuta cu cunoştinţele, competenţa, capacitatea sa militară în lupta ce se duce aici pentru cucerirea existenţei. Răspunde imediat la chemare, înţelegând necesitatea unui cămin stabil pentru poporul evreu, mai ales după ce a văzut la DACHAU cadavrele şi toate atrocităţile înfăptuite de nazişti.

Colonelul DAVID MARCUS, ajungând în Israel, are întrevederi cu reprezentanţii de seamă ale armatei, primeşte informaţiile necesare, întocmeşte un plan amănunţit, obiectivul principal fiind apărarea aşezărilor izolate şi mereu atacate, luptele de la Latrun, construirea „Drumului Burma” pentru eliberarea Ierusalimului de sub teroarea asediatorilor, într-un cuvânt peste tot unde se cerea pricepere, experienţă militară.

Deţinând funcţia de comandant al regiunii Ierusalim până la Latrun, colonelul Marcus David raportează o serie de succese fără asemănare, în urma cărora primeşte gradul de General (aluf) al armatei israeliene.

Şi acum urmează marea tragedie, mai precis ultima victimă a armatei noastre înainte de armistiţiu.

Cu numai 6 ore şi 10 minute înainte de încetarea ostilităţilor, generalul DAVID MARCUS z.l., aflându-se la sediul Statului Major din Maale Hamişa, a întrat în timpul nopţii în păduricea din apropiere, pentru a se odihni, bucuros la gândul că, în curând, peste o zi, două, îşi va revedea familia. Un ostaş de gardă zăreşte o umbră, cere consemnul, probabil că generalul nu a auzit întrebarea santinelei. Acesta, neprimind parola cerută, crezând că s-a infiltrat un duşman în apropierea sediului, trage şi nimereşte drept în inima marelui erou. Acesta cade. Împuşcătura mortală l-a răpit, pentru totdeauna, la vârsta de numai 46 de ani.

La aflarea celor întâmplate, Ben Gurion, afirma: „Niciodată nu voi uita dureroasa ştire primită dis-de-dimineaţă, în ziua de 11 iunie 1948, din partea generalului Igal Alon: «Generalul nostru, ofiţerul Stone (DAVID MARCUS), a fost ucis. Nenorocirea s-a întâmplat la ora 3,50...». A fost cea mai grea lovitură primită de armata noastră, de poporul nostru din noul Israel”.

În acele zile, generalul David Marcus a fost ofiţerul cel mai distins, cel mai viteaz şi cel mai talentat îndrumător, care, primind chemarea lui Ben Gurion, n-a ezitat nicio clipă şi a venit imediat în ajutorul armatei noastre, la întemeierea tânărului stat.

El, şi nu altul, a fost comandantul suprem al Zahalului. Armata avea încredere deosebită în el. Era cetăţean american devotat, dar mare iubitor al noii patrii a neamului său.

În testamentul pe care şi l-a întocmit aici, în cazul în care va cădea în luptă, a consemnat că doreşte să fie înhumat la West Point, unde a fost educat ca ofiţer. Însoţit de Moşhe Daian, chiar a doua zi după tragedia, corpul neînsufleţit al marelui erou a fost transportat la locul de veci din West Point, de faţă fiind mult încercata sa soţie.

Aşa cum declara soţia îndoliată, confratele nostru a fost un evreu credincios tradiţiei, din toată inima lui, fără nicio împotrivire între cele două legături sufleteşti, America şi Israel.

An de an, prin intermediul ambasadei noastre din America, este depusă o coroană în amintirea marelui erou. David Marcus z.l. – unul dintre sutele de eroi aparţinând tribului nostru.

Binecuvântată fie amintirea lor.

 

 

 

 

 

Partea II

Oameni care ne fac cinste

 

 

 

 

Prof. Dr. Shlomo

Leibovici-Lais z.l.

Amintiri despre un om

de mare valoare

 

 

Întotdeauna mi-a făcut şi-mi face plăcere să scriu despre cei care sunt în viaţă, se găsesc în jurul nostru la bine şi la rău. O altă dorinţă ce mi-o exprim în relatările mele este când trebuie să plecăm în lumea umbrelor, la ultima staţie de tren a vieţii, să coborâm cu facultăţile mintale perfecte, să nu suferim şi nici pe alţii să nu facem să sufere din cauza noastră.

Sigur că toate acestea nu depind de noi, ca atare nu avem decât să ne rugăm şi să sperăm.

Îmi vine foarte greu să scriu despre prof. dr. Shlomo Leobovici-Laiş că nu mai este printre noi, mai ales când mă gândesc că, nu cu mult timp în urmă, am conversat la telefon şi domnia sa, cu inima zdrobită, revenea la problema găsirii unui spaţiu adecvat pentru valoroasa sa bibliotecă ACMEOR, compusă din cărţi şi documente de mare valoare. Promisiuni, promisiuni și cu ele a plecat în lumea celor drepţi.

De Shlomo mă leagă multe amintiri care mă vor însoţi până în ultima clipă de viaţă din acest labirint.

L-am cunoscut la începutul anului 1983, când, proaspăt venit, am fost chemat la Kiria din str. Kaplan Tel Aviv, pentru un interogatoriu, cum se făcea pe acele vremuri cu noii veniţi.

Într-o încăpere oarecare, o masă de birou, 2 scaune, un aparat de telefon şi o veioză. În faţa mea, un om de statură mijlocie mă primeşte cu un zâmbet, nu prea dulce, mai mult pentru a-mi da impresia că ne cunoaştem de-o viaţă. Mă întreabă ce vreau să beau şi mă pofteşte să iau loc pe scaunul din faţa sa...

Întrebări obişnuite, dar pline de înţelepciune şi tact: Am fost contactat de organele securităţii din România pentru a furniza informaţii? Cine au fost cei care m-au ameninţat că, dacă nu voi furniza informaţii privind pe colegii mei sau anumite persoane care erau în obiectivul lor, voi avea de suferit? Ce sancţiuni am primit în caz de refuz? etc.

Vorbea limba română cu un accent moldovenesc. Nu mă privea drept în ochi, făcea tot felul de linii pe o coală de hârtie. Ici-colo mai ridica capul şi mă privea drept în ochi, dar asta mai ales când am încercat să fug de adevăr.

La un moment dat, a început să-mi relateze mai multe decât eu ştiam despre mine:

„– Deci ai fost contactat la Suceava de căpitanul Constantin Crăciuni de la securitate. Ţi-a cerut să-i furnizezi informaţii despre mai multe persoane, printre care şi un medic ginecolog, în casa căruia au avut loc întâlniri, jocuri de cărţi etc.

Locul stabilit pentru întâlnire a fost lângă o biserică de pe str. Ana Ipătescu. Informaţiile trebuiau scrise şi introduse într-o cutie de chibrituri sau înmânate, discret, personal la acel loc.

Ai refuzat şi, drept sancţiune, ai fost transferat din postul stenograf-şef de la cabinetul preşedintelui Comitetului executiv al Sfatului popular Suceava, Emil Bobu, la CCH Suceava, pe un post oarecare...”.

Mă uitam în ochii săi plin de mirare; îmi spunea, aşa cum am relatat mai sus, mai multe despre mine decât eu îmi aminteam. Apoi continuă...

Transferat la Bacău în anul 1965, la sfatul popular raional, mi-a amintit că am fost contactat de maiorul Popa de la securitate. Acelaşi refuz a contribuit să fiu mereu amânat cu aprobarea de plecare în Israel...

Nu puteam să-l contrazic, totul era adevărat. Uimirea mea a fost, atunci şi mai târziu: de unde avea  aceste informaţii? O enigmă. Poate un schimb de informaţii între organele securităţii.

Mai târziu, prin anii ’90 şi ceva, începând să semnez în presa de limba română din ţară, cea mai valoroasă sursă de date a devenit atotştiutorul Shlomo Leibovici-Laiş, care, mai târziu, pentru merite deosebite, primeşte titlul de Doctor Honoris Causa de la mai multe universităţi din ţară şi din România.

Public un amplu interviu, realizat când a primit acest titlu la Universitatea din Cluj.

Veneam la el, în biroul de la un subsol de pe str. Alemby, din Tel Aviv. Îi spuneam scopul şi el, stând pe un scaun rotativ, se învârtea la stânga şi la dreapta, întocmai ca un copil şi-ţi transmitea, cu o deosebită dragoste, răspunsuri la toate întrebările.

Nu rareori, discuţiile noastre au fost întrerupte. La celălalt capăt al firului, un redactor de la Kool Israel în limba română, care se consulta cu el în anumite probleme ce urmau să fie transmise la radio.

Au trecut anii şi, din neglijenţă, rea voinţa unor organe a făcut să fie obligat să părăsească acele câteva încăperi, cu mii de cărţi şi manuscrise, fără a primi un alt spaţiu adecvat.

Aşa a plecat spre lumea celor drepţi, fără să-şi vadă visul împlinit. Ce ruga în fond?! Un spaţiu modest, unde putea să-şi vadă cărţile aranjate în rafturi şi el, învelindu-le cu privirea sa, cu dragostea sa pentru literatura de orice fel.

Adio, prieten drag!

 

 

 

Prof. Dr. Ing. Nachum Finger

 

 

Dacă, în ultimul timp, aflăm cu tristeţe şi durere în sufletele noastre ce se întâmplă cu cimitirele noastre din România, cu pietrele funerare, acele „monumente” sfinte de care suntem legaţi cu mii şi mii de fire sentimentale, totuşi găsim oameni, în sensul adevărat al cuvântului, pentru care îngrijirea, păstrarea în condiţii bune, pe cât posibil, este o preocupare vitală. Nu putem să nu aducem şi noi cele mai sincere felicitări şi urarea de ani mulţi de acum înainte pentru a duce la bun sfârşit aceasta nobilă acţiune.

Eroul relatării mele de faţă este unul dintre aceştia.

Am avut plăcerea să port o discuţie cu eminentul om de ştiinţă, respectiv prof. dr. ing. Nachum Finger, proaspătul ex-rector al Universităţii Ben-Gurion din Beer Sheva, actualmente adjunctul şefului comisiei de învăţământ superior din Israel, MALAG, comisie care direcţionează toate instituţiile academice din Israel: universităţi şi colegii academice.

Din nou am în faţa mea o adevărată mândrie a tribului nostru. Vă rog să mă credeţi că am rămas plăcut surprins de modul cum domnia sa se exprimă clar şi nealambicat, sincer şi modest, încât, la un moment dat ţi se pare că-l cunoşti de ani şi ani. Convorbirea dintre noi s-a legat repede şi fără probleme de protocol. O persoană foarte plăcută, cu un impresionant palmares de realizări, însă... La ce mă refer cu acest „însă”? Am remarcat imediat că eroul meu nu se încadrează în categoria „colecţionarilor” de onoruri, diplome şi distincţii. E caracterizat prin modestie şi omenie. Am trebuit să utilizez „forcepsul”, atunci când trebuia să vorbească despre persoana sa.

La discuţie noastră a participat şi dr. ing. Strul Moisa, iar sarcina sa a fost să-mi uşureze realizarea acestui interviu, punctând şi completând amănunte pe care prof. Finger le „scăpa”, intenţionat, din cauza modestiei sale „incurabile”.

Aşa cum veţi observa, convorbirea s-a desfăşurat pe teme diverse; ceea ce voi reda, succint, în continuare sunt numai trei aspecte mai relevante. Bunăoară: fragmente din copilărie, realizări pe plan profesional şi social. Pentru cele expuse în continuare, am utilizat discuţia atât la persoana întâia – mai ales cele exprimate de către prof. Finger Nachum –, cât şi persoana a treia, cele consemnate de mine.

Precizez că intervenţiile dr. ing. Strul Moise le voi nota cu S.M., cele ale eminentului om de ştiinţă prof. dr. ing. Nachum Finger – cu N.F şi subsemnatul – cu S.S.

Aceste fiind zise, să trecem la „treabă”.

 

S.S.: Stimate dl  prof.  dr.  ing.  Nachum Finger, cele povestite de dl dr. ing. Strul Moisa m-au determinat să „nu pierd timpul” şi să vă contactez imediat, rugându-vă să fiţi oaspetele rubricii mele, „Oameni care ne fac cinste”. Și, pentru promptitudine cu care aţi răspuns pozitiv, îmi permit să vă mulţumesc pentru bunăvoinţa manifestată.

La început, câte ceva despre locurile ce v-au lăsat amintiri ce nu pot fi şterse nicicând din memoria dvs. şi nobila acţiune de îngrijirea a cimitirului din Noua Suliță.

N. F. (prof. dr. ing. Nachum FINGER): Orăşelul în care m-am născut se numeşte Noua Suliță (la data respectivă aparţinea Basarabiei-României, actualmente Ucrainei).

În anul 1941, odată cu invadarea teritoriului, evreii din Basarabia, inclusiv cei din Noua Suliţă, au fost scoşi din casele lor şi deportaţi în lagărele din Transnistria, lagăre din care majoritatea nu au mai revenit niciodată.

Copil fiind, împreună cu familia mea, am trecut prin acel iad ce se chema Transnistria, întipărit cu durere, cu multă durere în inimile noastre. Acolo, o parte din familia mea, inclusiv tatăl meu, au fost nimiciţi. După terminarea războiului, am revenit în Noua Suliţă, doar eu – un copil, mama şi mătuşa, ambele rămase văduve. Aceste 2 surori – ambele lăsând acolo tot ce le-a fost mai scump, soţii. Ele mi-au salvat viaţa şi m-au crescut. Acest fapt m-a îndemnat ca, pe mormântul lor – aflat unul lângă celalalt la cimitirul din Ramat Hasharon – să scriu: mamele mele. Şi aici vin să mă reculeg, până în ultimele zile ale vieţii.

În anul 1946, granița româno-sovietică a fost redeschisă pentru câteva luni, spre a permite reunificarea familiilor. Astfel, noi – cei trei (eu, mama şi mătuşa), am ajuns în Siret, în calitate de repatriaţi. Am fost preluaţi de Joint şi redirecţionaţi către oraşul transilvănean Dej. Motivul era simplu: după încheierea războiului, datorită tragediei, multe case evreieşti şi din oraşul Dej au rămas libere... Ajunşi aici, eram printre puţinii copii evrei din oraş, de care se leagă şi primele amintiri. Au trecut aşa de mulţi ani, totuşi memoria de copil „nu-mi joacă feste”.

Bunăoară, o amintire ce îmi apare şi acum în faţa ochilor este că mătuşa (a doua mea mamă) îmi confecţionaseră un „costum” de purim, „Ahasveros”. Vecinul nostru, Iacob Weiss, m-a luat de mână şi m-a dus din casă în casă, unde cântam melodia tradiţională – „A ghiten piram aleh...” – şi, bineînţeles, primeam bucăţica tradiţională de zahăr. Mi-a luat timp să înţeleg atunci de ce oamenii vizitaţi plângeau, când intram în casa lor cu costumul şi urările tradiţionale de purim: desigur îşi aduceau aminte de copiii lor plecaţi, care n-au mai revenit, fiind ucişi mişeleşte în iadul de la Auschwitz.

Primele 4 clase primare le-am terminat în oraşul Dej. Am trecut cu succes dificultăţile legate de limba română – deoarece acasă, idişul era mame-luşen, în care m-am născut şi crescut.

La data de 1 ianuarie 1951 am păşit pe pământul făgăduit de Bunul Dumnezeu – Israel, Portul Haifa, Şaar Haalia, motonava „Transilvania”, fiind ceea ce rostesc mereu cu emoţie şi mândrie.

După câteva luni la Beit Haolim din Pardes Hana, în vara anului 1951 am fost transferaţi în „Maabara David”, lângă Haifa (actualmente Neve David). Aici am tranzitat din cort mobil (cu stâlp central în mijloc; în total 8 paturi pentru 3 familii), către mai bine, respectiv într-un cort fix (badon). Am locuit aici până în vara anului 1955 – perioadă în care am terminat primele 2 clase de liceu în Haifa – după care am trecut să locuim la Ramat Hasharon, în „cartierul Pecker”, cartier ce s-a ridicat din donaţiile evreilor originari din Noua Suliţă, împrăştiaţi în America de Sud şi Nord. Aceştia s-au înregimentat pentru a-i ajuta pe puţinii supravieţuitori ajunşi în Israel. Tot aici s-a ridicat şi sinagoga, având nume comemorativ al martirilor din Noua Suliţă.

Locuind în Ramat Hasharon, am terminat liceul „Bilu” din Tel Aviv.

În Țahal am servit la blindate, fiind remarcat pentru marele meu patriotism, gata oricând să-mi jertfesc viaţa pentru vechea-noua patrie a evreilor de pretutindeni.

În anul 1960, datorită conştiinţei mele, interesului de a nu precupeţi niciun efort să dau totul patriei mele, am câştigat o bursă la „Universitatea Columbia” din New York, Facultatea de inginerie, specialitatea Industrial Engineering and Management.

În SUA am rămas 12 ani, până în anul 1972, depunând eforturi susţinute să nu fac de ruşine încrederea acordată. În acest timp am terminat masteratul şi doctoratul. În paralel, am fost şi membru în Corpul academic „School of Business Administration, Rutgers University” (State University of New Jersy).

S.S.: Vă rog să-mi povestiţi unde şi cum aţi cunoscut-o pe viitoarea dvs. tovarăşă de viaţă.

N.F.: Pe Maya – soţia mea – am întâlnit-o aici. Istoria ei este similară cu a mea: a suferit, de asemenea, trauma şi infernul holocaustului. S-a născut în gheto-ul din Varşovia, şi-a pierdut tatăl într-una din acţiunile germanilor în gheto. Mama ei a reuşit s-o salveze, prin faptul că a predat-o unei mănăstiri, unde a rămas până la terminarea războiului, apoi s-a reîntregit familia.

Eu şi Maya am întemeiat familie în Israel, am crescut 2 băieţi, care au învăţat, au făcut armata şi trăiesc în Israel. Aceasta este încă o importanţă a existenţei statului Israel, vitalitatea existenţei sale: când copiii, nepoţii, strănepoţii nu părăsesc pământul făgăduit, udat cu atâta sânge nevinovat.

În anul 1972, revenind în ţară, am fost printre fondatorii Departamentului de inginerie industrială din cadrul Universităţii „Ben-Gurion” din Beer Sheva. Am văzut în înfiinţarea noii Universităţi, a unui important departament, un îndemn profesional, cât şi o misiune sionistă.

S.S.: La universitate, suplimentar obligaţiilor de profesor, aţi fost întâlnit în mai toate funcţiile academice: de la Şef de departament, Decan al Facultăţii de Inginerie, Rector (8 ani), până în anul 2002. E un record, e o mândrie pentru aliaua noastră.

N.F.: Am avut noroc că majoritatea perioadei funcţionării mele în calitate de rector au fost ani de prosperitate pentru învăţământul superior; de aceea, am putut să-mi concentrez întreaga rezervă de puteri pentru dezvoltarea Universităţii „Ben-Gurion” din Beer Sheva.

La finele legislaţiilor de rector, am fost solicitat să funcţionez în calitate de preşedinte de comisie, care a propus către MALAG introducerea procedurii de evaluare a calităţii instituţiei şi disciplinelor de învăţământ superior în Israel. Recomandările către comisie au fost adoptate şi implementate.

S.S.: În anii din urmă, aţi funcţionat şi în calitate de membru în MALAG, fiind şeful comisiei pentru evaluarea calităţii. Iar, începând din mai 2008, aţi fost desemnat în calitate de adjunct al şefului comisiei de învăţământ superior, şeful acestei comisii fiind ministrul educaţiei.

 

Aici intervine Dr. ing. Moisa Strul, care povesteşte următoarele: „L-am însoţit pe prof. dr. ing. Finger în câteva rânduri în România. Reţin momentele emoţionante, când el a vizitat fosta sa şcoala primară din Dej, Sinagoga Mare din Dej, la care mergea la heider. Faptul că prof. dr. ing. Finger a fost prezent aici, în anul 1948, la dezvelirea monumentului care simboliza deportarea evreilor către Auschwitz, aflat şi actualmente vizavi de Sinagoga Mare, i-a lăsat amintiri ce îl urmăresc mereu şi nicicând nu vor fi şterse din memoria sa”.

Referitor la relaţiile cu universitarii din România, dl dr. ing. Moisa completează: „Prof. dr. ing. Finger a fost iniţiatorul, forţa motrice şi catalizatorul acestor relaţii, atât în calitate de Decan al Facultăţii de Inginerie, cât şi, ulterior, în calitate de Rector. Şi tot prof. Finger a fost sprijinitorul proiectului în care Universitatea Ben-Gurion din Negev i-a acordat dlui Dr. Alexander Șafran z.l., fostul Șef-Rabin al României din perioada 1940-1947 – ulterior Sef-Rabin al oraşului Geneva – titlul onorific de Doctor Honoris Causa în Filosofie. În acest scop, ambii ne-am deplasat în mod special la Geneva”.

Din multele titluri onorifice voi aminti doar câteva: Universitatea „Transilvania” din Braşov i-a acordat, în anul 1995, titlul de Profesor Onorific, iar în anul 1997, titlul de Doctor Honoris Causa.

Ambii – prof. Finger şi dr. Moisa – au ţinut să menţioneze, la superlativ, modul în care Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române – prin persoana Arhimandrit Ieronim Creţu şi Preot David Pristavu – au ştiut să fie întotdeauna alături de noi, alături de universitarii din România veniţi în Israel, cu prilejul diferitelor conferinţe de specialitate.

Soţii Finger au doi copii – Shai şi Noam – şi, deocamdată, un singur nepoţel, Ori. Dar şi aici s-a dovedit „că mărul nu cade departe de pom” şi, fiecare în parte, datorită patriotismului inspirat de tatăl lor, nu-l fac de ruşine în specialităţile lor.

Şi, deoarece discuţiile au început cu Noua Suliţă, închid cercul tot cu Noua Suliţă. Iată ce mi-a declarat în continuare:

„În anul 1995 am revenit, pentru întâia oară – şi doar pentru câteva ore –, în fostul orăşel Noua Suliţă. Această primă scurtă vizită nici nu mi-a satisfăcut şi nici nu a răspuns interesului avut; această ultimă frază se referă la cele auzite acasă, atunci când eram un copil . În anul 1997 am revenit din nou la Noua Suliţă – de data aceasta „o vizită de rădăcini” –, însoțit de cei doi fii ai mei. Aceştia au avut posibilitatea să facă cunoştinţă cu importantele rămăşiţe evreieşti de acolo şi mai ales cu cimitirul. Aici am căutat 2 elemente esenţiale: groapa comună, cu cei 39 de bărbaţi tineri evrei, împuşcaţi la începutul războiului, pentru simplul motiv că erau evrei (printre aceştia aflându-se şi cei 2 unchi ai mei: Moshe şi Naftali Finger); apoi mormântul bunicii din partea mamei – Udia –, care a murit înainte de război.

Spre regretul meu, am găsit numai groapa comună, însă mormântul bunicii nu l-am găsit. De altfel, mormântul era aproape imposibil de găsit, datorită stării în care se găsea cimitirul pe atunci şi mormintele. Chiar dacă cimitirul nu a fost vandalizat, zona în care se află acesta este o zonă agricolă, iar cimitirul neîngrădit. Acest fapt permitea intrarea liberă a animalelor. Apoi să ţinem seama că inexistenţa unei comunităţi evreieşti, care să se ocupe de îngrijiri minimale, duce ca buruienile crescute să facă inaccesibil accesul la morminte”.

S.S.: Stimate dl prof. dr. ing. Finger, dl dr. ing. Moisa Strul mi-a vorbit cu multă însufleţire despre preocupările dvs. de a reda, pe cât posibil, viaţa acestui cimitir, mai ales acum, când situaţia cimitirelor evreieşti este pe cale de distrugere de către elemente duşmănoase, elemente ce vor să „şteargă cu buretele” orice urmă, că ne-am născut, am copilărit, am muncit, am creat acolo. Vă rog să vă axaţi puţin discuţia în acest sens.

N. F.: Într-adevăr, acest fapt m-a determinat să iau câteva hotărâri, respectiv să elaborez un program de activitate: îngrădire, curăţire, întreţinere, restaurarea monumentelor aflate în paragină, precum şi întocmirea unui recensământ documentat pentru viitorii vizitatori.

În acest scop a fost înfiinţată Asociaţia Originarilor din Noua Suliţă, cu membri pe tot mapamondul. Contribuţia membrilor a fost benevolă, fiecare după posibilităţi.

Actualmente, primul punct din program – îngrădirea cimitirului – a fost realizat. În continuare avem derularea şi definitivarea celorlalte puncte din programul propus.

 

Legat de acest aspect, interlocutorul meu consemnează, în continuare câteva dintre opiniile sale şi consideră că întreţinerea cimitirelor din diaspora trebuie să fie o sarcină comună a poporului evreu, a Statului Israel, dar şi a organelor locale din zona în care se află respectivele cimitire. Din păcate, în foarte multe locuri, cimitirul prezintă, de altfel, singura legătură organică dintre trecutul evreiesc în diaspora cu noi, care mai trăim, oriunde în lume. Adevărat, a cunoaşte trecutul este esenţial pentru dezvoltarea viitorului. Acelaşi trecut însă este important şi pentru localitatea în zona căreia se află respectivul cimitir evreiesc.

 

Folosesc acest prilej pentru a remarca înţelegerea de care s-a bucurat proiectul meu din partea tuturor organelor locale orășenești relevante din Noua Suliţă.

Sunt născut în România, am plecat din România către Israel. Şi nu numai datorită acestor elemente, sunt mândru că fac parte din această mare comunitate, care a contribuit la dezvoltarea Statului Israel în absolut toate domeniile.

S. S.: Iar acest „carusel al vieții” nu se caracterizează numai prin parametrii cantitativi – întindere şi diversitate – ci, mai ales, prin calitate de excepţie. Dacă toţi aceşti factorii ar fi însumaţi şi s-ar raporta la scala unitatea de timp, rezultatul obţinut poate fi calificat drept excepțional; şi, nu mă feresc a scrie, chiar de invidiat! Şi, dacă ar fi să continui în termeni tehnico-inginerești, raportul dintre cei doi termeni de referinţă – timp şi realizări – se află în raport invers proporţional: într-o perioadă scurtă de timp, prof. Finger a izbutit să materializeze lucruri de excepţie, de invidiat: atât pe plan profesional, cât şi pe plan social.

La toate acestea, orice aş aşterne eu pe această hârtie, poate fi doar palid şi fad, fără a exprima suficient de solid şi profund tot ceea ce ar trebui exprimat. Şi, totuşi, două cuvinte: cinste dvs., stimate dl prof. dr. ing. Nahum Finger.

Vă doresc multă sănătate şi încă multe şi multiple realizări, cu care noi, cei din „aliaua tăcută”, ne mândrim.

 

 

 

Prof. Dr. Zvi Hacohen

Rector al Universităţii

„Ben Gurion” din Beer Sheva

 

 

Ascult banda cu imprimarea făcută, zilele trecute, cu un alt fiu al tribului, prof. dr. Zvi Hacohen, rectorul Universităţii „Ben Gurion” din Beer Sheva, şi mă găsesc într-o mare dilemă. Nu ştiu pe cine, dintre el şi mama sa, pot numi eroii relatării de faţă.

Nu-mi rămâne decât să apelez la cititorii noştri, să hotărască cui i se cuvine prioritate, față de cine trebuie să exprimăm toată admiraţia noastră şi cu cine trebuie să ne mândrim mai mult.

 

În Cluj, în oraşul spintecat de apele Someşul, de unde au plecat aşa de mulţi evrei în lagărele morţii şi nu s-au întors niciodată, în acest oraş al luminii, ani de-a rândul obştea evreiască era condusă, cu foarte mulţi ani în urmă, de rabinii aparţinând familiei Hacohen. Deci, străbunicul şi bunicul prof. dr. Zvi Hacohen au avut această înaltă funcţie, în acest mare oraş şi împrejurimi.

Nu lipsea mult ca şi tatăl său, Iakob Hacohen, care a studiat în Frankfurd, Germania, împreună cu Iosef Burg z.l., să moştenească şi el această nobilă funcţie. Însă norii celui de-al doilea război mondial au început să întunece cerul şi, din această cauză, a revenit la Cluj înainte de a termina studiile.

În timpul războiului, luat în lagărele morţii, are norocul să supravieţuiască, datorită unui om cu o inimă de aur, care a salvat mulţi evrei de pierire, aidoma ca Shindler, salvatorul multor confraţi. Totuşi, plăteşte cu un preţ foarte mare... Soţia şi cei doi copii sunt ucişi mişeleşte, iar el se reîntoarce singur la Cluj.

În anul 1945 se căsătoreşte cu Eva Neuzmann Neumann (în Israel, Hava), din care căsnicie se va naşte, în 1947, Zvi Hacohen. Nu trece mult şi tatăl noului născut este arestat, sub diverse motive, printre care şi cel de înflăcărat sionist. Judecat de regimul comunist, condamnat la detenţie până în anul 1955 şi apoi ţinut sub observaţie atâta vreme când face parte din afacerea murdară de „vânzare a evreilor contra dolari”, ajunge şi el în Israel. Aici este recunoscut, pe bună dreptate, ca Asir Sion.

Arestat şi condamnat în 1947, nu mult după naşterea unicului fiu, Zvi nu are prilejul să-l cunoască pe tatăl său, nu se bucură de mângâierile şi grija unui părinte. Totul, absolut totul rămâne pe umerii Evei, mama, care, terminând cu brio liceul, nu a reuşit să continue studiile din cauza afurisitului război, când, împreună cu familia şi mulţi alţi evrei, a luat drumul spre cuptoarele de la Auschwitz . Astfel a devenit, aşa cum veţi citi mai jos, o adevărată eroină, dacă ţinem seama prin câte a trecut, cum a văzut moartea în faţa ochilor, cum, printr-o pură întâmplare, n-a ajuns în camerele de gazare şi cum, venind în Israel, s-a străduit să crească pe singurul copil, respectiv pe cel ce, la 1 august a.c., a „intra în papucii” noului Rector al Universităţii din capitala Neghevului.

Deci Iakob Hacohen, tatăl lui Zvi, în 1947, simţind că nu-l aşteaptă vremuri uşoare în România, după înscenarea procesului, şi ştiind că Eva vrea să plece în țara tuturor evreilor din lume, Israel, roagă o mătuşă de-a sa, în vârstă de 65 de ani, ca să accepte şi să treacă pe numele ei copilul soţilor Hacohen, întrucât a primit aprobarea să plece legal în Austria. Aceasta acceptă, cu bucurie, iar Zvi devine fiul, provizoriu, al unei femei de 65 de ani.

Pe de altă parte Eva, mama lui Zvi, începe o adevărată luptă pentru trecerea ilegală a graniţei spre Ungaria, de acolo urmând să plece în Austria, la Viena, pentru „recuperarea” fiului.

După câteva încercări nereuşite, punându-şi viaţa în pericol, Eva, plătind bani mulţi, reuşeşte, într-o noapte, să treacă graniţa şi să ajungă la Budapesta, iar de acolo la Viena. Preia cu multă bucurie şi emoţie pe Zvi şi, după o oprire la un frate din Belgia, ajunge în Israel, prin anii ’50.

Aici începe adevărata odisee a vieţii celor două suflete bătute de soartă, mama şi copilul.

Întreţinându-se ca femeie de serviciu la spălatul scărilor, curăţenie, mai târziu i se oferă posibilitatea de a primi un spaţiu la Cfar Saba sau Rehovot. Alege, aşa cum povesteşte ea, Rehovot, motivat de faptul cum spune în glumă, „dacă Preşedintele ţării, Waitzman, locuieşte la Rehovot, înseamnă că-i bine, ca atare va fie bine şi pentru noi, oraşul Rehovot”. Aici începe tot la munca de jos, la curăţenie şi, încet-încet, învaţă cu sârguinţă, în laboratorul unde făcea curăţenie, şi devine laborantă la Institutul „Vulcan” din Rehovot.

Zvi, băiatul ei drag şi scump, creşte, nu simte de câte ori mama sa nu mănâncă, ca el să fie la fel ca ceilalţi copii. Să fie frumos îmbrăcat, să-i cumpere cărţi etc., să-i dedice cea mai mare parte a timpului ei pentru educare. A vrut şi a reuşit să realizeze, prin el, ceea ce ea n-a putut să înfăptuiască ca elevă emerită în Cluj (cunoscătoare a 9 limbi) şi din cauza afurisitului de război, neputând termina o facultate. De aceea a vrut, şi a reuşit, să realizeze prin Zvi ceea ce ea n-a reuşit. Mai precis, să fie un exemplu de conştiinciozitate şi stăpânit mereu de dorinţa de a ajunge la vârful piramidei în îndeletnicirea aleasă.

Eva (Hava în Israel) ia copilul, încă înainte de a începe şcoala şi, plimbându-se pe străzile Rehovotului, îl învaţă, cu ajutorul literelor din care se compuneau firmele prăvăliilor de atunci, să silabisească, să citească, să lege literele, să formeze propoziţii cursive.

Mai târziu, când Zvi venea acasă de la şcoală şi îi spunea că nu a luat nota maximă, ea lăsa ochii în jos, mai, mai să plângă. Pentru ea, Zvi trebuia să vină numai și numai cu note maxime, să fie un exemplu, mai presus de orice alt elev.

Într-o bună zi văzând că mama sa nu este mulţumită de notele aduse acasă de la şcoală, i se adresează astfel:

„– Mămico... eu văd că-ţi fac necazuri. Am văzut o firmă, în drumul de la şcoală, unde scrie că se repară copii. Vino, îţi arăt, şi du-mă acolo să mă repare, poate voi fi mai bun!”

Hava a luat copilul de braţ, curioasă, au pornit la drum, să vadă unde a citit „că se repară copii”.

Firma, într-adevăr, exista şi era scris „reparăm cărucioare-copii” (cu cratimă între cărucioare şi copii). Au urmat râsete, iar viaţa şi-a continuat mersul cu greutăţi, bucurii şi satisfacţii.

În anul 1960, Iakob soseşte în Israel, Zvi avea aproape vârsta Bar Mitzvei, şi mama i-a spus: „Acesta este tatăl tău, care a stat 13 ani în închisorile României comuniste.” Aşa l-a cunoscut! A fost o întâlnire emoţionantă, care a lăsat o traumă pentru tot ce n-a văzut copilul de la naştere.

Fiecare dintre cei doi părinţi s-au recăsătorit, între timp. Zvi a rămas, în continuare, la mama sa.

Recunoaşte că n-a fost un elev ieşit din comun. Învăţa la obiectele care-i plăceau. Făcea multe necazuri, alături de alţii, unor profesori care n-au reuşit să câştige simpatia elevilor, nu au predat disciplinele într-un mod didactic corespunzător.

Şi aici mă voi opri la un crâmpei din povestea anilor de liceu, ceea ce dovedeşte că dascălul nu are dreptul, niciodată, să impună elevului punctul său de vedere pentru viitoarea carieră din viaţă.

Prof. de matematică Herşman, din trib, proaspăt venit din România, văzând cât de neatent este la obiectul matematică, nu şi-a făcut multe iluzii cât departe poate ajunge Zvi. Deşi la examenul de matematică, pentru terminarea clasei a X-a, a obţinut, spre surprinderea dascălului, nota maximă, acesta l-a sfătuit să renunţe la alegerea ştiinţelor reale. Zvi i-a spus, mai mult în glumă, mai mult în serios, „că fiecare face ce crede că-i este mai bine.”

Au trecut 40 de ani şi, nu demult, fiind la o nuntă, a avut ocazie să-l întâlnească pe prof. Herşman, fostul dascăl în ale matematicii.

S-a apropiat şi i-a spus, zâmbind:

„– Mă recunoaşteţi, dl profesor?”

Acesta l-a privit şi, într-un târziu, i-a spus:

„– Sigur, eşti Zvi Hacohen, care mi-ai făcut destule necazuri. Apropo, ce ai învăţat, ce specialitate ai ales? Ce eşti?”

Răspunsul a venit imediat, însoţit de un zâmbet:

„– Din păcate, n-am luat în considerare îndemnul dvs., că nu sunt bun pentru ştiinţe reale şi, uitaţi-vă, am ajuns profesor universitar, cercetător în chimie organică. Vedeţi, dl profesor, de ce nu este bine să fie subapreciat un elev? Pentru că niciodată nu se poate cunoaşte suficient capacitatea sa”.

Dar să continuăm drumul în care mă însoţiţi, stimaţi cititori.

După ce termină stagiul militar, este admis la Universitate „Bar Ilan” şi declarat Licenţiat, în 1970, şi Master, în 1974, specialitatea chimie organică. Urmează Postdoctoratul la Institutul „Waitzman” din Rehovot, apoi specializarea la înalta şcoală şi, cu o bursă, porneşte în drum spre cea mai înaltă Şcoală a medicinii din lume, Harvard din America. Nici aici nu se face de ruşine în ale învăţăturii. Se evidenţiază prin conştiinciozitatea şi inteligenţa sa, prin interesul de a pătrunde adânc în toate tainele chimiei organice, obţine aici şi Postdoctoratul. Realizările, aprecierile, ofertele bune nu-i pot înlocui dragostea pentru ţară şi cei dragi.

În cursul anului 1981 este contactat telefonic de Universitatea din capitala Neghevului, cu următoarea propunere: „Am aflat că ţi-e dor de ţară, ai vrea să te reîntorci, avem vacant un post de cercetător la Institutul nostru de cercetări din Sde Boker în chimie, microbiologie, valorificarea algelor etc...

Eşti de acord???”

Emoţia l-a învins. Nu-i venea să creadă. Încurca cuvintele pentru răspunsul afirmativ. N-a stat mult pe gânduri şi a răspuns: „De acord”.

Într-adevăr, i-a fost dor de ţară. Ce i s-a propus că va face în noua calitate de cercetător, habar nu avea. N-a învăţat nici la Institutul Waitzman din Rehovot, nici la Harvard despre alge şi altele de genul acesta, dar nici nu vroia să „strice firma”, spunându-şi apoi, în gând: „Voi munci zi şi noapte şi mă voi descurca...”.

Într-adevăr, a reuşit să ajungă foarte departe. Nici lui nu-i vine a crede, acum, când priveşte în urmă drumul parcurs...

Autor a nenumărate cercetări şi invenţii, care au depăşit demult şi hotarele ţării, au adus mulţi bani Universităţii şi statului. Bunăoară, împreună cu alţi colegi ai Centrului de cercetări din Sde Boker, a adunat donaţii de peste un milion de dolari, prin care sunt distribuite burse la studenţii merituoşi, dotarea laboratoarelor etc. Publică nenumărate cărţi în limba ţării şi engleză, zeci, chiar sute, de referate ştiinţifice care, cu timpul, devin un preţios îndreptar pentru studenţii care frecventează Facultăţile de chimie, biotehnică etc.

Dacă m-aş avânta să redau titlurile câtorva din cele peste 200 de lucrări, referate ştiinţifice, cercetări, pe care secretara sa mi le-a pregătit pentru documentare, nu ar ajunge multe pagini, iar eu „mi-aş strica dinţii” să le pronunţ şi să le scriu.

Invitat în mai toate ţările lumii, începând cu Statele Unite, America de Sud, Africa, Asia, Europa, pentru a împărtăşi din cercetările şi rezultatele obţinute de chimia israeliană, se bucură de o frumoasă primire şi laude fără sfârşit.

Senatul Universităţii, Ministerul Învăţământului, factorii de bază guvernamentali nu au putut „sta cu braţele încrucişate” ca să nu-l promoveze mereu, în tot felul de funcţii universitare foarte importante, iar nu de mult să fie ales de Senatul Universităţii „Ben Gurion”, în unanimitate, ca viitorul rector al marii Universităţi din capitala Neghevului, pentru o perioadă de 4 ani.

De numele său trebuie alăturat și rolul important jucat în marea grevă a profesorilor universitari din anii trecuţi, pentru mărirea salariilor slujitorilor învăţământului superior. Din anul 2005 deţine şi funcţia de Preşedinte al tuturor senatelor universităţilor din ţară, precum şi multe alte funcţii onorifice.

Vorbindu-mi despre profesorii universitari de la „Bar Ilan”, a avut cuvinte de laudă la adresa prof. Spreher Smuel, care, îndeplinind multe funcţii în cadrul Universităţii, până şi Rector, a fost îndrăgit de studenţi, şi este hotărât să-l aleagă ca far călăuzitor în activitatea sa de Rector, întrucât a ştiut să câştige simpatia studenţilor, vorbind întotdeauna cu ei de la același nivel.

În încheiere, nu pot renunţa la câte ceva, ce am găsit scris în revista ebraică, care apare săptămânal în capitala Neghevului: „Prof. Dr. Zvi Hacohen, tatăl a doi fii, locuitor al aşezării Omer-Beer Şheva, membru în Senatul Universităţii din capitala Neghevului, Cercetător în Biotehnologie la Institutul de cercetări din deşert după numele «Blauştein», îndeplineşte funcţia de Director al colectivului de cercetători al Universităţilor din Israel.

Copil al oraşului Cluj, membru de bază al Institutului internaţional ANNAL OF MICROBIOLOGY, prin contribuţia sa ştiinţifică, Universitatea din Beer Sheva a obţinut câteva milioane de dolari şi înregistrarea multor invenţii-patente, redate în 3 volume tipărite, ultimul cu titlul SINGLE CELL OIL, care se ocupă, printre altele, şi de producerea combustibilul biologic-biofil, la bază având alge şi altele, obţinerea de acizi nesaturaţi PUFA, pentru uzul farmaceutic şi alimentar...”.

 

Se făcuse târziu, stăteam faţă în faţă, eram fascinat de simplitatea cu care mi-a redat crâmpeie din povestea vieţii sale, aşa cum îmi spunea, fără jenă, dintr-o familie săracă pe atunci, o mamă care a muncit din greu să-l crească și să-i creeze condiţii să înveţe, să-i înrădăcineze dragostea pentru învăţătură, conştiinciozitate, să ajungă cât mai departe în îndeletnicirea aleasă, a intrat la 1 august în „papucii” viitorului Rector al marii Universităţi din capitala Neghevului.

Nouă nu ne rămâne decât să-i transmitem, din toată inima, mult, foarte mult succes.

 

 

 

O somitate a ştiinţei

energetice române

Ac. Prof. Univ. Ing.

Martin Bercovici z.l.

 

 

Unul dintre „furnizorii” fideli, care, oriunde se află, fie la Paris, Roma, Bucureşti sau aici, în ţară, şi căruia când „îi cade în mână” ceva deosebit, care poate interesa pe cititorii publicaţiei noastre, repede pune într-un plic sau mă contactează telefonic... şi, uite aşa, Aby Avisar mă pune la curent cu tot felul de lucruri interesante, iar apoi are satisfacţie când apare relatarea, considerându-se, pe bună dreptate, „părtaş” la succes.

Zilele trecute am primit un plic voluminos, cu adresa expeditorului Aby Avisar, Hotelul KK, „Elisabeta”, str. Slănic, Bucureşti, conţinând 70 de pagini, scrise de 3 personalităţi române despre „părintele energeticii româneşti”, ing. Martin Bercovici z.l., membru titular al Academiei Române, inginer electromecanic, profesor universitar. Într-un cuvânt, după ce citeşti cele 70 de pagini, pot să-ţi dai seamă ce somitate a fost confratele nostru, ce contribuţie a adus el pentru cimentare şi modernizarea energeticii româneşti.

Autorii, fiind cândva studenţii defunctului, s-au străduit (şi au reuşit) să adune şi să ne redea un material documentar de o mare valoare istorică, care a văzut lumina tiparului anul trecut, sub auspiciile „Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România”.

Este locul şi momentul să consemnez că introducerea, un fel de trecere în revistă la ce va urma, este scrisă în limbile engleză, germană şi română.

Şi înainte „de a da frâu liber” celor aflate, mă simt obligat să redau câteva concluzii, la care a ajuns marele dispărut, desigur, după mulţi ani de studii, în calitate de inginer, de profesor la diverse şcoli cu profil energetic, de director, de profesor universitar, de consultant în realizarea unor mari obiective energetice din România: „Ingineria energetică, în tot ce are mai frumos, este o simbioză creatoare între concretul tehnologic, abstractul ştiinţei şi inefabilul artei. Cât priveşte ENERGETICA, ea are o triplă concepţiune: ca ştiinţă, ca ramură, ca profesie. Energetica este ştiinţa aplicată, situată la confluenţa între ştiinţele tehnice, economice, cele ale naturii, sau, mai degrabă, supradisciplină. Împrumută şi impune folosirea unui bogat arsenal ştiinţific, de concepţie, metode, instrumente şi rezultate de la ştiinţe, domenii şi disciplină...”.

Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la plecarea sa în drumul fără reîntoarcere, dar numele său se află înscris cu litere de aur în galeria marilor personalităţi ale energeticii româneşti, fiind cunoscut de multe generaţii de studenţi şi ingineri, care au avut bucuria de fi făcut studiile superioare la Politehnica din Bucureşti, ingineri, parte ce trăiesc în România, parte în străinătate, şi care duc mai departe, cu succes, cele învăţate de la marele dispărut academician, prof. univ. ing. Martin Bercovici z.l. De altfel, domnia sa a fost omagiat şi în ţara strămoşilor săi, pe care ei au părăsit-o cu peste 2000 de ani în urmă, din cauza cotropitorilor romani, reînviată prin strădania fiilor săi, răspândiţi în toată lumea.

Parcurgând paginile cărţii, ne dăm seama că, născut, crescut, trăit şi decedat în secolul al XX-lea, a avut de înfruntat furtunile provocate de două războaie mondiale, dar şi al dezvoltării ştiinţifice fără precedent. El a fost nevoit să se zbată în valurile politicianiste, a acţionat prin răspândirea culturii tehnice împotriva obscurantismului nazist, a participat la construirea României moderne după război, el fiind ctitorul, alături şi de alţi savanţi de aceeaşi talie, ca Dimitrie Leonida, C. Dinculescu, Constantin I. Budeanu etc. al energiei şi al modernizării ei în fosta noastră patrie, România.

Lecţiile predate, prin explicaţiile sale legate de sistemul energetic, transportul şi distribuţia energiei electrice, sarcinile ce trebuie să fie mereu în atenţia inginerilor au fost un model de a recruta, de a mobiliza atenţia studenţilor săi şi a-i determina să iubească îndeletnicirea aleasă.

Deşi ca tânăr inginer şi-a început activitatea la Societatea de Gaz şi Electricitate din Bucureşti, datorită conştiinciozităţii, abnegaţiei, calităţilor deosebite a fost promovat în funcţii de conducere, a urcat cu brio toate treptele spre vârful piramidei în specialitatea de profesor şi practician în energie.

Este locul şi momentul să precizez că, în timpul persecuţiilor din perioada celui de-al doilea război mondial, confratele nostru a condus Şcoala tehnică medie şi superioară numită şi „Politehnica Bercovici Bucureşti”, unde tinerii evrei au putut să-şi menţină trează dorinţa de învăţătură şi să se pregătească tehnic şi moral pentru o viaţă mai bună.

Una dintre preocupările sale de bază, după terminarea celui de-al doilea război mondial, a fost modernizarea instalaţiilor vechi, care urmau să se facă eşalonat. În această direcţie, ing. Martin Bercovici a impus înfiinţarea Institutului de Studii şi Proiectări Energetice (ISPE).

Aşa cum povestesc foştii colegi, foştii studenţi, Martin a fost un adversar al principiului de a realiza obiective energetice după criteriul rezolvării necesităţii de moment, fără a se ţine seama de perspectiva dezvoltării economice a zonei respective şi a sistemului energetic naţional.

„Cotrobăind” prin alte documente legate de numele academicianului prof. ing. Martin Bercovici, am putut afla că domnia sa a fost organizatorul, în anul 1957, primei Conferinţe Naţionale a Electricienilor din România, la care inginerii din sectorul energetic, în afară de a se cunoaşte între ei, au dezbătut probleme vitale pentru dezvoltarea regimului energetic al României. De precizat, marele succes al acestei Conferinţe a dus, mai târziu, la continuarea unor manifestări, simpozioane, sub diverse denumiri, care au devenit, cu timpul, o tradiţie în activitatea lor.

Într-un cuvânt, o adevărată somitate a energeticii române, care s-a bucurat de o deosebită apreciere a regimului, deşi apartenenţa a deranjat mult, dar nu a putut exista o putere să-l înlăture din cale.

Şi, totuşi, cine a fost, de unde provine, cum a reuşit să ajungă eroul nostru la cele mai înalte funcţii, care au adus multă cinste comunităţii evreieşti din România, Israel şi din lume.

La începutul secolului XX-lea se naşte, în oraşul Bârlad, Martin Bercovici. Secolul al XX-lea, în care se zăreşte, la orizont, cu optimism, un viitor strălucit. Se părea că totul a fost descoperit şi inventat, iar industria, în plină dezvoltare, avea să asigure o viaţă fericită locuitorilor planetei. Din păcate n-a fost aşa, lumea de atunci s-a înşelat. Două războaie mondiale şi alte zeci de frământări sociale au măcinat populaţia planetei, schimbând destinele a sute de milioane de oameni.

Da, în acest secol s-a născut, a crescut, a învăţat, s-a format viitorul academician prof. ing. Martin Bercovici z.l., provenit dintr-o casă de pe strada principală, la nr. 27, pe colţ cu strada Roşiori, din Bârlad. Trecătorii puteau vedea o firmă mare, pe care scria: „Depozitul de cherestea la Bernard Bercovici”.

La vârsta de 11 ani, elevul Martin Bercovici este ales să înfrunte un examen de admitere la cel mai important liceu, „Gheorghe Roşca Codreanu”, din Bârlad. Acest liceu era considerat unul de talie europeană. Mulţi dintre dascăli erau profesori universitari, membri ai Academiei Române, generali în armata ţării, scriitori, economişti, ingineri sau specialişti în diferite domenii. Elevul Martin Bercovici reuşeşte la examenul de admitere pentru clasa I-a.

În acest mare liceu din Bârlad, elevul Martin Bercovici obţine, în fiecare an, premii, începând cu clasa I-a până în a VII-a, fiind remarcat ca unul dintre cei buni elevi la obiectele matematică şi fizică. Mai târziu, fiind student la Bucureşti, se abonează la „Gazeta matematică” şi la „Revista de matematică” de la Timişoara, rezolvând regulat problemele publicate.

În momentul când candidatul Martin Bercovici s-a prezentat la Şcoala Politehnică din Bucureşti, existau mai multe secţiuni. El, însă, a optat pentru specialitatea de inginer, la secţia electromecanică, pe care o va frecventa şi termina după 5 ani. Ca student, a fost un exemplu, din toate punctele de vedere, fiind mult apreciat pentru seriozitatea şi competenţa sa.

Imediat după terminarea facultăţii cu brio, este angajat la Societatea generală de gaz şi electricitate din Bucureşti. Deşi remarcat pentru fructuoasa sa activitate, dar în lumina legilor rasiale, este scos din funcţie în anul 1940, fiind ţinut 5 ani „într-un lung concediu”.

În anul 1947 este numit subdirector general-tehnic la unitatea de unde a fost alungat în 1940.

Cum ştim, în baza decretelor apărute în 1940, 360.000 de evrei, cetăţeni români, au devenit parte în afara legilor. Atunci, ing. Martin Berovici va pune baza Şcolii superioare tehnică, unde au predat profesori de seamă pentru studenţi evrei exmatriculaţi de regimul Antonescu, devenind chiar directorul acestui aşezământ de învăţătură.

De reţinut „Şcoala Bercovici”, înfiinţată în anul 1940, cu un efectiv de 10 profesori şi 12 elevi-studenţi, a ajuns, în anul 1942, să aibă 50 de profesori şi 543 de elevi-studenţi.

Mulţi dintre aceştia au devenit, mai târziu, cadre de bază în industria României de după război, mulţi au ajuns în Israel sau în alte ţări, bucurându-se de o apreciere fără asemănare, pentru competenţa şi seriozitatea lor.

Sigur, în documentele şi cartea ce am primit-o, sunt foarte multe alte aspecte despre marele dispărut, dar spaţiul nu-mi permite să le evidenţiez, ca atare sunt obligat să mă opresc aici, fiind convins că am încercat, parte reuşind, să vă prezint, în succinta mea relatare de astăzi, cine a fost acest fiu al tribului nostru, care a dispărut, spre regretul nostru al tuturor, la o vârstă destul de tânără.

 

 

 

Beno Naori

Valoarea unui OM adevărat

 

 

 

Cu ani în urmă, în cadrul unei discuţii amicale, cu dr. Bruno Sigal, directorul clinicii de chirurgie, proctologie, laparoscopie, circulaţia sângelui, varice etc., din str. Sprinţak, Tel Aviv, acesta mi-a vorbit, în linii mari, despre un prieten, inginer, care a deţinut funcţii foarte importante la Societatea de electricitate a ţării şi merită să-l cunosc, să scriu despre el, întrucât „a pornit de jos” şi a ajuns la cea mai înaltă treaptă pe care şi-o poate dori un adevărat patriot. În acelaşi timp, mi-a atras atenţie să nu mă avânt în discuţii politice, că este un mapainic înflăcărat, dar ceea ce îl mai caracterizează, în mod deosebit, este că are o inimă bună, a ajutat şi ajută pe semenii săi, mai ales pe cei proveniţi din România.

Sigur, propunerea venind de la un membru al tribului nostru şi viitorul erou al relatării mele, fiind din acelaşi trib, nu mi-a rămas decât să-l contactez, telefonic, să-l rog să colaborăm pentru realizarea unei interviu sau articol, despre viaţa sa, despre eşecurile, despre realizările sale etc.

Cu multă tactică a încercat „să mă îndepărteze din calea sa”, motivând că nu crede că este cel mai adecvat om să scriu despre el, că sunt alţii cu realizări mai mari, întrucât, fiind de peste 50 de ani în ţară, a uitat aproape limba română etc.

Dar, întâlnindu-mă, nu pentru prima oară, cu astfel de oameni din tribul nostru, modeşti, care sunt mulţumiţi „să îi lăsăm în voia lor”, nu se consideră mari eroi, dar în realitate sunt, susţin că tot ce au făcut pentru Patria noastră este o obligaţie morală, de mare patriotism etc., m-a determinat, totuşi, să insist, să nu renunţ de a-l cunoaşte. După multe amânări, zeci de pretexte, a venit şi rezultatul. Mi-a programat o întâlnire, la o cafenea din str. Nahalal Beniamin, Tel Aviv.

La ora fixată, am fost la locul indicat. Mă aştepta pe stradă un om trecut de prima tinereţe, slab, o privire mai mult curioasă decât binevoitoare, cu un teanc de foi de desen în mâna stângă. Ne-am aşezat la o masă, am pregătit reportofonul şi l-am poftit, fără multă introducere, să vorbească, să povestească, să am eu ce scrie pentru cititorii noştri.

M-a privit destul de mirat că am intrat direct în subiect. Introducerea sa a fost: „Vă rog să mă iertaţi dacă voi face greşeli în exprimare, dar de peste 50 de ani sunt în ţară şi limba română am folosit-o foarte rar”.

Aiurea, vorbea foarte bine, nu se încurca în limba Mioriţei, şi a început „să descarce tolba”, cu frânturi din viaţa sa de până acum, dar evitând mereu cuvintele „eu am făcut, datorită mie s-au realizat, la aceste obiective se găseşte amprenta mea etc.”.

Şi, iată, omul care încerca să mă convingă că este de peste 50 de ani în ţară şi nu vorbeşte bine româneşte, scrie un roman, din care s-au publicat fragmente în ziarul „Viaţa Noastră”. Acum, publică, cu regularitate, relatări interesante, în „Revista Mea”. La început a refuzat, un timp, să fie semnat cu titlul „Ing. Beno Naori”, doar numele său, fără titulatură. „Modestia, bat-o vina!”

Ziarul „Viaţa Noastră” a descris despre drumul parcurs, ce realizări sunt legate de numele său. Ne vine greu să credeam că, într-adevăr, acesta şi nu altul a venit în ţară fără să cunoască bine limba, şi-a completat studiile la Tehnionul din Haifa, a învăţat limba ţării, şi-a perfectat cunoştinţele în practicarea limbii engleze şi franceze. Este trimis de Tehnionul din Haifa, unde şi-a completat studiile întrerupte în România, ca inginer stagiar în construcţii, pentru o perioadă de practică, la un şantier al Societăţii de electricitate din ţară şi rămâne la această mare unitate până la pensionare. Urcă şi urcă toate treptele, până şi devine „o putere”, un far călăuzitor în executare, în supravegherea a tot ce se mişca, între anii 1964-1998, în marea Societate de electricitate a ţării (Hevrat haşmal).

Cine este ing. Beno Naori???

Poate unii, cunoscându-l personal, ştiu valoarea sa, alţii, citindu-l în paginile publicaţiei noastre, se întreabă cine este, totuşi, el, în realitate?

Ing. Beno Naori (Focşăneanu, până la venire în ţară) s-a născut la Bacău, într-o modestă căsuţă din fosta str. Lecca. În trei camere locuiau părinţii, bunica şi cei şapte copii, printre care şi Beno. Casă grea de întreţinut, dintr-o prăvălioară-cârciumă.

În timpul celui de-al doilea război mondial, tatăl, capul familiei, este luat la muncă obligatorie şi totul, absolut totul, rămâne în sarcina mamei. Să hrăneşti şapte copii, să le procuri haine, să îi trimiţi la şcoală, să îi înveţi să se mulţumească cu ce au, să nu fie invidioşi pe alţii care au mai mult decât ei, nu era chiar aşa de uşor de înfăptuit.

Trece timpul, cu zile înnourate şi cu puţine zile însorite. Copiii cresc şi fiecare pleacă, pe unde poate, pentru a-şi face un rost în viaţă. Dacă nu erau destule necazuri în familia lui Focşăneanu, mai vine una mare şi Beno se îmbolnăveşte de o boală care lasă urme pentru tot restul vieţii. Dar el consecvent, hotărât, porneşte o luptă aprigă împotriva urmărilor acestei boli şi o învinge. Da, o învinge, pe cât este posibil, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, cu ajutorul unor medici buni, dar mai ales cu marea sa voinţă.

Ajuns în ţară cu soţia sa, tovarăşa sa de viaţă la bune şi mai puţin bune, prin anii ’60 ai secolului trecut, trec printr-o filieră grea, de absorbţie, de adaptare, aidoma ca mulţi dintre noi.

Este bine ştiut că, în procesul de adaptare, israelianul de origine română depune eforturi mari, munceşte cu mult avânt. Mulţi dintre aceştia realizează lucruri foarte importante, în toate domeniile de activitate, pentru existenţa şi dezvoltarea Patriei noastre unice, Israel, dar nu totdeauna apreciaţi la valoarea lor reală. Adevărat, în dorinţa de a se vedea egali cu ceilalţi israelieni, originarul din România renunţă, uneori cu dibăcie, dar şi cu încăpăţânare, la identitatea anterioară, la limbă, la cultura pe care a căpătat-o în fosta sa patrie. Şi munceşte, şi munceşte din greu ca să-şi câştige, într-un mod cinstit, existenţa.

Dar alţii, de seama lui Beno Naori, nu se mulţumesc cu cât realizează şi, avizi, vor şi mai mult, şi mai mult să facă pentru Patrie, iar, în final, vor reuşi să ajungă sus de tot, în vârful piramidei, pe specialitatea lor. În cazul de faţă, inginer constructor în ridicarea de uzine electrice şi cele aferente, consultant în tot ce era legat spre binele unităţii.

În paginile ziarului „Viaţa Noastră”, care, spre regretul nostru, a încetat să apară la începutul anului 2011, analiza probleme legate de obiectivele cu mare importanţă ale Societăţii de electricitate din ţară, care poartă amprenta sa, lucrări de construcţii de mare anvergură, din Haifa, Hedea, Ashdod Ashkelon etc. Ajunge să conducă un şantier de peste 1500 de oameni, are un cuvânt hotărâtor de spus în contractarea, din străinătate, a unor utilaje pentru societate, este trimis peste tot, începând cu îndepărtata Americă, Canada şi terminând cu Franţa. Este coautor la întocmirea bilanţului, acordă consultări tehnice de mare valoare, pentru bunul mers al societăţii etc.

Dar, peste toate acestea, este un om, în adevăratul sens al cuvântului. Îmi este interzis să scot în evidenţă cum a ajutat şi cum ajută oameni, neuitând nicio clipă de greutăţile în care a crescut, a învăţat şi s-a adaptat în noua veche patrie a poporului nostru.

Îmi vine greu să închei relatarea mea de astăzi şi să fiu obligat să nu redau, în slove scrise, cine este adevăratul OM, ing. Beno Naori, în special cum a ajutat şi cum ajută pe cei ce se luptă, uneori, cu multe greutăţi, sigur un loc de frunte ocupând cei din tribul nostru.

De altfel, auzind de toate acestea, m-a determinat să scriu cele de mai sus, despre cel care, cu mai bine de 4 ani în urmă, l-am întâlnit la o cafenea din Tel Aviv şi n-am putut ghici ce „tolbă” mare de realizări şi fapte bune duce pe spatele său şi cine este cu adevărat un OM, în sensul larg al cuvântului.

Pentru cititorii noştri, vreau să completez imaginea relatării cu câte ceva despre cealaltă faţetă a ing. Beno Naori, şi anume aceea că vorbeşte şi scrie perfect limba engleză, franceză, ebraică, română. Este deţinătorul unei biblioteci de mare valoare, unde găsim cărţi din secolele trecute, ale unor autori ce au făcut şi fac cinste literaturii universale.

În fiecare dimineaţă, cu excepţia zilei de sâmbătă, îl poţi întâlni la bazinul de la hotelul HILTON, înotând câte 2 km. Apoi, exerciţiu obligatoriu de mers pe jos, pentru menţinerea sănătăţii. De aici o porneşte spre Casa de rugăciuni a rabinului Efraim GUTTMAN, Sinagoga originarilor din România, unde este onorat cu citirea rugăciunii de dimineaţă.

Aţi citit până acum de unde a pornit, ce a realizat, să sperăm că Bunul Dumnezeu l-a înscris pentru un nou an de viaţă cu sănătate, întrucât merită. Asta nu este părerea mea, ci a celor care simt mereu ajutorul său moral şi material. Acum, în aceste clipe grele, avem nevoie de astfel de oameni, dat fiind că suntem înconjuraţi de fiare sălbatice, de egoişti.

Zilele trecute, când am contactat telefonic pe dr. Bruno Sigal ca să-i mulţumesc că mi-a recomandat pe ing. Beno Naori să scriu despre el şi i-am spus, mai mult în glumă, „m-am întâlnit cu filantropul recomandat de dumneavoastră”, imediat m-a corectat: „nu filantrop, este un ŢADIC” (un sfânt).

Cine ştie???

 

 

 

Generalul în rezervă

Aharon Zeevi Farkash

 

 

„Am avut ocazia să colaborez cu Farkash la câteva proiecte, despre care nu e cazul să dau amănunte. Pot spune, însă, că Farkash este unul dintre creierele cele mai înzestrate ale Israelului” (Marele industriaş Eitan Wertheimer).

 

Sunt mulţi membri ai originarilor din România, care, datorită voinţei, efortului, uneori supraomenesc, au ajuns la cele mai înalte trepte în îndeletnicirea lor.

Auzim de ei, îi vedem la televiziune, comentând cu multă competenţă, cu multă răspundere, sunt apreciaţi pentru tot ce au făcut şi fac în interesul existenţei şi prosperităţii Patriei noastre, Israel.

Mulţi dintre noi, auzind numele lor, imediat tresărim şi, cu un zâmbet pe buze, cu o licărire de bucurie în suflet, ne grăbim să afirmăm: „Este din tribul nostru, cinste lui”.

Şi cum altfel am putea reacţiona, dacă nu cu mare mândrie şi bucurie?

Pe eroul relatării mele de astăzi nu cred că mai există cineva, dintre noi, care nu l-am văzut, măcar o singură dată, comentând, la posturile noastre de televiziune, la radio, în presă, cu privire la problemele de apărare ale ţărişoarei noastre, Israel.

Ca să fiu sincer, din biografia sa m-a atras, în mod deosebit, atenţia, figura cea scumpă a mamei sale, supravieţuitoare a selecţiei lui Mengele din Buchenwald, pentru a rămâne în viaţă s-a sacrificat sora în locul ei.

Povestea o voi începe în târgul natal BECLEAN şi ambiţia mamei sale Hana (Rozalia) Farkash de a lupta cu toate eforturile, chiar şi supraomeneşti, pentru a realiza ce a dorit. Un singur exemplu: întoarsă din lagărul de la Buchenwald o umbră de om (32 de kg.), căsătorindu-se, a rămas apoi însărcinată. Medicul i-a recomandat imediat să avorteze. A refuzat, cu încăpăţânare, şi aşa l-a născut pe cel care astăzi este oaspetele de onoare al ciclului meu, despre oameni de seamă ai tribului nostru, mai precis Generalul (r) Aharon Zeevi Farkash.

Aharon Zeevi Farkash s-a născut într-un orăşel de munte de la poalele Carpaţilor, cu numele Beclean. În acest orăşel trăiau cândva mulţi evrei habotnici, parte exterminaţi de nazişti, parte emigrând în Israel. Mama lui Aharon, Hana Friedman, după tragedia trăită la Buchenwald, se întoarce în localitatea de unde a fost evacuată cu toată familia, dar din care au rămas foarte puţini, restul fiind exterminaţi în lagărele morţii.

Descriindu-şi mama, Aharon o prezintă drept o femeie blândă, dar ambiţioasă, credincioasă, dar pasionată de literatură şi optimistă.

În 1951, familia Farkash a depus actele de emigrare în Israel, întrucât aceasta a fost convingerea mamei sale şi nu putea fie contrazisă.

Oficialităţile s-au opus, fără explicaţii plauzibile. Dar mama cea ambiţioasă (Hana-Rozalia) nu s-a lăsat intimidată şi a reînnoit mereu cererea, până ce membri familiei au primit aprobarea şi, în anul 1962, sosesc cu toţii în Israel.

Aharon împlinise tocmai 14 ani. Părinţii, cu cei doi copii, au primit un ţrif la Tzfat. Tatăl a găsit cu greu de lucra la Keren Kaiemet, dar mai câştiga un ban în plus la smulsul penelor de găină, la un abator din localitate, pentru a face faţă necesităţilor elementare ale familiei.

Mai târziu, îl găsim pe Ahron învăţând la o ieşivă (şcoală cu profil religios) din Cfar Haroe, iar în timpul liber, pentru a ajuta familia, făcea tot felul de munci necalificate. Purta cu mândrie chipaua primită de la mama sa iubita. Ba se şi credea că va urma o carieră teologică. A fost o părere greşită. Vârsta milităriei, văzându-se paraşutist, a schimbat orientarea sa. Încorporat la aviaţie, urmează mai bine de un an un curs de ofiţeri. Deşi a vrut să treacă la blindate, a ajuns la MODIIN, un fel de „rampă de lansare” spre locul unde a ajuns. Devine direct răspunzător în problemele de tehnologie ale armatei Israelului (domeniu de care depindea sectorul contrainformaţiilor).

Aharon Zeevi Farkash a călătorit foarte mult peste hotare, dar două din aceste călătorii nu le va uita niciodată. Cea din Polonia, împreună cu o delegaţie de ofiţeri superiori, condusă de fostul său şef, Shaul Mofaz. Aici a avut ocazie să vorbească despre mama sa, cu suferinţele ei din lagăr, lăsând înmărmuriţi pe camarazii şi pe cei ce au întâmpinat pe oaspeţii din Israel. A doua călătorie cu amintiri a fost cea legată de târgul său natal din România, BECLEAN. Aici a găsit acelaşi peisaj pastoral, orăşelul pitit între munţi, a revăzut casa în care a locuit, a vizitat sinagoga, care a rămas intactă. Cea mai plăcută surpriza a fost întâlnirea cu medicul care l-a tratat, cu aspirină şi ceaiuri calde, când era copil şi era răcit.

Dar localitatea i-a readus în memorie ziua când Aharon a fost pionier, când purta cu mândrie cravata roşie, ştia pe din afară citate întregi din „Capitalul” lui Marx... Excelase la învăţătură, drept pentru care a fost trecut pe lista celor 5 evidenţiaţi care urmau să primească nişte medalii, într-un cadru festiv. Dar, la festivitate, Aharon a fost uitat pe lista celor ce primeau aceste distincţii. A plâns, dar buna sa mamă (care înţelegea cauza) l-a încurajat: „Ai să vezi, când vom fi în Israel, te vor primi în armată şi vei primi medalii”. Tatăl său dădea din cap, ca semn de aprobare. Vorbe profetice.

Tot cutreierând străzile orăşelului natal, şi-a amintit şi de unele ieşiri antisemite la care a fost supus. Bătaia de la feciorul preotului, alţii i-au tras ghionturi, însoţite de cuvântul „jidan”, dar Ahron nu s-a lăsat mai prejos, a ştiut să se apere, iar fiul preotului şi fiul secretarului de partid din localitate au simţit pumnii săi.

Cu toate acestea, ştiind cât de mult a suferit minoritatea de evrei în România, el a declarat, nu o dată, că: „Populaţia minoritară trebuie înţeleasă bine. Omul trebuie să se gândească cu inima, acesta fiind secretul succeselor unui regim. M-am străduit întotdeauna să înţeleg populaţia arabă din ţară şi, totodată, ştiu ceea ce ne trebuie nouă, statului nostru mic, dar puternic şi sigur pe sine.”

Aharon Zeevi Farkash, după absolvirea unor cursuri din ţară, a studiat, la Universitatea Harvard, ştiinţe militare. Pentru obţinerea titlului de Master şi-a ales ca temă pentru teză „Exerciţiile amăgitoare ale egiptenilor în războiul de Yom Kipur”, subiect care l-a preocupat practic în mod deosebit şi l-a simţit pe propria sa piele, cum spune el, în timpul acelui război, când a fost un tânăr ofiţer cu grad de căpitan, într-o unitate de informaţii (modiin).

Aici este locul şi momentul să redau o previziune de-a sa care, din păcate, nu a fost luată în seamă. În preajma războiului de Yom Kipur, a informat pe superiorii săi că ar putea izbucni un război cu ţările vecine, în jurul datei de 3-4 octombrie. Avertismentul său nu a fost luat în considerare, iar rezultatul îl ştim.

În alte documente cercetate, întrucât eroul meu este zgârcit în vorbe („modestia, bat-o vina”), am găsit că, la ceremonia primirii titlului de general, au asistat şi părinţii lui. Lacrimile ce au brăzdat obrazul mamei sale, aflată în tribună, observate de el, poate au fost şi motivul pentru care generalul să-şi descarce, în public, sufletul, şi să povestească despre copilăria şi anii adolescenţei petrecuţi în România, ţara natală, previziunea mamei sale că: „în armata din Israel va primi funcţii şi medalii”.

Sigur că sunt multe de scris despre funcţia primită cu ani în urmă în calitate de comandant al Departamentului de contrainformaţii, ajungând astfel la vârful piramidei în armata noastră.

Adevărat, au fost mulţi care s-au bucurat de această numire, dar poate tot aşa de mulţi erau scepticii, care s-au întrebat dacă nu cumva generalul Zeevi Farkash nu-i o fire prea delicată pentru o astfel de funcţie, mai ales în acele zile, şi într-un aşa post-cheie pentru ZAHAL, cunoscându-se că transilvăneanul Farkash s-a remarcat dintotdeauna prin firea lui umanitară şi totdeauna categorică în susţinerea punctului său de vedere.

Are amintiri frumoase despre Shaul Mofaz, care i-a fost superior, se cunosc de mulţi ani. Au învăţat împreună la cursul superior pentru comandaţi de unităţi, ambii lucrau, cu mulţi ani în urmă, la Direcţia de tehnologie şi logistică, subordonată Departamentului de contrainformaţii.

Dacă răscolesc în biografia sa voi găsi că a fost responsabilul unui proiect de informaţii pentru securitatea naţională INSS.

Acum deţine funcţia de preşedinte de onoare al organizaţiei de tineret „BEN YAKAR” din localitatea KFAR HAROE, unde Aharon şi-a petrecut o parte din adolescenţă.

Nu pot trece cu vedere că, în cei peste 40 de ani serviţi în armata noastră, a deţinut multe funcţii de importanţă superioară, a luat parte la diferite acţiuni vitale, care s-au încheiat cu rezultate strălucite.

Din anul 1966, după absolvirea unui curs de piloţi militari, a fost încadrat în serviciile de informaţii ale forţelor aeriene şi apoi în Corpul de informaţii al AMAN.

Între anii 1976-1990 a îndeplinit diferite funcţii de comandă în cadrul Corpului de informaţii. A absolvit cursuri postuniversitare de teoria sistemelor pentru comandanţi de brigadă şi divizie.

În această perioadă a participat la Războiul de uzură 1968-1970, războiul de Yom Kipur 1973, războiul din Libanon 1982. A participat la pregătirea operaţiunii ENTEBBE 1975. Între anii 1990-1993 a comandat Unitatea 8200, responsabilă cu interceptarea semnalelor şi descifrarea codurilor. În 1998, odată cu avansarea în grad de general, a fost numit ca şef al Departamentului Tehnologic şi logistic ATAL, funcţie pe care a deţinut-o până în anul 2001. Conduce direcţia de informaţii militare AMAN 2001-2006.

La 5 ianuarie 2006, trecut în rezervă, nu trece la o viaţă sedentară, continuă să muncească cu acelaşi avânt. În prezent, îl putem găsi ca Şef al Programul naţional de apărare şi informaţii din cadrul Institutului pentru studii de securitatea naţională INSS la Universitatea Tel Aviv. De remarcat că el a fondat şi este preşedinte-director general al FST21 Ltd., îndeplineşte funcţia de director la o societate (HAITEC D&A) care se ocupă de informaţii economice, la Universitatea ebraică din Ierusalim BOARD.

Lista funcţiilor, decoraţiilor, aprecierilor, realizărilor este foarte lungă şi spaţiul nu-mi permite să le înşir pe toate.

Este căsătorit, pentru a doua oară, cu Li, au 5 copii şi o nepoată, care, atunci când vine în vizită, bucuria pe care o produce bunicilor este de nedescris.

Mereu îl putem vedea pe ecranele televiziunii israeliene, pentru explicarea unor fenomene legate de situaţia securităţii statului nostru, oferind explicaţii competente şi binevenite. Marţi 23 noiembrie a.c., l-am reîntâlnit pe micul ecran, la postul 1, comentând, cu mare răspundere şi competenţă, situaţia din Egipt, Siria, Iran etc.

Prezentându-vă crâmpeie din viaţa acestui fiu al originarilor din România, mi-am amintit de un fragment din cuvântarea prof. dr. Reuven Feurştein, la primirea Premiului Israel în 1992: „Noi, originarii din România, suntem mândri pentru ce am dăruit ISRAELULUI: muncă, talent, inteligenţă şi foarte, foarte mulţi eroi, care şi-au jertfit vieţile în apărarea şi dezvoltarea statului, la înfăptuirea idealurilor de pace ale patriei noastre”.

O adevărată mândrie este pentru noi şi eroul relatării de faţă. Priviţi de unde a pornit, lupta cu greutăţile inerente, adaptarea şi apoi urcarea, încet şi sigur, pe toate treptele, spre vârful piramidei.

 

 

 

Colonelul în rezervă

Jack (Nelu) Grinberg

 

 

Într-un timp, a publicat în revista magazin „Revista Mea” un colaborator, care semna cu numele de Jack (Nelu) Grinberg. Publica diferite nuvele originale sau traduceri din engleză, care erau gustate cu multă plăcere de către cititori.

Unii dintre ei sunt curioşi să ştie cine se ascunde în spatele acestui nume, adresându-se revistei cu rugămintea de a „face lumină în sat” privind personalitatea autorului.

Ca să-l găsesc pe „misteriosul” autor nu mi-a fost uşor. Acum, după discuţia purtată cu domnia sa, pot spune că nu-mi pare rău că am depus efort să-l găsesc. Mulţi ne-am dori să ajungem la 88 de ani şi să nu ne trădăm, prin vârstă, prin comportare, să ne păstrăm facultăţile mintale perfecte, să nu „încurcăm borcanele” când avem în faţă un interlocutor necunoscut.

În faţa mea s-a prezentat jovial: colonelul de rezervă Jack (Nelu) Grinberg, care, timp de 30 de ani, a deţinut diferite funcţii în cadrul poliţiei noastre, fie în nordul sau centrul ţării, obţinând rezultate deosebite, fie ca un simplu agent de stradă, fie ca anchetator, cu peste 60 de oameni în subordine, subofiţeri, ofiţeri, apoi ca şef al postului de poliţie din oraşul Dir-El-Balah etc.

Cine este?

„Niţică răbdare şi veţi afla”.

Născut la Bucureşti, cu mult înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Tot aici urmează cursul primar, la şcoala comunităţii spaniole de pe str. Epureanu din Capitală, unde s-a predat şi limba ebraică, prilej de a intra în tainele acestei limbi, destul de grele.

În continuare, îl întâlnim la Liceul „Matei Basarab”, pe care l-a absolvit cu brio. Cursurile universitare nu a putut să le urmeze, din cauza epocii fasciste din România. În anul 1942, când trebuia să înceapă cursurile universitare, era în plină desfăşurare cel de-al doilea război mondial. Este anul când evreii sunt scoşi din casele lor, strămutaţi în alte locuinţe, când evreii sunt trimişi în lagărele de muncă sau, parte, în iadul numit Transnistria.

Nelu, împlinind vârsta de 18 ani, ca să nu fie considerat fără ocupaţie şi trimis într-un astfel de lagăr, se angajează la o întreprindere din Bucureşti. De aici, de altfel, după război, demisionează, cu speranţa că va reuşi să fie primit la învăţământul superior. Întâmpinând greutăţi, fie materiale sau morale, renunţă, pentru moment, iar la vârsta de 21 este chemat pentru efectuarea stagiului militar. Aşa mai trec 2 ani din tinereţea sa.

Soarele începe să răsare pentru el abia când se proclamă înfiinţarea Statului Israel. Atunci nu mai aşteaptă alte evenimente şi se înscrie, printre primi solicitanţi, pentru plecarea în patria tuturor evreilor din lume.

Ne găsim în anul 1950, când devine cetăţean al statului Israel, patria strămoşilor noştri, şi va începe o viaţă nouă. Adevărată viaţă a unui evreu.

Fratele său, care se găsea deja în ţară şi era angajat la poliţia statului, îl îndeamnă să-i urmeze calea. Ceea ce şi face. Cunoscând puţin limba, din cele învăţate la cursul primar de la şcoala comunităţii spaniole din Bucureşti, i-a venit mai uşor să se încadreze în societate, să-i treacă mai repede şi perioada de absorbţie.

Elanul cu care a pornit în noul drum, în noua Patrie, îl ajută să fie remarcat foarte repede şi trimis, după 6 luni de activitate în poliţie, la un curs de anchetatori din oraşul Kiriat Ata. Deci, din simplu agent de stradă pe K. Bialik, îl întâlnim deja pe băncile şcolii de poliţie din K. Ata.

Emoţiile au fost mari. Cu ebraica pe care o ştia i-a fost frică de examene, la care luau parte, pe atunci, judecători din regiunea Haifei, profesori din elita învăţământului, la care un loc principal ocupa jurisdicţia. Dar şi aici zâna cea bună i-a venit în ajutor. A întâlnit, la această şcoală a poliţiei, un profesor originar din România, care l-a ajutat foarte mult, i-a tradus în limba română cuvintele judiciare întâlnite în cărţile de învăţătură şi lecţiile predate.

O adevărată mană venită din necunoscut.

Este bine ştiut că la bază legislaţiei israeliene stă cea britanică, care are multe deosebiri faţă de cea europeană, numită şi „Codul Napoleon”. În Israel, ca şi în Anglia, anchetele penale sunt efectuate de personalul de poliţie specializat, şi nu de procurori sau judecători de instrucţie, cum se întâmplă în legislaţia europeană. Toate acestea trebuia să le înveţe eroul meu de astăzi şi vă spun că, după cele auzite, n-a făcut de ruşine aliaua română. A urcat repede, dar cu paşi siguri, până la gradul de colonel în anchetarea delincvenţilor în toate domeniile, având în subordine un colectiv, cum am menţionat şi mai sus, cu 60 de ofiţeri şi subofiţeri. Ba chiar subunităţi de anchetatori.

Dar, cum fiecare început are şi un sfârşit, vine anul 1980 când, după 30 de ani efectivi prestaţi în poliţie, majoritatea la cele mai complicate anchete, cu cei mai mari infractori, iese la pensie. Începe să scrie, dar abia în anul 2010 vede lumina tiparului cartea de căpătâi, „Note din carnetul unui poliţist”, care cuprinde, în afară de note biografice, însemnări, mai mult sau mai puţin picante, despre anchete penale.

Partea a două a cărţii este scrisă de soţia sa, Paula Grinberg z.l., care i-a fost tovarăşă de drum la bune şi mai puţin bune până anul trecut, când a trecut în lumea umbrelor.

Ceea ce a insistat să consemnez este chiar foarte interesant. În primii ani trăiţi în ţară, reîntâlneşte doi prieteni din tinereţea sa petrecută în România. Aceştia o prezintă pe sora lor. Între ei, după primele întâlniri, se naşte o dragoste, ce se termină printr-o căsnicie fericită până în ultimele zile ale vieţii alesei inimii sale.

Ea, şi nu alta, a fost pentru el soţie, soră, prietenă, tot ce a avut mai scump în viaţă. Scriau împreună în presa română din Israel. Cartea, tipărită în anul 2010, este semnată de amândoi.

Acum, la anii unui octogenar, singur, trăind cu frumoasele amintiri din căsnicie, din cariera profesională, îşi petrece viaţa într-o casă destinată celor în vârstă, unde, de altfel, l-am întâlnit pentru „un pahar de vorbă”.

Stăteam faţă-n faţă cu un om cu care poţi spune că nu te plictiseşte când începe să-ţi povestească frânturi din viaţa sa, din căsnicia fericită, aşa de bogată în realizări, dar şi de clipe mai puţini fericite petrecute în România şi aici, când Paula s-a îmbolnăvit şi l-a părăsit pentru totdeauna.

Citind cartea din scoarţă în scoarţă, fără să mă plictisească, ba îndemnându-mă mereu să văd ce urmează, m-am oprit în mod special la partea a doua, unde am găsit ce scria Paula despre soţul ei, intitulat sugestiv „SOŢUL SCRIITOAREI”.

„Într-o zi, m-am gândit că ar fi bine să aştern pe hârtie unele mici întâmplări, mai mult sau mai puţin nostime, căci cele triste pe cine interesează?

Chestii care s-au întâmplat altora şi mie...

Încurajată de soţul meu, care deşi ştie că-mi lipsesc studiile necesare urmate cu diplomă de care are nevoie un eventual scriitor, am luat în mână stiloul şi prima hârtie pe care am găsit-o în casă şi, fără înflorituri, fără figuri de stil şi fără exagerări, am scris nişte întâmplări fără importanţă. Au urmat altele. Se spune că, scriind, creierul se antrenează. Deci, încep să scriu. Prin casă se învârteşte soţul meu şi priveşte peste umărul meu. «Ce, tot la asta te ţii???» Mai greu de suportat decât persoanele care citesc ziarul, peste umărul tovarăşilor de călătorie, în autobuz. Trece mai departe.

Când vine acasă, la ora prânzului, priveşte spre masa pe care-i pregătesc poşta primită şi scrierile mele. «Ce, azi nu ai scris nimic?»

După masă, se decide să coboare din pat după pauza de prânz.  Din colţul îndepărtat al salonului în care se află televizorul, aud deodată diferite zgomote. Soţul scriitoarei caută un program interesant la televiziune. Mă rog în gând să nu găsească, pentru a putea să mă concentrez la scris. Da, există un Dumnezeu al scriitorilor, nu a găsit nimic interesant, a închis televizorul. Iese pe uşă fără să spună «Bye», înseamnă că nu se duce departe. Afară, în stradă, îl aşteaptă marea lui iubire, maşina cea nouă. Poate îl ţine mai mult lângă ea, căci altfel pleacă inspiraţia mea.

În altă după-amiază pleacă să se plimbe. Se înapoiază destul de repede acasă. Intră pe uşa ţinând în mână un pachet. Eu casc ochii, iar pe faţa mea se aşterne un zâmbet fericit. Probabil mi-a adus ceva care să înlocuiască premiul pentru literatură pe care nimeni n-o să mi-l dea niciodată. Îmi întinde pachetul şi-mi spune: «Ţi-am adus hârtie, ca să ai pe ce scrie!»

Margaret Mitchell a scris o singură carte, «Pe aripile vântului», în urma căreia s-a îmbogăţit. Am încetat să mă întreb de ce nu a scris şi altele. Probabil că şi soţul ei, fiind pensionar, se învârtea prin casă, deranjând-o de la scris.”

Mai avea multe de povestit, dar se apropia ora când aceşti locuitori sunt chemaţi la masă, ca atare ne-am despărţit cu speranţa că ne vom mai reîntâlni.

Am plecat cu satisfacţia că am întâlnit încă un om ce mi-a demonstrat că şi vârsta a treia merită trăită, sigur, dacă Cel de Sus nu-şi va bate joc de noi, prin degradarea fizică, încât să devenim, pentru noi şi alţii, o povară.

 

 

 

 

 

 

 

Un om – o legendă

Dr. Yosef Govrin

 

 

De obicei, găsesc pe eroii relatărilor mele prin ziare sau cărţi, fie în limba română, fie în ebraică. De data aceasta, însă, cel despre care veţi citi mai jos mi-a fost recomandat de Uly Vălureanu, fostul redactor-şef al emisiunii „Bună dimineața, Israel”, asigurându-mă că voi avea o mare plăcere să conversez cu această mândrie a tribului nostru.

Dar cum ştim, pentru un tango sunt necesar doi parteneri, „mi-am luat curajul în dinţi” şi am contactat telefonic pe dl dr. Yosef GOVRIN, un om, o legendă, care a deţinut mai multe funcţii de mare importanţă în cadrul Ministerului nostru de externe, dintre care cele mai însemnate fiind de prim-secretar al ambasadei noastre la Moscova, ambasador al Israelului în mai multe ţări, printre care Austria, Slovacia, Slovenia, în România, pe vremea lui Ceauşescu, și în cadrul unor secţii ale ONU de la Viena etc.

Ieşind la pensie, „nu depune armele”, devine cercetător la Universitatea ebraică din Ierusalim, membru de onoare al mai multor foruri, în cadrul relaţiilor externe cu mai toate ţările din lume, se dedică scrisului şi scoate de sub lumina tiparului câteva lucrări literare, unde întâlnim un om cu suflet larg, îmbibat în amintiri triste ale sale şi ale poporului nostru.

Cum aş putea să vă relatez despre acest patriot, slujitor credincios al intereselor Israelului, fără a nu vă oferi, mai întâi, câteva date biografice.

Yosef Govrin s-a născut la Cernăuţi, fosta capitală a Bucovinei. Între anii 1941-1944 este evacuat, împreună cu întreaga familie, la Moghelev-Transnistria. În acest timp, tatăl său este ucis mişeleşte de soldaţi români, astfel mama va deveni capul familiei, muncind din greu pentru a asigura o existenţă modestă.

După anii grei petrecuţi în Ghetoul Moghilev, tânărul de 15 ani are un singur ţel: să ajungă în Palestina, locul destinat tuturor evreilor din lume.

Reuşind să părăsească România, împreună cu alţi tineri, îl găsim întâi, împreună cu mama sa, în lagărul din Cipru. Apoi reuşeşte să ajungă pe pământul viitorului stat al evreilor. Urmează mobilizarea în armată, îşi completează studiile, obţinând diploma de bacalaureat. Aici este momentul şi locul să subliniez că, deşi elev extern, la liceul din Hertzlia, obţine diploma de bacalaureat cu menţiunea de BRIO.

În armată, văzându-se seriozitatea şi competenţa sa, patriotismul său, după scurt timp devine ofiţer cu misiuni speciale în Peninsula Sinai şi Ramat Hagolan.

În acest timp continuă, cu abnegaţie, să urce treaptă cu treaptă, spre vârful piramidei. Termină, tot cu BRIO, Facultatea de Istorie contemporană a poporului evreu şi Relaţii internaţionale de la Universitatea din Ierusalim, obţinând şi titlul de doctor în filosofie.

Nu trece multă vreme şi este cooptat să lucreze în cadrul Ministerului de externe, unde-l vom găsi între anii 1953-1995. Aici va deţine multe şi însemnate funcţii, cum am arătat mai sus, care-i aduc numai apreciere şi primirea a nenumărate recompense morale, printre care şi Premiul Israel.

Este autor a 48 de tratate legate de poporul nostru, printre care despre antisemitismul în Europa răsăriteană, relaţiile Israelului cu multe ţări ale lumii.

În palmaresul său vom găsi multe conferinţe ţinute, lucrările sale fiind publicate în Rusia – editura PROGRES, Anglia – editura FRANK CASS, România – editura BABEŞ BOLYAI etc.

Un alt capitol din activitatea sa, care ne obligă să ne oprim, este perioada când relaţiile Israelului cu ţările din Europa răsăriteană au fost întrerupte din cauza Războiului de 6 zile (Uniunea Sovietică, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia etc).

Atunci numele său a fost menţionat în multe întâlniri secrete sau oficiale despre care noi, muritorii de rând, nu ştiam mai nimic.

Autor al unui studiu privind anii întunecoşi petrecuţi în Transnistria, apărut sub egida lui Yad Vashem, lucrarea este premiată de o comisie specială a Ministerului Învăţământului, clasându-se drept cea mai bună dintre cele 35 prezentate la concurs.

Vorbitor al limbilor engleză, spaniolă, rusă, română, idiş și, bineînţeles ivrit, i-a dat posibilitatea de a deschidă multe uşi ale diplomaţiei internaţionale, calificându-se ca un sol de mare valoare al Statului Israel în lume.

Câteva cuvinte despre familia eroului meu de astăzi. Soţia, doamna Hana Govrin, este doctor în chimie, cotată cu o rodnică activitate în specialitatea sa. Fiica sa, Liora Govrin, este o avocată binecunoscută, iar fiul, David Govrin, a dovedit că „mărul nu cade departe de pom” şi a îmbrăţişat cariera diplomatică, ocupând un loc de seamă în cadrul Ministerului de externe.

Biografia sa este atât de bogată încât, sincer să fiu, nu ştiu ce să scot mai repede în evidenţă. Realizări... realizări care se înşiră şi, fiecare din ele, vor să fie primele, pentru a nota cine este acest fiu al tribului nostru.

Într-un cuvânt, pot să afirm (şi sunt sigur că vă veţi alătura la justeţea titlului relatării de faţă): „Un om – O legendă”, despre care s-ar merita a se vorbi mai mult, ba chiar numele său ar trebui să se găsească în manualele şcolare, pentru ca tânăra generaţie să ştie cine sunt adevăraţii eroii ai neamului, patrioţi gata să se sacrifice pentru ţara noastră, a copiilor noştri, a generaţiilor viitoare.

Îmi stau la dispoziţie nenumărate documente, unele scrise de oameni de seamă, profesori universitari, scriitori, care relevă despre personalitatea sa. Spaţiul rezervat îmi este prea mic ca să vă relatez despre toate aflate şi legate de această mândrie a tribului nostru.

Ceea ce nu pot trece cu vedere, la încheiere celor de mai sus, a fost buna impresie ce mi-a făcut-o, vorbindu-mi cu frumoase cuvinte la adresa activităţii dl Edward Iosiper, care a reprezentat, timp de 6 ani, cu cinste şi multă apreciere România, în Israel.

O adevărată apreciere, exemplificată cu multe fapte lăudabile.

Sigur că dl dr. Yosef Govrin mi-a dat dovadă, prin discuţia purtată şi documentele găsite legate de acest nume, că este o adevărată enciclopedie, care aduce multă cinste tribului nostru.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sandu Mazor,

fost ambasador al Israelului

în România

 

 

De data aceasta nu pot realiza un interviu, cum v-am prezentat până în prezent. Găsindu-mă în faţa unuia dintre cei mai importanţi ofiţeri de cercetare ai poliţiei israeliene, generalul în retragere Sandu MAZOR, cu aprobarea domniei sale, vom da o altă nuanţă discuţiei noastre, încât veţi avea impresia că ne aflăm la o cercetare, un fel de interviu-anchetă, unde eroul meu de astăzi şi-a pus pecetea, în multe acţiuni de mare importanţă ale poliţiei israeliene. Dar, în acelaşi timp, vom afla cum a ajuns să reprezinte, în calitate de ambasador, ţara noastră în România.

Sigi Sonntag: În primul rând, pentru ca cititorii noştri să vă cunoască, v-aş ruga să ne spuneţi câteva date biografice despre dvs.

Sandu Mazor: M-am născut la Bucureşti. Am studiat la Ploieşti, la Liceul nr. 6. Tatăl meu era gestionar la magazinul UNIVERSAL din Ploieşti, iar mama era stenodactilografă la SOVROM PETROL Ploieşti.

Sigi Sonntag: În Israel aţi făcut alia împreună cu familia? În ce an se întâmpla şi unde aţi fost repartizaţi?

Sandu Mazor: Alia am făcut împreună cu părinţii, în anul 1964, şi am fost repartizaţi în Kfar Ata.

Sigi Sonntag: Aţi fost nevoit să vă schimbaţi numele? Odată cu obţinerea funcţiei din poliţie, s-au îndepărtat prietenii de dvs.?

Sandu Mazor: Da, a fost indicat, în cadrul cursului de ofiţeri, să îmi schimb numele din Sandu Mosescu în Sandu Mazor. Prietenii mi-au fost alături mereu, inclusiv după intrarea mea în poliţie, în schimb eu m-am abţinut de la relaţii cu oameni de afaceri sau politicieni.

Sigi Sonntag: Ştiu că, după sosirea în ţară, v-aţi continuat studiile, la finalul lor obţinând titlul de general.

Sandu Mazor: Este adevărat. Am urmat toate cursurile posibile: un curs de ofiţeri, combinat cu Institutul de drept penal şi criminologie, apoi un curs de ofiţeri superiori. A urmat un curs de management la Universitatea din Tel Aviv. Sunt absolvent al Colegiului de Apărare Naţională şi am B.A. în ştiinţe politice de la Universitatea din Haifa.

Sigi Sonntag: Cu ce v-aţi ocupat înainte de a vă începe activitatea în cadrul poliţiei?

Sandu Mazor: Am studiat ebraica în cadrul Ulpanului intern al poliţiei la Ierusalim (9.1964-6.1965).

Sigi Sonntag: Angajarea dvs. în poliţie s-a făcut pe baza unui concurs?

Sandu Mazor: Nu. S-au dat examene psiho-tehnice şi sociometrie. Majoritatea concurenţilor erau „olimi” din România şi Africa de Nord.

Sigi Sonntag: Povestiţi-ne, vă rog, câteva aspecte din activitatea dvs. de poliţie şi drumul parcurs până aţi devenit şeful biroului de cercetări.

Sandu Mazor: Primii doi ani i-am lucrat ca simplu poliţist sau sergent de ordine publică şi circulaţie. Apoi am fost, vreme de 3 ani, sergent la serviciul de anchete.

25 de ani am ocupat funcţia de ofiţer de anchetă. Am început cu gradul de inspector, până am ajuns general. În acest interval am ocupat diferite posturi ca, de exemplu şeful secţiei de interogări în cadrul unităţii centrale din Tel Aviv. Am fost şeful departamentului de anchete regional Merkaz, adjunct la unitatea naţională de anchete, înşelăciuni şi corupţie.

De asemenea, am fost şef la unitatea de anchetă a delictelor grave şi internaţionale. Tot atunci m-am ocupat şi de completarea dosarelor naziştilor.

A urmat funcţia de şef a departamentului de suport logistic în cadrul inspectoratului general al poliţiei. Am fost şeful departamentului de anchete în cadrul inspectoratului general al poliţiei şi, apoi, adjunctul inspectorului general al poliţiei israeliene, post din care am ieşit la pensie din motiv de vârstă – 55 de ani.

Sigi Sonntag: Impresionant. Ne puteţi da câteva exemple de cazuri pe care le-aţi cercetat?

Sandu Mazor: Pot, dar nu am de gând s-o fac, pentru a nu readuce aminte persoanelor relevante de o perioadă pe care, fără îndoială, doresc s-o uite. Pot doar să spun că nu există paragraf din codul penal omis în cercetările făcute asupra bănuiţilor sau delincvenţilor în cazurile de furt, înşelăciune, fals, spargeri, jafuri armate, violuri, trafic de droguri şi persoane, crime, spionaj etc.

Sigi Sonntag: Puteţi măcar să ne daţi câteva exemple de persoane cercetate pentru diverse acuzaţii? Care a fost relaţia dvs. cu procuratura, pe perioada anchetelor?

Sandu Mazor: Din păcate, vă reamintesc, prefer să nu dau nume. Pot sublinia că, de-a lungul timpului, am cercetat de la cetăţeni simpli, până la ofiţeri din poliţie, penitenciar sau ofiţeri de armată, oameni de afaceri, politicieni, membrii ai parlamentului, miniştri sau chiar primul ministru.

Colaborarea mea cu procuratura a fost una excelentă, dar, uneori, conflictele sunt inevitabile, când se apreciază calitatea probelor sau recomandarea referitoare la „soarta” dosarelor.

Sigi Sonntag: Aţi fost nevoit, în activitatea dvs., să vorbiţi limba română cu cei anchetaţi?

Sandu Mazor: Cu delincvenţii, în pofida faptului că unii erau de origine din România, nu, dar cu anumite victime sau martori, da.

Sigi Sonntag: De-a lungul anilor, aţi întâlnit oameni proveniţi din diferite locuri ale lumii. Puteţi să ne spuneţi dacă românii erau majoritatea celor care comiteau diferite delicte?

Sandu Mazor: Dimpotrivă. Românii erau clar în minoritate. Interesant, poate, este şi faptul că muncitorii din România (deci nu cetăţeni israelieni), comparativ cu muncitorii veniţi din alte ţări, erau în majoritate numerică, dar o minoritate în ceea ce priveşte implicarea în delincvenţe.

Sigi Sonntag: Povestiţi-ne un caz mai special la care aţi participat.

Sandu Mazor: Nu-l povestesc, dar îl pot aminti. Mă refer la cazul special când a trebuit să anchetez un delict săvârşit pe teritoriul României, în perioada când legea interzicea israelienilor întâlniri şi discuţii cu membrii ai P.L.O.

Sigi Sonntag: În bogata dvs. carieră, aţi fost la un moment dat şi Ambasador în România. Cât timp aţi fost ambasador şi cum au decurs relaţiile cu Federaţia Evreilor din România?

Sandu Mazor: În anul 2000 am acceptat propunerea ministrului de Externe, prof. Ben Ami, şi, vreme de doi ani (2001-2003), am fost ambasador. După acest mandat, am fost întrebat dacă mai doresc, dar am refuzat să mi se prelungească contractul.

În acest interval, sarcinile mele au fost vaste: de natură politică, adică întreţinerea, coordonarea şi susţinerea în anumite activităţi bilaterale sau multilaterale, inclusiv şedinţe periodice consultative sau de analiză cu conducerea ministerului de afaceri externe a României, în toate domeniile de activitate ale ambasadei. De asemenea, au fost sarcini de natură economică, cum ar fi acordul de anulare a taxelor de import/export, inclusiv graduat, la produsele agricole. S-au făcut vizite cu delegaţi la primării din ţară. Au trebuit organizate vizitele reciproce ale personalităţilor sau oficialilor, m-am ocupat de organizarea festivităţii de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti actualului preşedintelui, Shimon Peres.

În schimb, relaţia mea cu Federaţia a fost doar de natură consultativă, pentru că nu am dorit implicarea Israelului în problemele interne ale României.

Israelienii au avut parte de sprijin din partea secţiilor comerciale sau consulare, în funcţie de necesităţile lor sau atunci când erau aspecte de natura „incorectă”.

Tot în această perioadă am avut discuţii cu Ministrul Educaţiei de la acea vreme, dna Andronescu, pentru a spori numărul de ore incluse în manualele de istorie dedicate perioadei Holocaustului.

Sigi Sonntag: Aţi participat, pe perioada şederii în România, la diverse acţiuni sau conferinţe speciale?

Sandu Mazor: În anul 2002, a fost organizat un eveniment special, cu ocazia Zilei Independenţei. Tot cu această ocazie, în 2003, s-a organizat un eveniment la Teatrul Naţional. Aceste două evenimente au fost transmise Tv.

Am răspuns invitaţiilor făcute de televiziuni şi radio, dar am acordat şi interviuri în presă. Preşedintele României m-a decorat pentru activitatea şi aportul adus în dezvoltarea relaţiilor dintre România şi Israel.

Sigi Sonntag: Aţi împărtăşit din experienţa dvs. colegilor din alte ţări?

Sandu Mazor: Din experienţa mea am împărtăşit colegilor din U.S.A. (FBI şi NYPD), Brazilia, Columbia, Uruguay, Argentina, China, Thailanda, Taiwan, Germania, Belgia, Rusia, Ucraina şi, desigur, România. Separat, am participat la întâlniri organizate de Interpol şi am organizat, în Israel, o întâlnire cu ocazia aniversării a 50 de ani a Israelului, la care au participat zeci de inspectori din poliţia israeliană.

La rugămintea Ministrului Administraţiei şi Internelor din România (dl. Dudu Ionescu), am efectuat, însoţit de trei subalterni, o vizită de lucru în diferite formaţii ale poliţiei române, cu scopul de a depista aspecte care necesită, după părerea noastră, o analiză mai amplă. Scopul acestei vizite a fost ameliorarea diferitelor linii de activitate (organizatorică, operaţională, resurse umane, buget etc.). La sfârşitul acestei vizite am prezentat, împreună cu ceilalţi membri ai delegaţiei, un raport, în prezenţa ministrului şi a personalului de conducere al inspectoratului general al Poliţiei Române.

În ziarele „Haaretz” şi „Israel Hayom”, am publicat diverse articole cu caracter criminalistic. Am conferenţiat în cadrul diverselor întâlniri, inclusiv cele cu caracter comun judecătorilor sau avocaţilor.

Sigi Sonntag: Acum, că ne-aţi vorbit despre pasiunea dvs., munca în poliţie, vorbiţi-ne şi despre familia dvs., care vă susţine în tot ceea ce faceţi.

Sandu Mazor: Da, familia mi-a fost mereu alături. Soţia mea, Liza, absolventă a facultăţii de matematică a universităţii Tel Aviv, a fost profesoară şi, actualmente, conduce propriul birou de audit. Împreună, avem doi copii, Oded şi Rachel, şi patru nepoţei. Rachel, care este avocat, mi-a urmat exemplul şi este căpitan la secţia de anchete de înşelăciuni din regiunea Tel Aviv.

Sigi Sonntag: Acum, că aţi ieşit la pensie, cu ce vă ocupaţi?

Sandu Mazor: Acum am timp pentru lectură, sport, excursii cu familia şi prietenii, şi merg, cu mare plăcere, la diverse spectacole.

În paralel cu aceste hobby-uri ale mele, am o activitate intensă în cadrul clubului de generali în retragere şi activez, ca director din partea publicului, în conducerea unei societăţi de asigurări, inclusiv comisia de control şi la comisiile de achiziţionare/dotare al Kupat Holim-ului Klalit.

Sigi Sonntag: Din păcate, în ultimul timp, în ţară a crescut numărul delictelor. Ce propuneţi dvs., pentru a sista creşterea numărului de crime în familie, între delincvenţi? Credeţi ca cei din aliaua din Rusia sau Etiopia au contribuit la ridicarea nivelului de delincvenţă?

Sandu Mazor: Este dificil de a micşora şi imposibil de a sista crimele în familie, datorită faptului că ele nu sunt de natură instrumentală, ci emoţională.

Referitor la crimele între delincvenţi, s-au luat măsuri în domeniul legislaţiei (sunt noi legi care interzic sau pedepsesc activitatea criminală organizată sau spălarea banilor) şi organizatoric (s-a înfiinţat unitatea 433, numită şi F.B.I. israelian).

Noii veniţi din Rusia sau Etiopia, pe lângă aportul considerabil la efortul comun de a ameliora situaţia socio-economică a Israelului, au, print-o minoritate neglijabilă, şi influenţă asupra nivelului infracţional.

În urma ultimelor statistici, s-a constatat că numărul dosarelor penale înregistrate anual este în scădere din 2006, numărul dosarelor rezolvate este în creştere; de asemenea, şi numărul victimelor care decid să se adreseze poliţiei.

Sigi Sonntag: Vă mulţumim pentru bunăvoinţa de a ne fi acordat acest interviu.

Sandu Mazor: Şi eu vă mulţumesc.

 

***

Deci am parcurs, cu ajutorul slovelor scrise, crâmpeie din viaţa unui om de valoare, încă o mândrie a tribului nostru, care ne onorează, şi pe bună dreptate.

Desigur, cu aceste rânduri aş fi putut încheia „interviul-anchetă” de mai sus, dar etica mă obligă să fac nişte precizări ce nu pot fi omise.

Contactându-l telefonic pe generalul în retragere SANDU MAZOR şi fost ambasador al Israelului în România, mi-a demonstrat, de la bun început (ceea ce nu mi se întâmplă totdeauna), că este dispus să colaboreze cu mine în vederea realizării unui interviu. Dar, cum eroul meu are în sânge suspiciunea, curiozitatea unui ofiţer de anchete, prima întrebare a fost:

– Dar în ce scop doriţi să comentăm despre cariera mea din trecut?

– Întrucât n-aţi făcut de ruşine tribul nostru. Aţi urcat, încet şi sigur, spre vârful piramidei în activitatea desfăşurată în cadrul poliţiei israeliene şi apoi, ca reprezentantul de seamă al Israelului în România, pentru o perioadă destul de importantă.

Dintr-o rugăminte şi o promisiune, iată „actul de naştere” al celor relatate mai sus, pentru care transmit eroului meu de astăzi sincere mulţumiri pentru bunăvoinţa manifestată.

 

 

 

 

 

Partea III

Despre mari artiști

 

 

 

 

 

Constantin Anatol

Prinţul neîncoronat

al scenei transilvănene

 

 

Aşa cum am menţionat nu o dată în relatările mele, cea mai mare satisfacţie o am nu numai când îmi văd publicate consemnările, hrana mea sufletească în ale scrisului, ci mai ales când sunt contactat de oameni din „crema societăţii noastre”, care sunt dornici să povestească, şi prin mine să împărtăşească celor ce ne mai delectăm cu slova românească, crâmpeie din viaţa lor, despre locul de unde au luat „startul”, cum au învins greutăţile inerente întâlnite pe parcursul vieţii, cum au îmbrăţişat satisfacţiile, realizările. De aceea nu le dau voie, când îi ascult, să-mi spună, să pronunţe cuvintele: „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece”.

Cine din generaţia noastră nu a auzit, nu a avut ocazie să vadă piesele de teatru, unde de multe ori interpretarea rolului principal a fost rezervată, încredinţată cu sfinţenie lui Constantin Anatol (Ludwig Friedman), marele, neîntrecutul artist şi regizor, fie al scenei Naţionalului de la Cluj, al teatrelor din Bucureşti, Tg. Mureş, Timişoara şi, la vârsta a treia, la cel din Beer Sheva şi Haifa etc., dascălul care a învăţat pe Teofil Vâlcu, Giurumia, Nuţescu, Munte etc. îndeletnicirea de a sluji, cu credinţa nobilă, şi mult preţuita artă a Thaliei.

Scriu aceste rânduri sub influenţa emoţiei pe care am trăit-o şi o trăiesc amintindu-mi cum zilele trecute telefonul sunase îndelung şi, ridicând receptorul, am auzit la celălalt capăt al firului o vocea sobră, prezentându-se simplu şi onest: „Constantin Anatol şi vreau să vă povestesc crâmpeie din viaţa mea, întrucât Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece”.

Observând emoţia mea la auzirea numelui, m-a asigurat că, într-adevăr, el este cine bănuiesc a fi. Apoi, pentru a linişti „spiritele”, mi-a promis că-mi va trimite şi cartea sa, „Vânător de fluturi”, pentru a-mi veni în ajutor, să-l cunosc mai bine, să văd că nu m-am înşelat asupra interlocutorului de la telefon.

Nu a trecut multă vreme şi iată-mă în posesia cărţii, în posesia biografiei unui om pe care zâna ce bună, numită la început Dina COCEA, şi apoi mulţi alţi mari artişti, regizori, scriitori l-au însoţit peste tot, i-au pavat drumul până şi în zilele de astăzi, acolo la Haifa, unde locuieşte şi „se hrăneşte” împreună cu scumpa sa tovarăşa de drum, Iudit, cu amintirile frumoase despre cariera sa, despre satisfacţiile ce i le-a oferit munca sa, despre căsnicia fericită, despre tot ce este legat de familia sa.

Ea şi nu alta l-a ajutat foarte mult ca să ajungă la cea mai înaltă treaptă în nobila sa îndeletnicire, pecetluită de peste 60 de ani de viaţă, de căsnicie fericită.

Culoarea coperţii, într-un albastru închis, seamănă cu culoarea cerului de la răsărit şi până la apus de soare. La început o răsfoiesc, apoi încep s-o citesc şi nu-mi permit să lecturez din ea mai mult de 10-20 de pagini, zilnic. Atât şi nu mai mult. Nu vreau ca visul început prin citirea scrierii sale să se termine şi să mă trezesc frustrat de un bun, ce nu-l întâlneşti de multe ori în viaţă. De aceea şi considerându-mă, acum, mai mult decât fericit că pot să cunosc, pe cât posibil, acest gigant al scenei în interpretare, în regie – Constantin Anatol, recte Ludwig Fridman, evreu cu frica lui Dumnezeu, despre care marea doamnă a teatrului românesc Dina Cocea, scria cândva: „Pot fi mândre acele teatre din ţară care găzduiesc o personalitate artistică ca aceea reprezentată prin CONSTANTIN ANATOL.

Urmărindu-i cariera, de la debutul său în Bucureşti, la «Teatrul Nostru», unde mi-a fost şi partener în «Discipolul diavolului» de B. Shaw, în «Reţeta fericirii» şi până la cele mai recente creaţii la teatrul din Târgu Mureş şi la teatrul Naţional de la Cluj, ca actor şi regizor, regăseşti, de fiecare dată, confirmate însuşirile de bază ale acestui artist, inteligenţa incisivă, bogăţia sentimentelor lăuntrice, rafinamentul mijloacelor de expresie. Dozate savant, toate aceste însuşiri i-au prilejuit numeroase interpretări de mare clasă. Astăzi, la vârsta maturităţii, Constantin Anatol are în urma lui un bogat palmares artistic. Creaţiile lui poartă, toate, pecetea lucidităţii sale, ceea ce şi explică varietatea soluţiilor compoziţionale, la care aderă caracterul analitic şi precizia cu care îşi construieşte personajele.

Ca regizor, Constantin Anatol are meritul de a nu se supune nici unei mode. Slujeşte cu credinţă textul dramatic şi îi oferă soluţia potrivită – în spiritul textului şi nu împotriva lui. În munca de îndrumare a actorului – actor el însuşi de mare probitate profesională –, ştie să creeze climatul favorabil ca acesta să se exprime nu ca meşteşugar, ci ca artist...”.

Cartea pe care o am în faţă vrea să fie, şi, în realitate, chiar este, o cronică romanţată despre teatru, oameni şi nu numai.

Aşa cum spune însuşi autorul la începutul cărţii „Vânător de fluturi”: „Multe lucruri contribuie la formarea şi dezvoltarea unui om. Multe i se întâmplă, multe căşunează altora, cunoaşte mulţi oameni, locuri fără sfârşit. E greu de spus începutul a fost atunci. E greu de spus încotro s-ar fi dezvoltat acest ÎNCEPUT...”.

Lumea de atunci, din anul 1925, când avea aproape 5 ani şi lua parte la sărbătorirea rabinului oraşului transilvănean, care împlinise 80 de ani. Mama l-a învăţat o poezie a lui Moriss Rosenfeld şi, rostind-o în faţa celor prezenţi, a fost mult aplaudat. Poate de atunci s-a „cuibărit” în el dragostea pentru scenă. De altfel, la 16 scrie prima piesă de teatru în 5 acte, „Moshe”. Lumea de atunci nu se aseamănă deloc cu lumea de astăzi, în anii celui de-al treilea mileniu.

Adevărat, fiecare om este predestinat pentru ceva anume. Nu există om fără talente. Nu toată lumea îşi descoperă (sau i se descoperă) talentele, dar ele zac în fiecare fiinţă umană, în fiecare creatură a Domnului.

Sigur, un rol important în formarea noastră, în cultivarea talentului o au părinţii, rudele apropiate, prietenii, societatea.

Dacă părinţii eroului meu de astăzi nu ar fi fost cum erau, nu l-ar fi trimis din Sibiu într-un internat foarte bun la Timişoara, să înveţe, toată viaţa sa, toată calea sa, toate gusturile sale, tot EUL s-ar fi dezvoltat altfel şi nu ajungea unde a ajuns, ducând acum pe spate un bagaj plin cu realizări, cu satisfacţii, cu aprecieri. Un om ce face cinste tribului nostru, dar prea puţin se ştie sau puţini vor să ştie cine este această mândrie a originarilor din România, care la 28 martie împlineşte 91 de ani. Mazal Tov, Maestre!

Avea doar 11 ani, când îl găsim deja frecventând „Liceul israelit” din Timişoara. Deşi, la vârsta aceasta era un gest crud şi greu de înţeles să îndepărtezi un copil din casă, să-l trimiţi departe, singur printre străini, să înveţe. Dar astăzi, mai mult ca oricând, îşi dă seamă ce importanţă a avut această hotărâre a părinţilor şi cât de mult l-a ajutat în viaţă.

Au trecut anii şi urmează discursul lui Hitler, înainte de a ajunge la putere, şi începe să înţeleagă, după chipurile triste ale părinţilor, că ceva foarte rău se apropie. Influenţa negativă s-a simţit şi în fiecare zi. Frecventarea unui liceu, a unei facultăţi devine din ce în ce mai dificilă pentru un evreu, toate din cauza furtunii ce s-a abătut odată cu nazismul. În toată Europa începuse să sufle un vânt xenofob. Antisemitismul nu se născuse nici atunci şi nici deodată.

Dacă aş vrea să consemnez, în relatarea de faţă, primul contact cu teatrul, cu admiraţia pentru această nobilă îndeletnicire, atunci o voi lega de primul spectacol văzut de el, cu numele de „Muşcata din fereastră” de Victor Ion Popa, apoi vizionarea de multe alte spectacole. O amintire ce nu poate fi ştearsă din memoria sa sunt spectacolele văzute cu Sidy THAL, care juca în idiş şi a câştigat publicul nu numai cu talentul, dar şi cu amabilitatea ei. Dar, vorbind de această mare artistă, îi apare în memorie că, la un spectacol, prezentat la Timişoara, după ce publicul a aplaudat-o îndelung în picioare, a căzut dintr-un balcon ceva care părea să fie o poşetă de damă. A urmat un pocnet puternic şi, după el, o explozie, foc, ţipete, răniţi, sânge.

Dacă alţii au avut parte de o tinereţe liniştită, lipsită de griji, Constantin Anatol, ca să ajungă la peste 120 de piese regizate în peste 55 de ani, consecutiv de joc pe scenele teatrelor din România, deţinerea rolurile principale din teatru şi film, regia ieşită din comun, a fost nevoie de o muncă supraomenească, zile, săptămâni, chiar luni a trebuit să fie departe de credincioasa sa tovarăşa de viaţă, Iudit. Nopţi şi zile petrecute la diferite gazde, departe de căminul conjugal, totul, absolut totul de dragul şi pentru teatru, pentru scenă, pentru culise, pentru ridicarea şi coborârea cortinei, pentru aplauze binemeritate, ridicarea în picioare a publicului, pentru joc pe scenă.

Poate pentru unii ar fi ceva incredibil, şi pe bună dreptate, dar nu puţine au fost cazurile când, terminându-se spectacolul, iubitorii de o adevărată artă îl aşteptau să iasă pe stradă, spre casa sa, aplaudându-l, punând mâna pe el, să se convingă că-i viu şi natural.

Da, au fost cazuri când publicul său nu a luat în seamă orice risc, la nevoie s-au spart şi uşile de intrare, ferestrele de la sălile de spectacole, pentru a-l vedea interpretând rolul lui Akim din „Contele” de Victor Eftimiu (1945), Traian din „Titanic Vals” de Muşatescu, Tranio din „Femeia îndărătnică”, Maiorul Swindon în „Discipolul Diavolului” de C.B. Shaw, la „Teatrul Nostru”, sau pe Bosc, în „Nana”, la teatrul Modern.

În perioada 1946-1952 îl întâlnim la Teatrul Secuiesc din Târgu Mureş, dând ce poate da un bun artist în „Fiul meu”, în „Revizorul”, în „Azilul de noapte” etc. Continuând drumul, fiind solicitat, între anii 1952-1964, îl găsim la Teatrul Naţional din Cluj, devine de neîntrecut în Higgins din „Pygmalion”, unde a semnat şi regia (s-a jucat în 5 stagiuni), Hamlet (în 4 stagiuni), apoi în Miroiu din „Steaua fără nume”, în „Viforul”. După „Procesul Horea”, primeşte premiul întâi la un concurs unde iau parte 40 de teatre din ţară.

Dar cum artistului îi stă bine cu drumul, în perioada 1964-1969 Constantin Anatol câştigă simpatia publicului timişorean, jucând la Teatrul Naţional din localitate. Aici ajunge la apogeu ca Malvolio, „Cum vă place” de Shakespeare, „Pygmalion” de Shaw, Manuel din „Insula” de M. Sebastian.

Între anii 1961-1980 se reîntoarce la Teatrul naţional din Târgu Mureş, secţia română, şi primeşte iarăşi şi iarăşi aplauze pentru interpretarea „Omului în roabă” din „O asemenea dragoste”, contele Ianovici din „Procesul Horea”, Profesorul din „Unchiul Vanea”, Şeful din „A cincea lebădă” de P. Everac şi multe alte personaje, care s-au bucurat de o foarte bună critică în presă şi în rândul colegilor de breaslă, fără să nu amintim de public, care s-a ridicat în picioare pentru a răsplăti talentul său...

Dar cum aş putea trece cu vedere bogata sa activitate ca regizor, la Teatrul Naţional din Cluj, la Teatrul maghiar şi la Teatrul naţional din Timişoara, la Teatrul din Târgu Mureş, secţia română şi maghiară etc., iar în Israel, la filmele „Zborul 016” şi „Ziua norocoasă a lui David”, precum şi numeroase filme şi seriale de televiziune.

 

***

 

În anul 1950, părinţii părăsesc România, în favoarea noului cămin evreiesc, Israel, după ce au suferit mult din cauza regimului antonescian şi apoi cel comunist. Alte rude fac acelaşi drum, spre ţara străbună. Eroul meu de astăzi se va reuni cu familia abia după mai bine de 30 de ani. O întârziere, mai mult de frică că nu-şi va putea însuşi limba, în aşa măsură ca să apară în faţa spectatorilor. El, pentru care scena, aplauzele spectatorilor înseamnă aerul şi lumina, înseamnă viaţa de toate zilele.

Adevărat, aceşti peste 30 de ani trăiţi în România, datorită muncii sale de zi cu zi, noapte cu noapte, i-au oferit tot ce-şi poate dori un artist. Este apreciat. Se nasc cei doi copii, care îmbrăţişează o carieră frumoasă, se nasc nepoţi şi atunci trebuie luată o hotărâre: cu cine vor creşte, care va fi viitorul lor.

Zarurile au fost aruncate, hotărârea este luată şi, în anii ’80, soseşte în ţara tuturor evreilor din lume. La început puţin speriat, dar apoi, de dragul copiilor, al teatrului, ia hotărârea că trebuie să învingă greutăţile „oferite” de noua patrie şi învinge. Da, învinge, aşa cum a fost obişnuit dintotdeauna...

Nu poate renunţa la dragostea sa faţă de teatru, ceea ce îi dă un imbold mai mare ca să înveţe limba ţării; cât ştia din România, când a învăţat în liceul israelit, era aproape nimic sau cel mult ceva minor. Este bine ştiut că cine cunoaşte câteva limbi, ca Anatol (română, maghiară, engleză, franceză, germană), învăţarea altei limbi vine mai uşor, dar nu şi în cazul ivritului, care este o limbă aşa de grea şi complicată.

Puţin vor fi aceia care vor crede că sârguinţa sa n-a dat repede roade. Începe să vorbească limba ţării, după zile şi nopţi de învăţătură a acestei limbi atât de complicată. Soarele răsare din nou pentru el şi, între anii 1981-1998, Constantin Anatol va apare pe scenă, se va simţi în largul său fie la teatrul din Beer Sheva, unde apare împreună cu O. Kottler, Tel Aviv, dar în special la cel din Haifa, unde-l admirăm, printre altele şi în Don Antonio din „Sâmbătă-Duminică-Luni”, regizat de O. Kottler, Comandantul în „Cercul de cretă caucazian”, Generalul în „Platonov”, Dr. Dorin în „Pescăruşul” etc.

Aproape 17 ani joacă pe scenele din ţară, cu teatrul din Beer Sheva, Haifa etc., fiind admirat şi aplaudat, dar cum îmi spunea: „Vârsta înaintată e superbă, dar e greu imaginabilă fără kupat holim lunar sau poate mai des...”. Adevărat.

Câte nu mi-am notat să le aştern pe hârtie din cele auzite de la interlocutorul meu de astăzi, dar spaţiul ce mi-a fost rezervat a fost demult depăşit, ca atare mă opresc aici, promiţând cititorilor că, în viitor, voi mai reveni cu diferite povestiri ale lui Constantin Anatol, despre viaţă, scenă, prieteni, colegi de breaslă, egoism, invidie, răutate...

 

 

 

Iancale Bodo –

60 de ani pe scenă

Mic de statură, dar mare în fapte

 

 

Am scris şi mulţi alţi au scris despre el, totuşi, de câte ori vedem un afiş nou, o reclamă la televiziune, şi găsim numele de IACOB BODO, eu sunt tentat, sunt influenţat de tot ce a realizat până acum, pentru păstrarea cu sfinţenie a limbii idiş, să scriu din nou. Mă aşez la computer şi literele, propoziţiile, frazele pornesc fără mare efort, se aşează una după alta, pot spune se întrec între ele, care mai de care, să ajungă prima pe ecran şi să evidenţieze cine este el, ce a realizat şi ce realizează de câte ori i se încredinţează un rol pentru scenă.

De altfel, cine a urmărit jurnalul de actualităţi, vineri 30 noiembrie, la postul 1 de televiziune din ţară, s-a bucurat, la fel ca mine, văzându-l cât de sprinten este, glumele sale bine gustate, privirea aţintită spre cei din sală, dar mai ales spre familia sa care, ca întotdeauna, este alături de el pentru a se bucura de marea apreciere a publicului ce-i este credincios şi nu se satură admirându-l pentru neîntrecutul său talent.

Vorbe înţelepte rostite de el, care nu pot decât să ne bucure pe de o parte, iar pe de altă parte să ne întristeze, când le-am auzit: „În Israel, limba idiş nu a murit, a fost doar ascunsă într-un dulap”.

Cum se poate spune o glumă, povestită cu har, să înveseleşti pe cineva decât în limba idiş, cu care ne-am născut, crescut şi ne bucurăm s-o păstrăm.

Iancale Bodo este dotat cu acest talent şi se poate folosi, când vorbim despre el, afirmaţia marelui umorist evreu-american Woody Allen, care spune: „Dacă vrei să faci cu adevărat un bine umanităţii, povesteşte-i o glumă bună”.

Şi cine o povesteşte mai bine decât Iancale Bodo.

Atunci punem întrebarea „ascunsul într-un dulap al limbii idiş în Israel” a fost cu bună intenţie??? De altfel, cu o altă ocazie am relatat cum s-au aplicat, cu mulţi ani în urmă, amenzi teatrului şi artiştilor care foloseau limba idiş.

Nu pot uita, la una dintre întâlnirile noastre, sorbind dintr-un „pahar de vorbe”, cum l-am întrebat, la sfârşitul discuţiei, ce ar vrea să se scrie, peste ani, pe piatra sa funerară?

Mi-a răspuns, simplu şi coincis: „Decedat înainte de vreme”.

Adevărat, cum se poate gândi cineva că Iancale Bodo poate să ne părăsească pentru totdeauna. Mereu plin de energie, mereu pus pe o glumă reuşită, mereu apreciat pentru talentul şi conştiinţa sa în a întruchipa întocmai ce i se încredinţează, în ale teatrului, ca să ne transmită prin talentul său, să ne înveselească sau, după rol, să ne întristeze... BODO rămâne tot Bodo.

Sigur, este foarte greu să redai titlurile pieselor în care a jucat, mai ales cele scrise de Shalom Alehem, Pereţ, Bashrvis Singer, Iţik Manger etc.

Cert este că, pe toate scenele din lume unde a apărut, a reuşit să câştige simpatia şi admiraţia publicului prin jocul său original şi elegant.

În septembrie 2010, la recitalul care l-a susţinut pe scena Teatrului Evreiesc din Bucureşti, a fost atracţia nr. 1. Mereu înconjurat de admiratori mai vechi sau mai noi, Bodo strălucea de bucurie şi satisfacţie pentru marea simpatie ce i-a fost acordată cu această ocazie.

Anul acesta a fost mai bogat ca oricând în activitatea artistică pe scenă. Ultima apariţie a fost în HERSHALE OSTROPOLIER, unde joacă alături de un alt star al „mameluşen”, Mike Burstein, cu care sărbătoreşte 60 de ani pe scenă, ca mesageri devotaţi ai limbii idiş.

Piesa este scrisă, cu mulţi ani în urmă, de dramaturgul Moshe Ghershensohn, care se bucură de o mare audienţă în rândul spectatorilor, iar nouă ne-a însoţit copilăria şi tinereţea. Povestirile despre isprăvile lui Hershale, au fost şi au rămas un dar de mare valoare al folclorului evreiesc. Evreul vesel şi trist, evreul şmecher şi pus mereu pe fapte ce te fac să râzi în hohote, evreul considerat o adevărată figură mitologică.

Cine dintre noi nu-şi aminteşte câteva din cele ce le-am auzit pe vremea copilăriei noastre despre acest Hershale, rupt din imaginea evreului pribeag din galut. Flămând sau sătul, vesel sau trist, el trece pe lângă viaţa noastră, a celor care am trăit cândva departe de adevărata noastră ţară, şi niciodată nu se va pierde în van.

În decursul anilor, mai toate scenele importante ale lumii au găzduit această piesă, şi a obţinut succese la Moscova sau în Polonia, în America sau Canada etc.

Noul an îl va începe cu participarea sa la câteva apariţii în cadrul „Romaniadei”, care va avea loc la Eilat, împreună cu un buchet de artişti şi cântăreţi din România. Agenda sa de apariţii la Idispil este bogată şi pentru 2013. Face intense repetiţii pentru rolul încredinţat în piesa „Shalom Grip” a lui Hanoh Lavin, tradusă în idiş pentru prima dată în lume.

Iancale Bodo este unul dintre acei artişti ai tribului nostru care, oriunde se află pentru primirea unor premii drept răsplată a talentului său, a sârguinţei sale de a fi mereu primul, mă face să mă simt obligat să fiu prezent, să iau parte la bucuria sa.

Îl privesc din unghiul meu, cum urcă spre scenă să primească premiul, cu mersul său elegant, încercând să ne înşele că cei peste 80 de ani nu au trecut peste el. Adevărat, chelia se măreşte, dar el este mereu tânăr şi bine dispus, când ştie cum noi, spectatorii săi fideli, îl iubim şi ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ni-l păzească cât mai mult, ca să fie în mijlocul nostru.

Ultima dată am fost prezent în sala Cinematecii din Tel Aviv, cu ocazia decernării Premiului „Slomo Kupershmid”, acordat de ACEMOR – limba idiş, Bodo adăugându-l alături de cel cu „Israel şi Edith Polak”, „Lerner”, „Meier Margalit”, „Premiul pentru întreaga activitate teatrală” etc.

Cine nu savurează cu plăcere clipele când stăm în fotoliul de la teatru şi-l vedem interpretând dintre cele mai simple până la cele mai complicate roluri, fie de comedie sau tragedie. Trăieşti mereu cu impresia că la Iancale Bodo nimic nu s-a schimbat. Demonstrează mereu că este un artist desăvârşit, deşi a intrat, nu de mult, în rândul octogenarilor. L-am întâlnit pe scenă, în filme, la televiziune, din 1992 la Idispil şi mereu ni se pare că Iancale Bodo este întocmai ca pasărea phoenix, care renaşte din propria cenuşă.

Om corect, nu pot uita când, în anii trecuţi, m-a contactat telefonic, exprimându-şi indignarea faţă de emisiunile „Eretz Neideret”, care i-a denigrat pe muncitorii români ce lucrau în Israel, imitându-i cum vorbesc, cum se comportă etc. A protestat şi în faţa conducerii postului 2 de televiziune, care patronează această emisiune. Plin de revoltă, îmi spunea: „Cum se poate, bieţii oameni vin aici să muncească să-şi câştige o bucată de pâine în mod cinstit, ne ajută să construim ţara, lasă copiii, soţiile, casa, obiceiurile şi găsesc nişte iresponsabili prin asta subiecte de ironie... Nicicând nu voi uita, poate şi foarte mulţi dintre noi la fel, de prima noastră patrie, pe care o vom iubi mereu, împreună cu poporul său. Cu bunicii lor, părinţii lor am crescut împreună la bine şi la rău, iar acum să admitem ca un mănunchi de oameni, care n-au nimic comun cu România, să procedeze astfel...”.

Mereu, când am avut ocazia, am scris despre Iancale Bodo (Bodoagă), „made Ştefăneşti-Botoşani”, despre debutul său, despre sosirea în ţară, adaptarea, urcarea treaptă cu treaptă, până ce a ajuns sus de tot în arta Thaliei.

Pentru mine, Iancale Bodo înseamnă interpretarea ireproşabilă în piesa „Strachina de lemn”. Deşi refuză mereu să joace roluri de bătrân, în această piesă ne-am întâlnit cu un artist rafinat, care ştie să fure pe drept lacrimile spectatorilor, să-i ridice în picioare, să-l aplaude fără întrerupere. Cine a văzut această piesă, în care joacă rolul bătrânului tată scos din casa sa de către copii şi „aruncat” într-o casă de bătrâni, ne obligă să plângem fără a lua seama de cei din jur, care şi ei nu se pot abţine. Stăteam şi-l priveam cu toată atenţie, îl admiram din tot sufletul, cu coada ochiului mă uitam la cei de alături. Oricât au vrut să se abţină, n-au putut opri şiroaiele de lacrimi ce le brăzdau obrajii, şi le ştergeau cu discreţie, şi-l aplaudau.

Nu pot spune că întotdeauna drumul pe care calcă este pavat numai cu satisfacţii. Bunăoară, se pregătea aşa de mult pentru a-l interpreta pe Napoleon în piesa cu acelaşi nume dar, din cauza unei fracturi a fost nevoit, cu durere în suflet, să cedeze rolul lui Gaby Iaghil. Dar Bodo ştie că nimic nu se poate face împotriva soartei. Întotdeauna s-a împăcat cu ce i-a hărăzit soarta şi îngerul său păzitor „şi-a făcut datoria” aşa cum se cuvine.

Să scriem despre marele nostru Bodo ai nevoie de mult spaţiu. Să vezi de unde a pornit, din localitatea Ştefăneşti, unde, cum susţine, trăiau circa 3000 de locuitori, dar erau 5000 de vorbitori ai limbii idiş. „Dădăcit” de mic cu numele de Iancale, este considerat mai aparte de părinţii săi. De aceea nu avea voie să cânte la acordeon că, ferească Dumnezeu, să nu-şi rupă spinarea. Nu avea voie să cânte la vioară, ca să nu piardă auzul, cât priveşte limba română nu ştia că există, până când a început şcoala primară. Bunicii din partea mamei au plecat în Palestina încă în anul 1934, iar cele două surori ale sale au ajuns în Palestina prin anii 1944-1946. El, cu părinţii, au rămas în România până în anul 1950, când, cu vasul Constanţa, familia Bodoiagă se reuneşte în Ţara Sfântă.

Cariera sa de artist o datorează bunului său prieten Tomy Heşkovitz, care, având o formaţie artistică la Botoşani, îl cooptează şi, astfel, este semnat actul de naştere „Iancale ca artist”.

Despre cariera sa din Israel, despre marele regizor Milo de la teatrul din Haifa, care l-a lansat „pe orbita teatrului israelian” am scris şi nu-i cazul să repet. Întocmai ca şi despre inegalabilul succes obţinut de el, la începutul carierei sale de aici, cu spectacolul „Moshe ventilator”.

Nu-mi rămâne decât să închei cu rugămintea la Bunul Dumnezeu să-i mai dea mulţi ani cu sănătate, împreună cu cei dragi, să ne mai înveselească zilele îmbibate cu tot felul de necazuri inerente, să fie mereu un demn mesager al Mameluşen, cu care ne-am născut, crescut şi pe care, peste ani, o vom lua cu noi spre locuri fără întoarcere.

 

 

 

Să ne amintim de

Jeny Kessler z.l.

 

 

Sincer să fiu, mai întotdeauna m-am ferit, în relatările mele, să tratez problema iubirii, care leagă două fiinţe pentru un viitor îndelungat. Totdeauna am considerat acest subiect ca o „cutie magică”, închisă ermetic, şi cheia aparţine numai celor în cauză.

Dar povestea dragostei ce depăşeşte limitele imaginaţiei noastre, a unui om ce face tot ce-i stă în putinţă, de multe ori chiar supraomenesc, pentru a păstra imaginea fiinţei iubite, plecată pentru totdeauna. Încearcă, ba şi reuşeşte, să ţină facla aprinsă şi în rândul celor care au cunoscut-o, au iubit-o, au apreciat-o la valoarea ei reală, m-au determinat „să-mi calc jurământul” şi să vă prezint pe Tinel Bercovici, soţul celei care ne-a părăsit pentru totdeauna, lăsând un mare gol în sufletele familiei, dar şi ale noastre, care am avut ocazia să fim contemporani cu marea doamnă a muzicii de operă, a scenei româneşti şi israeliene, Jeny Kessler z.l

Despre Jeny Kessler z.l. s-a scris, s-a vorbit, se va mai discuta, se va mai scrie şi asta numai şi numai datorită lui Tinel, soţul ei, pentru care Jenica trăieşte şi acum, în orice colţ al casei, în sufletul său, vorbeşte cu ea curent, deşi nu-l poate asculta, nu-l poate auzi, nu-l poate vedea, dar el continuă să vorbească cu ea, ne determină şi pe noi, cei care am cunoscut-o, să-l credem că umbra ei se află în casa lor, se află printre noi.

Nu de mult am primit un plic voluminos. Expeditor Martin Bercovici, Ghivataim, cu tot felul de extrase din ziare, crâmpeie din biografia celei care i-a fost tovarăşă de viaţă fericită, timp de aproape 60 de ani, însoţit de un buchet de amintiri personale, care nu te poate lăsa pasiv şi trebuie să te găseşti în preajma sa, să trăieşti alături de el tot ce-ţi povesteşte, cu lacrimi în ochi, despre cea plecată în lumea umbrelor, luând cu ea o parte din viaţa sa.

Fiecare în parte a redat, în scris sau cu ocazia diverselor evenimente organizate de el, fragmente din viaţa dispărutei, s-au ocupat de localitatea natală, anii de şcoală în oraşul Dorohoi, după reîntoarcerea din blestematul lagăr al Transnistriei. Chiar de atunci, „zâna cea bună” a început să-i călăuzească calea, fiind mereu în umbra ei, purtând-o din succes în succes.

În 1948, o comisie de specialişti de la Conservatorul de muzică şi teatru din Iaşi cutreiera oraşele Moldovei, în depistarea unor tinere talente ieşite din comun. Jeny se prezintă în faţa acestei comisii şi, cu vocea ei de privighitoare, cucereşte pe cei care o ascultă, astfel este imediat cooptată pentru cursurile de canto şi actorie, împreună cu alţi candidaţi din plaiurile Moldovei.

Deci asta a fost prima „ispravă” a zânei bune. Printre colege de seamă s-au numărat viitorii artişti de mare valoare, ca Tamara Buciuceanu, Tatiana Iekel etc.

Se bucură de profesori cu renume, ca Tarnawsky, Ana Groza, Bădulescu şi Ulicean (ultimii solişti ai Operei de stat din Bucureşti). Jeny a avut noroc şi să lucreze sub bagheta unor mari regizori ca Nicuşor Constantinescu, Jean Ranzescu, Hero Lupescu etc.

Teatrul evreiesc din Iaşi este în căutare de artişti talentaţi, Jeny se prezintă la examen de admitere, este primită cu braţele deschise Şi aici are norocul să primească învăţămintele de bază de la binecunoscutul regizor Iso Shapira. Rezolvând astfel problema condiţiilor de existenţă, întrucât, aşa cum am arătat, concomitent urmează cursurile Conservatorului, pe care le va încheia cu brio.

Primul spectacol în care Jeny s-a întrecut pe sine la teatrul evreiesc din Iaşi a fost în „Comoara” de Shalom Alehem, unde a jucat în rolul băieţelului Iţik. Cu această ocazie, Jeny a reuşit să câştige, pentru prima dată, aplauzele spectatorilor, care drept apreciere s-au ridicat în picioare pentru a o felicita.

Mai târziu, prin anul 1950, vine din Fălticeni, la Iaşi, „să-şi încerce norocul”, tot la TES, Martin Bercovici, plecat forţat din oraşul natal, unde a fost cotat ca fiu de mic burghez; o întâlneşte pe divă la TES din Iași, pe Jeny Kessler, de care se îndrăgosteşte la prima vedere. Dar cum ştim, pentru un tango trebuie doi dansatori şi Jeny nu s-a grăbit să-i răspundă imediat invitaţiei, ţinându-l, un timp, la distanţă. Martin nu se lasă bătut şi insistă, reuşeşte s-o convingă că este un băiat serios şi merită încrederea ei, eliminând astfel din „competiţie” pe ceilalţi îndrăgostiţi de Jeny.

Jeny vede, după un timp, că Martin este, într-adevăr, un băiat serios, inspiră încredere, are gânduri serioase, abia atunci acceptă prietenia lui şi, în final, îi vom întâlni în faţa ofiţerului de stare civilă, fiecare spunând, în grabă şi cu bucurie, „DA”.

De atunci şi până ce a plecat în lumea umbrelor, familia Bercovici-Kesler a trăit într-o înţelegere şi iubire fără asemănare, devenind chiar un exemplu pentru cei din jur.

Jeny este solicitată în mai toate piesele TES-ului din Iaşi. O întâlnim în „Citadela sfărâmată”, „Rapsodii de iarnă”, „Rapsodii de vară” etc., dar excelează în piesa „Stele rătăcitoare”, prelucrare după Shalom Alehem. Este marele succes, drept care se va prezenta şi la Primul Concurs Naţional al Tinerilor Talente din România. Preşedintele juriului fiind, pe atunci, marele Ion Manolescu, va obţine premiul trei.

În 1956, înfiinţându-se la Iaşi Opera de stat, Jeny se prezintă cu vocea ei de privighitoare şi reuşeşte la concurs. Astfel, îşi vede realizat o parte din visul ei de totdeauna, să fie distribuită într-un for superior de muzica de înalt nivel.

Dacă la început o întâlnim cântând doar la cor, datorită vocii ei de aur, a talentului, este distribuită în Suzănica din opereta „Lăsaţi-mă să cânt” de G. Dendrino, apoi în „Ana Lugojana”, „Casa cu trei fete” etc.

Apogeul, dacă se poate spune aşa, fără reţinere, a fost rolul Adelei din „Liliacul” de Strauss. A ridicat spectatorii în picioare, aplauze furtunoase fără oprire, lacrimi de bucurie au brăzdat obrazul celor care au cunoscut-o, datorită drumul ce l-a parcurs ca să ajungă la cea mai înaltă treaptă a perfecţiunii.

Ajunsă cu întreaga familie în Israel, şi aici este primită cu multă simpatie şi încântă publicul cu vocea ei, fără asemănare, astfel şi israelienii o adoptă cu multă dragoste, o aplaudă cu entuziasm la orice apariţie pe scenele ţării.

Opera israeliană, în aceea vreme, a fost particulară; află despre greutăţile ce întâmpină această instituţie şi atunci îşi îndreaptă paşii spre teatrul idiş, cu care, oricum, era familiarizată. Prima apariţie o va avea în premierea „Ich wil a kind” (Eu vreau un copil), având ca partener pe binecunoscutul artist şi, actualmente, scriitor, Carol Feldman.

Spectacolul a avut un mare succes, fiind cap de afiş peste 4 luni de zile. Pe aceşti doi actori i-am mai întâlnit împreună în drama „Der Weigtzum Gliik” şi în muzicalul „Kabaret”.

Dar diva noastră nu se mulţumeşte numai cu succesele obţinute în ţară şi face turnee cu diverse formaţii în: Statele Unite, Brazilia, Venezuela, Mexic, Guatemala, Columbia, Trinidat-Tobago, Panama, Costa Rica, Africa de sud etc., câştigând mereu aplauze furtunoase şi ridică publicul în picioare.

După 53 de ani de carieră fructuoasă, Jeny „depune armele” şi spune DESTUL, ducând, în continuare, o viaţă liniştită, în gospodărie, şi o ajută pe fiica ei, Renata, la creşterea nepoţilor.

Într-una dintre zilele de toamnă ale anului 2008, când frunzele îngălbenite se desprind de crengile copacilor, Jeny închide, pentru totdeauna, ochii ei frumoşi, spunând ADIO la viaţă, ADIO la familie, ADIO nouă, cei care am cunoscut-o. A fost o pierdere mare.

Ziarele, radioul din ţară şi de peste hotare au consemnat acest eveniment trist şi dureros...

Şi cum fiecare început are un sfârşit, din păcate sfârşitul ascensiunii lui Jeny Kesler a venit prea repede, lăsând familia şi pe admiratorii ei cu un mare gol în inimă.

„A căzut o stea”, scria cândva un coleg de breaslă, când Jeny a plecat în drumul fără întoarcere. Da, într-adevăr a căzut o mare stea a operei, a teatrului, o credincioasă slujitoare a zeiţei THALIA, care s-a ridicat prin propriile puteri, a urcat încet, dar sigur, fiecare treaptă spre înălţimea ce-şi poate dori un artist, un cântăreţ de operă.

Şi de atunci, când Jeny ne-a părăsit, Martin, soţul ei neconsolat, colindă oraşele ţării, adunând pe admiratorii ei, prezentându-le, cu ajutorul unei casete video (pe care le şi împarte), crâmpeie din viaţa scumpei sale soţie, apelează la cunoscuţi, care perindă pe podiumul scenei, să povestească despre cea dispărută. Oratorii îşi exprimă, prin puţine cuvinte dar cu multă căldură şi regret, felul cum au cunoscut-o pe JENY KESSLER, înfăţişarea ei de păpuşă, cum, copil fiind, avea deja o voce de privighetoare. Se deapănă amintiri din vremurile ei de glorie, iar Tinel ascultă, ascultă, parcă vede cum, pe un ecran, se derulează în faţa ochilor şi retrăieşte un vis cu ochii deschişi, pierdut cu gândul la anii fericiţi ce i-a oferit cea dispărută. Fie la Ghivataim, la Haifa, oriunde a fost, este gata să poposească pentru a ţine vie amintirea lui JENY, convins că îl vede din ceruri şi-i mulţumeşte pentru tot ce face legat de numele ei, de căsnicia fericită, de dragostea ce-i poartă până în ultimele zile ale vieţii sale.

La una dintre comemorările de la dispariţia lui Jeny Kessler, un coleg de breaslă îmi povestea cum sala teatrului de la Ghivataim a fost plină până la refuz.

Au fost prezenţi oameni de artă şi cultură, scriitori, artişti, foşti colegi de scenă, remarcându-se printre ei: Lya Koeni, Bodo, Moti Ghiladi, Carol Feldman, Hana Riber, Arie Laiş, Jery Klein etc., scriitorii Paul Leibovici, Sonia Palty, Francisca Stoleru, Madeleine Davidsohn etc...

Nu puţini au fost în sală care au lăcrimat ascultând şi amintindu-şi de frumoasa ei carieră, căsnicie fericită, lăsându-ne amintiri ce nu pot fie şterse.

Cuvintele rostite de fiica ei, Renata, au pătruns adânc în sufletul celor prezenţi, abia atunci se putea vedea mai bine cum batistele ştergeau, cu discreţie, lacrimile multora din sală.

Fie-i veşnică amintirea!

 

 

 

Dan Condurache

Omul, artistul şi prietenul nostru

 

 

ProTv a reluat difuzarea unor seriale care au avut mare audienţă în rândul nostru, cei care trăim departe de România, dar sufleteşte suntem mereu aproape.

Reluarea difuzării serialului „Regina” m-a readus cu mulţi ani în urmă, când acest serial s-a bucurat de o audiență foarte mare, aproape 55% raiting.

În relatarea de faţă vreau să vă prezint pe eroul principal, Dan Condurache, cu care am avut ocazia să realizez un interviu.

Atunci nu m-am ocupat de fragmente din viața sa, lăsând pentru o altă ocazie continuarea.

Reluându-se serialul „Regina”, încerc să vă prezint, în mare, câteva evenimente din viaţa eroului meu de astăzi, despre care n-am scris.

Dan Condurache, în telenovela „Regina”, ne dă un personaj dinamic, perfect elaborat, scoţând treptat în evidenţă tot ce ţine de firea omenească. Omul realizat de domnul Condurache este OM, căci duce cu el tot ce cuprinde firea omenească, bine şi rău, ură şi iubire, prietenie, devotament, onoare, fără a fi şocat de ideea unei crime, dacă este necesară. Reuşeşte să ne convingă că oamenii se pictează nu numai în alb şi negru, ci cu toată paleta de culori. Dan Condurache se întrece pe sine însuşi, creând din personajul său un veritabil „hoţ şi gentleman”. Don Luciano (rolul interpretat) este un ţigan neşcolit, dar cu o vastă şcoală a vieţii, care în momente bune sau dramatice se „îmbată” cu muzica lui Puccini. În realitate este, de fapt, un nefericit şi nerealizat. Îşi iubeşte copiii, toţi nereuşiţi, femeile îl părăsesc, partenerii de afaceri şi oamenii de încredere îl trădează.

Domnul Condurache a reuşit, în mod magistral, să realizeze acest personaj complex, căruia i se cuvine un meritat premiu pentru interpretare...

Mă simt obligat să-i informez pe cititorii noştri, că nu a fost deloc uşoară, pentru mine, contactarea maestrului Dan Condurache (convorbiri telefonice cu postul ProTv, corespondenţă cu Teatrul Mic din Bucureşti, intervenţia unui bun prieten pentru obţinerea nr. său de telefon etc.). Dar când, în sfârşit, am reuşit să-l aud la telefon, să-i exprim rugămintea, să accepte să colaboreze cu mine, trezindu-mă cu o voce caldă, prietenească, la celălalt capăt al firului, atunci mi-am spus, în gând, bucuros şi satisfăcut: „merită efortul depus timp de două luni de zile”.

Fără niciun protocol, fără nicio rugăminte deosebită, fără insistenţă, maestrul Dan Condurache mi-a răspuns.

„– Trimite, te rog, întrebările şi, în limita timpului disponibil, voi da răspunsurile. Mă bucur că am adus şi aduc în casele telespectatorilor din Israel puţină destindere în mai toate clipele tensionate în care trăiţi, uneori. Încă din liceu şi de la Institut am avut colegi evrei. Chiar şi prima mea simpatie, din copilărie, a fost Cherbis Bianca, dar nu i-am spus niciodată până acum, când îi transmit, prin intermediul dvs., dacă mai trăieşte, sărut mâna şi iertaţi-mă, că nu v-am spus atunci”.

Dacă m-aş fi luat numai după ce scrie în internet despre eroul meu de astăzi, aş fi păcătuit de mai multe ori. O dată faţă de frumoasa sa carieră de până acum, despre care se scrie acolo foarte puţin, apoi faţă de cititorii mei, care vor să ştie cât mai multe despre domnia sa. Și, în altă ordine de idei, dragostea sinceră faţă de coreligionarii noştri, cu care a crescut împreună la bine şi la rău, în Dorohoi, oraşul natal, sau în alte oraşe ale României.

Sincer să fiu, aşternând cele de mai jos, eram în derută. Pe de o parte aş fi dorit să vă prezint un interviu realizat, atunci, cu domnia sa, iar pe de altă parte, mi-a redat, aşa de frumos, frânturi din povestea vieţii sale, încât, în unele locuri mă simt obligat să vă las să vă delectaţi singuri, ascultându-l cu ce simplitate, cu ce sinceritatea și cu ce modestie încearcă să ne cucerească, nu numai de pe scenă, nu în film, nu la teatrul radiofonic, ci prin slove simple, scrise din toată inimă, pentru toţi cei care-l stimează, îl apreciază la valoarea sa reală.

Vă rog, citiți-l prin intermediul meu şi vă veţi bucura aidoma cum m-am bucurat eu:

„M-am născut pe data de 26 iulie 1952, în oraşul Dorohoi, din părinţi intelectuali, care au ştiut să-mi inspire, din frageda copilărie, dragostea faţă de învăţătură, dragoste şi respect faţă de cei cu care am împărţit clipe frumoase în copilărie, adolescenţă şi chiar mai târziu, cu cei ce fac parte din poporul ales de Bunul Dumnezeu.

Nu de mult m-a vizitat familia Lora şi Froim Cohn din Israel, buni prieteni. Timpul nu mi-a permis să îi întreb şi de alţi prieteni ai mei din tinereţe, cum ar fi Solomon Smilovici, coleg de clasă şi fostul portar al echipei de handbal din Dorohoi.

Cu mulţi dintre ei, pe care bunul Dumnezeu i-a binecuvântat cu ani de viaţă, sunt şi acum în legătură, unii mă vizitează, alţii m-au primit cu o deosebită bucurie când am fost în Israel, cu spectacole, împreună cu alţi colegi de breaslă.

Şi «cotrobăind» prin capitolul «amintiri», vreau să consemnez că am absolvit liceul nr. 2 din Dorohoi, în permanentă rivalitate cu liceul nr. 1, resimţită în toate disputele la handbal, volei, concursuri de «artistărie». La baschet eram cu toţii îndrăgostiţi de echipa de fete a liceului nr. 1. Dragostea tinereţii bat-o vina.

Voi purta o veşnică recunoştinţă dascălilor mei, oameni admirabili, păcat că târziu de tot ne-am dat seamă cât de mult au însemnat ei în educaţia noastră. Din păcate seriozitatea, disciplina, conştiinţa elevului de atunci s-a destrămat aşa de repede în generaţiile următoare şi iată unde am ajuns acum.

Copilăria, cea mai frumoasă parte a vieţii mele, mi-am petrecut-o în orăşelul Dorohoi. Oraş mic, plin de tei şi castani. Dacă mă opresc asupra unor oameni minunaţi, slujitori ai medicinii, slujitori credincioşi ai jurământului făcut la terminarea facultăţii de medicină, nu vreau să omit de a aminti numele a câtorva, cărora, mulţi dintre noi le suntem recunoscători pentru conştiinciozitatea lor în respectarea jurământului lui Hipocrate. Aici e cazul şi momentul să amintesc pe dr. Sopcaru, pediatru, dr. Kreisler, chirurgul (lui îi datorez că mi-a salvat mâna arsă la portiţa sobei), dr. Goldman, radiologul (care tot timpul trimitea naşului meu cafea veritabilă, ca să scăpăm de «nechezol»). Directorul spitalului din Dorohoi, dr. Danilov, care a salvat sute de oameni, redându-le posibilitatea de a fi din nou sănătoşi în mijlocul familiilor lor, printre care şi pe bunica mea. Dr. Danilov a fost o mândrie pentru noi, dorohoienii, în ale ştiinţei medicale. Şi cum să uit că a fost şi tatăl a două fete superbe, Anda fiind «rivala» mea la şcoală.

Mari actori ai vremii mi-au mângâiat viaţa, din fragedă tinereţe, cu glasul şi talentul lor, în emisiunile de la «Teatrul radiofonic». Ce frumoase au fost emisiunile cu «Noapte bună, copii», unde i-am auzit cu toţii iar eu pentru prima oară vocea marelui Octavian Cotescu, mai târziu am avut şi norocul să-mi fie profesor la Institut. Împreună cu dl prof. Ovidiu Schumacher, şi alţi artişti de mare valoare mi-au fost dascăli şi oricând le voi purta veşnica recunoştinţă. Poate toate acestea şi altele m-au determinat să îmbrăţişez arta Thaliei.

Mereu îmi răsună în urechi cuvintele acestor geniali dascăli ai mei, care afirmau, de câte ori era cazul: «Se pot face actori dintr-o trestie, cu condiţia, ca trestia să fie gânditoare» sau «Actoria este o meserie îngrozitoare, dar dacă o slujeşti cu credinţă, munceşti cu toată dragostea ta, cu multe eforturi, chiar uneori supranaturale, vei culege apoi aplauze furtunoase, publicul se va ridica în picioare, se va înclina în faţa ta şi te vei emoţiona până la lacrimi...».

La admitere, printre alte «capete încoronate cu renume în ale actoriei» se afla şi Beate Fredanov. Am spus ce am pregătit. Inima îmi bătea în piept gata, gata să iasă din locuşorul ei şi, apoi, auzeam parcă prin vis «Ești liber». Am luat-o, într-o fugă, spre spatele scenei, era zid jur împrejurul meu şi zidul privirilor celor din comisie şi iarăşi vocea «Îngerului meu păzitor», d-na Fredanov, mi-a spus «pe aici». Am coborât câteva trepte şi m-am trezit «admis» şi aşa, în 1975, am ajuns actor. De aici începe durerosul drum al «libertăţii scenice».

În timpul anilor de studii am cunoscut şi pe viitoarele artiste (astăzi în Israel) Rozina Cambos, din păcate ne-a părăsit pentru totdeauna, plecând, poate, spre o lume mai bună. Tatiana Olier-Canelis etc., împreună cu alţi colegi din clasa profesorilor Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher. Am jucat o stagiune întreagă la Studioul «Casandra», bucurându-ne, în permanenţă, de săli pline şi o critică foarte bună din partea specialiştilor, printre care şi Valentin Silvestru, un alt nume de mare rezonanţă, care a plecat în drumul fără întoarcere. Directorul Teatrului Mic, din aceea vreme, precum şi regizorul Nedeleanu mi-au înlesnit să fiu distribuit, la început în «GALILEO GALILEI», rolul călugărului 1,2,3... etc. Apoi apar ca un tânăr neliniştit şi cu probleme în piesa lui Paul Ioachim, «Nu suntem îngeri», alături de Mihai Dinvale, Maria Potra, Boris Ciornei, Dinu Ianculescu (primul meu rol de tată de pe scena domnului Constantin Codrescu)...”.

 

În anii ’80, în regia Cătălinei Buzoianu, unde în rolurile principale întâlnim pe Valeria Seciu, Ştefan Iordache, Octavian Cotescu, Ioana Pavelescu, Florin Călinescu apare şi Dan Condurache, împreună cu Gheorghe Visu, în piesa „Maestrul şi Margareta” (1982), obţinând un frumos succes. Atunci s-a lansat cuplul de actori Dan Condurache şi Gheorghe Visu, devenind colegi de scenă şi buni prieteni pentru o viaţă.

Datorită seriozităţii, abnegaţiei şi talentului său, Dan Condurache este întâlnit şi mai târziu, jucând alături de marii actori ai scenei româneşti ca Olga Tudorache, Leopoldina Bălănuţă, Mitică Popescu, Tudorel Popa, Vasile Niţulescu, Ştefan Iordache, Valeria Seciu (soţia îndrăgitului său profesor, de pe vremuri, Octavian Cotescu) etc.

Pierdut pe gânduri, visând cu ochii deschişi, îmi spune:

„Toţi aceştia amintiţi, cu care am jucat şi joc, nu au fost pentru mine doar exemple de interpretare ci, au fost şi vor rămăne adevărate ICOANE”.

O amintire de care nu se poate despărţi mi-a relatat-o astfel:

„Intrând într-un local din Tel Aviv, când am fost împreună cu George Constantin, lui i-a fost foarte cald, şi a simţit nevoia de a consuma o băutură răcoritoare imediat au fost «depistaţi» de vânzător, că vorbim româneşte. Imediat se încinge o discuţie şi vânzătorul, provenit din România, degajat ne întreabă pe limba Mioriţei: «Ce mai face Ceauşescu, Vâlcu, Maurer şi alţi din nomenclatura de atunci?» Cei doi mari actori au făcut feţe-feţe şi au vrut s-o şteargă rapid. Atunci Ion Caramitru a mai apucat să întrebe pe «interesatul vânzător»: «Când ai plecat dumneata din România?» Acesta s-a grăbit să-i răspundă: «la timp». Atunci Ion Caramitru îi spune, privind jur împrejur: «Alde mine unde să plec, n-avem unde, am ales, ca mulţi alţii, o sinucidere lentă, anesteziată... mai distribuit într-o piesă, într-un film... şi uite aşa au trecut anii. Dar important e că am rămas în viaţă...»”.

Cât de modest a vrut să se înfăţişeze în discuţia noastră, totuşi, vreau să subliniez că participarea sa permanentă la emisiunile de la Teatrul Naţional radiofonic a fost, pentru domnia sa, în afară de scenele teatrelor din ţară, o mare şcoală, o mare şansă, fiind întâlnit în aproape 200 de piese. Spaţiul limitat nu-mi permite să înşir multe dintre ele, amintind doar: „Cezar şi Cleopatra”, „Cimitirul păsărilor”, „Cocoşatul din Notre-Dame”, „Doi pe un balansoar”, „Harap alb”, „Ioana pe rug” etc.

Aici, în această „şcoală” cum o numeşte, Teatrul Naţional radiofonic, a avut prilejul să lucreze cu mari regizori ca Titel Constantinescu, Cristian Munteanu etc., iar ca şi colegi actori voi aminti pe Colea Răutu, Ion Lucian, Corado Negreanu, Mircea Albulescu, Florin Pitiş şi mulţi alţi. Îl întâlnim pe platourile de filmare cu mari regizori ca Dinu Tănase, Dan Pita, Mircea Veroiu etc.

Ca să vă faceţi un tablou mai complet despre eroul meu de astăzi, vă rog să citim împreună ce se scrie în România despre domnia sa:

„Este un carismatic june prim de ţinută, actualmente virtual bărbat fatal convertit la un comic burlesc, în ciuda resurselor bogate de elevat tragism, relevate nu o dată, în mari creaţii memorabile... Dar prea rare”.

Pentru domnia sa, un an în plus nu înseamnă nimic. Nu-şi aniversează zilele de naştere, din propria iniţiativă. Întrebat dacă înaintarea în vârstă i se pare o povară, Dan Condurache răspunde, flegmatic: „fifty-fifty, jumătate da, jumătate nu”. Apoi adaugă: „Prin clasa a noua de liceu am auzit o metaforă de care îmi amintesc şi astăzi: Îmbătrânesc copacii, îmbătrânesc casele, darmite oamenii...?”

Câte nu s-ar mai putea scrie despre maestrul Dan Condurache? Vreau să sper că admiratorilor săi din ţara noastă, care au dorit să ştie cât mai multe despre domnia sa, le-am satisfăcut, tangenţial, curiozitatea.

Aici e cazul să mulţumesc şi fiului său, Sebi Condurache, care mi-a dat o adevărată „mână de ajutor” în transmitere, pe computer, a tot ce am solicitat, în realizarea relatării de mai sus, nu fără a menţiona următoarele cuvinte rostite de el cu mândrie: „Tatăl meu este un om care a fost totdeauna corect cu meseria şi cu el însuşi, de aceea îl respect şi îl iubesc pentru tot ceea ce este...”.

Dar şi noi, admiratorii lui Dan Condurache.

 

 

 

Unui fiu al tribului nostru

Maestrului Duby Zeltzer

 

 

Ce satisfacţie şi bucurie mai mare poate avea un ziarist când află că unii din eroii săi, ajungând la cele mai înalte trepte în activitatea lor profesională, a fost acela care, după „chinuri” şi amânări, plus refuzuri a reuşit, totuşi, să-i determine „să-i deschidă gura” şi să vorbească despre realizările, eşecurile, mai bine zis tot drumul parcurs pentru a ajunge în „vârful piramidei” în specialitatea sa.

Vă rog să mă credeţi, aşa cum am mai subliniat, nu mi-a fost uşor să obţin consimţământul şi colaborarea din partea celor ai alialei noastră, ca să scriu despre ei, numai şi numai din cauza modestiei specifice celor veniţi din România și am ajuns până acolo încât să mă „milogesc”, să mă rog, să insist, să aduc zeci de argumente în ajutorul meu, dar niciodată, niciodată nu am putut să renunţ, „să mă dau bătut”.

Ce reproşuri, ce regrete mi-aş fi făcut acum dacă nu insistam, dacă nu mă rugam de marele compozitor cu renume internaţional Duby Zeltzer, să colaboreze cu mine pentru a scrie despre el şi despre tot ce a realizat în decursul anilor, fie ca înflăcărat sionist în organizaţia Hasoner Hatzair din Iaşi, fie ca pianist la 5 ani, compozitor pentru Teatrul de copii din Bucureşti la 14 ani.

Apoi, în 1948, la venirea în ţară cu Aliat Hanoar şi drumul parcurs în decursul anilor, bogata sa activitate în domeniul compoziţiei şi aranjamente muzicale sau primirea atâtor premii încât şi el a uitat numărul lor.

Eu am avut bucuria şi satisfacţia, după ce m-a „chinuit” cu amânările, să-mi dea prilejul să relatez despre primirea Premiului Ministerului Învățământului și Culturii (50.000 șhekeli), cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani de viaţă şi peste 60 de ani de activitate în compoziţie muzicală, recunoscut drept cel mai mare compozitor din țară, dar şi în afara granițelor sale, iar mai târziu să fie declarat Laureat al Premiului Israel pe anul 2009.

Acum, aflând cu bucurie şi satisfacţie, că marele Duby Zeltzer, eroul meu, a primit pe 12 septembrie 2014, Premiul special pentru realizări excepționale în bogata sa activitatea de compoziție şi aranjamente muzicale, slujitor credincios al cântecului israelian, luptător pentru renaşterea limbii idiş şi ladino în muzica ţării, m-am grăbit să-l contactez telefonic, să-l felicit şi, bineînţeles, şi să-l rog să-mi dea voie să scriu, din nou, despre domnia sa, ca să ne bucurăm cu toţii. Cum altfel, mai ales că este un fiu al alialei noastre?

După mulţumirile de rigoare pentru felicitare, îmi spune prin telefon: „Bine, domnule Sonntag, dar eu mă găsesc la Roma (Italia) şi mă reîntorc în Israel abia după Paşti...”.

„– Foarte frumos. Petrecere plăcută, dar eu ce fac?”, îl întreb cu toată naivitate.

„Lasă că nu am timp să te compătimesc, ai destul material documentar, pe care ţi l-am furnizat în trecut, mai caută ici şi colo, mai întreabă-mă şi apucă-te de lucru...”.

Aşa am şi făcut...

Punct și de la capăt:

Să scrii despre marele Duby Zeltzer, ai nevoie de mult spaţiu. Cine-l cunoaşte sau a avut ocazia să vorbească cu el, să „pătrundă”, pe cât este posibil, în labirintul vieţii sale, va afirma, va confirma că este o adevărată mândrie pentru noi, cei veniţi din România, în special, dar şi pentru întreaga ţară şi poporul său.

Vestea că confratele nostru Duby Zeltzer va primi, de Ziua Independenţei Israelului, cea mai însemnată distincţie a ţării, Premiul Israel pentru anul 2009, acum Premiul Special al Teatrului Israelian, s-a răspândit cu iuţeală pe uliţa alialei noastre. Nici nu-i de mirare. Posturile de radio şi televiziune, mai toate ziarele şi alte mijloace de comunicare, au relatat cu un lux de amănunte Hotărârea Comisiei pentru decernarea marelui premiu, formată din Lya Koenig, Miriam Zohar, Smuel Omer, David Alexandert și Yarom Sadan, că au votat în unanimitate ca Duby Zeltzer să primească distincția specială, pentru bogata sa activitate componistică, aranjamente muzicale etc.

 

***

 

Sosit în ţară în anul 1948, cu Aliat Hanoar, îl vom găsi la început în kibuţurile Beit Zara, Mismar Haemek, muncind şi completându-şi studiile. În timpul efectuării stagiului militar, va pune bazele formaţiei artistice Pikud Hanal, unde va compune toate melodiile, multe din ele devenind şlagăre, care au însoţit nenumărate generaţii.

Marele Frank Peleg şi Mordehai Sahar, care în afară de mentorii săi au fost primii profesori în compoziţie şi executare, i-au „pavat” drumul spre Conservatorul de muzică din Tel Aviv, ajutându-l să obţină o bursă.

Mereu preocupat să fie cel mai bun dintre cei buni, pleacă în America, pentru a-şi însuşi toate tainele în munca de compoziţie şi aranjamente muzicale. Aici, datorită sârguinţei sale, va absolvi cu succes Colegiul Mannes, precum şi un master în muzică la Universitatea din New York.

Întors în ţară, după un turneu făcut în America şi Europa, începe adevărata sa activitate pe tărâmul compoziţiei şi aranjamentelor muzicale, înregistrând, până în prezent, peste 500 de melodii, care au cucerit generaţii întregi.

Este şi compozitorul muzicii pentru 40 de filme de mare succes. Nu avem o traducere adecvată în româneşte pentru titlurile cântecelor, ca atare mă voi folosi de numele lor în ivrit: „Ieşi makom”, „Le haiai ha am haze”, „Col hakavod”, „Roza”, „Lo naspik la sir”, „Be lev ehad”, „Beit Avi”, „Ultimul război” etc.

Un deosebit succes a înregistrat cu lucrarea Meghila, a lui Itzhak Mangher – şi el ieșean la origine.

Nu putem trece cu vederea frumoasa muzica scrisă pentru peste 40 de filme, dintre care amintesc: „Cazablan”, „Laik Maik”, „Ani ierusalmi”, „Mivtza Iohanan” [eliberarea ostaticilor de la Entgebe] etc. Lista e lungă şi majoritate au devenit moşteniri scumpe pentru generaţiile viitoare.

Scriu şi nostalgia pune stăpânire pe mine. Ce repede au trecut anii. Ce repede trec zilele (poate o să râdeţi, dar în fosta noastră patrie, parcă zilele erau mai lungi. Abia aşteptam să se facă duminică. Aici, cum a trecut ziua de marţi, a trecut şi săptămâna), luându-ne pentru totdeauna frumoasele amintiri, la fel şi multe din frumoasele sale compoziţii ce ne-au călăuzit anii de a rândul şi, cu regret, întoarcem privirea înapoi căutând, în zadar, trecutul... mai ales cel frumos...

Duby Zeltzer semnează muzica pentru marele Itzhak Perlman, pentru Filarmonica israeliană, condusă de Zubin Metha, cândva şi pentru lordul Iehudi Menuhim z.l., apoi „Poema simfonică”, la comemorarea a 500 de ani de la izgonirea evreilor din Spania.

Împreună cu textierul francez Jaques Rampel, a scris muzica pentru opera „Esmeralda” (care are la baza romanul lui Victor Hugo – Cocoşatul de la Note Dame), obţinând o bună critică din toate colţurile lumii.

Uciderea lui Itzhak Rabin găseşte un puternic ecou în sufletul său de sionist şi va compune muzica pentru „Kina le Itzhak”, interpretată de Filarmonica noastră şi corul operei. Lucrarea este considerată, de critica muzicală ca un mare succes. La fel şi când a fost prezentată la Filarmonica din New York, sub bagheta maestrului Kurt Mazur, obţine aplauze furtunoase şi ridică publicul în picioare.

Dar, luându-mă cu vorba, era să uit să subliniez marea sa contribuţie la succesul teatrului idiş, de care este legat cu trup şi suflet, prin muzica compusă pentru foarte multe spectacole.

Duby Zeltzer, în toate melodiile compuse și aranjamente muzicale, ştie să dea viaţa momentelor de răscruce în care trăim, reuşeşte să-şi impună noua formulă muzicală, demonstrând că este un partizan al gândirii înaintate în muzică şi respinge, cu consecvenţă, conservatorismul.

În muzica scrisă pentru Filarmonică, nu urmăreşte un simplu pretext pentru construcţia muzicală, sau o schiţă dramatică, fără valoare intrinsecă, ci redarea cu exactitate subiectului tratat. Respectă traducerea în muzica limbajul textului, nuanţe ce prind viaţă şi te obliga să visez cu ochii deschişi, să te simţi părtaş la tot ce se întâmplă pe scenă, în timpul concertului sau spectacolului teatral.

Eroul meu nu acceptă dependența muzicii faţă de poezie, este pentru o interpretare identică fie a cântăreţului amator, fie a specialistului în muzică, se poate constata că el preferă intensitatea în măsură şi nuanţe, cultivând melodia umană. Dinamismul melodiilor sale se întrec între ele, obţinând, în final, o muzică veritabilă, mai precis plină de pasiune şi acţiune.

Vă rog să mă credeţi, este greu pentru mine, „muritor de rând”, să scot în evidenţă toate laturile esenţiale, multilaterale ale lui Duby Zeltzer. Nimeni nu poate reda cititorului ceea ce simte când savurează frumoasa sa muzică. Ascultându-i muzica, face cunoştinţă nu cu o folclorizare artificială, ci spiritul unei muzici deosebite, care găseşte uşor accesul în rândul publicului, obligându-l să asculte, cu acelaşi interes, de la început şi până la sfârşit.

Sper că sunt în asentimentul celor care au savurat muzica sa că ne însufleţeşte cu patriotismul său sincer, în fiecare melodie ce-i poartă pecetea.

Nu întâmplător este considerat, şi pe bună dreptate, unul dintre cei mai valoroşi compozitori ai ţării şi peste hotare o valoare inestimabilă pentru Israel şi pentru tribul din care face parte.

Nici acum, în partea a treia a vieţii sale, nu stă cu mâinile încrucişate. Întâlnim un om surprinzător, exemplu de vitalitate creatoare şi de gândire, păstrând acea putere de a descoperi noi ţinuturi la vârsta oboselii amintirilor, continuă să compună fie pentru Filarmonică, teatru, spectacole de revistă etc.

Exerciţiile fizice, mersul pe jos, înotul, o viaţă raţională, nu înfumurat pentru tot ce a realizat şi apreciat, sunt numai câteva elemente care ne fac să credem că vârsta nu a pus pecetea pe domnia sa.

Câte nu se mai pot scrie despre confratele nostru Duby Zeltzer, dar răbdarea ne obligă să ne oprim aici şi vă rog, stimaţi cititori, să fiţi tovarăşii mei de drum pentru a ne imagina pe „tinerelul acesta” urcând treptele spre tribună, cu emoţia care-l caracterizează în asemenea momente, când i se va înmâna marele premiu.

Atunci vă rog, mai ales pe cei din tribul nostru, să-i păstrăm mitul romantic al creaţiei sale, conceput exclusiv ca impuls şi spontaneitate, transmiţându-i, din toată inima „Felicitări, MAESTRO!” şi încă mulţi ani de viaţă, ca să ne puteţi încânta, cu melodiile dumneavoastră, viaţa noastră, zilele noastre care, din păcate, devin din zi în zi mai grele pentru noi, dar mai ales pentru generaţiile viitoare, întrucât am fost, suntem şi vom rămâne EVREI.

 

 

 

Iurie Darie

1929-2O12

 

 

Vestea decesului marelui şi apreciatului actor Iurie Darie a venit ca un trăsnet distrugător pentru mulţi, pentru sute de mii de iubitori ai teatrului, ai cinematografiei, ai televiziunii din România, dar şi din străinătate.

Scriu aceste rânduri parcă auzind-o mereu pe soţia sa, Anca Pandrea, la posturile de televiziune române cu strigătul de durere şi speranţă, unde, cu lacrimi în ochi şi credinţă în Dumnezeu, implora: „Iura, trebuie să fie mai bine, să vă rugaţi pentru el!”

Dar ruga ei şi a celor care l-au iubit aşa de mult n-a ajuns la urechile Domnului, şi iată că o altă mare stea a cinematografiei (peste 40 de filme) ne-a părăsit pentru totdeauna, plecând spre o lume, poate, mai bună.

Iurie Darie este fructul unei iubiri rare, dintr-un învăţător ucrainean, Anatolie Maximciuc, şi o autentică moldoveancă, Daria Sârbu. Am precizat o iubire rară, întrucât el, fiind învăţător, s-a îndrăgostit de eleva sa, Daria Sârbu, şi a aşteptat-o până ce a ajuns la vârsta majoratului, venind mereu cu bicicleta mulţi kilometri ca s-o viziteze. Ajunsă la vârsta majoratului, atunci s-au căsătorit. Dar această mare iubire se termină doar după 5 ani, când tatăl său moare de tuberculoză.

Iurie s-a născut la 14 martie 1929, în localitatea Vadul Roşu din judeţul Soroca, astăzi Republica Moldova.

De mic fiind talentat, nu putea să nu fructifice acest dar primit de la Dumnezeu şi, terminând liceul, se va prezenta la examenul de admitere pentru Institutul de arte plastice şi cel de artă teatrală şi cinematografică din Capitală. Reuşeşte la ambele şi optează pentru arta teatrală.

Pătrunde pe platourile de filmare în 1953, în „Nepoții gornistului”, având alături pe Marga Barbu şi Liviu Ciulei.

Nu mă voi opri asupra numele filmelor în care a întruchipat zeci de personaje cu o originalitate de invidiat. Zâmbetul său cuceritor, dragostea pentru fiecare rol încredinţat, au influenţat foarte mult în succesul carieri sale, ca să ajungă pe cea mai înaltă treaptă de perfecţiune în arta Thaliei.

Din păcate, toate succesele sale, aprecierile culese, nu au ajutat la nimic când s-a îmbolnăvit şi, din cauza situaţiei financiare, în luna iunie 2012, Iurie este internat într-un spital al săracilor. Mereu în preajma sa, Anca Pandrea, soţia, depune eforturi supranaturale, apelează la donaţii, pentru a-l salva pe Iura.

Mulţi îşi amintesc când cei doi soţi au jucat în serialul pentru televiziune „Numai iubirea”. Nu cu mult înainte de a ajunge într-o situaţie din care nu s-a întrevăzut vindecare, Iurie a declarat că ar mai dorit s-o aibă ca parteneră, în film, pe soţia sa.

Printre multe premii și diplome, amintesc pe cel de excelenţă, primit în anul 2009, la Festivalul de comedie românesc, Premiul GOPO tot pentru excelenţă, înscrierea în luna iunie a.c. cu o stea pe Aleea Celebrităţilor din Capitală.

Din păcate, el fiind deja internat, Anca Pandrea ia parte şi promite că, imediat ce Iura al ei se va însănătoşi, îl va aduce să-şi vadă steaua pe această celebră alee.

Dar bunul Dumnezeu a vrut altfel şi acum nu ne rămâne decât să transmitem sincere condoleanţe familiei, iar lui să se odihnească în pace.

 

 

 

Cu toţii o iubim pe Rozina

 

 

Sub acest titlu a apărut, în suplimentul ziarului „Yediot Aharonot”, un amplu articol despre marea doamnă a teatrului israelian Rozina Campos, o altă mândrie a tribului nostru.

Cine a citit relatarea semnată de Ioav Birnberg, a avut clipe de satisfacţii, dar mai multe de tristeţe, adâncă durere îmbibată cu lacrimi, mai ales când Rozina povesteşte suferinţele prin care trece de peste şapte ani. Mai precis de când duce o luptă aprigă cu un cancer galopant.

Mult solicitată, încearcă să refuze propuneri de apariţie pe scenă sau televiziune, dar publicul, regizorii, directorul teatrului Hacameri insistă şi chiar pentru ea însăşi, scena este tot ce i-a mai rămas din viaţă. Scena nu este o parte a vieţii Rozinei, ci însăşi viaţa ei de totdeauna.

Nu rare au fost cazurile, în această perioadă, când nu avea puterea necesară să joace, şi atunci venea la teatru, stătea pe un scaun, de pe care de multe ori nici nu se putea ridica singură, însă, atmosfera de aici, artiştii colegi, ambianţa îi face bine şi asta era suficient pentru ea.

Internată, consultată, operată, tratată pe cât posibil şi iarăşi acasă sau pe scenă.

În relatarea pe care am citit-o povesteşte cum, în luna septembrie, după ce a fost internată la spital pentru tratamente şi operaţie, „se trezeşte” în rezerva ei cu directorul teatrului Hacameri (Noam Semel) şi acesta îi spune, fără nicio introducere: „Sâmbătă, dumneata trebuie să fii pe scenă”.

I-a răspuns cu toată sinceritatea: „Noam, nu pot să stau pe picioare, ce ţi-a venit? Asta-i cancer, tot corpul suferă, voi trebuie să mă protejaţi sau demisionaţi-mă”. Atunci îi răspunde: „Dar ce, ai înnebunit? Pur şi simplu vrem să te vedem din nou pe scenă, interpretând rolul pe care-l întruchipezi în piesa ce este programată...”.

Adevărat, multe roluri ce le interpretează o obligă la eforturi, aşa cum este de pildă cel din „Şcoala pentru femei”. Tot timpul trebuie să fie în agitaţie, să fugă din colţ în colţ, scena rotativă o ajută, publicul nu-şi dă seama.

Eforturi supranaturale a făcut şi la realizarea serialului de la televiziune „Familia nu se alege”. În timp de două luni a învăţat rolul pentru 14 episoade, apoi două zile repetiţie generală şi, într-o zi, filmarea. Odată, în timpul înregistrării pe peliculă, nu s-a simţit bine, s-a făcut o pauză mai mare şi, cu efort mare, a reluat filmarea. Totul a fost determinat numai de voinţă şi dragoste faţă de joc.

Mereu este apreciată şi premiată pentru talentul, conştiinţa, dragostea pe care a oferit-o scenei şi publicului. Acum Rozina se luptă printre ghearele acestei boli ce nu iartă totdeauna şi cere sacrificii mari.

Optimismul ei? Adevărat îi este tovarăş de drum, dar cât poate suferi un om şi cât te poţi hrăni cu iluzii deşarte, că mâine sau poimâine va veni salvarea, vindecarea.

Din anii ’60, locuind permanent în Bacău până la venirea în ţară, numele familiei Cambos era foarte cunoscut în viaţa artistică şi muzicală a oraşului de pe malul Bistriţei. Familia Cambos era prezentă pe scena teatrului, a filarmonicii în mai tot ce înseamnă spectacol până la venirea în Israel.

Lori Cambos, mama ei, actriţă la teatrul „George Bacovia” din Bacău, s-a stins din viaţa la vârsta de 46 de ani. Soţul ei, director al Casei de cultură din localitate şi mai târziu regizor tehnic la teatrul local, a susţinut-o pe Rozina în cariera artistică, urmărindu-i cu mult interes, îndeaproape, prestaţia.

Cu Rozina şi Genu se adevăreşte justeţea zicalei româneşti: „Mărul nu cade departe de pom”.

Rozina, ca şi fratele ei Genu, duc mai departe, împreună cu cumnata Mariana Cambos, cu multă cinste făclia talentului familiei Cambos, înscriindu-se în viaţa artistică a Israelului.

Rozina, după absolvirea I.A.T.C., debutează pe scena teatrului din Piatra Neamţ, iar Genu, fratele, s-a format ca inginer de sunet şi a cântat la zeci de spectacole din Bacău sau restaurante din localitate, care deveneau neîncăpătoare când se ştia că el va fi prezent.

Ajungând în Israel, Rozina s-a realizat cu succes pe scenă, Genu ca editor audio-video la Dorimedia Group. Statul Israel a plătit bani mulţi pentru emigrarea lor, aidoma ca pentru mulţi alţi vânduţi de regimul lui Ceauşescu.

Viaţa Rozinei s-a derulat în cei 25 de ani în ţară, întocmai ca un film frumos şi de mare succes. La teatrul „Hacameri” din Tel Aviv, cucereşte publicul cu măiestria interpretării fiecărui personaj încredinţat.

Intră în rol pregătită pentru orice sacrificiu de dragul întruchipării corecte şi fidele a personajului căruia trebuie să-i dea viaţă. O găsim în emisiuni de la televiziune, în nenumărate filme israeliene, dar iată un cancer, care se dovedeşte galopant şi nemilos, se pune în calea ei şi-o împiedică să mai înainteze. Durerile îi scurtează zilele, dar teatrul, acest elixir, o mai ajută să deschidă ochii dimineaţa, după nopţi zbuciumate de dureri, să mulţumească bunului Dumnezeu că i-a mai oferit încă o zi de trăit.

Cercetând mai multe surse de informaţii despre viaţa Rozinei am găsit numai cuvinte de laudă pentru conştiinciozitatea ei ca elevă emerită la Liceul „Lucreţiu Pătrăşcanu” din Bacău. Se scrie că a fost o elevă excelentă, îşi etala talentul moştenit de la mama ei. Rozina, cu ochii ei frumoşi, umezi şi strălucitori, era admirată oriunde se afla pentru frumuseţea şi simplitatea ei.

În alte documente întâlnite am citit cu satisfacţie că cineva din România îşi asumă puterea a două braţe de aramă ca să o susţină pe Rozina să revină pe plaiurile Bacăului, cu dorinţa de a-i oferi o ultimă fărâmă de bucurie pe ultima sută de metri din viaţa ei.

Dar să ne întoarcem la realitate. Rozina Cambos este bolnavă. Colegii şi spectatorii o ştiu, dar nu pot renunţa la ea şi strigă într-un glas: „Cu toţii o iubim pe Rozina!”.

Un prieten apropiat, pentru care ea are multe cuvinte de laudă, este şi renumitul artist Slomo Baraba, cu care a jucat împreună, prima dată, în „Aventurile soldatului Swaik”, iar de atunci fiecare aşteaptă ocazia să apară din nou împreună pe scenă. Nu de mult, Slomo îi spunea că, adesea, noaptea pune chipaua pe cap şi se roagă pentru însănătoşirea ei.

Rozina îşi doreşte cu toată puterea să se reîntoarcă, cât mai repede, pe scenă, dar, deocamdată, împleteşte, coase, se joacă la computer, face gimnastică şi iese în grădina de lângă casă, nu singură, unde respiră aerul plăcut al dimineţilor. Priveşte, pe sub gene, soarele care îi încălzeşte sufletul îngheţat de atâtea durere.

Soţul, cei doi fii, sunt mereu în preajma ei, păzind-o să nu cadă, să nu alunece, să nu-şi agraveze starea actuală a sănătăţii. Ca orice părinte şi Rozina se roagă, când se scoală şi când se culcă, ca Bunul Dumnezeu să-i dea încă 10 ani de viaţă, ca să-şi vadă copiii căsătoriţi şi să se joace cu unul sau mai mulţi nepoţi, iar apoi este pregătită pentru a închide cercul în linişte, plecând în lumea umbrelor.

Ştie bine că ea nu este singurul caz din familie care a suferit şi a decedat din cauza acestei boli necruţătoare. Totuşi, mai mult în glumă, se mândreşte că rudele au decedat la o vârstă mult mai tânără, iar ea a depăşit vârsta de 60 de ani, şi Dumnezeu o ajută să mai trăiască.

Cu ce-aş putea încheia relatarea de faţă decât să mă alătur tuturor celor care se roagă pentru sănătatea ei şi să fie cu folos ruga noastră.

Trist, dar necesar, este timpul ca toţi cei care o cunoaştem, am admirat-o pe scenă, la televiziune, în film, să ne rugăm pentru ca să mai fie multă vreme printre noi, să ne încânte cu jocul ei, să mai ridice spectatorii în picioare, s-o aplaudăm din toată inimă.

Doamne, ascultă ruga noastră.

 

 

 

Mizzi Locker –

Ramat Gan 2012

 

 

Nu demult am relatat, într-una din scrierile mele, la publicaţia noastră, despre cei care au trecut şi la vârsta a patra. Sunt printre noi, ne încântă cu inteligenţa lor, cu exprimarea lor corectă în discuţiile pe care le purtăm cu ei, fără să „încurce borcanele” şi în gând, cu satisfacţie, ne spunem, ne rugăm: „De-ar da Bunul Dumnezeu să sfârşim şi noi aşa fără să fim o povară pentru alţii, mai ales când degradarea fizică «bate şi la uşă», impunându-se cu forţa de a intra în viaţa noastră.”

Dar cine poate prezice ce ne aşteaptă în fiecare clipă? Doar cu speranţa ne gândim şi sperăm că la noi nu vor nimeri acele boli de degradare fizică şi morală, şi vom sfârşi în linişte, lăsând o imagine frumoasă, pe cât posibil, celor din jur…

Dă, Doamne!

Nu demult am intrat în posesia unei pagini (nr. 450) din „Enciclopedia Personalităţilor Feminine din România”, scrisă de George Marcu şi Rodica Ilinca, unde se relevă şi fragmente din viaţa şi succesele unui star de origine română, şi anume Mizzi Locker, care a fost cântăreaţă de operă, soprană, prof. de canto.

De altfel, putem găsi în această carte şi alte nume, ce au adus cinste tribului nostru. Bunăoară scriitoarea Sonia Palty, pictoriţa Marta Leopold-Indig.

Cer scuze cititorilor noştri că mă voi ocupa, în partea a doua a relatării de faţă, şi despre soţul eroinei mele de astăzi, prof. dr. Bernhard Loker z.l., un om de mare valoare, o mândrie a tribului nostru, din păcate plecat în lumea umbrelor la o vârstă destul de tânără, lăsând în urma sa o rană nevindicabilă în inima lui Mizzi…

Acum să ne delectăm împreună cu ce scrie la pag. 450 în „Enciclopedia Personalităţilor Feminine din România”:

„LOCKER Mizzi (n. 14 ian. 1917, Rădăuţi, jud. Suceava). Interpretă de operă, profesoară, supravieţuitoare a lagărelor de concentrare naziste. Fiica unor evrei modeşti, Iankel Schachter şi Hencze Gartner, face primele clase la Storojineţ, zona Cernăuţi şi pe cele muzicale la Conservatorul din Cernăuţi, cu Tauber Wallstein şi Althaim Feler, şi la «Renzzo della Pergola» din Bucureşti (din 1945). Imprimă la Radioul din Cernăuţi şi cel din Bucureşti (1947-50).

În România a interpretat rolul «Suzana» din Nunta lui Figaro de W.A. Mozart, pe scena Operei Române din Bucureşti, iar la Opera Naţională din Tel Aviv, cu care colaborează după plecarea din România (1950), a jucat în «Carmen» de Georges Bizet, «Faust» de Charles Gounod, «Cosi Fan Tutte» de W.A. Mozart ş.a. Interpretează şi canţonete, romanţe, arii din operete, muzică uşoară la Palatul Culturii, Collegium Musicum, din Tel Aviv, în diferite săli de concerte din capitala israeliană, la Radio Kol Israel din Ierusalim, Haifa etc. În perioada 1951-81 se dedică pedagogiei la Conservatorului Israelian de Muzică şi în particular, printre elevii ei numărându-se tenorul Gabi Sade. O altă caracteristică a artistei a fost cea legată de suferinţele generate de politica antisemită impusă de Germania statului român. În noaptea de 14 iun. 1942 a fost ridicată, împreună cu soţul ei, Bernhard Locker, şi urcată într-un tren în care fuseseră transportate animale, fără aerisire şi cu uşile încuiate, cu destinaţia Transnistria. De aici au fost duşi în lagărul de la Mihailovka (Transbug, Ucraina) şi supuşi la cazne inimaginabile, pentru a fi eliminaţi fizic. Pe 26 mai 1943, Mizzi L. şi soţul ei au reuşit să evadeze (din 745 de persoane, câte erau iniţial, au fost doar 13 supravieţuitori).

Soţul artistei relatează aceste clipe de coşmar într-un memoriu adresat către Ministerul Învăţământului din România, pentru obţinerea Diplomei de licenţă în fizică-matematică, astfel: „... am fost duşi de nemţi dincolo de Bug, în lagărul morţii Mihailovka, unde mi-a murit mama şi a fost împuşcat fratele meu medic. În 26 mai 1943 am fugit de la locul de muncă împreună cu nevasta mea... Din lagărul din Mihailovka, unde am fost 745 de oameni, am scăpat numai 13, prin fugă. Restul au fost împuşcaţi, afară de puţine excepţii, care au avut «norocul» de a muri de diferite boli...”.

Ajunşi în Israel, cei doi soţi s-au integrat pe deplin, Mizzi L. îşi continuă activitatea muzicală şi Bernhard Locker ocupă un post de profesor universitar la Universitatea „Bar Ilan” din Israel. (G.M.)

Desigur, în această pagină din Enciclopedia sus-amintită nu a fost relevat drumul parcurs de cei doi soţi Locker (Mizzi şi Bernhard) până a ajunge în ţara tuturor evreilor din lume, Israel.

Este deosebit de interesant să dăm la o parte praful amintirilor din viaţa lor în Israel şi să ne ocupăm, tangenţial, de câteva frânturi şi din succesele soţului ei, Bernhard Locker, care nu a făcut, nici el, tribul de ruşine. Din contră.

Bernhard Locker s-a născut la 2 ianuarie 1913 la Storojineţ, la circa 20 km distanţă de Cernăuţi (astăzi Ucraina). El, mezinul, a avut o soră şi un frate. Primii ani de şcoală i-a învăţat la Storojineţ. În perioada 1930-1934 a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Cernăuţi, Secţia Matematică. În 1935/1936 a făcut practică pedagogică la Seminarul Pedagogic Universitar din Cernăuţi, obţinând Certificatul de Absolvire Nr. 739 din 25 iunie 1936, cu nota 8 (opt).

Părinţii săi, Jacob şi Rachel Locker au fost proprietarii unei fabrici de pielărie, astfel că Bernhard Locker a avut prilejul să lucreze, câtva timp, tăbăcar, meserie menţionată în cartea sa de meşter, eliberată pe 5 octombrie 1938.

În 1940, ca urmare a încheierii Pactului Ribbentrop – Molotov, NKVD-ul (poliţia sovietică a anilor 1934-1943) a trecut la ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei, a Ţinutului Herţa şi Insulii Şerpilor. Astfel, ruşii au ocupat şi casa familiei Locker din Storojineţ. Mizzi şi Bernhard Locker s-au refugiat la Cernăuţi, închiriind o cameră la o familie.

A urmat şederea în ghetoul din Cernăuţi, apoi deportarea, în noaptea de 14 iunie 1942, în Transnistria, iar pe 18 august au fost duşi dincolo de Bug, în lagărul morţii Mihailovka, unde i-a murit mama şi a fost împuşcat fratele său, medic. A supravieţuit prin evadare, aşa cum este scris mai sus, şi a stat în ghetoul de la Bershad până la terminarea războiului, în 1944. Apoi, împreună cu soţia sa şi alţi cunoscuţi, au mers pe jos până la Cernăuţi, la familia unde au locuit cu chirie înaintea deportării. Gazda, o femeie cinstită, i-a păstrat lucrurile personale familiei Locker şi i-a invitat să locuiască la ea, în continuare, gratuit – cazare şi masă.

Întorşi din calvarul morţii, nu-şi puteau permite să plătească nimic, neavând niciun ban. Noroc că au întâlnit şi oameni de omenie. Între timp, soţii Locker şi-au căutat de lucru. Bernhard Locker a lucrat tăbăcar la o fabrică de pielărie, chiar dacă avea studii superioare, iar Mizzi Locker a căutat şi a găsit să dea lecţii de canto, pe ici pe colo, participând şi la diferite spectacole, ca solist vocal cu mai multe genuri de muzică.

După aproape un an de zile, cineva din Botoşani era interesat să angajeze un meseriaş în tăbăcărie şi s-a gândit că cel mai bun ar fi Bernhard Locker. Astfel, persoana interesată de meseriaşul tăbăcar organizează plecarea la Botoşani.

Tocmai când Mizzi era trecută pe afişul unui spectacol în Cernăuţi, au plecat în România, într-o noapte, trecând graniţa cu documente nu tocmai legale (Bernhard şi Mizzi Locker, împreună cu mama lui Mizzi), fiind ajutaţi de un miliţian din Cernăuţi. La Botoşani au stat trei luni de zile, după care au plecat spre Bucureşti, cu o şedere de câteva zile în Bacău.

În Bucureşti au locuit pe str. Popa Chiţu, Nr. 15, trei persoane într-o singură cameră închiriată. Bernhard Locker a lucrat profesor de matematică-fizică-chimie la două şcoli din Bucureşti, iar Mizzi Locker şi-a continuat activitatea în muzică (a predat canto, a cântat la diferite concerte – soprană, la Radio Bucureşti, Operă etc., inclusiv muzică uşoară şi din muzica popoarelor, care era la modă în vremea aceea).

În decembrie 1950 Bernhard Locker, împreună cu Mizzi şi mama lui Mizzi, au făcut alia. Tatăl lui Bernhard Locker murise înainte de război (de boală), iar mama sa a murit în lagărul de la Mihailovka, în braţele lui Mizzi.

Iată ce spunea Prof. Dr. Shlomo Leibovici Laiş (preşedintele ACMEOR din Tel Aviv şi fost funcţionar superior la Ministerul de Externe al statului Israel) într-un interviu acordat Lucreţiei Berzintu, colaboratoarea noastră: „Studii superioare – după război – la Institutul Pedagogic Idiş din Bucureşti, pe care l-am absolvit chiar în preajma plecării mele în Israel, în 1950. La acest institut l-am avut ca profesor şi pe Bernhar Locker, ale cărui cunoştinţe ne trezeau admiraţia.

De altfel, venind în Israel, Locker a devenit profesor universitar la cunoscuta Universitate Bar-Ilan. Era unul din puţinii profesori din institut de care m-am simţit aproape şi aşa am cunoscut-o şi pe Mizzi, o cântăreaţă de operă, unanim apreciată.” (Din vol. „Cetăţeni ai spiritului universal”, autor Lucreţia Berzintu, Bucureşti, 2010, pag. 274).

În Israel, Bernhard Locker lucrează, mai întâi, la o şcoală din Tel Aviv, ca profesor de matematică-fizică-chimie, şi apoi obţine post de profesor la Universitatea Bar-Ilan, unde era foarte bine apreciat, atât de colegi, cât şi de studenţi.

Citez dintr-o scrisoare a unui fost student:

„Eu, subsenatul Hasan Ibrahim Azam, studentul arab al tău, la fizică şi la chimie (în anul trecut)…nu te-am privit ca pe un profesor, ci ca pe un educator, sprijinitor, ca pe un părinte al studenţilor, ceea ce nu am simţit de la alţi profesori. Îmi amintesc cuvintele încurajatoare – tu îţi aminteşti ziua cea mare când m-ai chemat şi ai vrut să ştii care e situaţia mea, poate mă poţi ajuta. Din acel moment eu am simţit că nu sunt singur în Universitate, că se află lângă mine un om mare şi el este domnia ta. Şi, crede-mă, că din acea zi am procedat după sfatul tău şi am intrat în anturajul studenţilor, unde m-am simţit ca unul dintre ei. 13 august 1969”

Bernhard Locker, în paralel cu munca de profesor la Universitate se pregătea şi pentru teza de doctorat. Apoi s-a îmbolnăvit de leucemie şi a făcut tratament un an de zile. În anul 1971 susţine teza de doctorat la Universitatea din Grenoble (Franţa), cu tema „MEASUREMENTS of MAGNETIC FIELDS at IRON NUCLEI in NICKEL FERRITE and Fe2O3 by the RESONANT SCAT-TERING of GAMMA RAYS” şi în anul 1971 obţine gradul de doctor în ştiinţe.

Nu s-a bucurat prea mult de succesul profesional, deoarece moare la 31 august 1971, bolnav de cancer la colon – metastază.

Printre multe alte anunţuri de regrete şi condoleanţe, ziarul bucovinenilor de limbă germană scrie: „Vestea că bucovineanul nostru, Bernhard Locker, din Storojineţ, a plecat mai devreme, când era în plină ascensiune profesională, a îndurerat mult comunitatea bucovineană, până dincolo de adâncuri.

Prin moartea sa, noi plângem pierderea unui savant extrem de talentat, Prof. Dr. Locker, care, la Universitatea Bar-Ilan, având cunoştinţe vaste, s-a bucurat de un mare prestigiu, a fost deschis şi iubit de colegi, studenţi şi prieteni. El a fost un om deosebit, pe o treaptă mult superioară în privinţa nivelului profesional, social şi familial. Dar mai ales în timpul deportării în lagărul morţii de la Mihailovka, de peste Bug, când şi-a riscat viaţa pentru tovarăşii săi. Toată lumea care a aflat că a decedat, va onora memoria lui. Noi transmitem condoleanţele noastre sincere, soţiei lui, Mizzi Locker, Annei (sora), Dr. Berkowicz şi fratelui său, Locker Isidor (septembrie 1971)”.

 

 

 

Iancale Alperin

Omul, artistul şi prietenul meu

 

 

În publicația „Revista Mea”, apărută în urmă cu câtva timp, sub titlul „Tablete nostalgice”, încercasem să mă reîntâlnesc cu grupul de botoşăneni, care cu regularitate se întrunea în fiecare joi dimineaţa la „Café Habait” de la Gan Hair din Tel Aviv. Aici aveau loc aşa zisul „parlament” al lor, avându-l ca preşedinte pe renumitul artist Iancale Alperin, entuziastul, neîntrecutul om de o omenie deosebită, fiu al tribului nostru.

După doi ani de absenţă, revenind în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, pentru a lua parte „la un pahar de vorbă”, am găsit masa, unde le-am luat interviu şi ne-am fotografiat împreună, ocupată de un grup de tineri gălăgioşi. Atunci, revoltat, am sunat la Iancale acasă, să-l întreb ce se întâmplă cu întâlnirea „parlamentului”?

Mi-a răspuns soţia, explicându-mi că Iancale este grav bolnav, se enervează la telefon pentru că nu găseşte imediat cuvintele pentru o discuţie cât de simplă, a avut o comoţie cerebrală şi peste câteva zile va împlini 91 de ani. Nu mi-a rămas decât să-i transmit mulţi ani cu sănătate şi o bătrâneţe liniştită.

El fiind „sufletul” acestui parlament al botoşănenilor, m-a invitat acolo să fac cunoştinţă cu câţiva dintre membri, printre care Lică Segal, Wili Fuks, Moritz Facler, Bibi Ebercohn (care împlinise atunci 96 de ani), Beno Brener, Milu Birenboim etc. Unii, din păcate, au plecat înaintea lui Iancale în drumul cel lung, fără întoarcere, iar Iancale a pornit şi el, zilele trecute, să se întâlnească cu ei, acolo sus, în ceruri.

Am încercat, măcar în gând, să retrăiesc acele frumoase clipe din întâlnirea avută cu aceşti ultimi mohicani ai oraşului Botoşani, pierzându-mi privirea în zare, dar mi-a fost foarte greu şi de aceea am plecat repede, lăsând în urmă cu regret şi o amărăciune, frumoasele amintiri despre această întâlnire. Multe, foarte multe regrete că totul s-a terminat aşa de repede şi, într-adevăr, vârsta, bolile îşi spun cuvântul, răpindu-ne câte unul, câte unul dintre noi...

Despre Iancale Alperin am scris de multe ori, nicicând nu am găsit o asemănare între acest mare slujitor şi artist al limbii idiş cu alţi artişti credincioşi lui „mamelușen”. A devenit, pe bună dreptate, datorită activităţii sale fructuoase, decanul teatrului idiş din ţară şi de peste hotare.

El nu era numai un artist desăvârşit, el făcea traduceri în limba idiş, semna regia multor spectacole prezentate de IDIŞPIL. Era un om, un prieten, un sfătuitor preţios şi desăvârşit pentru noua generaţie, ce urma să preia ştafeta şi să ducă mai departe făclia limbii idiş.

Acolo, la Edineţ, în Basarabia, în timpul deportării anilor celui de-al doilea război mondial, în acel lagăr de tristă amintire, bunul său prieten de muncă obligatorie în minele de piatră şi altele, Victor Rusu z.l., marele scriitor al vremurilor de până nu de mult, îi scria cuplete, el le învăţa şi apoi le prezenta în faţa deportaţilor, încercând să transforme puţin atmosfera cumplită în care trăiau aceştia. Chiar şi în faţa soldaţilor care îi păzeau, avea audienţă bună.

Aici, la Edineţ, putem spune că a fost semnat actul de naştere, ca artist talentat, al lui Iancale Alperin z.l.

După o lungă şi bogată carieră teatrală, interpretând de la cele mai simple până la cele mai renumite roluri, fie din comedie ori tragedie, dând viaţă unor personaje din clasica literaturii limbii idiş, precum şi din clasica literaturii universale. Deşi mult apreciat, decorat cu cea mai înaltă distincţie a României pentru bogata sa activitate pe scena Teatrului evreiesc din Bucureşti, înscriindu-se să facă alia în ţara strămoşilor, este aspru sancţionat, obligat să părăsească scena, copilul său cel mai iubit, se şterge totul cu buretele şi obligat să lucreze ca muncitor într-o unitate unde se fabricau lădiţe din lemn.

Mândru de fel său, om corect, nu s-a lăsat intimidat şi a lucrat cu sârguinţă şi acolo, până ce a primit aprobarea de plecare spre Israel.

Ajungând în patria strămoşilor, desfăşoară o vastă activitate în diferite formaţiuni artistice, cutreieră o lume şi câştigă simpatia spectatorilor. Cea mai lungă perioadă şi-a petrecut-o cu alţi artişti de seamă ai „mamelușen”, pe scenele din America, Africa de Sud etc.

Întorcându-se în Israel, activând la teatru IDIŞPIL, Iancale devine un stâlp de bază al acestui teatru, începând ca traducător, artist, regizor, dascăl, prieten sincer al tinerilor talente venite să se angajeze aici, pentru a duce mai departe făclia limbii idiş, limba cu care ne-am născut, crescut şi nu o vom uita până în ultima clipă a vieţii.

Drept recompensă pentru rodnica sa activitate este onorat cu nenumărate titluri, diplome, aprecieri, putem spune colective, din partea tuturor membrilor tribului nostru.

Deşi la o vârstă destul de înaintată, a mai fost invitat, cu doi ani în urmă, să recite un cuplet în limba idiş, pe scena celui mai mare teatru din Moscova. Ce poate fi mai scump decât să păstrăm cu sfinţenie această frumoasă limbă a bunicilor și a străbunicilor noştri.

Trebuie să fim mândri că noi, poate ultima generaţie, încercăm să transmitem generaţiilor viitoare această frumoasă „bijuterie”, limba idiș. Dacă vom reuşi, rămâne un mare semn de întrebare.

Totuşi, pentru Iancale, nu totdeauna razele calde ale soarelui îi încălzeaU sufletul. Deşi trăind o bătrâneţe liniştită, necazurile, marile necazuri nu-l ocolesc nici pe el.

Decesul primei sale soţie, cu care a trăit o căsnicie fericită, accidentul elicopterelor, în preajma celui de al doilea război cu Libanul, unde pierde pe unul dintre nepoţii săi, îi lasă o rană adâncă în suflet, care nu s-a vindecat până în ultimele clipe ale vieţii sale.

La întâlnirea pe care am avut-o, în anii trecuţi, cu el şi bunul său prieten Iancale Bodo, în culisele scenei Casei de cultură de la Askelon, prilejuit de prezentarea unui spectacol, mi-a povestit, cu o voce sugrumată şi lacrimi în ochi, despre moartea nepotului său în acel tragic accident.

Stătea cu ochii plecaţi în jos, vorbea, vorbea, aveam impresia că special nu-şi ridică faţa spre noi ca să nu-i apară, undeva, în van, tristele amintiri ale nepotului său aşa de îndrăgit de el. Ne povestea amintiri din copilăria, adolescenţa celui dispărut pentru totdeauna. Nu ierta pe Bunul Dumnezeu că a pecetluit pe nepotul său cu aşa o moarte în frageda tinereţe.

„Doar abia a început să trăiască, urma să se bucure de o tinereţe fericită, să aducă bucurie părinţilor, bunicilor şi iată cum a fost smuls cu putere din viaţa noastră. Pentru mine, el trăieşte şi-l aştept să revină de la armată, să-l cuprind în braţe, să-l sărut cu multă dragoste. El face parte din lumina ochilor mei, din viaţa mea de zi cu zi...”.

Cine ştie, după atâţia ani de absenţă, se va reîntâlni cu el acolo sus în ceruri şi va avea posibilitatea să-l strângă în braţe, cum a visat mereu să facă aici pe pământ.

 

 

 

Lya Konig – Marea doamnă

a teatrului israelian, o mândrie a tribului nostru

 

 

Nu cu mult timp în urmă, am citit în ziarul „Haaretz”, o relatare interesantă, semnată de Elia Mrlinkoa, despre marea doamnă a teatrului israelian, care, printre altele, consemnează: „Lya Konig a intrat pe scenă şi începe să cânte. Vocea ei e puţin răguşită. E primită cu ovaţii. Încă captivantă la cei peste 83 de ani, ea ridică inaugurarea Teatrului HABIMA din Tel Aviv, refăcut, la cota cea mai înaltă, arătând din nou ce divă este în realitate. Actriţa s-a urcat pe scenă, chiar şi după o operaţie încheiată cu bandaje la ambele picioare şi după ce s-a descoperit că are o problemă pulmonară. Şi-a interpretat de câteva ori rolul şi după o fractură la piciorul stâng, când a apărut în faţa spectatorilor sprijinindu-se de un baston...”.

Colega noastră de breaslă Hedi Simon, văzând-o recent în spectacolul „Nici zi, nici noapte”, unde a avut bucuria de o revedea pe marea doamnă a teatrului israelian Lya Konig, jucând rolul încredinţat cu un talent ieşit din comun, iată ce scria în cronica teatrală, pe care a inserat-o în publicaţia noastră: „Lya Konig este una dintre rarele artiste care ocupă singură scena, o luminează cu prezenţa ei, cu vocea ei de neconfundat, indiferent în ce limbă vorbeşte. Am auzit-o declamând sau cântând în limba idiş pe scena TES din Bucureşti în anii îndepărtaţi ai studenţimii mele. Am urmărit-o credincioasă în toate spectacole de la Habima, de când trăiesc în Tel Aviv. Timpul nu a schimbat-o cu nimic. Lya Konig este aceeaşi tânără şi frumoasă în toate rolurile, dar mai ales un munte de talent, care mereu îşi arată noi şi noi forme de exprimare.

În piesa «Nici zi, nici noapte», personajul Socolova (Lya Konig) este esenţa lirismului pe care şi l-a dorit autorul cu siguranţă...”.

Iată şi ce m-a determinat să mă „avânt”, să caut, prin toate mijloacele de documentare, cât mai multe despre această mândrie a tribului nostru.

Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că este imposibil să sintetizez măcar 10% din bogata ei biografie, presărată cu zile însorite şi zile întunecoase, într-o relatare de 2-3 pagini de revistă, ca atare m-am limitat la ce este mai important, cu speranţa că voi reuşi să prezint, mai jos, cele mai semnificative frânturi din viaţa acestui „munte de talent”.

Din câte mi-a povestit binecunoscutul artist Iancale Alperin, din câte am citit în materialul documentar, mi-am dat seama că Lya Konig, aidoma ca pasărea Phoenix, renaşte mereu din propria-i cenuşă şi zboară... şi zboară din rol în rol, din spectacol în spectacol al marelui teatru din Tel Aviv.

Poate îşi aminteşte şi acum, când a ajuns să fie o divă a marelui teatru israelian şi nu-i pare rău că nu s-a lăsat intimidată de vorbele pragmatice rostite de renumitul artist Havis şi mama ei, când se pregătea pentru a lua parte la examenul de selecţie în vederea îmbrăţişării artei Thaliei: „Ce nevoie ai tu de meseria asta, o meserie care pur şi simplu te umileşte, depinzi de oameni care te critică???”

Cât o priveşte pe mama ei, marea artistă a secolului XX Dina Konig, o privi, atunci, atentă şi, mai mult în glumă, afirma cu un zâmbet pe obraz: „Mda, e adevărat, cam lată în şolduri, nasul e... un pic cam lung, dar are un singur lucru, are un şarm care va trece rampa”.

A trecut rampa şi încă cum!

Dar pentru asta trebuie să ai voinţa ei, să depui eforturi supranaturale, să nu te dai „bătută” în faţa necazurilor inerente ale vieţii.

Lya KONIG s-a născut în Polonia, iar după cel de al doilea război mondial a venit în România, unde a studiat actoria la Institutul de teatru din Bucureşti, după ce debutase, la vârsta de17 ani, pe scena Teatrului Evreiesc de stat din Capitală.

Având părinţi artişti de seamă în teatrul idiş, Dina Konig şi Iosef Carmen, vechea zicală românească s-a dovedit a fie întemeiată şi în cazul ei, că „mărul nu cade departe de pom”.

După multe succese obţinute în România, pentru care a fost răsplătită şi cu premiul de stat al ţării, dar fiind convinsă că adevărata ei patrie este numai Israel, în 1961 soseşte în ţară împreună cu soţul, iubitul ei de o viaţă, regizorul şi scriitorul Zwi STOLPER. După ani, din cauza unei boli ce nu iartă, o părăseşte fără voie, în mijlocul drumului, lăsându-i o rană adâncă în suflet, care nici până în prezent, după atâţia ani, nu s-a vindecat şi probabil cu ea va pleca spre o lume, poate, mai bună.

O voinţă fără margini îmbinată cu talentul ei ieşit din comun o face să-şi însuşească repede limba ţării şi, curând de tot, devine o renumită actriţă a Naţionalului israelian – Teatrul HABIMA din Tel Aviv.

După peste un sfert de secol de la coborârea din avionul TAROM, pe aeroportul din LOOD, după primirea multor premii, în ţară şi peste hotare, vine anul 1987, când marea doamnă a teatrului israelian primeşte şi Premiul Israel, cea mai mare distincţie a ţării.

Percutantă în registrul tragic, în femeia puternică din „Mutter Courage”, apoi inocentă, lipsită de apărare şi delicioasă, ingenua monogenară în „Trei femei înalte” de Edward Albee, sau în alte sute de roluri încredinţate, Lya Konig are darul de a ne arăta faţeta simplă, modestă şi de o umanitate copleşitoare în tot ce ne oferă, începând cu roluri comice şi terminând cu cele tragice.

La cei peste 83 de ani, Lya Konig cântă, dansează plină de vitalitate, redă personajul interpretat întocmai cum autorul l-a măsluit, când a scris rolul, aidoma cum regizorul a visat să apară în faţa publicului. Nu o dată am admirat-o pentru flerul ei incredibil, parte integrantă din orice spectacol unde este distribuită.

Nu rareori, când o admirăm, vedem ce este capabilă să realizeze pe scenă şi putem afirma, cu certitudine, că Lya Konig este un talent ieşit din comun, o actriţă ce pe merite şi-a câştigat faima de marea doamnă a teatrului israelian.

Lya Konig vorbeşte curent limbile idiş, ruseşte, româneşte, poloneză, germană. Încă de mică a fost „in touch” cu toate limbile. Mulţi, ascultând povestea carierei de artistă, o consideră, pe drept cuvânt, un copil minune, un wunderkind.

În mai toate interviurile acordate, Lya nu omite să amintească că decizia ei de a urma teatrul este legată şi de soţul ei, Zwi STOLPER z.l., care a fost un bărbat foarte frumos, irezistibil.

Dar şi povestea de dragoste pentru acest bărbat irezistibil, Zwi STOLPER, a determinat-o să devină o mare actriţă.

Să ascultăm un fragment din această frumoasă poveste: „Eu, o naivă de 17 ani, nefardată, deloc sofisticată, copleşită că mă întâlnesc cu un băiat aşa de frumos. Habar nu aveam ce să discut cu el. Îmi plăcea Puşkin, la şcoala din Cernăuţi citisem mult. Aşa că mi-am zis să-i recit din Puşkin, să-l impresionez, şi atunci el m-a privit şi mi-a zis: «Tu ai talent, trebuie să te faci actriţă!»

Părinţii mei au fost reticenţi, pe urmă am aflat şi de ce. În timpul acesta, la teatrul evreiesc de stat din Bucureşti se dădeau audiţii pentru tineri actori şi am spus că vreau să merg şi eu. Au venit mulţi tineri activi la Societatea IKUF. Eu eram un outsider. Mămica mi-a zis: «Te las să te faci actriţă numai dacă eşti talentată, dacă nu eşti, este o ruşine pentru mine şi pentru tatăl tău». Tatăl meu era foarte talentat, iar mămica nu vorbea de ea, cât de tatăl meu...”.

Sigur, toate acestea, împreună cu îndemnul băiatului irezistibil, care va deveni mai târziu soţul, iubitul, strălucirea luminii ochilor ei, au „împins-o” cu forţă pe cărarea teatrului, pe atunci nepietruită, acum asfaltată cu multe succese.

Nu o dată îi răsună în urechi cuvintele primului ei regizor, Ginel Teodorescu, cu care, de altfel, a început, practic, şcoala de teatru, a făcut-o să înţeleagă scena, jocul, teatrul: „Măi, tu eşti aşa de naturală, de parcă trăieşti rolul ăsta”.

Tot de la el a învăţat firescul pe scenă, uşurinţa de a intra în rol. Cu el a realizat pe Toinette în „Bolnavul închipuit” de Molière, „Jurnalul Anei Frank”, succese care au propulsat-o în primii ani de teatru pe scenele României şi pentru care a fost răsplătită cu Premiul de stat al României.

Amintiri frumoase are şi despre primul rol interpretat în noua-veche patrie, Israel, când a fost Eva din „Domnul Puntila şi sluga sa, Matti”, de Brecht şi multe altele.

Lya KONIG joacă, de aproape 50 de ani, în ivrit. Deşi limba ţării este mai dură decât idişul. Nu se compară când spui în idiş „te iubesc”, cu gingăşia şi fineţea ei faţă de ivritul, care are ceva mirific, parcă citeşti din TANAH.

Şi când mă gândesc, cu dispreţ, la aşa-zisa comediantă L.S. de la grupul lui ASAIG SLOMO, care într-o emisiune, la televiziunea noastră afirma (crezând că este ceva distractiv): „Ce-i şi teatrul idiş, vin bătrânii, mulţi au pierdut deja auzul şi întră în sală, ca apoi la ieşire să nu ştie ce au văzut...”.

Nu merită să comentăm, dar totuşi ne doare, mai ales cine rosteşte aşa nişte înjosiri. Ne resemnăm cu vechea zicală: „Nu există pădure fără uscături”.

Nu încerc, cred că nici nu-i cazul să citez rolurile interpretate de marea doamnă a teatrului israelian. În mai toate am avut ocazia s-o vedem cum iubeşte provocarea, cum o tentează noul, modernul, totul ce are o substanţă literară, dramatică. De altfel, regizorii caută mereu pentru ea asemenea roluri, ştiind că numai ea poate da viaţă întocmai personajului creat în piesă.

Nimeni dintre noi, care am văzut-o cu Dinu Cernescu la Habima, când a făcut pe Gertrude în HAMLET de Shakespeare, nu o va uita până în ultimele clipe de viaţă.

Lya Konig s-a întrecut pe sine, nu de mult, şi când a realizat recitalul cu o serie de monologuri din rolurile de succes ale lui Caragiale, pe scena teatrul ODEON din Bucureşti, în cadrul Zilelor Culturii Israeliene la Bucureşti.

Recent, marea doamnă a teatrului israelian a fost onorată cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Tel Aviv.

Zilele trecute, ziarul „Haaretz” a anunţat că marea doamnă a teatrului izraelian, Lya KONIG, a fost distinsă cu Premiul EMET 2012, acordat de Fundaţia AMN, pentru promovarea ştiinţei, artei şi culturii.

Dar de aprecieri şi premii multe nu duce lipsă, doar să ne rugăm la bunul Dumnezeu să-i dea multă sănătate şi să continuă activitatea, în acelaşi ritm ca în prezent.

Aşa cum am precizat mai sus, ca să redai ce se povesteşte despre viaţa, cariera, bucuriile şi suferinţele eroinei mele de astăzi, ai nevoie de mult spaţiu, se poate scrie chiar una sau două cărţi interesante, ce nu vor plictisi pe cititori.

Sigur, cum ştim, orice început are şi un sfârşit, de aceea mă opresc aici cu speranţa că am reuşit, în linii mari, să vă prezint această mândrie a tribului nostru.

 

 

 

Ion Lucian

Un om, o legendă

 

 

„Am fost martor la luptele duse pe străzile Haifei şi în alte locuri. Am revenit, după 20 de ani (1967), din deşertul lăsat. Am găsit frumoase grădini, oameni harnici, iubitori de ţară şi pământul natal. Am rămas plăcut surprins, când am văzut ce au putut realiza evreii, care până mai ieri erau goniţi din loc în loc, persecutaţi şi rareori apreciaţi la valoarea lor reală.

Experienţa personală pe care am trăit-o, revenind în anul 1967: mi-am dat seama că orice om îşi iubeşte pământul pe care locuieşte, pe care s-a născut, dar mă întreb ce sentimente au evreii care au transformat aceste deşerturi în grădini frumoase şi rodnice?” (Ion Lucian, din interviul ce mi l-a acordat în anii trecuţi)

 

Adevărat, nu avem mulţi, dar acest mănunchi de iubitori ai Israelului şi al poporului său, printre care a fost şi răposatul Ion Lucian, marele artist, profesor şi regizor, încălzeşte sufletele noastre, mai ales ale celor proveniţi din România, crescuţi odată cu el.

Acum, când aştern aceste rânduri, parcă-l revăd în faţa mea şi îi rămân mereu recunoscător că mi-a înlesnit să-l cunosc, a binevoit să-mi acorde un interviu fără „mofturi”, fără amânări. Ne-am întâlnit în timpul unei repetiţii a teatrului IDISPIL, cu piesa „Idishe Gheshe-ten”, la care a semnat regia. Pe atunci stăteam faţă-n faţă, îl priveam şi nu mă săturam să-l admir pentru simplitatea sa, pentru frumoasa limbă pronunţată, pentru privirea sa atât de paşnică şi plină de bunăvoinţă.

Vorbindu-mi despre rădăcinile dragostei sale faţă de Israel şi poporul evreu, nu găsea destule cuvinte de laudă pentru tot ce au realizat evreii în decursul anilor, în ţara strămoşilor... Mereu sublinia cu mândrie că el este unul dintre martorii oculari, care au văzut cum arăta ţara noastră în anul 1947 şi ce s-a realizat în următorii ani în toate domeniile, devenind acum o ţară cu o medicină, tehnică, învăţământ, cultură dintre cele mai înaintate din lume. Ba, exportăm în lume, prin intermediul oamenilor noştri de ştiinţă, tot ce este nou şi important pentru întreaga lume. Ajutăm ţările mai puţin dezvoltate pentru a avansa spre binele popoarele lor.

În afară de admirator al Israelului şi poporul său, din 1985, această ţară a devenit ca o a două patrie a sa. Îl vom întâlni foarte des pe scenele oraşelor noastre mai importante, fie ca artist în diferite spectacole prezentate de scena românească sau ca artist în producţii locale („Don Juan” din Ramat Gan etc.), fie ca regizor, mult apreciat de Teatrul IDISPIL din Tel Aviv, de artiştii săi, de spectatorii săi.

Va semna regia a nenumărate spectacole la acest teatru, printre care amintesc „Băieţii de aur”, „Tevie lăptarul” (într-o versiune nouă), „Idiishe gheşeften” (Afaceri evreieşti) etc.

Succesul a fost mare, artiştii rechemaţi cu aplauze furtunoase, critica bună şi el a plecat acasă cu sufletul îmbibat de bucurie şi satisfacţie. Nu pleca din ţară până nu se ridica cortina pentru prima dată, să guste din succesul artiştilor şi al său.

Cum aş putea să continui relatarea, impresiile mele despre acest mare om al teatrului românesc, sincer prieten al nostru (care, din păcate, ne-a părăsit de curând, plecând spre o lume mai bună), fără a nu consemna câteva date biografice.

Ion Lucian mi-a povestit că s-a născut la Bucureşti, în anul 1924. La împlinirea vârstei de 18 ani (1942), primeşte dispensia de vârstă, datorită talentului său.

Liviu Rebreanu, pe atunci director al Naţionalului din Bucureşti, vede în el o viitoare speranţă a scenei româneşti şi îl distribuie în piesa „Coana Chiriţa”. Deci aici, cu acest rol, vom semna actul de naştere, de apariţie, pentru prima dată, pe scena românească a lui Ion Lucian.

În 1947, Ion Lucian este declarat absolvent a Institutului de teatru din Bucureşti, iar lucrarea de examen va fi interpretarea rolului principal din „Vicleniile lui Scapin”.

Mai târziu, devine el însuşi profesor la acest Institut şi se bucură ca, printre studenţii săi din primele două promoţii să facă parte Florin Persic, Dumitru Furdui, Dem Rădulescu, Simona Bondoc, C. Ispas etc.

A trebuit să treacă 5 ani ca numele său şi al Mariei Tănase să se găsească, cu litere de înălţimea lor, deasupra Ateneului Român în spectacolul „Sfinxul de la Hollywood”.

Modestia, talentul, sârguinţa, dragostea pentru întruchiparea perfectă a fiecărui personaj încredinţat îl ajută să urce cu repeziciune spre vârful piramidei în arta Thaliei. Nu trece multă vreme şi devine un răsfăţat al publicului, a cărui dragoste şi încredere îl ajută să treacă prin cele mai grele clipe din viaţă, mai ales când, în anii comunismului, a fost îndepărtat de la teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti şi 18 luni a fost supus la chinuri, la nopţi nedormite, mai bine zis condamnat la o moarte morală şi toate acestea după ce s-a întors de la Paris, înregistrând un mare succes pentru teatrul românesc.

„Mi-au răpit copilul meu” (teatrul „I. Creangă”), mi-a spus cu ochii plecaţi în jos, mai-mai să plângă. Deodată, se opreşte din povestit, trage o „gură de aer” şi, parcă trezit dintr-un vis, cu privirea pierdută în van continuă cu o voce de „învingător”: „Am satisfacţia că nu au avut putere, răuvoitorii, să mă atingă, întrucât în spatele meu stătea de veghe publicul meu credincios, care mă iubea...”.

Vorbindu-mi despre actul de naştere în calitate de regizor, mi-a povestit că, în anul 1952, marea artistă L. Bulandra i-a încredinţat regizarea unui mare spectacol dedicat centenarului naşterii marelui scriitor I. L. Caragiale. De atunci îl vom întâlni nu numai pe afişele din România, ca regizor, dar şi la Bruxelles, Montreal, Roma etc., chiar şi în depărtata Japonie, unde, la Osaka, a stat aproape jumătate de an în acest scop.

Care dintre noi, vechea generaţie, nu ne amintim de succesele dobândite de acest mare artist? Cine dintre noi nu-şi putea permite, pe acele vremuri, să vizioneze un spectacol de teatru sau cinema? Preţurile pretinse pentru un bilet de intrare, parcă te obligau să vezi un spectacol pe cele mai mari scene ale României.

Aici, dacă vrem să facem acelaşi lucru, pe mulţi ne obligă să rămânem acasă, întrucât, fără ruşine, costul unui bilet este foarte mare şi mulţi dintre noi nu ne putem permite acest „lux”.

Nu vreau să vă reţin cu înşiruirea pieselor unde Ion Lucian a fost protagonist, fie ca artist, regizor, fie pe scenele teatrelor din ţară şi străinătate, fie la televiziune şi radio.

Şi ca să închei cu ceva care mi-a spus atunci cu mândrie şi satisfacţie, este că tocmai departe de ţara natală, la Paris, patria culturii europene, la împlinirea vârstei de 80 de ani, preşedintele Jacques Chirac i-a înmânat personal cea mai înaltă distincţie a Franţei, „Ordinul Legiunea de Onoare” cu gradul de ofiţer. Au urmat şi alte aprecieri, titluri, premii în țară şi peste hotare.

La sfârşitul lunii mai a.c., televiziunea română ne-a delectat, într-o seară târziu, cu o retrospectivă, cu rolurile cele mai renumite, interpretate de marele dispărut. O adevărată retrăire a trecutului îndepărtat, prilej de nostalgie...

În rândurile de mai sus, am vrut doar să-mi exprim tristeţea, regretul pentru clipa când am primit vestea că acest om minunat ne-a părăsit pentru totdeauna. Dacă am reuşit, rămâne un semn de întrebare.

Acum, când se împlinesc 2 ani de la plecarea sa în lumea umbrelor, nu pot decât să mă bucur că l-am cunoscut şi să regret că nu mai este printre noi.

 

 

 

 

Partea IV

Scriitori de valoare

 

 

 

 

Sonia Palty

 

 

În unul dintre numerele publicaţiei „Revista Mea”, am spicuit câteva nume de personalităţi feminine care au apărut în „Enciclopedia Personalităţilor Feminine din România”, scrisă de George Marcu şi Rodica Ilinca şi apărută, în anul 2012, la Bucureşti. Aici am găsit şi câteva nume de adevărate personalităţi ale tribului nostru, care locuiesc acum în Israel.

V-am prezentat, cu acea ocazie, pe Mizzi Locker. Astăzi vreau să segmentez ce se scrie în această Enciclopedie şi despre mult apreciată noastră scriitoare Sonia Palty (numită de mine, într-o relatare, drept „mama răniţilor”, întrucât, nu o dată, mulţi dintre colaboratorii publicaţiei noastre s-au adresat cu încredere Soniei, pentru un sfat etc.).

Pe atunci, cu ani în urmă, scriam într-o relatarea de-a mea despre mult apreciata noastră îndrumătoare, sfătuitoare Sonia Palty, următoarele: „Cândva erau mulţi. Acum au rămas puţin dintre ei, ne bucură că suntem contemporanii lor. Ne-au luminat şi ne luminează calea în ale scrisului cu inteligenţa lor, cu simplitatea lor, cu bunătatea şi modestia lor, în acest labirint în care rătăcim, încercând să găsim o cale de ieşire spre lumină.

Îmi place (dar nici Soniei nu-i displace) că am numit-o „mama răniţilor”, întrucât de câte ori aveam ceva să reclam împotriva scrisului, împotriva mânuitorilor condeiului, nedreptatea care ne „pândeşte” peste tot, am contactat-o telefonic şi mi-am vărsat „sacul cu necazuri”.

Atunci şi acum, cu calmul ei caracteristic, a încercat şi a reuşit să „liniştească spiritele”, să mă convingă că „aşa este drumul nostru, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu apreciere şi invidie, cu satisfacţii şi eşecuri, dar nu avem voie «să depunem armele», trebuie să luptăm deoarece este loc pentru fiecare dintre noi, pe acest pământ...”.

Iată doar câteva trăsături ale Soniei Palty, scriitoarea şi prietena noastră, care m-au determinat să extrag pagina din „Enciclopedia Personalităţilor Feminine din România”, unde se scrie despre domnia sa, oferind-o mai jos cititorilor noştri, care cred că o admiră într-o egală măsură cu noi, cei din colectivul de redacţie.

Lectură plăcută.

„PALTY Sonia (n. 11 iun. 1928, Bucureşti). Prozatoare, publicistă, supravieţuitoare a Holocaustului. Născută într-o familie de evrei, fiica lui Alfred Follender, directorul Societăţii de Film «Warner Bros» în România, şi a Ozicăi (născută Schulman), urmează primele cinci clase la Liceul «Sfântul Iosif» din Bucureşti, după care este obligată, datorită originii familiei, să se transfere la Şcoala Anglo-Speranţa, apoi la Liceul Evreiesc «Focşăneanu» din Bucureşti.

După instalarea regimului antonescian, încep problemele pentru familia Follender. După desfiinţarea Societăţii «Warner Bros», tatăl îşi pierde slujba şi este obligat să presteze munca obligatorie impusă evreilor. Pe 15 sept. 1942, Sonia P., la numai 14 ani, este arestată împreună cu părinţii şi deportată în Transnistria, teritoriul dintre Nistru şi Bug, regiune cu zeci de ghetouri şi lagăre, loc în care şi-au găsit moartea o mare parte dintre evreii din România.

Aici a petrecut 14 luni de teroare, perioadă în care a întâlnit «bestii setoase de sânge dar şi oameni de omenie, care ne-au ajutat să supravieţuim», după cum afirma în cartea «Evrei, treceţi Nistrul!», publicată în Israel, în 1982. După terminarea războiului îşi ia bacalaureatul şi se angajează ca ziaristă, mai întâi, la «România liberă» (1947-50), apoi la „Universul” (1950 – 51). După arestarea tatălui său, acuzat de colaborare cu regimul fascist, este exclusă din UTM şi încadrată ca planificator la Monchim (1951-61). În 1961 s-a stabilit, împreună cu soţul ei, Nicu Palty, în Israel. Cei doi editează mai multe publicaţii în limba română: «Sliha», «Revista magazin» şi cotidianul «Informaţia», şi pun bazele editurii Papyrus din Tel Aviv. Sonia P. este, mai mulţi ani, redactor la «L’Information d’Israel», «Journal d’Israel», «Revista Mea», «Facla», şi colaborează cu «Viaţa Noastră» şi revista «Izvoare». După «Evrei, treceţi Nistrul!», apărut şi în România (1992), un volum autobiografic care prezintă o parte a ororilor celui de-al doilea război mondial, publică un nou volum despre Holocaust, «Şi astăzi, şi mâine, mereu» (1998). Membră a Uniunii Scriitorilor Români şi a Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română, Sonia P. a fost distinsă cu Premiul Special decernat de preşedintele Israelului (1978 şi 1979). «Din păcate, legile biologice sunt aspre. Nu am mai rămas decât puţini supravieţuitori. Foarte puţini sunt acei care au luat tocul în mână să-şi descrie suferinţele lor, ale celor dragi care au rămas acolo, fără de mormânt. Nu am putut tăcea, nu păstrez tăcerea nici azi. Este o datorie sfântă pe care o îndeplinesc în numele victimelor, pentru a nu se uita şi pentru ca istoria să nu se mai repete» (Sonia P.)” (G.M.).

Nu m-am mulţumit cu ce scrie în această Enciclopedie şi am prins „tremp” să vă povestesc şi alte câteva frânturi despre Sonia Palty, întrucât ea, ca şi mulţi alţii dintre noi, am fost hărăziţi cu o adolescenţă crudă, trăită în zilele de urgie create de un regim inuman.

Poate puţini dintre cititorii noştri ştiu cum s-a născut acel roman de tristă amintire scris de Sonia Palty, apărut, în mai, în noua ediţiei, tradus şi publicat în limbile germană, engleză, română, ebraică.

Era prin anul 1978, când Ceauşescu, la un Congres al Partidului Comunist Român, a vorbit despre „umanismul poporului român salvator al evreilor din România”. Ziaristul şi prietenul ei, Schaferman, care locuia la Ierusalim, a tăiat articolul publicat într-o tipăritură a legionarilor din Canada şi i l-a trimis, adăugând cu scrisul de mână: „Sonia, tu nu ai nimic de spus?” După un adevărat şoc primit citind relatarea, s-a aşezat la masa de scris şi a început să scrie acel roman de mare valoare istorică „Evrei, treceţi Nistrul!”.

În faţa ochilor au început să se perinde imagini ale fetiţei de 14-15 ani deportată în Transnistria. Un an a scris această lucrare istorică. Un an a retrăit din nou zilele deportării, resimţea fiecare clipă de groază prin care a trecut. Deşi era în camera ei, la masa de scris, sufleteşte a fost acolo. Acolo unde a fost bătută până şi-a pierdut cunoştinţa, unde a degerat, unde în braţele ei mureau copii din grupul familiei sale şi ea stătea neputincioasă.

Acolo unde a fost anchetată la poliţia din oraşul Golta de pe Bug şi anchetatorii i-au strivit arătătoarele, strânse cu uşa. Acolo a avut râie şi păduchi. Acolo s-a născut cartea de mare succes literar şi istoric „Evrei, treceţi Nistrul!”.

Însufleţită de marele succes de care s-a bucurat această scriere, s-a aşezat din nou la masa ei de scris şi a realizat o altă carte cu acelaşi răsunet, „Şi astăzi şi mâine, mereu”. O altă carte plină cu povestiri adevărate.

Vreau să închei relatarea mea precizând că subiectul cărţii a inspirat pe renumitul regizor american Spielberg la realizarea unui film. O întâlnim apoi într-un interviu dat într-un film francez, pentru televiziunea lumii, despre groaznicele EINSATZGRUPPE ale hitlerismului german. Am întâlnit-o în nenumărate interviuri şi discuţii libere la posturile româneşti de televiziune.

Acum, după mulţi ani de la decesul iubitului ei tovarăş de drum, Nicu Palty trăieşte alături de muzicologul, scriitorul şi absolventul în ştiinţe iudaice Arie Leibiş Laisch, amândoi văduvi, refăcându-şi viaţa pentru răstimpul cât bunul Dumnezeu le va rezerva.

Şi-au unit amintirile, tristeţile şi bucuriile de la copii şi nepoţi.

Nouă nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru ei, ca să se bucure de câţi mai mulţi ani de viaţă cu sănătate.

 

 

 

 

 

Maria Găitan-Mozes,

la 85 de ani

 

 

Nu lăsa, Doamne,

ochi fără lumină,

nu secătui creiere

şi sângele-n în vine.

Nu lăsa inimi

s-atârne de-un fir,

nu cere gir

plăpânda lor viaţă.

Nu lăsa copii

Cu trupuri inerte

Maria Găitan-Mozes – „Sub tâmpla cerului”

 

Întotdeauna mi-am exprimat admiraţia faţă de acei oameni, care, deşi trecuţi prin multe bune şi rele, au depăşit vârsta octogenarilor, continuă să fie cu facultăţile mintale perfecte. Ai cu cine schimba o vorbă şi, pe drept cuvânt, îţi pare, întotdeauna rău, când discuţia cu ei se termină aşa de repede. Spun aşa de repede, că noi, cei care am depăşit o anumită vârstă, ne grăbim să „prindem ultimul tren”, întrucât timpul ne ia înainte... Mereu...

Mai ales te cutremură tragedia acelor oameni care până mai ieri erau oameni şi acum au încetat să fie oameni. Au murit înainte de a muri. Îţi ciocneşte fizic, în creier, repetarea bâlbâită, care sensibilizează boala incurabilă a memoriei, sfârşitul tragic.

Of, Doamne, nu-ţi bate joc de noi. Ajută-ne să trecem în lumea umbrelor lăsând o imagine familiei, cunoştinţelor, încât să nu fim compătimiţi, înainte ca să coborâm la ultima staţie a vieţii pe pământ.

A devenit deja o obişnuinţă ca, o dată la două-trei săptămâni, să contactez telefonic sau viceversa pe doamna dr. Ruth Rusu şi să facem un fel de „bilanţ” al bolilor, care ne-au mai dat târcoale, apoi vorbim de toate şi, ca de obicei, se interesează cum ne descurcăm cu „Revista Mea”, dacă are audienţă la cititori???

În ultima discuţie, un subiect de bază a fost doamna Maria Găitan-Mozes, informând-o că am primit la redacţie ultimele două cărţi cu versuri, editate de această binecunoscută poetă, intitulate „Sub tâmpla cerului” şi „Flori puţine, dragoste multă”. Auzind, a fost foarte încântată, afirmând că este recunoscută, prin versurile sale, ca o mare patriotă şi are mult talent.

N-am mai stat mult pe gânduri şi am început „să scormonesc” ce se poate afla despre eroina relatării mele de astăzi, mai ales că, în curând, va împlini 85 de ani (ad mea ve esrim). Culegerile amintite mai sus, vom începe să le publicăm în „Revista Mea”.

Deci la început, un sincer mazal tov, până la 120 de ani, cu aceeaşi minte lucidă, cum mi-a vorbit când am contactat-o telefonic, exprimându-i dorinţa de a scrie despre persoana domniei sale.

Iată ce am aflat despre poeta şi prozatoarea Maria Găitan-Mozes şi mă grăbesc să vă împărtăşesc, luându-vă, în acelaşi timp, ca tovarăşi de drum, pentru a ne bucura împreună că avem asemenea valori în cadrul tribului nostru. Avem cu cine să ne mândrim.

Născută în Basarabia, este absolventă a Şcolii de Literatură „M. Eminescu” din Bucureşti. Imediat se impune printre talentele scriitoriceşti ale generaţiei sale.

La început a publicat cu precădere versuri pentru copii, scoţând câteva plachete la editura „Ion Creangă” din Bucureşti, apoi o găsim iscălind scenarii cinematografice la studioul Animafilm.

Este inclusă în antologiile „Serbările celor mici”, „Lumea copiilor” etc.

Sosind în ţara tuturor evreilor din lume, Israel, Maria Găitan-Mozes, trece la teme mai mature. Aici publică versuri pentru cei mari în ziarele şi revistele de limbă română şi tipăreşte câteva volume de poezii, care s-au bucurat de o deosebită apreciere din partea cititorilor şi a criticilor vremii.

Dacă vrem să mai „scormonim” o găsim şi cu frumoase versuri în revista „Semnalul” din Canada. Este inclusă în diverse antologii colective.

Este locul şi momentul să subliniez că unele dintre scrierile ei au fost traduse în limba ebraică. Printre semnatarii traducerilor găsim pe dr. Slomo Leibovici-Laiş.

Nici aprecierile, premiile nu au ocolit-o. Este deţinătoarea Premiului ACMEOR şi a Fondului de Creaţie „N. PALTY” (1998), Premiul Fundaţiei Culturale „Haim şi Sara Ianculovici” (2004) etc.

Ceea ce surprinde spre bine pe publicul ei cititor este că, la un moment dat, poeta a trecut de la copii la adulţi, iar câţiva ani mai târziu luăm parte la un alt fenomen, probabil unic în mica istorie a creaţiei din tribul nostru. Şi anume...

Trecând peste pragul unei vârste respectabile, ea a început să se ocupe... de bătrâni. Această evoluţie constituie, probabil, una dintre notele distincte ale originalităţii sale. În „Zâmbind... sub poverile vieţii” ne întâlnim, de data aceasta, nu cu o culegere de versuri, ci cu proze scurte despre oameni cu părul alb.

Doar câteva aprecieri ale marelui dispărut Al. Mirodan ne vor ajuta să completăm imaginea acestei reprezentante a tribului nostru: „Maria Găitan-Mozes, este cunoscută, întâi şi-ntâi, ca poetă. Ea s-a impus în anii din urmă ca unul din cele mai bune condeie lirice din alia. În afară însă de versuri, ea mai are astăzi un hobby sau chiar o vocaţie, cercetarea bătrâneţii. Textele ei despre dramele (dar şi comediile) senectuţii, au fost şi sunt bine gustate de cititori, văd în ea un adevărat «expert» în această materie, care o numim vârsta a treia, vârsta de aur. Ea este femeia care îi înţelege pe cei cu părul alb, beteşugurile şi singurătatea...”.

La rândul său, binecunoscutul scriitor, critic literar Zoltan Terner scrie, în prezentarea cărţii, următoarele: „Oglindind Israelul între speranţă şi spaimă, Maria Găitan manifestă o impresionantă deschidere solidară, generoasă şi cald efectivă faţă de patria sa de adopţiune. Caută să exprimă tot ce înseamnă... izbucniri de frumos şi de zbucium de pe meleagurile noastre israeliene. Face portretul liric al unei fete, ostaşă în Ţahal. Descrie cu putere empatică şi expresivă durerea mamelor care au pierdut fii sau fiice în războaie. Evocă durerile sedimentate în adâncurile sufletului de mamă...”.

Cine a citit volumul „Zâmbind... sub poverile vieţii” constată că vrea să ne expună două lucruri... mai întâi, autoarea nu tratează starea bătrâneţii la modul frivol şi voit optimist... (oh, ce bine), când eşti eliberat de acest fenomen. În al doilea rând, ea evită jeluirile obişnuite în asemenea împrejurări.

În altă ordine, ne recomandă să nu ne ascundem după deget, avem de a face cu o povară (despre care am scris şi eu, nu de mult, în publicaţia noastră, felicitat fiind de dl Lică Blutal, poet de mare valoare care ne mai înveseleşte zilele de amurg ale vieţii, de dl I. Ştiru bine cunoscut ziarist şi comentator sportiv şi mulţi alţii).

Of, „bătrâneţe haine grele ce m-aş face fără ele”, deşi autoarea consideră că se poate comporta faţă de această povară cu plus voinţă şi umor. De unde umor, acum, când mulţi dintre noi avem parte de consecinţele unor boli ce nu iartă vârsta noastră, necazurile inerente din partea societăţii?

Luăm parte la o avalanşă de atacuri brutale asupra bătrânilor, mergând până la bătaie, ucidere pentru câţiva şhekeli pe care îi obţin prin furt de la noi, lipsiţii de apărare.

N-avem voie să uităm că zilnic mor, în lume, 150.000 de bătrâni.

Deci, să nu uităm că mulţi dintre noi plecă, zilnic, în drumul fără întoarcere.

Nu pot încheia relatarea fără să nu-mi exprim, încă o dată, admiraţia binemeritată faţă de vitalitatea autoarei. Convorbirea telefonică purtată cu doamna Maria Găitan-Mozes m-a emoţionat aşa de mult, încât sunt convins să cred că există, într-adevăr, şi „tinereţe fără bătrâneţe”.

Mă despart de domnia sa cu următoarele versuri, scrise de la inimă la inimă, cu care încheie culegerea „Flori puține. Dragoste multă...”.

„Anii

Nu se numără ca banii,

rostuindu-i

într-o pungă,

la nevoie

să-ţi ajungă.

Anii nu-i dai

cu-mprumut

la sărac

ori la avut.

Câţi ani ai

sunt doar ai tăi,

la un loc

şi buni

şi răi.

Anii

nu-i măsori

cu metrul

şi nu-i pui

nici pe cântar.

De când eşti

venit pe lume

ţi s-au dat

cu viaţa-n dar...”.

Adevărat, pentru mulţi dintre noi este „ca un dar”, dar pentru alţii?

Totuşi, să ne rugăm să îmbătrânim în linişte, să nu devenim o povară pentru noi şi pentru cei din jurul nostru. Amin.

 

 

 

Frânturi din viaţa unui om

Hedi Simon

 

 

Nu demult, am primit pe internet peste 400 de pagini, mai bine zis conţinutul unui roman scris de Hedi Simon, intitulat „Jurnalul Karinei Raz”, transmis de Bondy Stenzler.

Dacă la început l-am răsfoit în grabă, apoi nu l-am mai lăsat din mână până când nu l-am terminat, lăsându-mi o frumoasă impresie.

Autoarea are plăcere de a spune poveşti, de a depăna amintiri, de a dezvolta pe marginea unei întâmplări de odinioară într-o limbă şi stil ce te fac să regreţi că ai ajuns la ultima pagină a romanului. Mai peste tot, în cele 14 povestiri, Hedi picură în ţesătura povestirilor tot ce a fost şi a rămas frumos din trecut pentru generaţia noastră.

Dar cine este Hedi Simon? Nu apare pe lista scriitorilor de limba română din Israel. Autoarea refuză, din cauza modestiei, să-mi dea amănunte despre viaţa ei. Aşa că, am pornit să fac „investigaţii” şi iată ce am aflat.

E născută undeva, într-un oraş al Bucovinei. Acolo a terminat şi liceul, iar facultatea de litere şi filologie a terminat-o la Bucureşti, cu rezultate excepţionale. Renunţă la oferta de a lucra într-un post important la Agerpres, în favoarea celui de asistentă la catedra de Literatură. Dar, legea apărută în anul 1960 te obliga să practici 3 ani la ţară.

Şi iat-o predând la o şcoală dintr-o comună, lângă oraşul Rădăuţi. Apoi, împreună cu soţul, muzician bine cunoscut, se mută la poalele Tâmpei (Braşov), unde fiecare în parte se va afla pe treptele cele mai înalte ale profesiunii lor.

Pe Ghido Sternbaum, soţul, îl găsim la teatrul muzical din Braşov, apoi, prin anii ’70, a fost cooptat şi de comunitatea evreilor din Braşov, pentru dirijarea corului studenţilor evrei şi solistul (hazanut), apreciat de toţi, dar mai ales de Rabinul şef M. Rosen (z.l.), căruia îi vor purta o veşnică recunoştinţă.

Hedi, în schimb, va lucra până la plecarea din România, la o şcoală de ofiţeri, un fel de academie militară, de unde tinerii ofiţeri vor ieşi, după absolvire, ingineri electronişti.

Dar munca ei aici, la început ca asistentă, apoi lector şi la sfârșit conferenţiar, este foarte apreciată, mai ales după ce a pregătit şi dat la tipar 4 manuale de predare în specialitate. De numele ei sunt legate multe traduceri, conducerea unui cenaclu literar dar și secretariatul unei redacții a ziarului intern al armatei.

Cristalizarea visului din casa părintească, să se alăture poporului din care face parte, s-a realizat la începutul anului 1981, când familia Sternbaum va ateriza pe aeroportul din Lod, lăsând în urmă realizări incontestabile, cu care oricine ar fi vrut să se laude.

Adevărat, în ulpanul din Aşdod nu au învăţat prea mult ivrit, dar, în schimb, au învăţat cum se trăieşte în noua patrie, cu realizările şi eşecurile inevitabile.

Ajungând la anii pensionării, Hedi Simon (Maizelman – Sternbaum) îşi va realiza visul tinereţii. Se va înconjura cu zeci de cărţi, va scrie, va scrie şi la sfârşit va apare la Bucureşti, în anul 2005 (Editura RCR Print), prima ei carte, „Jurnalul Karinei Raz”, compusă din trei capitole şi 14 povestiri (nuvele). Aşa cum susţine autoarea, prin acest prim roman, care s-a bucurat de o bună critică în România, în ţară ajungând foarte puţine exemplare, din vina editurii, a reuşit să se elibereze de toate gândurile, de toate sentimentele şi amintirile despre oamenii buni şi oamenii răi. Mulţi dintre eroii săi ar fi vrut să trăiască toată viaţa în preajma ei, datorită dragostei ce le-o purta.

În afară de nuvele, unde pe eroi i-a cunoscut personal, sunt altele cărora le-a dat viaţă, inspirată fiind de mediul înconjurător.

 

***

 

„Jurnalul Karinei Raz” face plăcere cititorului, întrucât fiecare nuvelă, povestire este de sine stătătoare, dar toate întrunesc aceeaşi dorinţă: de a ne înfăţişa oameni buni şi răi, cu bucuriile şi necazurile lor, mai toate terminându-se cu un happy-end, ce te cheamă să citeşti următoarea poveste.

Scrisul ei frumos, captivant, te prinde adesea în mrejele sale şi-ţi redă nostalgia într-o revărsare lirică, în care tânjeşti după „paradisul pierdut” (copilăria, adolescenţa, chiar şi fiecare zi dăruită de bunul Dumnezeu, la bătrâneţe).

Eroii din cele 14 nuvele nu sunt persoane complicate, problemele lor nu sunt adânci, nici nu cer dezlegări cuprinzătoare. Ei respiră o mireasmă a iudaismului de altă dată, viaţa plină de frământări ale evreului, bucurii şi necazuri, dreptate şi nelegiuire, râsete, dar şi multe lacrimi ale celor cărora soarta bună nu vrea să le fie tovarăş de drum.

Începând cu prima nuvelă – „Ultima iubire” şi terminând cu ultima – „Seindale”, cititorul are posibilitatea de a se întâlni cu un povestitor ce te obligă să-l însoţeşti, să trăieşti întâmplările descrise, trezeşte în tine crâmpeie din amintirile cele mai frumoase ale vieţii tale. Evantaiul de subiecte abordate este deschis atât de larg şi de generos, probabil acestea au stat şi la baza criticii favorabile primite în România.

În unele din cele 3 capitole, autoarea nu exclude din privire retrospectiva anumitor reflecţii critice faţă de aspectele deficitare ale societăţii israeliene. Mai peste tot întâlnim o undă de nostalgie, fără însă a neglija optimismul evreului, că mâine va fi mai bine pentru noi, copiii şi nepoţii noştri.

„Jurnalul Karinei Raz”, după cum am aflat, va fi urmat şi de o altă carte, care deocamdată nu a văzut lumina tiparului şi nici nu am putut afla prea multe; izbuteşte să ne facă să ne dăm seama de existenţa a încă unui segment al populaţiei care oscilează de regulă în jurul unui procent alarmant. Scrise la persoana întâi, povestirile mi s-au părut un document psihologic, realizat cu multă sensibilitate, scris cu multă sinceritate şi dragoste pentru eroii săi.

Imaginea mamei, această fiinţă scumpă tuturor, descrisă în câteva nuvele ale cărţii, ne obligă să facem un fel de „inventar”, o retrospectivă, întrebându-ne dacă în decursul vieţii am reuşit să răsplătim măcar în parte pentru marea dragoste cu care am fost înconjuraţi de această fiinţă scumpă.

Nu pot renunţa să nu extrag câteva fraze din povestirile autoarei: „M-am obişnuit şi mă străduiesc să fiu o mamă sentimentală şi cu atât mai puţin cicălitoare. Când fiul meu mă sună, vorbim doar atât cât el vrea să vorbească. Nu pun întrebări de prisos. Când mă anunţă că vine în vizită, fac toate minunile care știu că îi plac, şi-l aştept. Uneori primesc telefon că este reţinut de unele treburi, regret, dar trăiesc cu speranţa că, atunci când va putea, va veni sigur sa mă viziteze”.

 

***

Anii de adolescenţă ai autoarei şi a eroilor săi sunt pregnant relevați în multe dintre povestirile sale; începând cu anii de liceu (folosirea trocului pentru a schimba, între colegi, o temă de matematică în schimbul unei compuneri frumoase), imitarea profesorilor, dansurile pe muzica obţinută prin învârtirea manivelei unui patefon preistoric, vizionarea filmelor cu colegii. Cuvântul „prieten” încă nu a căpătat sensurile de astăzi. Abia la facultate a căpătat pentru autoare un alt sens, atunci s-a desprins din microcosmosul ei, descoperind o lume revoltător de deosebită de cea pe care a cunoscut-o în primii 18 ani de viaţă.

Astăzi, după ce a acumulat atâtea dezamăgiri şi regrete, încă nu a reuşit să se împace cu această lume, tot mai dezgustătoare şi în continuă descompunere.

„Când eram tânără, am sperat că ceva se va schimba cu trecerea anilor, dar după ce totul s-a schimbat, tot mi se pare că a rămas la fel. Adică lumea a rămas aceeaşi, oamenii au rămas la fel de necinstiţi şi de agresivi în toate timpurile.”

Într-o altă nuvelă, în mod destul de camuflat, ne întâlnim cu figura unui om minunat din tribul nostru, ing. Leibovici (z.l.), fostul preşedinte al comunităţii evreilor din Braşov, despre care are numai cuvinte de apreciere pentru ajutorul dat celor ce au avut nevoie în acest oraş.

Hedi Simon pedalează în unele nuvele pe imensele daune ale cărei acţiuni sunt numite război. Aici întâlnim distrugerea familiei, distrugerea vieţii şi personalităţii umane, mai bine zis duce şi la deformarea esenţei umane, ceea ce duce şi la transformarea oamenilor în fiare. Aşa cum întâlnim în nuvele pe familia Lau, din „Drumuri paralele”, destrămată din cauza nebuniei naziste, desparte mama de fiul ei, pe care o urăşte până în ultima clipă a vieţii sale. De altfel, refuză să se întâlnească cu ea. Rezultat al unei căsătorii mixte (tatăl german, mama evreică), fiul nu se poate împăca cu gândul, mai ales în anii nazismului, că mama sa este evreică. Aceasta, la rândul ei, părăsită în România, va colinda prin lagărele Transnistriei, va suferi, va ajunge în Israel, se va trezi singură, fără rude sau prieteni, ba şi fără religie.

Într-o altă povestire – „Supravieţuitorul” – întâlnim un bărbat care îşi reface viaţa, după Auschwitz, cu o familie nouă, în America. Are o fiică cu numele de Ivette, nume care l-a purtat şi prima sa fiică, considerată ucisă în lagăr împreună cu restul familiei. Ceea ce eroul principal nu ştie, este că prima sa fiică, Ivette, pe care a considerat-o moartă, trăieşte şi se găseşte în Israel. Fiica află că tatăl ei trăieşte în America, reuşeşte să ia legătura cu el. Acesta nu acceptă gândul că fiica sa, după care a stat şiva, trăieşte. Când totuşi, după un timp, ia hotărârea să vină în Israel pentru a se convinge de realitate, este deja prea târziu, ea tocmai murise de o boală neiertătoare.

Sigur, sunt încă multe de scris despre Hedi Simon-Sternbaum, dar spaţiul nu-mi permite, de aceea mă opresc aici cu speranţa că în viitor ne vom mai întâlni...

 

 

De vorbă cu scriitoarea

Gina Sebastian-Alkalay

despre toamna vieţii care ne aşteaptă pe toţi

 

 

„Uneori, corpul este acela care se predă primul bătrâneţii, alteori sufletul. Am văzut destui ai căror creier a fost slăbit înaintea stomacului şi picioarelor... şi cu cât răul este mai greu de separat de către cel suferind (...) cu atât este mai primejdios” (Montaigne).

Nu o dată am tratat, vrând nevrând, în relatările mele acea perioadă a noastră, a tuturora, când ajungem „la ultima staţie de tren a vieţii” şi trebuie să coborâm pentru totdeauna.

În mai toate cazurile, intrăm în acest tren complet nepregătiţi, neştiind sau ocolind surprizele ce ne pot aştepta la fiecare staţie a călătoriei noastre. Ba, unii sunt convinşi că îşi vor parcurge drumul fără obstacole, alţii, dimpotrivă, obosiţi de atâtea necazuri trăite, se roagă deja să ajungă la „destinaţie”, pentru a se elibera de suferinţele îndurate, vârsta înaintată îmbibată cu zeci de boli nevindicabile, necazuri pricinuite de semenii lor, părăsiţi de tovarăşul de viaţă, de copii, de prieteni...

Nu de mult am citit o relatare, semnată de scriitoarea, publicista Gina Sebastian-Alkalay, în ziarul „Jurnalul săptămânii”, care întrece orice măsură de sensibilitate şi ne înfăţişează tristul adevăr, pe care, din păcate, unii dintre noi îl trăim, sau îl vom trăi dacă soarta ne va condamna la această „toamnă” a vieţii noastre. Citind relatarea Ginei Sebastian-Alkalay, vrei nu vrei, ori cazi în extaz, ori nu poţi opri lacrimile ce urmează să-ţi brăzdeze obrazul şi nu fără motiv.

Trist, foarte trist, dar adevărat. Noi suntem nişte artişti şi interpretăm roluri diferite, avem prilejul să ne înveselim, să înveselim pe alţii sau să întristăm pe cei ce ne urmăresc şi, cu toate acestea, continuăm călătoria spre ultima staţie a vieţii.

În urma unei convorbiri telefonice cu mult stimată d-na Gina Sebastian-Alkalay, am aflat că autoarea este acum foarte suferindă, trăieşte nişte zile foarte grele, acea perioadă când puterile cedează şi nu mai eşti capabil să continui călătoria. Ai de ales o staţie intermediară, devenind locuitoarea unui cămin de bătrâni, deşi undeva, departe, trăieşte o ramură din corpul tău, sau te laşi în voia sorţii, fără a te gândi la ziua de mâine?!

Obţinând aprobarea d-nei Gina Sebastian-Alkalay, voi încerca să redau un interviu imaginar în urma discuţiei noastre. Vom întâlni omul suferind, dar conştient că lupta trebuie dusă până la ultima clipă a existenţei sale pe acest pământ. Deci, să începem...

Sigi Sonntag (Sigi S.): Bună ziua, stimată doamnă scriitoare şi ziaristă Gina Sebastian-Alkalay. Ultima dumneavoastră relatare din ziar m-a întristat foarte mult. Cum vă simţiţi?

Gina Sebastian-Alkalay (G.S.A.): Obosită, mereu obosită şi fără vlagă, transpir tot timpul, slăbiciunea mă predomină. Simt o durere în interiorul corpului. Într-un cuvânt, nu mă aşteptam că aşa arată acea vârstă de aur, pentru unii un lanţ nesfârşit de necazuri, greutăţi, suferinţe.

Sigi S.: Cu toţii suntem obosiţi, toată lumea transpiră, nu degeaba trăim aici, în Israel. Fiecare are „pachetul” său de necazuri.

G.S.A.: Dar nu este numai asta. Nu mai pot merge deloc. Fac doi paşi şi trebuie să mă aşez pe o bancă. În plus, mă simt golită de idei, de gânduri şi frământată interior. Uit, nu mai ţin minte nume, fapte, date, întâmplări. Cu greu pot să mă concentrez, să scriu, să citesc. Nici măcar o scrisoare nu mai izbutesc să compun. Acuitatea percepţiilor mele este că dimineaţa, când mă scol, nu mai ştiu dacă să mă bucur, nu mai reacţionez aproape la nimic. Această aplatizare, această tocire a sentimentelor, senzaţiilor, impresiilor se transformă, pe zi ce trece, într-un soi de indiferenţă „de lasă-mă să te las”, pentru tot ce este puţinul care mai există în jurul meu. Nu mai am dorinţe şi ambiţii, nici pentru mine, nici în ceea ce priveşte pe cei faţă de care nutresc ceva ce seamănă a iubire. Mai răzbat, intermitent, în interiorul meu doar nişte resturi de mici vanităţi şi orgolii, preluate, prin contaminare, de la alţii. Desigur, nu fără ca să fiu predominată de o spaimă pentru ceea ce urmează, deşi bătrâneţea este, înainte de toate, o stare de spirit...

Sigi S.: Fiţi mulţumită că aţi ajuns la vârsta asta şi umblaţi pe picioarele dvs.  Sunteţi inteligentă, sunteţi stăpână pe facultăţile mintale. Este o plăcere să discut cu dvs. Toţi avem probleme la vârsta asta şi ce putem face? Nu ne lăsăm, suntem activi, dorim să fim de folos, ne bucurăm că mai vedem lumina soarelui, că auzim păsările ciripind şi vântul făcând frunzele să foşnească.

G.S.A.: Poate că este ceva adevărat în toate acestea, ce spuneţi. Dar aş dori din tot sufletul să întâlnesc undeva, în apropiere, o privire solidară, îngrijorată pe undeva pentru ceea ce mi se întâmplă.

Un umăr fratern pe care să-mi pot sprijini capul. Un cuvânt potrivit. O idee salutară. Apar, ce-i drept, din când în când, dar de la o distanţă geografică, ce le face inoperante. Oricum, cele mai multe recomandări pe care le primesc sunt greu aplicabile. Cum pot să-mi fac prieteni noi la vârsta asta? Cum să dau din coate, să cer sprijin etc., când n-am ştiut să fac acest lucru, niciodată?

Dar marea problemă, pe lângă vârstă, este singurătatea, o boală în sine.

Trăsăturile de caracter se răzbună, fiecare lucru are un preţ al său. Dacă n-ai fost sigură, de pildă, dacă ai fi avut lângă tine o familie, s-ar fi ivit cu siguranţă alte probleme mai complexe, alte dileme mai acute, cum este cea clasică... unde să rămânem în anii cei grei, singuri acasă. La unul din copii sau la un cămin de bătrâni?

Uită-te, dl Sonntag, acum chiar dacă aş vrea să întru într-un cămin, chiria este mare. Din cei circa 2000 de şhekeli ce primesc de la Bituah leumi, mi se pretind 80%, precum şi închirierea locuinţei mele pentru completarea sumei necesare, pentru a fi primită în Casa de Bătrâni.

Cum pot lua o astfel de hotărâre? Nu sunt omul construit pentru a umbla, a bate la toate uşile, rugând ajutor în rezolvarea problemei locului de odihnă pentru anii care mi-au mai rămas de trăit. Nu sunt obişnuită să acostez oameni şi cum aş putea face acum acest lucru. Ce pot face... cine mă poate ajuta?

Oare chiar nimeni n-a auzit de situaţia acestui membru onorabil al alialei noastre? Nu este un om de rând. A contribuit mult la dezvoltarea literaturii în limba română din ţară. De ce nu este ajutată şi această fiinţă, care se zbate pentru o îngrijire umană.

În faţa unor asemenea probleme, într-adevăr nu mai există sfaturi constructive. Omul, vrând nevrând, intră într-o stare de descurajare, de depresie, de pierdere a ultimei speranţe pentru o viaţă liniştită la bătrâneţe.

Ascultând-o, te cuprinde o tristeţe fără margini, în acelaşi timp eşti neputincios să-i vii în ajutor.

În ziua de 12 oct. a.c., revenind cu o convorbire telefonică, pentru a-i citi relatarea de faţă, înainte de a o da spre publicare, mi-am dat seama că nu vorbesc cu acelaşi om, nu mai auzeam aceeaşi voce la telefon.

De data aceasta vocea era greu de receptat, doar atât a reuşit să-mi comunice: „Sunt foarte bolnavă, nu pot vorbi mai mult”, şi intensitatea vocii s-a redus încetul cu încetul, apoi a dispărut cu totul, abia auzindu-i răspunsul la luarea de rămas bun din partea mea.

Imediat am luat legătura cu câteva persoane, care o cunosc, cu rugămintea de a veni în ajutorul domniei sale. Îmi pare rău că preşedintele HOR Aşdod, dl Gaier MAX era în drum spre Tveria, ca atare aici „am găsit uşa închisă”, dar cu promisiunea că va lua legătura cu forul său superior.

Am luat legătura cu o altă cunoştinţă care urma să se adreseze unei persoane ce poate veni în ajutorul celei în cauză.

În jurul orei 13 m-a contactat telefonic dl MAX Gaier, Preşedinte al HOR Aşdod, comunicându-mi că a vorbit cu preşedintele HOR pe ţară, care se găseşte la Bucureşti, dar în acelaşi timp mă anunţă că doamna Gina Sebastian-Alkalay a fost internată, în cursul dimineţii (probabil după convorbirea mea telefonică, când am observat că timbrul vocii ei slăbeşte cu fiecare clipă), la spitalul din Aşkelon, în stare gravă.

Luând legătură telefonică cu spitalul „Barzilai” din Aşkelon mi s-a comunicat că este în afara oricărui pericol ce a adus-o să ajungă în stare gravă la spital.

Trist, dar adevărat.

Am citit, cândva, într-una dintre lucrările scriitorului Telu Aberman (ELIXIRUL VIEŢII) următoarele, care le reţin întocmai, dar nu totdeauna aplicabile la „situaţia de pe teren”.

„Bătrâneţea vine ea chiar dacă n-o chemăm şi nici aceasta deopotrivă pentru toţi. Poate de aceea merită această nouă tinereţe să nu o lipsim de tot ce încă mai poate fi frumos. Nu, nicidecum, nu avem voie să ne transformăm într-o povară, nu pentru noi şi nici pentru cei din jur. Avem întotdeauna încă multe de îndeplinit. În primul rând să învăţăm a îmbătrâni frumos, în mijlocul familiei” (n.a.: şi cine n-are?!).

Adevărat, am întâlnit mulţi oameni, parte mi-au fost eroi în relatările publicate în revistă, care au o bătrâneţe frumoasă, dar pentru asta trebuie să fie ajutaţi, să aibă noroc la un om credincios ce îi îngrijeşte cu toată dragostea, chiar nefiind o rudă a lor.

În Ramat Gan, undeva pe o stradă oarecare, locuieşte o renumită slujitoare a muzicii de altă dată, din România şi Israel, cu o vârstă înaintată, dar este îngrijită de mulţi ani de un înger păzitor, venit din România, pentru care nu există odihnă nici ziua, cât este de mare, nici noaptea, când situaţia cere îngrijirea ei.

La Holon, undeva pe o stradă oarecare, locuieşte un slujitor al medicinii, trecut de nouă decenii, locuieşte singur, are o îngrijitoare de la Bituah Leumi, câteva ore pe zi, în rest îşi petrece timpul singur, scriind şi citind. O memorie fără asemănare, inteligent şi cunoscător a câtorva limbi străine. Familie? Are un nepot la Ierusalim, care, din când în când, îl contactează telefonic etc.

Dar în toate aceste exemple şi multe altele, aceştia au fost ajutaţi şi sunt ajutaţi.

Atunci de ce doamna Gina Sebastian-Alkalay nu poate fi ajutată?

Ea care, când era încă sănătoasă, venea de la Aşdod la Beer Sheva, să-l ajute pe scriitorul Alexandru Sever z.l., pentru a-i da posibilitatea uitării necazurilor care-l înconjurau, tot pentru acelaşi motiv, că nimeni nu a găsit timpul necesar să-i dea o mână de ajutor. Şi sfârşitul îl ştim cu toţii.

Trist, foarte trist, dar adevărat. Parcă cine poate şti ce surprize ne rezervă şi nouă viitorul, până ce ajungem la ultima staţie de tren şi trebuie să coborâm pentru totdeauna??

Să ne ajutăm unii pe alţii, până ce nu este prea târziu.

 

 

 

„Confesiuni”

Gabi Moscovici 2011

 

 

Întotdeauna, când eroii viitoarelor mele relatări pentru publicare au accentuat în povestirile lor dragostea, înţelegerea, căsnicia fericită, care au călăuzit drumul lor pentru a ajunge la vârful piramidei în îndeletnicirile alese, am renunţat, la început, la alte întrebări şi am rugat pe interlocutor, sau înlocuitoare, să vorbească cât mai mult despre acestea.

Este ceva frumos, este ceva sublim să auzi, să vezi pe cineva, cum deapănă crâmpeie din viaţa unde dragostea sinceră, înţelegerea perfectă, urmată de o căsnicie fericită până la adânci bătrâneţi, le-au fost, le-au rămas, mereu, adevăraţi tovarăşi de drum, până când destinul i-a despărţit pentru totdeauna.

Mulţi dintre aceşti interlocutori îşi mutau privirea de la mine şi o îndreptau undeva, într-un colţ din încăpere, îşi pierdeau privirea în van şi vorbeau, şi vorbeau, încât, la un moment dat, aveam impresia că retrăiau fiecare segment din povestea lor. Mai mult, alteori mă simţeam stingher şi mi-a fost frică să fac vreo mişcare, afirmaţie, un gest greşit, pentru a nu deranja, lucru care putea duce la întreruperea frumosului vis pe care, probabil, îl visa cu ochii deschişi.

Aidoma mi s-a întâmplat şi zilele trecute, când am avut ocazia s-o ascult pe publicista Gabi Moscovici, soţia scumpului nostru coleg de breaslă, Liviu Moscovici z.l., care ne-a părăsit pentru totdeauna, după o lungă suferinţă, lăsând un gol mare în inimile colegilor, cititorilor, dar mai ales în cele ale familiei sale.

De ce mi-am ales eroina relatării mele de astăzi tocmai pe Gabi Moscovici? Răspunsul este simplu. Efortul care-l depune, fie prin participarea ei la orice manifestare organizată în amintirea celui dispărut, în ţară sau în Iaşul copilăriei, adolescenţei, maturităţii, fericirii lor, sau prezenţa ei în revista noastră, o gazdă bucuroasă de a-i publica relatările, fiind convins că face totul, absolut totul, pentru a ţine vie mereu memoria prietenului din copilărie, a soţului, a iubitului de o viaţă, precum şi a criticului de artă şi literatură, pentru care, din păcate, „Revista Mea” n-a găsit înlocuitor nici până astăzi.

Acestea fiind zise, nu-mi rămâne decât să vă invit să luaţi loc lângă mine, s-o ascultăm împreună, cum deapănă, cu toată sinceritatea, o parte din drumul parcurs din frageda copilărie şi până la plecarea tovarăşului de drum în lumea umbrelor.

S-o ascultăm:

„Când mi-ai propus să-ţi povestesc despre mine (folosesc persoana a doua singular, deoarece confesiunile vin astfel mai uşor), gândurile mi se îndreaptă spre Liviu, fiindcă toată viaţa mea este legată de el, toată viaţa mea se mulează, dacă pot spune aşa, după viaţa lui.

Acest fapt este explicabil, dacă ne gândim că ne-am cunoscut fiind încă elevi. Eu aveam 16 ani şi Liviu (era mai bătrân!) avea 17 ani. Doi copii!

Până atunci, ce fapte semnificative au putut fi în viaţa unui om?

M-am născut şi am copilărit în Iaşi, în anii de război, am tremurat în adăpost în timpul bombardamentelor, am purtat steaua galbenă ca toţi evreii. Primele două clase primare le-am făcut într-o sinagogă, sub îndrumarea unei învăţătoare de excepţie, doamna Blumenfeld. Mai târziu am făcut două clase de liceu la Gimnaziul Unic Evreiesc, până la reforma învăţământului. Eram atunci în clasa a 7-a.

În 1951 am intrat, prin examen de admitere, la Liceul de Muzică (se numea atunci Şcoala Medie Tehnică de Muzică), având-o profesoară de pian pe neuitata Jenny Iţicovici.

Şi, fiind elevă în clasa a 11-a, l-am cunoscut pe Liviu, pe viitorul meu soţ. Era şi el elev în ultima clasă de liceu. Deşi urma cursurile unui liceu tehnic, Liviu începuse de pe atunci să scrie. Publica articole în ziarele literare şi locale. În aceste condiţii, a vrut să scrie un reportaj despre şcoala de muzică. A venit la noi la liceu şi… aşa ne-am cunoscut.

Ne-am împrietenit, am început să ne întâlnim mereu şi astfel s-a format cuplul Gabi-Liviu, cuplu care a rămas unit peste 50 de ani.

Merg mai departe pe firul amintirilor:

După terminarea liceului, Liviu a dat examen de admitere la Facultatea de Litere. În anul următor, am terminat şi eu liceul, cu o medie mare (o spun fără modestie). Aveam note foarte bune atât la specialitate (adică la pian), cât şi la obiectele de cultură generală. Limba şi literatura română constituia şi pentru mine obiectul preferat. Ştiam pe de rost zeci de poezii, scriam şi eu poezii (desigur, încercări timide), recitam la toate festivităţile. Culmea, am şi fost distribuită în două piese la Teatrul Naţional, alături de mari actori.

După absolvirea liceului, nu am avut curajul să plec la Bucureşti, unde se afla atunci conservatorul. Îmi era teamă de o concurenţă prea mare şi nu m-am prezentat la admitere.

Mi-am îndreptat paşii spre Facultatea de Filologie, devenind astfel colegă cu Liviu, desigur în ani diferiţi de studiu şi în secţii diferite. El – la secţia de limba şi literatura română, eu – la limbi străine, rusă şi franceză.

N-am abandonat pianul. Aveam lecţii particulare, care mi-au fost de mare folos şi am şi predat un timp la Şcoala Populară de Artă. Făcând un salt peste timp, pot să-ţi mărturisesc ca sunt, şi acum, profesoara de pian a nepoţilor mei, şi chiar pot să mă laud că obţinem succese remarcabile. Mă tentează, chiar, să aduc o dată pe unul dintre ei la un cerc literar să vă cânte şi să vă încânte!

Mă întorc la anii studenţiei noastre: curând, toţi colegii ne ştiau împreună. Deşi erau vremuri grele pentru toată lumea, lipsuri de tot felul, noi eram tineri, ne simţeam bine împreună. Au fost ani de bucurie şi de cunoaştere reciprocă.

Când a terminat facultatea, Liviu a obţinut un post la Biblioteca «Gheorghe Asachi» din Iaşi. Puţini sunt cei care şi-au putut păstra acelaşi loc de muncă până la pensionare. Liviu iubea cărţile, iubea biblioteca. Prietenii glumeau: «Liviu are două neveste: Gabi şi biblioteca». Şi iar îmi amintesc acum de titlul unui articol al scriitorului I. Ştiru la dispariţia lui Liviu: «Un amant al cărţilor». Avea perfectă dreptate.

După terminarea facultăţii, eu am fost încadrată la Liceul «Vasile Alecsandri» din Iaşi, ca profesor de limba rusă. Pe vremea aceea, rusa era limba care se preda obligatoriu. În pofida politicii de atunci, cu care nu aveam nimic în comun, eu am îndrăgit limba şi marea literatură rusă. Am avut rezultate frumoase ca profesoară, unii elevi chiar m-au urmat în această profesie, alţii au devenit personalităţi importante în lumea culturală a României. Mi-l amintesc, de exemplu, pe directorul de la Radio Iaşi, Vasile Arhire, şi câţi alţii… După un an, am fost numită, în urma unui concurs, asistentă la Institutul Pedagogic de 3 ani, care a format multe generaţii de profesori. După 10 ani, acest institut s-a desfiinţat, iar eu m-am întors în învăţământul liceal.

În 1958 ne-am căsătorit. O căsătorie care a fost un vis împlinit şi care a durat 50 de ani şi… 10 luni, când Liviu a fost învins de una dintre cele mai grave şi agresive boli, care l-a răpit din mijlocul familiei, al prietenilor, al celor care-l apreciau. Spun asta pentru că el a fost foarte apreciat în tot timpul activităţii lui, şi chiar aici, după ce am venit ca olim hadaşim.

Nu era un simplu om de bibliotecă, era un inovator: a fost primul care a introdus «raftul liber» în biblioteci, a fost primul care a înfiinţat «Salonul literar». Această idee a lui Liviu a fost adoptată în toată ţara. Salonul literar funcţionează şi acum. Ştiu chiar că mulţi dintre scriitorii noştri de limba română din Israel şi-au lansat cărţile în cadrul acestui salon.

Organiza seri muzicale, împreună cu profesorul George Pascu de la Conservatorul ieşean, seri la care nu găseai un loc liber, dacă nu veneai din timp.

A scris sute de articole şi cărţi de specialitate, folosite la cursurile de perfecţionare ale bibliotecarilor din întreaga ţară.

Eu am funcţionat în învăţământ 40 de ani. Mi-am luat gradele didactice, după cerinţele de atunci. Ce mă mulţumea mult era faptul că elevii mă respectau. Am fost şi o dirigintă foarte apropiată elevilor. Am multe întâmplări din anii aceea, care mi-au rămas în minte.

Hai să-ţi povestesc una cu iz anectodic. Aveam un elev destul de slăbuţ la învăţătură şi-l sfătuiam mereu: «Învaţă o meserie, cu care să-ţi poţi câştiga pâinea!» Au trecut ani şi, într-una din zile, pe când mă chinuiam să urc într-un tramvai aglomerat, îl aud pe vatman: «Urcaţi încet, tovarăşa dirigintă, că eu vă aştept!». Era fostul meu elev. Nu-i mai eram de mult dirigintă, dar el tot aşa îmi spunea. Şi… tramvaiul a stat până am urcat eu.

Îmi era dragă şcoala. Dar, pe primul plan, se afla familia mea. Ne-am îmbogăţit cu cei doi copii ai noştri, Valeriu, născut în 1963, şi Stela, născută în 1972. Ei erau şi au rămas mândria noastră. Au reuşit să se realizeze. Sunt amândoi ingineri, şi-au alcătuit, la rândul lor, familii frumoase, avem 4 nepoţi pe care Liviu îi iubea ca nimeni altul: Idan şi Daniel (copiii lui Stela şi Avi) şi Miki şi Tomer (copiii lui Dana şi Valeriu). Liviu îi ducea şi aducea de multe ori de la grădiniţă şi, apoi, de la şcoală.

Viaţa noastră, desigur, ca în orice familie, a avut suişuri şi coborâşuri: Pe rând, ne-au părăsit dragii noştri părinţi, care erau mereu în preajma noastră. Apoi, cu trecerea anilor, au început şi pentru noi probleme de sănătate. Liviu era mai rezistent, el era «cel sănătos» din familie şi, ca o ironie a soartei, el a plecat primul. Eu am suferit câteva operaţii grele, dintre care cea mai dificilă a fost cea pe cord deschis, cu 5 by-pass-uri, operaţie făcută la Bucureşti. Liviu a fost cu mine zi şi noapte (în paranteză fie spus, am găsit şi acolo, la spitalul Militar, un fost elev, care m-a recunoscut şi mi-a acordat tot respectul).

Copiii erau deja în Israel. După un an de la operaţie, am aliat şi noi şi am început, deja ca pensionari, o nouă etapă din viaţă, cu multe probleme, dar şi cu mari bucurii. Liviu şi-a continuat activitatea literară, scriind, săptămână de săptămână, la ziarul «Viaţa Noastră», unde Nando Mario Varga i-a rezervat o pagină permanentă. Pagina 9 era pagina lui, chiar dacă uita uneori să se iscălească, toţi cititorii îi recunoşteau stilul şi îi recunoşteau pagina. Era invitat deseori la şezătorile literare ale cercurilor de la Haifa, Tel Aviv, Naharia, Ierusalim, ca şi la Centrul Cultural Român de la Tel Aviv. Era bucuros să-şi împărtăşească ceea ce-şi acumulase de-a lungul vieţii. Scria nu pentru a epata prin cultură, ci pentru a-i determina pe cititori să îndrăgească literatura, să citească. El însuşi era un «cititor de cursă lungă».

Şi, totuşi… lovitura a venit pe 23 septembrie 2009, când Liviu a plecat în cea mai lungă călătorie.

M-am întrebat cum va fi mai departe. Şi am încercat să-mi ordonez gândurile, scriind. Nu sunt critic literar, scriitoare cu atât mai puţin. Sunt departe de a fi un talent în ale scrisului. De citit, citesc mult, într-adevăr. Nici nu s-ar fi putut altfel, trăind în prejma lui Liviu. Ştiu să apreciez o lucrare literară, dar nu am priceperea unei analize făcute de un profesionist.

Citesc şi acum mult, desigur în măsura timpului, fiindcă îmi place să mă ocup de dragii noştri nepoţi. Fac şi o «navetă» între Hedera, unde locuiesc şi unde locuieşte familia fiului meu, şi Raanana, unde se află familia fiicei mele. Şi, continui să scriu la «Revista Mea».

Mă gândesc că Liviu este mulţumit de ceea ce fac. Deşi, dacă ar fi aici cu mine, cred că mi-ar mai da câte o sugestie, m-ar corecta, sau, poate, m-ar lăuda.

Ce pot spune mai mult? Răul şi binele vin când vor ele, nu când vrem noi. Sigur că noi dorim doar binele, ceea ce doresc şi eu cititorilor mei”.

Afară, lumina zilei a început să fie înghiţită de întunericul nopţii. Interlocutoarea mea şi-a şters ochii, parcă trezită dintr-un vis frumos şi final destul de trist, poate chiar cu regrete, că aşa de repede s-a încheiat discuţia noastră.

Mie nu mi-a rămas decât să-i mulţumesc pentru bunăvoinţa manifestată, răspunzând rugăminţii mele, şi să-i doresc mulţi ani cu sănătate ca să poată ţine vie memoria celui dispărut, aşa cum a făcut şi face acum.

 

 

 

Ruth Glasber-Gold z.l.

Cum zboară o pasăre

cu aripi frânte?

 

 

„Ca să existe, în Istorie, oamenii au nevoie de aducerea aminte perpetuă. O lume de amintiri, de liturghii şi culturi, ceea ce numim memoria.

Evreii au o memorie comuna a creației, sclaviei, a eliberării de ea, traversarea deșertului, supraviețuirea unei speranțe şi apoi memoria unui mileniu de progromuri adunate în imaginea Auschwitz-ului, unde totul avea ca scop dispariția aducerii aminte a acelei culturi, marea ei moștenire psihică și morală” (Gabriela Melinescu).

 

Pentru mulţi, sunt sigur, numele de Ruth Glasberg-Gold z.l. nu spune mai nimic, dar pentru mine înseamnă încă o orfană a iadului Transnistria, despre care am mai scris şi în ziua când a luat cuvântul în faţa Adunării Generale de la ONU şi a relatat cum şi-a pierdut părinţii, unicul frate, începând astfel să plutească pe o apă tulbure, murdară, ca o frunză rătăcită, sau o vieţuitoare gata să se înece în orice clipă cu nicio speranţă de salvare. „I s-au rupt aripile” cu care ar fi trebuit să zboare departe, departe, dacă nu ar fi fost acest groaznic Transnistria, cu cele 116 ghetouri.

Cândva, într-o relatare de a mea m-am ocupat, „tangenţial”, de această orfană, întrebându-mă cum a supravieţuit trecând prin atâtea necazuri, după ce a rămas singură, absolut singură, la o vârstă fragedă, fără tată, mamă şi singurul frate?

Mai bine zis cum a putut aceasta „păsărică de atunci” să continue să zboare în lume cu aripi frânte?

Ruth Glasberg-Gold a povestit în plenul Adunării, despre suferinţele celor trei ani petrecuţi ca deportată, împreună cu familia, într-un lagăr din Transnistria, binecunoscut drept cimitirul a 280.000 evrei, originari din România şi din Ucraina.

Ruth Glasberg-Gold a fost dusă cu familia ei în groaznicul gheto de la Bersad, şi a găsit adăpost într-o cameră dintr-o casă în demolare, cameră pe care o împărţea cu alţi 20 de deportaţi. Familia ei nu a rezistat mult chinurilor de acolo, astfel copilul de 11 ani, Ruth, rămâne repede orfană de ambii părinţi şi despărţită pentru totdeauna de unicul ei frate. Înainte de a muri, mama ei, cu ultimele puteri, i-a spus: „Tu eşti singura din familie care vei rămâne în viaţă. Va trebui să povesteşti lumii ce s-a întâmplat aici...”. Şi iat-o, în faţa lumii, povestind ce a fost acolo, în iadul numit Transnistria.

La intervenţiile făcute în România, în cursul anului 1943, Ruth a fost eliberată, împreună cu un alt grup de orfani, scoşi printre ruine, găsiţi rătăcind printre movilele de gunoi sau morminte comune şi, după o perioadă de tranzit la un așa-zis orfelinat din Moghilev, va ajunge din nou în România. La îndemnul mamei sale, Ruth, când a împlinit 20 ani, va scrie cartea „Ruth’s Journey. A surviver’s memor” şi, în româneşte, „Timpul lacrimilor secate”.

Pentru a încheia prima parte a vieţii eroinei noastre de astăzi, vreau să precizez că, după terminarea războiului, Ruth se va alătura, în România, mişcării sioniste şi, înainte de a ajunge pe vaporul Rafiah, Ruth, împreună cu un alt grup de orfani, vor desfăşura o rodnică activitate în cadrul organizaţiei sioniste.

Pe aceştia îi vom găsi într-o colonie sionistă de lângă Bucureşti, lucrând din greu, pregătindu-se pentru noua lor patrie, Palestina, pe atunci încă sub mandat britanic.

Sunt convins că mulţi dintre cititorii noştri au vizitat, în cursul anilor, Muzeul Naval din Haifa, unde sunt câteva miniaturi ale acelor vase care între anii 1934-1948, au transportat în viitorul stat Israel peste 100.000 de emigranți în 140 de transporturi clandestine. Şi vasul Rafiah, în care se găsea Ruth împreună cu zeci de orfani şi alţi emigranţi, trebuia să se numere printre aceste vase clandestine spre ţara sfântă. Dar o mare tragedie înscrie aliaua din România. Urcaţi în secret pe vasul cu pricina, se porneşte în larg cu speranţa că va ajunge cu bine la destinaţie. Vasul înaintează încet. Cei de pe vas au pierdut orice noţiune de timp şi spaţiu. Într-o după masă, călătorii emigranți ai vasului Rafiah sunt treziţi dintr-un somn obositor. Se aud bubuituri, parcă cădeau nişte trunchiuri de copaci. Cu clipă ce trecea, zgomotul devine mai puternic. Încep ţipate, urlete: „Ajutor, ajutor...!”, şi apoi se aude o voce strigând la megafon: „Atenţie, atenţie, ne-am lovit de o stâncă. Păstraţi ordinea...”. Dezmeticiţi de pericol, emigranţii încep să sară de pe punte. Mulţi nu ştiau să înoate, şi-şi găsesc sfârşitul în apele Mării Egee. Valurile furioase împing năvalnic vasul înspre ţărm. Apoi marea începe să înghită vasul. Noaptea s-a aşternut asupra celor care au reuşit să se salveze şi stau acum disperaţi pe ţărm aşteptând un ajutor. Nimeni nu ştia câţi au pierit înecaţi. Cei rămaşi erau acum pe insula Sirina, o insulă aridă şi stâncoasă, slab populată, în apropiere de Rhodos. Aşa cum s-a aflat mai târziu, vasul Rafiah era un vas care avea o capacitate de a transporta 650 de călători, dar nu aproape 1000 câţi erau la plecare din port.

Mai mult de atât, nu existau bărci sau alte echipamente de salvare. Zilele treceau, disperarea a pus stăpânire pe bieţii naufragiaţi. Într-o zi sunt descoperiţi de un avion. Toţi încep să facă semne disperate, dar avionul se îndepărtează. Apoi alte avioane zboară deasupra lor şi iarăşi linişte. Luăm parte la un val de isterie. Din înălţimea cerului, într-o zi, cad nişte pachete cu alimente, aruncate de avioanele ce au trecut în viteză.

Pe 12 decembrie 1946, înainte de a se lăsa întunericul, sunt văzute în zare două vase, care apoi se vor apropia de insulă. Strigătele de bucurie la început se vor transforma, în curând, în suspine. Cele două vapoare văzute din depărtare au fost două distrugătoare britanice, care vor trimite nişte bărci de salvare. Vor îmbarca pe cei în viaţă şi, în loc de portul Haifa, vor ajunge în Cipru.

Ruth, supraviețuind din nou, va munci, va desfăşura o activitate fructuoasă în rândul celor aruncaţi aici, înconjuraţi cu un gard de sârmă ghimpată. Pentru prima dată, rebelul din eroismul ei a fost gata la o luptă pe viaţă şi moarte. Dar, în realitate, copilul din ea era speriat și se ruga: „Doamne, te rog, nu iar într-un lagăr, nu încă umilinţă, nu încă o dată...”. Ruga ei rămâne fără ecou. Va rămâne în lagărul de la Cipru.

Aici va auzi când s-a proclamat statul tuturor evreilor din lume, de aici va ajunge în portul Haifa, și apoi în apropierea Ierusalimului, luând parte la înfiinţarea unui nou kibuț, unde va munci alături de ceilalţi nou veniţi, acordând ajutor celor ce aveau nevoie de o asistentă medicală, văzând astfel o parte din visul ei împlinit.

În anii care au urmat, aici în ţară, s-a căsătorit şi apoi s-a mutat în Columbia, unde a născut şi crescut doi copii, apoi s-a stabilit la Miami. Soţul moare din cauza unui infarct. O grea lovitură, dar aşa va continua, „să zboare cu aripi frânte”.

Nu mă voi ocupa de arborele ei genealogic, doar am să amintesc că bunicul ei, Menase, se trăgea din Bal Sem Tov. Oraşul Cernăuţi este considerat cel al copilăriei sale. Va păstra amintiri frumoase până în ziua când tatăl ei va veni, fugind acasă în anul 1940, şi povestind de începutul tragediei evreilor pe străzile frumosului oraş bucovinean, Cernăuţi. De altfel încă din anul 1937 norii negri şi rău prevestitori au început să umbrească viaţa fericită a evreilor din Bucovina. Au apărut acele binecunoscute lozinci: „Jidanii ne secătuiesc ţara”, „Jidanii beau sângele nostru” etc.

La 11 octombrie 1941, Guvernatorul Bucovinei decretează formarea unui gheto la Cernăuţi, Ruth cu familia ei se vor găsi alături de mulţi alţi evrei în această „nouă locuinţă”. Nu trece mult şi, în noiembrie 1941, soldaţii bat la uşile evreilor, înjurând şi strigând să iasă afară pe stradă. Cu rucsacurile pe spate şi câteva mici bagaje în mâna, mulţi evrei părăsesc, pentru totdeauna, oraşul Cernăuţi. În câteva clipe toţi aceşti vinovaţi că sunt evrei s-au treziţi în acel vârtej al exilului.

În vagoane marfare sunt înghesuite câte 80 de persoane, bătrâni, bolnavi, copii. Trenul părăseşte oraşul, merge încet, oamenii pierd noţiunea timpului. Ziua şi noaptea s-au contopit, rămânând doar o călătorie sumbră, fără sfârşit.

Murdari, morţi de foame şi epuizaţi, de abia se puteau ţine pe picioare, ajung în satul Mărculeşti, cam 250 km depărtare de Cernăuţi. Din cele 15 vagoane plecate din Cernăuţi, o parte au ajuns la Atachi, o parte la Mărculeşti. Primul şoc al copilului de 11 ani a fost când convoiul s-a împiedicat, într-o noapte, de nişte cadavre aruncate într-un şanţ: bărbaţi, femei şi copii aruncaţi unii peste alţii, zăceau acolo, unii în stare de putrefacţie.

Coloana de oameni cu copii înaintează, iar din lipsă de puteri, unii cad şi nu se mai pot ridica. Soldaţii nu dau voie ca cineva să se oprească. Mereu se aud strigăte, plânsete: „Ajutor, ajutor, apă, apă”, dar ecoul lor se pierde în van. Mereu predomină în sufletele lor întrebarea: „Când ne vor ucide?”

Multe zile bieţi oameni nu s-au spălat, nu şi-au schimbat hainele, de aceea toată lumea se scărpina pe cap şi corp. O nouă „îndeletnicire”, despăducherea. Ajungând la Balanovka, într-un hambar, printre cadavrele rămase din transporturile precedente au mai găsit pe unii evrei vlăguiţi, aşteptând cu ochii deschişi, ca să se sfârşească o dată şi să moară. Ochii lor erau lucioşi şi lipsiţi de orice expresie. Unii dintre ei cu greu cereau „apă, apă...”.

Bersad era cel mai mare şi cel mai rău cotat lagăr din Transnistria. Despre călăul de acolo, Florin Ghinaru, am mai scris, că a fost cel mai sadic administrator de lagăr. Cine a fost acolo şi mai este în viaţă îşi aminteşte că Bersad era considerat drept sediu al crimelor în masă. Ajungând aici cu familia, Ruth a început să se obişnuiască cu sania pe vreme de iarnă şi căruţa pe vreme de vară, care trecea pe lângă casele din lagăr şi aduna morţii. Bărbaţi, femei, copii şi bătrâni erau transportaţi spre gropile comune. Picioarele, mâinile atârnau din căruţe. Scene macabre au devenit peisajul cotidian. Mereu se gândea că moartea nu va ajunge în familia ei. Trist, dar adevărat. Moartea nu a vrut să ţină seama de rugămintea şi speranţa ei. Într-o noapte, fratele Buby trezeşte pe mama, anunţând-o ca tata este mort. Apoi urmează fratele şi într-o zi mama cheamă pe vecina lor, rugând-o cu lacrimi în ochi: „Frau Satingher, pe copilul tău mort jură-mi că vei avea grijă de Ruth, copilul meu, numai astfel voi muri liniştită.” Şi a murit, după multe chinuri. Ruth rămâne astfel orfană de ambii părinţi, ca şi de unicul frate.

Înainte de a pleca în drumul fără întoarcere, Ruth este chemată de mama ei şi, cu ultimele puteri, îi spune: „Ruthica, trebuie să înţelegi că rămâi singură. Tu eşti singura care vei scăpa cu viaţă. Oamenii sunt buni şi te vor ajuta. Să fii cuminte, ascultătoare şi cinstită, să te porţi cumsecade şi totul o să fie bine. Într-o bună zi te vei întoarce acasă...”. „Mamă, nu mă lăsa singură, te rog”, striga copilul, neputincios. Dar cum ştim şi pentru a muri trebuie să avem noroc. Unii mor fără să sufere şi fără să facă pe alţii să sufere în jurul lor, în schimb alţii se chinuiesc şi chinuiesc pe cei din jur până ce părăsesc această lume. Mama lui Ruth s-a chinuit şi a chinuit pe bietul copil. Cazată într-un fel de cameră cu alţi bolnavi, Ruth o va vizita în fiecare zi până când, într-o dimineaţă, patul a rămas gol. Un fel de amestec de uşurare şi tristeţe a pus stăpânirea pe orfana de ambii părinţi. Era 27 ianuarie 1942.

Exact după 67 de ani, la 27 ianuarie 2009, Ruth se găseşte în faţa Adunării Generale a Organizației Naţiunilor Unite şi deapănă tristele amintiri ale Holocaustului, care au lăsat-o orfană de ambii părinţi, rătăcind. Oameni buni, orfelinate improvizate au avut puţină grijă de ea, până când, după ce suferise şi de „malarie terțiană”, împreună cu alţi orfani au fost strânşi şi pregătiţi pentru reîntoarcere în România.

Aşa cum am relatat mai sus, după mulţi ani, Ruth se va reîntoarce spre acele locuri groaznice, de la Bersad, unde şi-a pierdut părinţii, fratele, toată familia, ca să-şi ia un ultim rămas bun de la cei pierduţi. În loc de un monument în amintirea miilor de evrei ucişi mişeleşte, va găsi movile de gunoi dar pentru ostaşii sovietici căzuţi s-a ridicat un monument. Primarul, la insistenţele ei, îi va promite că se va face un monument sau o placă comemorativă. Promisiuni...

Şi acum vă invit să citim împreună câteva versuri ale lui Sașa Pană, cu care închei această tristă relatare.

„Copii îmbătrâniţi în mugure

Sunt lângă voi, cei întorşi din infern

Cari în fiecare fibră a trupului vlăguit

Purtaţi, pentru de-a pururi, cicatricile nelegiuirilor

 

Orfani sperioşi la scârţâit de uşi

Prezenţa voastră e rechizitor de foc

Pentru răsplata fiarei

N-aţi cunoscut ce-i frumos, nici păpuşă

 

Nici florile pământul zburdalnice

Pentru voi şi părinţii voştri

Călăii au inventat

TRANSNISTRIA.”

 

 

Simele Schneider

La un „pahar de vorbe” cu

Arie Leibish-Laish

 

 

Întotdeauna am fost un admirator al acelui cuplu, care şi-a unit destinele, fie în frageda tinereţe sau mai târziu şi au parcurs drumul vieţii împreună în înţelegere, fericire, ajungând să sărbătorească împreună nunta de argint, cea de aur etc.

Desigur, ar fi abstract să credem ca, pe parcursul acestor ani mulţi la număr, să nu apară şi o mică „fisură”, o neînţelegere, o ceartă mai agresivă. Totuşi, cu ajutorul dragostei reciproce, au învins şi au continuat să trăiască împreună, să dea viaţă unor copii, să se bucure de realizările lor și ale nepoţilor.

Urarea mea tradiţională a fost şi a rămas „să îmbătrâniţi împreună, să aveţi parte de sănătate şi bucurie, întrucât unul fără altul nu are nicio valoare, să ajungem cu toţii la anul şi nimeni să nu lipsească dintre noi”.

Dar pentru toţi, independent de voinţa noastră, se întâmplă ca unul din cei doi se îmbolnăveşte, paralizează, pleacă în lumea celor drepţi, în asemenea situaţie suntem neputincioşi să ne punem în calea soartei şi atunci rămâne unul singur cu un mare gol în suflet, nu-şi revine până la clipa ce ajunge la ultima staţie de tren a vieţii şi coboară, cu gândul că se va reîntâlni, acolo, cu perechea, de care a fost şi a rămas legat(ă) sufleteşte.

Adevărat, mulţi încercă să-şi refacă viaţa, dacă se poate spune aşa, pentru anii rămaşi de trăit în acest labirint, numit pământul...

Alţii, deşi reuşesc să-şi găsească perechea pentru a continua traiul, nu pot astupa golul lăsat de prima căsnicie. Revăd în visuri, păstrează cu sfinţenie albume cu imaginea dispăruţilor, scriu cărţi în amintirea lor, mai bine zis caută o alintare pentru a dovedi că fiinţa este mereu vie în sufletul lor.

Tocmai acest subiect mi-am propus astăzi să-l tratez cu binecunoscutul scriitor, artist, cântăreţ Arie Leibish-Laish, obligându-l să-mi povestească crâmpeie din marea sa iubire cu Şimele Shneider – soţia, despre care a scris o carte, cu versuri şi al cărei nume se găseşte mereu pe limba şi în sufletul său.

Credeţi-mă că nu este uşor să încerci să pătrunzi în intimitatea cuiva, care nu este nici la prima vârstă, şi să-l obligi, prin diferite întrebări întortocheate ca, în final, să ajungi să obţii câte ceva din viaţa a doi oameni, care s-au iubit din prima clipă şi au parcurs mai bine de 50 de ani într-o căsnicie fericită.

Acestea fiind zise, să începem povestea.

 

În vara anului 1940, au sosit de la Moscova, în vizită la Liceul evreiesc de stat din Cernăuţi scriitorii Itzik Fefer şi David Hofştein. Citind revista literară care apărea la şcoală, au remarcat o serie de versuri semnate de Sima Schneider (viitoarea soţie, iubirea unică a lui Arie, interlocutorul meu de astăzi). La cererea lor, a fost chemată autoarea. Cei doi s-au aşteptat să fie una dintre profesoare sau o elevă din clasele mai mari. Spre uimirea lor, a intrat o fetiţă slabă şi mică de statură, cu un căpşor ascuns într-o claie de cârlionţi roşii ca focul, cu o feţişoară atât de acoperită de pistrui, că numai privirea vie a ochilor trăda existenţa unui obraz.

– Tu eşti Sima? Tu eşti cel mult... o Simale.

Aşa a fost primită viitoarea poetă de cei doi renumiţi scriitori. S-au întreţinut cu ea, discuţia le-a produs o mare bucurie şi satisfacţie. Simale, acesta a rămas şi numele pentru mai târziu

În timpul războiului, Simale a rătăcit pe drumuri, departe de părinţii deportaţi în Transnistria, care nu ştiau nimic despre soarta ei. Trenul care trebuia să salveze copiii (printre care şi Simale) a fost distrus de bombardierele germane. Nefericiţii părinţi îşi căutau copii printre cadavrele sfârtecate, spre a-i înmormânta cum se cuvine. Unii au şi povestit că au văzut-o acolo pe Simale, „cea cu căpşorul roşu.”

Pentru nimic în lume mama ei nu a permis tatălui să se ducă s-o caute. Mereu repeta: „Simale a noastră trăieşte” şi în acelaşi timp citea, noapte de noapte, din psalmi.

După eliberare, cei doi părinţi, slăbiţi, bolnavi şi invalizi s-au întors acasă.

Sub uşa spartă cu forţa, aştepta o scrisoare. Cu mâini tremurânde, tatăl ei striga cu o voce îmbibată în lacrimi „O scrisoare de la copil”. Aşa o numea el mereu şi mama s-a grăbit să completeze cu aceeaşi emoţie, cu un obraz spintecat de lacrimi calde: „Am ştiut!“.

Tatăl, om încrezător în Dumnezeu, a rostit imediat rugăciunea de mulţumire (Gomel), iar mama a deschis cartea psalmilor, din care se ruga mereu.

 

Arie, interlocutorul meu, continuă povestea cu un glas slăbit, cu privirea pierdută undeva într-un colţ al camerei...

„Eu am întâlnit-o pe Simale la Bucureşti, în anul 1949. Ea era deja o poetă cunoscută. Poeziile ei se tipăreau în presa evreiască din România, Polonia, Franţa, America.

În anul 1952 am devenit colegi la Teatrul evreiesc de stat din Iaşi, sub conducerea cunoscutului regizor, om de cultură şi pedagog Iso Sscapira. Simale a regizat acolo o serie de spectacole, în mare parte în prelucrarea ei pentru scenă, bazate pe folclorul idiş cântat şi dansat, spectacole dramatice ca «Speră şi crede», dramatizat de ea după I. Lperetz, piese într-un act de Shalom Aleichem, precum şi piese din dramaturgia universală.

În cercurile literare era privită ca o creatură ciudată, care nu ştie ce-i frica.

Nu a fost de mirare că perioada îngrozitoare a războiului este tratată de ea într-un singur poem dramatic de mare importanţă «Ghetoul Varşoviei spune nu». De altfel, suferinţele şi ecourile acestei perioade răzbat şi în alte versuri ale ei, pe care le-a trăit pe propria piele.

În poezia «În munţi» scria: «Poate chiar truda vieţii-întregi» era pe atunci o fată tânără, dar acesta a fost simţământul general al evreilor după blestemul război – «truda vieţii întregi».

În poezia «Şi un copac» găsim următoarele: «Pe mine însă frunza nu m-a scăldat în cerde, şi n-a putut nici şoapta-mi un cântec să ofere».

Ajungând în Israel a scris puţin. Poate fiindcă situaţia grea a imigrantului a durat prea mult şi poate pentru că «patronii de atunci» ai scrisul idiş (nu poeţii şi scriitorii adevăraţi reprezentau o valoare) i-au dat şi ei senzaţia că-i de prisos, o străină care nu aparţine «monopolului».

Puţinele poezii scrise idiş, aici, sunt pline de dragoste, de dorinţă, de identificare cu ţara: «o-mbucătură galbenă de glie, de dor de rădăcini străvechi zdrobită».

Cu toate că idişul i-a fost aşa de drag, a încercat aici, acasă, cum spune Medele, «să respiră pe ambele nări».

Versurile ebraice din cartea plină de tristeţe şi de la prima poezie scrisă în ulpan se simte acel «prea târziu». Singura poezie luminoasă, «În grădina mea de flori» este dedicată bunilor prieteni ai familiei, Vivi şi Hervya Kreusberger, ca şi celor două fiice ale lor. Sima a iubit florile – flori vii, din păcate, n-a avut.

O parte din poeziile în ebraică nu au titlu. Sunt o expresie a durerii, a luptei cu viaţa şi (vai) cu moartea”.

Arie încearcă să cimenteze această dragoste între ei prin aceea că totdeauna şi în toate au mers împreună braţ la braţ. El a avut în ea un sprijin de neprecupeţit.

Dacă ar fi fost din punct de vedere fizic, aşa cum era caracterul ei, Simale cea mică ar fi fost un gigant. În ultima ei poezie. „Noi mergem mână-n mână,” ea simţea că sfârşitul ei se apropie pe acest pământŞ

„La tine zilele se adună-n suma vieţii

La mine zilele se scad din tot”.

Un amănunt, considerat de mine foarte important, încerc să vă iau părtaşi la puterea talentului, voinţa de a lăsa cât mai mult posterităţii.

Mi s-a povestit că sora ei, anunţată că a plecat în lumea celor drepţi, căutând prin buzunarele halatului ce purta, a găsit foaia de consultaţie, unde pe partea cealaltă a umplut-o cu versuri.

Ultimele slove scrise de Simale, poate astfel s-a mai eliberat de unele obligaţii faţă de soţ şi societate.

Să se odihnească în pace.

 

 

 

De vorbă cu

binecunoscuta scriitoare

Veronica Bârlădeanu

 

 

Stimaţi cititori, după cum observaţi, publicaţia noastră se străduieşte să aducă în paginile ei pe cei mai însemnaţi condeieri din ţară şi din străinătate. Astăzi am bucuria şi onoarea de a vă prezenta un interviu realizat cu o altă mândrie a neamului nostru, mai precis binecunoscuta jurnalistă, scriitoare şi traducătoare, d-na Ana Veronica Bârlădeanu.

Sigi S.: Aţi fost, de curând, în Israel, cu ce prilej?

V.B.: În Israel vin destul de des şi... totuşi prea puţin, am aici un fiu, medic la Hadsa Ein Karem, veri şi, nu în ultimă instanţă, tinereţea mea reprezentată de prietenii acelei epoci, acum trăitori în Israel, legături strânse cu scriitorii de limba română şi nu numai... Prilej?

Înainte de orice... permanenta şi profunzimea sentimentului de apartenenţa.

Sigi S.: Le puteţi dezvălui cititorilor revistei noastre câteva date biografice?

V.B.: M-am născut... demult... ca şi generaţia de aur de „consolidatori” ai Israelului, prieteni buni cu care mă bucur întotdeauna să mă întâlnesc (1930), Arad (România), într-o familie evreiască de intelectuali de rit modern. Profunzimile iudaice ale eului meu nu pot spune deci că provin din familie, deşi în casă se respectau la modul tradiţie, sărbătorile, Tu Bisvat cu fructe, Iom Kipur la sinagogă, Hanuka cu lumânărele, urmate apoi de lumânărelele aprinse lângă artificiile scânteietoare ale pomului de Crăciun. Ecumenism... dacă vreţi să-i spuneţi aşa, eu i-aş spune mai degrabă Asimilare. Dar... tangoul se dansează în doi şi niciodată partenerul nu te va considera decât tot alogen... un alogen autoasimilat. LECŢIA urma să o învăţ destul de curând, încercând să sting cu lacrimi durerea care însoţea fumul cuptoarelor de la Auschwitz, unde s-au prăpădit doisprezece membri ai familiei, printre care şi o bunică de 96 de ani... Şi, trecând prin strămutare, excluderea din şcoală şi mai ales prin spaima aşteptării „soluţiei finale”.

Sigi S.: În ce a constat, în planul vieţii cotidiene, această experienţă, aceste trăiri?

V.B.: În descoperirea idealului sionist, Hasomer Hatair... şi, în ultimă instanţă, din nevoia lăuntrică de cheltuire a generozităţii specifice adolescenţei, prin îmbrăţişarea utopiei comuniste. Etapă care urma să se încheie cu o nouă LECŢIE.

Sigi S.: Şi din punctul de vedere al realizărilor profesionale?

V.B.: Am terminat facultatea de filozofie, secţia pedagogie-psihologie, m-am specializat în psihopedagogie specială, am lucrat 51 de ani, aşa cum scrie în cartea de muncă, în domeniul învăţământului, la catedră, şi în funcţii de organizare şi îndrumare a învăţământului. M-am pensionat la vârsta de 77 de ani şi încă nu reuşesc să fiu „pensionară”.

Sigi S.: După câte ştiu, v-aţi manifestat şi în alte direcţii de activitate...

V.B.: Ar fi oare lipsă de modestie dacă aş spune că sunt membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Jurnaliştilor, a Asociaţiei Psihologilor, Secretar General al Asociaţiei Culturale de Prietenie România-Israel?

Sigi S.: Prin ce aţi binemeritat calitatea de membru al acestor societăţi de creaţie?

V.B.: Activitate profesională cum am mai spus, susţinută de lucrări de specialitate. Câteva... multe colaborări în presă, radio, televiziune şi, foarte important, traducerea în limba română a 18 volume de proză, literatură clasică şi contemporană din limba maghiară, alcătuirea unor ediţii speciale, cum ar fi volumul „Viaţa şi martiriul evreilor din Capu Lung Moldova”, lucrare iniţiată de regretatul om de mare conştiinţă şi dăruire, Siegfrid Schiber. Lucrare distinsă cu premiul Ianculovici.

Sigi S.: Într-o cronologie mai imediată, ce aţi lucrat, să zicem, în ultimii patru ani de când sunteţi „pensionară”?

V.B.: Am tradus volumul „Tainică măreţie a speranţei” (autor Matei Gall, Edit. Hasefer) despre BRIGADA EVREIASCĂ în timpul celui de-al doilea război mondial, corp al Armatei a V-a Britanică, carte de excepţie nu numai prin tematica abordată, dar şi prin documentare şi scriitură. Se va lansa, în curând, la Târgul de Carte, traducerea vol. „Cardinalul, Jean Marie Lustiger”, înalt prelat în ierarhia Bisericii Catolice, Cardinal al Parisului, născut evreu, trecut la creştinism din propria sa voie şi, tot din propria sa voie, scrie pe piatra lui funerară: „M-am născut evreu şi am rămas evreu, precum Apostolii”. În altă ordine de idei, am alcătuit o lucrare biobibliografică: „...Cu şi despre M.N. Rusu”, un eminent istoric şi critic literar român, stabilit în S.U.A.

Sigi S.: Ce vă propuneţi pentru viitor?

V.B.: Lucrez acum la o biobibliografie Victor Bârlădeanu (titlu neprecizat), bucurându-mă de sprijinul fiului său Dorian (Kiriat Ono – Israel) şi a foştilor săi colegi de breaslă şi colaboratori, ziarişti, compozitori, editori, încercând să creionăm pentru posteritate, personalitatea complexă a celui care a fost publicist, dramaturg, romancier şi, nu în ultimul rând, evreu. Mai am puţin de lucru şi închei traducerea unui volum „Jurnal de lagăr de la Nuremberg” (Rozsa Agnes). Şi... speranţe.

Sigi S.: Cum va fi cartea despre Victor Bârlădeanu, cum a fost viaţa alături de el?

V.B.: Pentru mine plecarea lui a fost un dezastru, a lăsat un gol niciodată posibil de umplut. Asta înseamnă că viaţa alături a fost minunată, un miracol de comunicare sentimentală şi intelectuală. A fost un om minunat, onest şi modest, dăruit muncii sale de creaţie, familiei şi neamului său.

Sigi S.: Despre Asociaţia Culturală România-Israel?

V.B.: Despre asta, poate altă dată, şi împreună cu preşedinta Asociaţiei, doamna prof.dr. Mariana Stoica.

Sigi S.: Stimată d-nă Veronica Bârlădeanu, prezenţa dvs. în paginile publicaţiei noastre ne onorează, ca atare vă mulţumesc că mi-aţi răspuns la invitaţia de a-mi acorda acest interviu.

 

 

 

 

 

 

 

Dr. Ruth Guttman Ben Zvi

O somitate de seamă

în muzicologie

 

 

Pentru a se scrie despre Dr. Ruth Guttman Ben Zvi (născută Schonblum), drumul parcurs până în prezent, nu-mi ajunge spaţiul rezervat, dar este o mare bucurie pentru mine că numele domniei sale va apare în publicaţia noastră, „Revista Mea”, după o întrerupere destul de îndelungată.

Dr. Ruth Guttman Ben Zvi este o supravieţuitoare a progromului de la Iaşi, care a traumatizat-o din frageda copilărie.

Din tinereţe manifesta o dragoste deosebită pentru desluşirea tainelor muzicii şi, astfel, după terminarea liceului, o vom găsi la Facultatea de Muzicologie din cadrul Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti.

Mânată de o dragoste deosebită pentru muzică, încă de pe băncile facultăţii, sub pseudonimul Raluca Ioanid, semnează consecutiv materiale de specialitate în săptămânalul „Contemporanul”, gustate cu mult interes de publicul meloman. Dar ea nu se limitează doar la publicarea unor relatări de specialitate, o găsim şi semnând montaje muzical-literare la Radio Bucureşti.

Una dintre apreciatele apariţii la Radio Bucureşti, a fost concertul de clarinet şi a quartetului cu pian de Aron Copland, mult mai târziu autorul, fiind oaspetele Israelului, a avut cuvinte de laudă la adresa competenţei şi talentului criticului muzical Dr. Ruth Guttman Ben Zvi.

Cine a avut ocazia să citească criticile muzicale semnate de domnia sa, a constatat că toate au fost scrise cu mult talent, cu dragoste şi sensibilitate, pentru care muzica înseamnă deschidere spre absolut, comunicare deplină cu semenii şi cu divinitatea.

O lungă şi intensă carieră de critic muzical a făcut-o martora şi comentatoarea unor evenimente artistice marcante şi a interesantei evoluţii a artei sunetelor în a doua jumătate a secolului XX.

Prima parte a vieţii a trăit-o în România, apoi în Israel, Franţa şi, la sfârşit, din nou în Israel, unde va semna multe critici muzicale în presa ebraică şi română.

Datorită talentului ei, a fost invitată şi a luat parte la numeroase festivaluri din Europa, America şi în Israel.

Aici, mai mult ca oriunde, cronicile fie în limba ebraică, română semnate de criticul, muzicologul dr. Ruth Guttman Ben Zvi au dovedit maturitatea, reuşita, integrarea în viaţa israeliană şi competenţa profesională recunoscută.

Datorită unor critici competenţi şi interesaţi, printre care şi eroina relatării mele, muzica care a trăit milenii, însă fără un suport ce asigura durabilitatea, persistenţa a ieşit, în sfârşit, la lumină, atrăgând marea masă de iubitori ai muzicii, dar în special ceea ce poartă semnătura unor mari compozitori. Muzica a fost şi rămâne arta sufletului, a sensibilităţii, fermecătoare, încântătoare, vehiculatoarea intimităţii personale, chiar şi a marilor sentimente colective.

Cunoaşterea intensivă şi extensivă a veritabilei realităţi muzicale israeliene a fost unul din elementele decisive în alegere domniei sale ca Directoare a activităţii muzicale din cadrul Muzeului Tel Aviv, începând cu anul 1975.

Continuând să „cotrobăiesc” în biografia domniei sale am găsit că, în virtutea obligaţiilor familiare, pleacă cu familia la Paris, unde are ocazia să se perfecteze şi mai mult, datorită vieţii de concert din alt unghi decât al auditoriului.

Întreaga perioadă de şedere la Paris a avut o influenţă considerabilă asupra activităţii de viitor în scrierile critice. În octombrie 1981 revine în Israel şi este invitată să semneze cronica muzicală a ziarului MAARIV, pe atunci cel mai răspândit cotidian israelian.

Devine repede binecunoscută în desluşirea tainelor sunetelor muzicale şi, în anul 1987, când Orchestra Filarmonică israeliană îşi sărbătoreşte a 60-a aniversare, găsim numele şi prezenţa criticului muzical dr. Ruth Guttman printre cei consemnaţi ca oameni valoroşi ai tribului şi întregului nostru popor.

Dr. Ruth Guttman Ben Zvi semnează, mai târziu, valoroase critici muzicale în cotidianul ebraic HATZOFE, fondat în anul 1937. Aici o găsim permanent la rubrica „Musica Klasit”. De data aceasta se adresează unui public tânăr, adânc ancorat în cultura iudaică, atras de muzică bună sub toate formele.

Pentru fructuoasa sa activitate este răsplătită cu nenumărate diplome, premii, ultimul fiind cel ce poartă numele lui I. Gooper, în decembrie 2013.

Ceea ce a rugat să consemnez, în relatarea mea, este că întreaga sa activitate profesională s-a desfăşurat alături şi în umbra tovarăşului ei de viaţă. ITZHAC, ŢICU, omul care, cu inteligenţă şi îndrăzneală, asumându-şi, uneori, riscuri enorme, şi-a înfăptuit visele din tinereţe, a fost unul dintre cei mai însemnaţi oameni de ştiinţă, care a construit avioane pentru patria evreilor.

Cu ani în urmă am avut ocazia şi bucuria să scriu despre viaţa şi realizările sale în rubrica mea, „Oameni care ne fac cinste”.

Din păcate, anul trecut acest tovarăş scump de viaţă, la bune şi rele, a plecat în lumea umbrelor, după multe zile de suferinţe, lăsând un mare gol în inimile familiei şi a celor care l-au cunoscut şi apreciat la valoarea sa reală.

Dumnezeu să-l păzească şi să se roage pentru cei iubiţi lăsaţi pe pământ.

Sigur, sunt încă multe de scris despre viaţa şi realizările eroinei mele de astăzi, dar mă opresc aici, nu fără a evidenţia valoroasa competenţă împărtăşită în volumul TEMPUS FUGITIV (616 pagini), o culegere de materiale, de învăţătură, de lectură pentru generaţia de acum şi cea de mâine.

Dr. Ruth Guttman Ben Zvi a scris, în mult discutata şi apreciata carte editată de domnia sa, care a văzut lumina tiparului în anul 2008, despre unul dintre cei mai însemnaţi pianişti postbelici, MÎNDRU KATZ.

Merită să scriem despre acest mare pianist care a investit şi în educaţia tinerei generaţii de muzicieni din Israel, devenind un factor important în viaţa artistică a ţării.

Mîndru Katz a avut o mare influenţă asupra dezvoltării şcolii pianistice şi a vieţii muzicale din Israel. Păcat că a fost dat uitării.

Trist, foarte trist, acest GOLIAT al muzicii şi-a încheiat viaţa decedând pe scenă, la vârsta de numai 52 de ani, în timpul unui recital, interpretând Sonata „Furtuna” de Beethoven.

Cele 178 de pagini despre Mîndru Katz din valoroasa lucrare a dr. Ruth Guttman Ben Zvi oferă cititorilor un deosebit prilej pentru a cunoaşte, a pătrunde în viaţa şi fructuoasa activitate a acestei mândrii din tribul nostru.

 

 

 

„Straie de zile mari” –

Gabriel Ben Meron

 

 

În lunga-scurta carieră de ziarist, am avut fericita ocazie să mă întâlnesc cu oameni de seamă ai alialei noastre, începând cu cei de rând şi până la profesori universitari, medici cu renume, ingineri cu un frumos palmares în activitatea lor, ambasadori, laureaţi ai Premiului Israel, având multe alte aprecieri deosebite, obţinute în ţară sau peste hotarele ei.

Fiecare are mentalitatea sa, înnăscută sau dobândită pe parcurs. Unul refuză categoric să vorbească despre realizările sale, altul mă amâna cu zilele şi lunile. Nu-mi „aruncă în faţă” refuzul direct, ci mă tot amâna, altul mă privea de sus, de pe soclul unde se găsea datorită a tot ceea ce a făcut spre binele societăţii. Foarte puţini mi-au produs o adevărată plăcere când vorbeau cu mine la înălţimea ochilor, fără a fi înfumuraţi de inteligenţa, de cunoştinţele, de drumul parcurs până ce au ajuns acolo sus, în vârful piramidei în specialitatea lor.

Una dintre aceste mari personalităţi, nu greşesc numindu-l o somitate în ale medicinei, a fost şi a rămas prof.dr. Gabriel M. Gurman, de la Universitatea din inima Neghevului. Domnia sa mi-a răspuns imediat, cu plăcere şi bunăvoinţă, la invitaţia lansată de mine pentru a-mi înlesni realizarea unui interviu.

În aceste zile se împlinesc 5 ani de când mi-a fost recomandat de o prietenă a sa şi colegă de breaslă, care i-a lăudat competenţa, realizările obţinute, munca ce continuă s-o desfăşoare chiar după ieşirea la pensie.

Auzind aceste laude bine meritate, l-am contactat telefonic şi mi-a stabilit o întâlnire, în cabinetul său de lucru de la Spitalul „Soroca” din Beer Sheva.

Am realizat un interviu, apoi l-am mai întâlnit şi cu alte ocazii, am scris despre succesele sale în respectarea jurământului lui Hipocrate, ca şi în ale publicisticii etc.

Repet, niciodată nu eram convins că am scris destul despre persoana sa. De fiecare dată, după apariţia relatării mele, mă simţeam vinovat că am omis lucruri importante, noutăţi ale cărui „părinte” a fost şi este, atunci iarăşi i-am adresat un mesaj, cu o rugămintea de a ne întâlni, iar răspunsul n-a întârziat să vină pe calea internetului.

Prof.dr. Gabriel M. Gurman este cunoscut şi prin cărţile tipărite şi nu puţine la număr, fie în limba română, fie în ebraică, sau în engleză, dar în realitate nu este altul decât scriitorul GABRIEL BEN MERON, autorul scrierilor în limba română, dintre care amintesc: „Istorii suprapuse”, „Amurgul zorilor”, „Viitorul anilor trecuţi”, „Arta cameleonismului”, „Pământul este plat ca o farfurie” etc.

În cele citate mai sus, proză în care imaginaţia colaborează în cadrul unui spaţiu tensionat, inventează, transpune, însufleţeşte pe marginea unei realităţi dure, introducându-ne în zonele fixate ale existenţei noastre (dragostea, ura, moartea, antisemitismul etc.), limitându-se, în majoritatea cazurilor, asupra evreului rătăcitor cu bucuriile, suferinţele, realizările, eşecurile sale, viaţa de pribeag, mai apoi viaţa de eliberat, stăpân pe pământul său...

Prin talentul său scriitoricesc şi modalitatea descrierii fenomenelor el te obligă, pe tine, cititor, să-i fii tovarăş de drum, să-l însoţeşti pentru a te convinge că în lume totul este posibil.

Scrisul său frumos, captivant, te prinde adesea în mrejele sale şi-ţi redă nostalgia sa într-o revărsare lirică în care tânjeşti după paradisul pierdut (copilăria, adolescenţa, maturitatea, chiar şi vârsta a treia). Eroii săi nu sunt personaje complicate, problemele lor nu-ţi ceri întotdeauna dezlegări deosebite, ele respiră mireasma iudaismului de altă dată, care cu timpul, încet-încet, se pierd în van...

Ce păcat...

Cărţile publicate fie în limba română, fie în ebraică sau engleză, datorită scrisului captivant te atrag în aşa măsură încât, începând să le citeşti, nu vei lăsa cartea din mână până când nu ajungi la ultima pagină şi atunci regreţi că nu are continuare.

Dar, scopul relatării de faţă nu a fost să vă vorbesc despre trecut, ci despre noua sa apariţie intitulată „Straie de zile mari”, editura HASEFER, Bucureşti 2011, care a apărut la sfârşitul lunii august, tocmai în preajma lunii Elul, când ne apropiem de cele mai importante sărbători ale noastre, când începem să facem un bilanţ cu tot ce am făcut pentru binele aproapelui, sau am păcătuit şi ne pregătim să rugăm iertare Celui de Sus.

Aşa se face că în noua sa apariţie, Gabriel ben Meron ne introduce în „Straie de zile mari” tocmai în atmosfera fiecărei sărbători importante a poporului evreu, dar cu precădere ziua judecăţii noastre pentru tot ce am făcut în anul ce a trecut.

Citind cele 195 de pagini şi discutând foarte amical cu autorul, mi-a „schimbat”, mi-a „modificat”, mi-a „destrămat” imaginea pe care o aveam mereu, în faţa ochilor, despre prof.dr. Gabriel M Gurman: o somitate în anestezie şi terapie intensivă